Carlo Tenca, Drumul câinilor

1

Trecătorul care-n dimineaţa aceea cenuşie

Trecătorul care-n dimineaţa aceea cenuşie din martie 1897 ar fi stră­­bătut pe propriu-i risc Place Maubert, sau Maub, cum o numeau borfaşii (fost centru al vieţii univer­sitare în Evul Mediu, când adăpostea mulţimea studenţilor ce frecventau Facultatea de Arte din Vicus Stramineus sau Rue du Fouarre, iar mai târziu loc al execuţiei unor apostoli ai gândirii libere, precum Etienne Dolet), s-ar fi pomenit într-unul din puţinele locuri ale Parisului cruţate de demo­lările baronului Haussmann, într-o încâlcire de străduţe rău mirositoare, tăiate în două sectoare de canalul Bievre, care în zona aceea încă ieşea la iveală din măruntaiele metropolei, unde fusese de multă vreme îngrădit, ca să se arunce febri­citând, horcăind şi viermuind în Se­na, aflată în apropiere. Din piaţa Maubert, tăiată acum de Boulevard Saint-Germain, se mai desprindea un păienjeniş de străzi mici, ca Rue Maître-Albert, Rue Saint-Severin, Rue Galande, Rue de la Bucherie, Rue Saint Julien le Pauvre, până la Rue de la Huchette, presărate cu hoteluri sordide, ţinute în general de inşi de prin Auvergne, nişte hangii de o lăcomie legendară, care cereau un franc pentru pri­ma noapte şi patruzeci de cenţi pentru următoarele (plus douăzeci de bani dacă mai voiai şi un cearşaf).

Dacă după aceea ar fi luat-o pe Rue Sauton, pe la jumă­tatea ei, între un bordel travestit în berărie şi o tavernă în care se servea, cu vin foarte prost, un prânz de câţiva bănuţi (încă din epoca aceea puţini, însă atât îşi puteau permite studenţii de la Sorbona aflată nu departe), ar fi dat de o fundătură care se numea, pe atunci, Impasse Mau­bert, însă înainte de 1865 se numea Cul-de-sac d'Amboise, iar cu şi mai mulţi ani înainte găzduia un tapis-franc (în limbajul lumii interlope, o bombă, o ospătărie de rangul cel mai prizărit, ţinută de regulă de careva certat cu legea şi frecventată de ocnaşi abia ieşiţi din temniţă) şi rămăsese cu o faimă tristă şi pentru că în secolul al XVIII-lea acolo se ridica laboratorul a trei otrăvitoare celebre, ce fuseseră gă­site într-o zi asfixiate de aburii unor substanţe mortale pe care le distilau pe plitele lor.

Pe la jumătatea străduţei trecea cu totul neobservată vitrina unui telal, pe care o firmă spălăcită o dădea drept Brocantage de Qualite — vitrină prin care nu prea vedeai nimic din cauza prafului gros ce-i murdărea geamurile, iar acestea arătau prea puţin din mărfurile expuse şi din interior, deoarece fiecare dintre ele abia dacă era ceva mai mare decât un pătrăţel cu latura de douăzeci de centimetri, şi erau unite toate printr-o ramă de lemn. Lângă vitrina aceea trecătorul ar fi văzut o uşă, permanent închisă, iar lângă sfoara unui clopoţel, un cartonaş care atrăgea atenţia că pe moment proprietarul lipsea.

Căci dacă, aşa cum rar se întâmpla, uşa s-ar fi deschis, cel ce-ar fi intrat ar fi întrezărit la lumina nesigură din vizuina aceea, aşezate pe nişte rafturi şubrede şi pe câteva mese, şi ele şubrede, o puzderie de obiecte care la prima vedere puteau părea mai acătării, dar care la o cercetare mai atentă, s-ar fi dovedit cu totul nepotrivite oricărui schimb comercial onest, pe lângă faptul că erau oferite la nişte preţuri la fel de ciumpăvite. De pildă, o pereche de pirostrii ce-ar fi făcut de ruşine orice sobiţă, o pendulă cu smalţul albastru-închis sărit, per­ne poate altădată  brodate în culori vii, suporturi înalte de ghivece cu îngeraşi de ceramică ciobiţi, măsuţe şchioape de stil greu de definit, un coş de hârtii din sârmă ruginită, cutii de tot felul, pirogravate, evan­taie grosolane de sidef ornate cu desene chinezeşti, un colier care părea de chihlimbar, doi botoşei din lână albă cu cata­rame încrustate cu diamante mici de Irlanda, un bust ştirbit al lui Napoleon, fluturi sub sticlă plesnită, fructe de mar­mură policromă sub un clopot din sticlă altădată străvezie, nuci de cocos, albume vechi cu modeste picturi în acuarelă cu flori, câteva dagherotipuri înrămate (care nici în epocă n-aveau aerul unor antichităţi) — aşa încât cel ce s-ar fi a­morezat de vreuna din rămăşiţele acelea ruşinoase de bunuri sechestrate de pe la familii nevoiaşe, pus faţă-n faţă cu proprietarul, demn de toate bănuielile, ar fi întrebat de preţ, ar fi auzit o sumă atât de mare, încât i-ar fi pierit cheful până şi celui mai pervers dintre colecţionarii de trăsnăi de anticariat.

