Dacă cititorii acestui volum vor fi atât de binevoitori încât să accepte descrierea locurilor întipărite în mintea autorului ca pe o garanţie dată de autorul însuşi, atunci ei se vor putea delecta şi vor putea înţelege mult mai mult şi mai bine vizitând, fie şi în propria lor închipuire, aceleaşi meleaguri văzute de mine.

Despre Italia s-au scris multe cărţi, oferindu-se tot atâtea mijloace de a studia istoria acestei interesante ţări, precum şi nenumăratele aspecte legate de ea. În ceea ce mă priveşte, mă voi referi foarte puţin la acest izvor de informaţii şi, chiar dacă l-am folosit pentru propriul meu interes, consider că acest fapt nu mă obligă să-i reproduc cititorilor conţinutul, atât de accesibil, de altfel.

Şi nici nu veţi găsi, în aceste pagini, vreo cercetare mai amănunţită a cârmuirii bune sau rele de care se bucură vreo parte a ţării. Nu se poate ca vizitatorul acestor frumoase meleaguri să nu-şi formeze o convingere fermă despre acest subiect. Dar, cum am hotărât, străin fiind, ca pe timpul şederii mele să mă abţin de la a discuta asemenea probleme cu italienii de orice categorie, aş prefera să nu abordez dezbaterea lor acum. Timp de douăsprezece luni, cât am locuit la Genova, nu am avut niciodată impresia că autorităţile, bănuitoare de felul lor, mă suspectează şi mi-ar părea rău să le dau vreun motiv să regrete curtoazia pe care mi-au arătat-o, atât mie, cât şi oricărui alt concetăţean al meu.

Probabil că nu există pictură sau statuie renumită în Italia care să nu poată fi lesne îngropată sub un munte de hârtie tipărită, dedicată disertaţiilor asupra ei. De aceea, cu toate că sunt un admirator înflăcărat al picturii, nu voi intra în detalii în ceea ce priveşte tablourile ori statuile celebre.

Această carte este o serie de palide reflecţii – simple umbre pe apă – ale unor locuri care stâresc, într-o măsură mai mare sau mai mică, imaginaţia multora şi asupra cărora propria-mi imaginaţie a zăbovit ani de-a rândul, locuri care incită cât de cât interesul tuturor. Majoritatea descrierilor au fost compuse pe loc şi trimise acasă o dată cu scrisorile mele particulare. Menţionez aceasta nu ca să scuz eventualele inadvertenţe, ci ca să ofer cititorului garanţia că ele au fost scrise în contact nemijlocit cu subiectul, în mod spontan şi cu cele mai vii impresii suscitate de ineditul locurilor.

Dacă descrierile au uneori un aer fantezist şi frivol, cititorul va presupune poate că au fost scrise la umbră, într-o zi însorită, chiar în mijlocul împrejurărilor evocate, şi îi vor plăcea cu atât mai mult, fiind impregnate de culoarea locală.

Totodată, sper să nu fiu înţeles greşit de apărătorii religiei romano-catolice, din cauza vreunui amănunt inclus în aceste pagini. Mi-am dat toată silinţa, într-una din scrierile mele anterioare, să-i înţeleg şi vreau să cred că şi ei mă vor înţelege în legătură cu paginile de faţă. Când amintesc de vreun fapt care mi s-a părut absurd ori dezagreabil, nu caut defel să-l asociez sau să-l privesc ca fiind în mod necesar corelat cu principiile de bază ale crezului lor. Tot aşa, când descriu ceremoniile din timpul Săptămânii Mari, mă refer la aspectul lor exterior şi nu pun la îndoială interpretarea ce le-o dă bunul şi învăţatul doctor Wiseman1. Când las să se înţeleagă că nu-mi plac mănăstirile pentru tinerele fete care, călugărindu-se, abjură lumea înainte să o cerceteze şi să o cunoască, sau că mă îndoiesc de sanctitatea ex officio a tuturor preoţilor şi călugărilor, nu merg mai departe decât mulţi catolici credincioşi, atât din străinătate, cât şi de acasă.

Am comparat aceste impresii cu nişte umbre pe apă; sper să nu fi tulburat în vreun loc apă atât de tare, încât să stric forma umbrelor. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să fiu în termeni buni cu toţi prietenii mei ca acum, când în depărtare se ridică, încă o dată, obstacole în calea mea. Nu şovăi să vă mărturisesc că încerc să îndrept o greşeală pe care am comis-o nu de mult, stricând anumite relaţii statornicite între mine şi cititorii mei şi că, depărtându-mă o clipă de nişte constante preocupări, sunt azi pe cale să reiau bucuros aceste relaţii. În Elveţia, de-a lungul altui an de absenţă, mă voi putea concentra asupra temelor pe care le am în minte acum. Totodată, rămânând fidel publicului meu din Anglia, voi căuta să-mi îmbogăţesc cunoştinţele despre o ţară nobilă şi nespus de dragă mie2.

Această carte a fost scrisă într-un stil cât se poate de accesibil şi n-ar fi plăcere mai mare pentru mine decât să-mi pot compara, prin mijlocirea ei, impresiile de azi cu trăirile celor care vor vizita ulterior locurile descrise de mine cu atâta râvnă şi încântare.

Şi acum, nu-mi rămâne decât să schiţez, precum într-un paşaport, portretul cititorului meu. Ipotetic, imaginat pentru ambele sexe, el poate arăta astfel:

Tenul: deschis

Ochii: foarte veseli

Nasul: nicidecum obraznic

Gura: zâmbitoare

Faţa: strălucitoare

Înfăţişarea generală: extrem de agreabilă.

__________

1 Wiseman, Nicolas Patrick Stephen (1802-l865), teolog englez, cardinal, arhiepiscop de Westminster, autor al unui roman despre începuturile bisericii, intitulat Fabiola sau Biserica Catacombelor (n. t.).

2 Rânduri scrise în 1846 (n. t.).

STRĂBĂTÂND FRANŢA

Era într-o frumoasă dimineaţă de duminică, bunul meu prieten, pe o vreme demnă de mijlocul verii, În anul una mie opt sute patru zeci şi patru, când... Nu te alarma! Nu când doi călători ar fi putut fi văzuţi cum îşi croiesc anevoie drum prin acel ţinut pitoresc şi bolovănos care alcătuieşte de obicei primul capitol al unui roman de „vârstă de mijloc“, ci... când o diligenţă englezească de proporţii considerabile, proaspăt scoasă din halele întunecoase ale Pantechnicon-ului1 din Belgrave Square, Londra, a fost observată (de un soldat francez foarte scund; l-am văzut eu cum se uita la ea!) ieşind pe poarta Hotelului Maurice din Rue de Rivoli, Paris.

1 Depozit: iniţial clădirea adăpostea un imens bazar (n.t.).

Nu pot defel să explic de ce o familie englezească, înghesuită înăuntrul şi în afara acestei diligenţe, trebuia să plece, dintre toate zilele săptămânii, tocmai într-o dimineaţă de duminică, după cum nu pot să stabilesc vreun motiv anume pentru faptul că în Franţa toţi oamenii de statură mică sunt soldaţi, în timp ce toţi oamenii voinici sunt surugii; e o regulă invariabilă. Au ei vreun motiv, şi unii şi alţii, nu mă îndoiesc de asta. Cât despre motivul familiei de a se fi aflat acolo