Iar dacă, până la urmă, vizitatorul, înarmat cu vreo recomandare, ar fi trecut pragul celei de-a doua uşi, ce despărţea interiorul prăvăliei de caturile superioare ale clădirii, şi ar fi urcat treptele unei insta­bile scări în spirală ce caracterizează casele pariziene cu faţade înguste cam cât uşa de la intrare (acolo unde ele se-nghesuie cu chiu cu vai una-ntr-alta), ar fi pătruns într-un salon larg ce părea să găzduiască nu talmeş-balmeşul de la parter, ci o colecţie de obiecte de cu to­tul altă factură: o măsuţă stil „empire” cu trei picioare împodobite cu capete de vultur, o consolă sprijinită pe un sfinx înaripat, un dulap de secol XVII, o mobilă cu rafturi din mahon care expunea vreo sută de cărţi frumos legate în marochin, un birou din cele ce se numeau americăneşti, cu închizător pe role şi cu nenumărate sertăraşe, ca un secretaire. Iar dacă ar fi trecut în camera de-alături, ar fi dat de un pat luxos cu baldachin, o etajeră rustică pe care erau porţelanuri de Sevres, o narghilea turcească, o mare cupă de alabastru , un vas de cristal, iar pe peretele din fund nişte panouri pictate cu scene mito­logice, două mari pânze ce le reprezentau pe muzele istoriei şi pe cea a comediei, iar ici şi colo, atârnate pe pereţi, nişte burnuzuri arabe, alte veşminte orientale din caşmir, o ploscă veche de pelerin; şi apoi un trepied pentru lavoar, cu o consolă deasupra, plină cu obiecte de toaletă din materiale de calitate — în sfârşit, o împerechere bizară de obiecte curioase şi scumpe, care poate că nu vădeau un gust coerent şi rafinat, dar cu siguranţă o dorinţă de opulenţă neascunsă.

Revenind în salonul de la intrare, vizitatorul ar fi identi­ficat, în dreptul singurei ferestre prin care răzbătea lumina săracă din străduţa aceea oarbă, aşezat la o masă, un ins în vârstă, înfăşurat într-un ha­lat de casă, care, atât cât ar fi putut vizitatorul să-şi dea seama a­runcându-şi privirea peste umerii lui, tocmai scria cele ce ne vom grăbi să citim şi pe care Naratorul le va rezuma din când în când, ca să nu-l obosească prea tare pe Cititor.

Cititorul să nu se aştepte cumva ca Naratorul să-i dezvă­luie că o să se mire recunoscând în personaj vreun ins numit mai înainte, de­oa­rece (povestirea de faţă începând chiar acum) nimeni n-a fost încă numit în ea, şi nici Naratorul însuşi nu ştie cine este misteriosul ins care scrie, propunându-şi s-o afle (odată cu Cititorul), în timp ce a­mândoi trag cu ochiul pe furiş şi urmăresc semnele cu care tocul res­pectivului ins aşterne rânduri pe hârtie.

2

Cine sunt eu?

24 martie 1897

Mă simt întru câtva încurcat apucându-mă de scris, de parcă mi-aş dezgoli sufletul, din porunca — nu, la naiba! să zicem că la sugestia — unui evreu neamţ (sau austriac, dar tot aia e). Cine sunt eu? Cred că mai de folos ar fi să mă întreb despre patimile mele, de care poate că sufăr şi acum, decât despre faptele vieţii mele. Pe cine iubesc? Nu-mi vin în minte chipuri îndrăgite. Ştiu că-mi place bucătăria de calitate: când aud rostindu-se numele „La Tour d'Argent” simt un fel de freamăt prin tot trupul. Asta-i iubire?

Pe cine urăsc? Pe evrei, îmi vine să spun, dar faptul că aş ceda atât de supus instigărilor doctorului ăluia austriac (sau neamţ) îmi spune că n-am nimic împotriva blestemaţilor de evrei.

Despre evrei nu ştiu decât ce m-a învăţat bunicul: — Sunt acel popor ateu prin excelenţă, mă instruia el. Pornesc de la concepţia că binele trebuie realizat aici, nu dincolo de mor­mânt. Deci făptuiesc numai pentru cucerirea lumii acesteia.

Anii copilăriei mi-au fost plini de întristare din pricina fantasmei lor. Bunicul îmi descria ochii aceia ce te spio­nează, aşa de falşi încât deveneai livid, surâsurile alea unsu­roase, buzele de hienă înălţate deasupra dinţilor, privirile apăsătoare, infecte, urâţite, cutele dintre nas şi buze mereu neliniştite, săpate de ură, nasurile alea ale lor coroiate ca nişte ciocuri de păsări din sud... Iar ochiul, ah, ochiul... Se roteşte febril cu pupila de culoarea pâinii prăjite şi dă la iveală boli ale ficatului, stricat de secreţiile produse de o ură de optsprezece veacuri, se pleacă peste o mie de riduri ce se adâncesc odată cu vârsta şi, încă de pe la douăzeci de ani, iudeul pare veştejit ca un bătrân. Când zâmbeşte, pleoapele umflate i se închid pe jumătate, abia lă­sându-i o linie imperceptibilă, semn de viclenie, zic unii, de desfrâu, preciza bunicul... Iar când mă făcusem destul de mare ca să înţeleg, îmi amintea că evreul, pe lângă că e înfumurat ca un spaniol, ignorant ca un croat, lacom ca un levantin, ingrat ca un maltez, obraznic ca un ţigan, murdar ca un englez, unsuros ca un calmuc, poruncitor ca un prusac şi clevetitor ca unul de la Asti, mai e adulter din pricina poftei neînfrânate — depinde de circumcizie, care-i face mai sculăţei, cu o disproporţie monstruoasă între piticenia trupească şi ver­geaua aia cavernoasă a excrescenţei lor pe jumătate mutilate.

Eu, unul, pe evrei i-am visat noapte de noapte, mulţi ani la rând.

Din fericire, n-am întâlnit nici unul, afară de târfuliţa din ghetoul de la Torino, pe când eram copilandru (dar n-am schimbat mai mult de două vorbe) şi de doctorul austriac (sau neamţ, totuna).

Pe nemţi i-am cunoscut şi am şi lucrat pentru ei: cel mai scăzut nivel de omenie ce se poate închipui. Un neamţ produce în medie dublul fecalelor unui francez. Hiperactivitate a funcţiei intestinale în da­una celei cerebrale, fapt ce demonstrează inferioritatea lor fiziologică. Pe timpul năvălirilor barbare, hoardele germanice presărau pe tot parcursul grămezi incre­dibile de materii fecale. Pe de altă parte, chiar şi în secolele trecute, un călător francez pricepea numaidecât da­că tre­cuse sau nu frontiera alsaciană după mărimea anormală a ex­crementelor lăsate de-a lungul drumurilor. Şi de-ar fi numai asta: e tipică pentru neamţ bromhidroza, adică mirosul dezgustător al sudo­rii, şi e lucru dovedit că urina unui neamţ conţine douăzeci la sută azot, pe când cea a altor rase doar cincisprezece.

Neamţul trăieşte într-o stare de perpetuu deranj intestinal datorat excesului de bere şi de cârnaţi din ăia de porc cu care se ghiftuieşte. I-am văzut într-o seară, în timpul singurei mele călătorii la München, în acel soi de catedrale dezafectate, pline de fum ca un port englezesc, puţind a untură şi slănină, până şi doi câte doi, el şi ea, cu mâinile încleştate în jurul stacanelor de bere care ar astâmpăra ele singure câte o turmă de pahiderme, nas în nas într-un dialog amoros animalic, ca doi câini ce-şi adulmecă mirosul, cu izbucnirile lor în râs, ră­sunătoare şi lipsite de graţie, cu ilaritatea lor guturală şi tulbure, strălucind de o grăsime perenă care le unge feţele şi membrele ca ule­iul de pe pielea unor atleţi de circ antic.

Au mereu gurile pline cu Geist al lor, ce vrea să-nsemne spirit, dar e spiritul de berică, ce-i prosteşte încă de tineri, şi asta explică de ce dincolo de Rin nu s-a produs nimic interesant în artă, afară de câteva tablouri cu mutre respin­gătoare şi poeme ce te plictisesc de moarte. Ca să nu mai vorbesc de muzica lor: nu zic de Wagner ăla, neîndemânatic şi funebru, care astăzi îi înfurie şi pe francezi, dar, din puţinul pe care l-am auzit, compoziţiile lui Bach al lor sunt total lipsite de armonie, reci ca o noapte de iarnă, iar simfoniile lui Beethoven sunt o orgie de grosolănii.

Abuzul de bere îi face neînstare să aibă cea mai mică idee despre vulgaritatea lor, dar superlativul acestei vulgarităţi este că nu se ruşinează că sunt germani. Au luat în serios un călugăr mâncău desfrânat ca Luther (poţi lua în căsătorie o călugăriţă?) doar pentru că şi-a bătut joc de Biblie traducând-o în limba lor. Cine a zis că au abuzat de cele două mari narcotice europene, alcoolul şi creştinismul?

Se consideră profunzi pentru că limba lor e vagă, nu are claritatea celei franceze şi nu spune nici odată exact ce ar trebui, aşa încât nici un neamţ nu ştie vreodată ce voia să spună — şi confundă nesiguranţa asta cu profunzimea. Cu nemţii e ca şi cu femeile, n-o scoţi nici odată la capăt. Din nefericire, limba asta neexpresivă, cu verbele pe care, când citeşti, trebuie să le cauţi înfrigurat din ochi, pentru că nu stau nici odată acolo unde ar trebui să fie, bunicul m-a obligat s-o învăţ de mic copil — nici nu-i de mirare, cam austriac cum era el. Şi aşa că limba asta am urât-o, cam tot pe-atât cât iezuitul care venea să mi-o predea cu lovituri de nuia peste degete.

De când a scris Gobineau despre inegalitatea raselor, se pare că, da­că cineva vorbeşte de rău un alt popor, asta-i pentru că îl consideră superior pe al său. Eu n-am prejudecăţi. De când am devenit francez (cum şi eram pe jumătate, dinspre partea mamei), am înţeles cât erau noii mei compatrioţi de leneşi, de escroci, de ranchiunoşi, de geloşi, orgolioşi dincolo de orice limită, până-ntr-acolo încât credeau că cine nu-i francez e un sălbatic, incapabili să accepte reproşuri. Însă am înţeles că, pentru a-l face pe un francez să recunoască vreo tară a neamului său, ajunge să-i vorbeşti de rău un alt popor, ca de pildă „noi, polonezii, avem cutare sau cutare defect”, şi, dat fiind că nu vor să fie pe locul al doilea după nimeni, nici măcar în rău, imediat reacţionează printr-un „o, nu, aici, în Franţa, noi stăm şi mai rău” — şi dă-i şi bârfeşte-i pe francezi atât timp cât nu-şi dau seama că i-ai prins în cursă.

Nu-şi iubesc semenii, nici măcar când trag din asta un folos. Nime­ni nu-i mai needucat decât un cârciumar francez, are aerul că-şi urăşte clienţii (şi poate că aşa şi este) şi că doreşte să nu existe (iar asta-i fals, pentru că franţuzu-i foarte lacom). Ils grognent toujours. Încearcă numai să-l întrebi ceva: sais pas, moi, şi-şi ţuguie buzele de par­că ar cerşi.

Sunt răi. Ucid din plictiseală. E singurul popor care şi-a ţinut ocupaţi timp de câţiva ani buni cetăţenii ca să-şi taie reciproc capetele, şi noroc că Napoleon le-a deviat furia asupra celor de altă naţie, încolo­nându-i ca să distrugă Europa.

Sunt mândri de faptul că au un stat despre care zic că-i puternic, dar îşi petrec timpul încercând să-l facă să cadă, nimeni nu-i atât de iute ca francezul la făcut baricade din orice motiv şi la orice adiere de vânt, adesea fără ca măcar să ştie pentru ce, lăsându-se scos în stradă de către ultima canalie. Francezul nu ştie bine ce anume vrea, dar ştie la perfecţie că nu vrea ceea ce are. Iar ca să spună asta nu ştie să facă altceva decât să intoneze cântece.

Ei cred că întreaga lume vorbeşte franţuzeşte. S-a întâmplat acum câteva decenii cu acel Lucas, om de geniu — treizeci de mii de docu­mente autografe false, furând hârtie veche, tăind paginile de gardă ale unor cărţi vechi de la Bibliotheque Nationale şi imitând feluritele caligrafii, chiar dacă nu aşa de bine pe cât aş putea s-o fac eu... Îi vân­duse din ele nu ştiu câte la un preţ foarte mare imbecilului ăluia de Chasles (mare matematician, se spune, şi membru al Academiei de Ştiinţe, dar şi mare nătărău). Şi nu numai el, dar mulţi dintre cole­gii săi academicieni au luat-o de bună că în franceză îşi scriseseră scrisorile Caligula, Cleopatra sau Iuliu Cezar şi că tot în franceză îşi scriau unul altuia Pascal, Newton şi Galileu, când până şi copiii ştiu că învăţaţii din secolele acelea scriau în latină. Cărturarii francezi n-aveau idee că alte popoare vorbeau şi altfel decât franţuzeşte. În orice caz, scrisorile false spuneau că Pascal descoperise gravitaţia universală cu douăzeci de ani înainte de Newton, iar asta era de-ajuns ca să-i orbească pe sorbonarzii roşi de ifosele naţionale.

Poate că neştiinţa este efectul avariţiei lor — viciul naţional, pe care ei îl iau drept virtute şi-l numesc parcimonie. Numai în ţara asta s-a putut imagina o întreagă comedie în jurul unui avar. Ca să nu mai vorbim de moş Grandet.

Avariţia se vede şi după apartamentele lor prăfuite, cu tapetele nici odată refăcute, cu căzile de baie care datează din strămoşi, cu scările în spirală făcute din lemn instabil, ca să profite cu zgârcenie de spa­ţiul îngust. Altoiţi, aşa cum se face cu plantele, un francez cu un evreu (eventual, unul de origine germană) şi o să aveţi ceea ce avem, cea de-a treia republică...

Dacă m-am făcut francez este pentru că nu puteam suporta să fiu italian. Ca piemontez (prin naştere) simţeam că sunt doar caricatura unui gal, dar cu idei mai limitate. Pe piemontezi, orice noutate îi pironeşte, ce e neaşteptat îi terorizează, ca să-i faci să se mişte până-n Cele Două Sicilii (dar printre garibaldini se găseau foarte puţini pie­montezi) a fost nevoie de doi ligurici, un exaltat ca Garibaldi şi o piază rea ca Mazzini. Şi să nu mai vorbim de cel pe care l-am descoperit când am fost trimis la Palermo (când a fost asta? trebuie să reconstitui). Numai vanitosul ăla de Dumas iubea popu­laţiile acelea, poate pentru că-l adulau mai mult decât o făceau francezii, care-l considerau totuşi unul cu sânge ames­tecat. Le plăcea napolitanilor şi sicilienilor, bastarzi ei înşişi, nu din greşeala unei mame stricate, ci printr-o istorie de generaţii, născuţi din încrucişări de levantini nedemni de încredere, arabi leoarcă de sudoare şi ostrogoţi degeneraţi, care au lu­at ce era mai rău de la fiecare dintre hibrizii lor strămoşi, de la sarazini indolenţa, de la şvabi cruzimea, de la greci inconcludenţa şi pofta de a se pierde în flecăreli până la despicarea firului în patru. Iar în ce priveşte restul, e de-ajuns să-i vezi pe ştrengarii care la Na­poli îi încântă pe străini strangulându-se cu spaghete pe care şi le vâră pe gâtlej cu degetele, mânjindu-se cu roşii stricate. Nu i-am văzut, aşa cred, dar ştiu asta.

Italianul e neîncrezător, mincinos, laş, trădător, se simte mai în lar­gul său cu pumnalul decât cu sabia, mai bine cu otrava decât cu leacul, necurat în tratative, coerent doar când îşi schimbă steagul du­pă cum bate vântul — şi am văzut ce s-a întâmplat cu generalii bour­bonici, de îndată ce au apărut aventurierii lui Garibaldi şi generalii piemontezi.

Asta-i pentru că italienii s-au modelat după preoţi, singurul guvern adevărat pe care l-au avut vreodată de când pervertitul acela de ultim împărat roman a fost sodomizat de barbari deoarece creştinismul încovoiase mândria rasei antice.

Preoţii... Cum anume i-am cunoscut? Acasă la bunicul, cred, am amintirea obscură a unor priviri furişate, danturi stricate, respiraţii greţoase, mâini asudate care încercau să mă mângâie pe creştet. Ce scârbos. Trândavi, aparţin claselor periculoase, precum hoţii şi vagabonzii. Cineva se face preot sau călugăr numai ca să trăiască în trândăvie, iar trândăvia e garantată de numărul lor. Dacă preoţii ar fi, să zicem, unul la o mie de suflete, ar avea atâtea de făcut că n-ar putea sta cu burta la soare mâncând claponi. Iar dintre preoţii cei mai netrebnici, guvernul îi alege pe cei mai stupizi şi-i numeşte episcopi.

Începi să-i ai prin preajmă abia născut, când te botează, îi regăseşti la şcoală, dacă părinţii tăi au fost atât de bigoţi încât te-au încredinţat lor, apoi vin prima împărtăşanie, şi catehismul, şi taina miruirii; preotul e cel care-n ziua căsă­toriei tale îţi spune ce trebuie să faci în odaia de culcare, iar în ziua următoare, la spovedanie, te întreabă de câte ori ai făcut-o ca să se poată excita dincolo de zăbrea. Îţi vorbesc cu oroare despre sex, dar în toate zilele îi vezi ieşind dintr-un pat incestuos fără ca măcar să se fi spălat pe mâini şi se duc să-l mănânce şi să-l bea pe domnul lor, pentru ca apoi să-l cace şi să-l pişe.

Repetă că împărăţia lor nu e din lumea aceasta şi pun mâna pe tot ce pot acapara. Civilizaţia nu va atinge perfec­ţiunea atât timp cât ultima piatră a ultimei biserici nu va fi căzut peste ultimul preot, iar pământul o să fie liber de tagma aia.

Comuniştii au răspândit ideea că religia este opiul popoa­relor. E adevărat, pentru că serveşte la a ţine-n frâu ispitele supuşilor, iar dacă n-ar fi religia, ar fi de două ori mai multă lume pe baricade, pe când în zilele Comunei nu erau destui şi i-au putut doborî fără să aştepte prea mult. Însă, după ce l-am auzit pe medicul ăla austriac vorbind despre avantajele drogului columbian, aş spune că religia este şi cocaina popoa­relor, pentru că religia a împins şi împinge la războaie, la masacrarea necredincioşilor, iar asta-i valabil pentru creş­tini, musulmani şi alţi idolatri, iar dacă negrii din Africa se mărgineau să se masacreze între ei, misionarii i-au convertit şi i-au făcut să devină trupă colonială, foarte potrivită să moară în prima linie şi să batjocorească femeile albe atunci când intră într-un oraş. Oamenii nu fac nici odată răul atât de complet şi cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă.

Mai răi decât toţi sunt, cu siguranţă, iezuiţii. Parcă am senzaţia că le-am jucat nişte feste, sau poate că ei sunt cei ce mi-au făcut rău, încă nu-mi amintesc bine. Sau poate că erau fraţii lor trupeşti, masonii. Sunt ca şi iezuiţii, poate puţin mai haotici. Aceia cel puţin au o teologie a lor şi ştiu cum s-o manevreze, ăştia au prea multe şi-şi pierd capul din cauza lor. Despre masoni îmi vorbea bunicul. Împreună cu evreii i-au tăiat capul regelui. Şi au dat naştere carbonarilor, masoni ceva mai stupizi, deoarece se lăsau împuşcaţi, odi­nioară, iar după aceea au făcut să li se taie capul pentru că au greşit la fabricarea unei bombe, ori au devenit socialişti, comunişti şi comunarzi. Cu toţii la zid. Bine lucrat, Thiers.

Masoni şi iezuiţi. Iezuiţii sunt masoni îmbrăcaţi în haine femeieşti.

Urăsc femeile, pentru puţinul pe care-l ştiu despre ele. Ani de zile am fost obsedat de acele brasseries a femmes, pe unde se grămădesc răufăcători de toate speţele. Mai rău decât casele de toleranţă. Acestea măcar întâmpină greutăţi să se instaleze, din cauză că se opun vecinii, pe când berăriile pot fi deschise pretutindeni deoarece, se spune, sunt localuri unde lumea se duce să bea. Însă se bea la catul de jos şi se practică prostituţia la caturile de deasupra. Fiecare berărie are un specific, iar costumaţia fetelor este adecvată, colo vezi nişte chelneriţe nemţoaice, colo, în faţa Palatului de Justiţie, cameriste în togă de avocaţi. Pe de altă parte, sunt de-ajuns denumirile, cum ar fi Brasserie du Tire-cul, Brasserie des belles marocaines sau Brasserie des quatorze fesses, nu departe de Sorbona. Sunt ţinute aproape întotdeauna de nemţi, iată un mod de a submina moralitatea franţuzească. Între arondismentele al cincilea şi al şaselea există pe puţin vreo şaizeci, însă în tot Parisul sunt aproape două sute şi toate sunt deschise chiar şi pentru cei foarte tineri. Băietanii intră mai întâi din curiozitate, apoi din viciu, iar în cele din urmă se aleg cu blenoragie — asta în cel mai bun caz. Dacă berăria se învecinează cu vreo şcoală, la ieşire elevii se duc să spioneze fetele prin uşa de la intrare. Eu mă duc ca să beau. Şi ca să-i spionez dinăuntru, prin uşă, pe elevii care spionează la uşă. Şi nu numai pe elevi. Înveţi multe lucruri despre obiceiuri şi despre felul de a frecventa al adulţilor, şi pot oricând să-ţi servească.

Lucrul care mă distrează cel mai mult este să disting pe la mese natura feluriţilor peşti în aşteptare, unii dintre ei sunt soţi care-şi duc traiul pe seama farmecelor soţiei, iar ăştia stau laolaltă, bine îmbrăcaţi, fumând şi jucând cărţi, iar birtaşul sau fetele vorbesc despre ei ca despre masa celor încornoraţi; însă în Cartierul Latin mulţi sunt foşti studenţi faliţi, mereu încordaţi de teama ca vreunul să nu le sufle câştigul, şi deseori scot cuţitele. Cei mai liniştiţi sunt hoţii şi asasinii, care se duc şi vin, pentru că trebuie să ia seama la loviturile lor şi ştiu că fetele nu-i vor trăda, pentru că-n ziua următoare ar pluti pe apele canalului Bievre.

Sunt şi homosexuali pe-acolo, care se ocupă cu agăţatul unor depravaţi sau chiar depravate de orice fel, pentru servi­ciile cele mai scârboase. Culeg clienţii la Palais-Royal sau pe Champs-Elysees şi-i atrag prin semne convenţionale. Adesea îşi lasă să intre în cameră complicii travestiţi în poliţişti, aceştia ameninţă că-l vor aresta pe clientul în chiloţi, el începe să implore milă şi scoate un teanc de bani.

Când intru prin lupanarele acelea, o fac cu prudenţă, pentru că ştiu ce-ar putea să mi se întâmple. Dacă clientul dă impresia că are bani, patronul face un semn, o fată se apropie de el şi încet, încet, îl convinge să le invite la masă pe toate celelalte, şi dă-i cu lucrurile cele mai scumpe (dar ele, ca să nu se îmbete, beau anisette superfine sau cassis fin, apă colorată pe care clientul o plăteşte scump). Apoi caută să te facă să joci cărţi, fireşte că-şi fac semne, tu pierzi şi trebuie să le plăteşti cina la toate, plus patronului şi nevestei lui. Iar dacă încerci să pui capăt, îţi propun să joci nu pe bani, ci la orice mână câştigată una dintre fete îşi scoate un articol de îmbrăcăminte... Şi la orice dantelă care cade, iată apărând cărnurile alea albe, scârboase, sânii ăia bombaţi, subsuorile alea brune cu o dogoare care-ţi macină nervii...

N-am urcat nici odată la etajul superior. Unii au spus că femeile nu sunt decât un surogat al viciului solitar, numai că se cere mai multă fantezie. Aşa că mă-ntorc acasă şi le visez noaptea, doar nu sunt făcut din fier, şi-apoi ele sunt cele care m-au provocat.

L-am citit pe doctorul Tissot, ştiu că ele fac rău până şi de departe. Nu ştim dacă spiritele animale şi lichidul genital sunt unul şi acelaşi lucru, dar sunt sigur că aceste două fluide au o anume analogie, iar după lungi poluţii nocturne nu doar îţi pierzi puterile, dar trupul slăbeşte, chipul devine palid, memoria se fărâmiţează, se-nceţoşează vederea, vocea răguşeşte, somnul e tulburat de vise neliniştite, simţi dureri în ochi şi apar pete roşii pe faţă, unii scuipă materii calci­nate, acuză palpitaţii, sufocări, leşinuri, alţii se plâng de constipaţie sau de ieşiri afară tot mai fetide. În cele din urmă, orbirea.

Poate că sunt exagerări, ca băiat aveam faţa plină de coşuri, dar se pare că e ceva tipic vârstei, sau poate că toţi băieţii îşi procură astfel de plăceri, unii în mod excesiv, pipăindu-se zi şi noapte. Acum însă ştiu cum să mă dozez, am vise tulburi doar atunci când mă-ntorc de la o berărie şi nu mi se-ntâmplă, aşa cum li se-ntâmplă multora, să am erecţii imediat ce văd o fustă pe stradă. Munca mă scuteşte de uşurătatea moravurilor.

Dar de ce să filozofez, în loc să reconstitui faptele? Poate pentru că simt nevoia să ştiu nu doar ce-am făcut înainte de ieri, ci şi cum sunt pe dinăuntru. Admiţând că aş avea un lăuntru. Se spune că sufletul este doar ceea ce facem, însă dacă urăsc pe cineva şi-mi cultiv ranchiuna asta, înseamnă că un lăuntru există, hotărât lucru! Cum spunea filozoful? Odi ergo sum[1].

Mai adineauri a sunat cineva jos, la intrare, mă temeam să nu fie vreunul aşa de prost, încât să vrea să cumpere ceva, însă individul mi-a spus de îndată că l-a trimis Tissot — de ce oare oi fi ales parola asta? Voia un testament olograf, semnat de un anume Bonnefoy în favoarea unui anume Guillot (bineînţeles că acesta era el). Avea hârtia de scrisori pe care o foloseşte sau o folosea acel Bonnefoy şi o exemplificare a cali­grafiei lui. L-am lăsat pe acest Guillot să urce în salon, am ales un toc şi nişte cerneală potrivită şi, fără să fac măcar o probă, am ticluit documentul. Perfect. Ca şi cum Guillot ar cunoaşte preţurile, mi-a întins o răsplată pe măsură când i l-am înmânat.

Prin urmare asta mi-e meseria? E frumos să construieşti din nimic un act notarial, să ticluieşti o scrisoare care pare adevărată, să elaborezi o mărturie compromiţătoare, să creezi un act care va duce pe cineva la pierzare. Puterea artei... Să mă premiez cu o vizită la Cafe Anglais.

Probabil că am memoria în nas, dar am impresia că sunt veacuri de când n-am mai simţit în nări mireasma respectivului meniu: souffles a la reine, filets de sole a la Venitienne, escalopes de turbot au gratin, selle de mouton puree bretonne... Şi ca antreu, poulet a la portugaise sau pâte chaud de cailles, sau homard a la parisienne, sau toate la un loc şi, ca plat de resistance, ştiu şi eu? Canetons a la rouennaise sau ortolans sur canapes, iar ca entremet aubergines a l'espagnole, asperges en branches, cassolettes princesse. Ca vin n-aş prea şti, poate Château-Margaux, sau Château-Latour, sau Château-Lafite, depinde de anul de producţie. Iar ca încheiere, o bombe glacee.

Bucătăria mi-a dat întotdeauna satisfacţii mai mari decât sexul — poate-i o urmă pe care mi-au lăsat-o preoţii.

Simt permanent un fel de nor în minte, care mă-mpiedică să privesc înapoi. De ce dintr-odată îmi revin în memorie fugile mele la Bicerin în veşmintele părintelui Bergamaschi? Uita­sem complet de părintele Bergamaschi. Cine era? Îmi place să-mi las tocul să rătăcească după cum îmi porunceşte instinctul. După doctorul ăla austriac, ar trebui să ajung la un moment cu adevărat dureros pentru memoria mea, care ar explica de ce aşa, deodată, am şters atâtea lucruri.

Ieri, când credeam că-i marţi, 22 martie, m-am deşteptat de parcă ştiam bine cine sunt: căpitanul Simonini, şaizeci şi şapte de ani bătuţi pe muchie, dar bine purtaţi (sunt gras numai cât trebuie ca să fiu considerat ceea ce se numeşte bărbat bine), şi luasem în Franţa titlul acela în amintirea bunicului, invocând vagi fapte militare petrecute în rândurile celor O mie de garibaldini, lucru care în ţara asta, unde Garibaldi e cinstit mai mult decât în Italia, se bucură de un anumit prestigiu. Simone Simonini, născut la Torino, din tată torinez şi mamă franţuzoaică (sau savoiardă, însă, după câţiva ani de la naşterea ei, Regatul Sardiniei cedase Savoia Franţei).

Stând încă în pat, rătăceam cu închipuirea... Cu problemele pe care le aveam cu ruşii (ruşii?) era mai bine să nu mă arăt în jur, prin restaurantele mele preferate. Aş fi putut să-mi gătesc singur câte ceva. Mă destinde să trebăluiesc câteva ore ca să pregătesc o mâncărică. De pildă, nişte cotes de veau Foyot: carne groasă de cel puţin patru centimetri, porţie cât pentru doi, se-nţelege, două cepe de mărime mijlocie, cincizeci de grame de miez de pâine, şaptezeci şi cinci de par­mezan ras, cincizeci de unt, se fărâmiţează miezul de pâine până se face pesmet care trebuie amestecat cu brânza rasă, apoi se curăţă şi se toacă cepele, se pun la topit patruzeci de grame de unt într-o tigaie mică, în timp ce într-alta se vor căli uşor cepele cu untul rămas, se tapetează fundul unei farfurii cu jumătate din ceapă, se condimentează carnea cu sare şi piper, se pune pe farfurie şi i se garniseşte o latură cu restul cepei călite, se acoperă totul cu un prim strat de pesmet amestecat cu parmezan, făcând să adere bine carnea la fundul farfuriei, lăsând să curgă untul topit şi apăsând uşor cu mâna până se formează un fel de cupolă şi adăugând unt topit, se stropeşte totul cu vin alb şi cu supă, fără să treacă de jumătate din înălţimea cărnii. Se pune totul la cuptor pentru circa o jumătate de oră, continuând să stro­peşti cu vin şi supă. Garnisit cu sote de conopidă.

Îţi ia ceva timp, dar plăcerile gătitului încep înainte de plăcerile gustului, iar să prepari înseamnă să şi preguşti, aşa cum făceam eu, încă tolănit în pat. Proştii au nevoie să-şi ţină sub cuverturi o femeie sau un băietan, ca să nu se simtă singuri. Nu ştiu că să-ţi vină apă-n gură e mai ceva decât o erecţie.

Aveam în casă aproape tot, mai puţin parmezanul şi carnea. Pentru carne, de-ar fi fost în altă zi, era măcelarul din place Maubert, însă, cine ştie de ce, marţea ţine închis.

Totuşi, cunoşteam altul la două sute de metri distanţă, pe boulevard Saint-Germain, şi o mică plimbare n-avea să-mi strice. M-am îmbrăcat şi, înainte să ies, în faţa oglinzii de deasupra lavoarului din dormitor, mi-am aplicat obişnuita pereche de mustăţi negre şi barba mea frumoasă pe bărbie. Apoi mi-am pus peruca şi am pieptănat-o cu cărare pe mijloc, muind uşor pieptenele în apă. Mi-am pus redingota şi-am vârât în buzunăraşul vestei ceasul de argint cu lănţişorul la vedere. Ca să par un căpitan ieşit la pensie, îmi place, în timp ce vorbesc, să mă joc cu o cutiuţă de baga, plină cu romburi de lemn-dulce, iar pe dinăuntrul capacului având portretul unei femei urâte, dar bine îmbrăcate, fără îndoială vreo moartă iubită. Din când în când îmi pun în gură o bucăţică de lemn-dulce şi mi-o trec dintr-o parte în alta a limbii, ceea ce mă face să vorbesc mai rar — iar ascultătorul îţi urmăreşte mişcarea buzelor şi nu e prea atent la cele ce spui. Problema e că ai aerul cuiva dotat cu o inteligenţă mai puţin decât mediocră.

Am coborât în stradă, am cotit pe rue Sauton, încercând să nu mă opresc în dreptul berăriei, din care încă de dimineaţă devreme se auzea larma nefericită a femeilor ei pierdute.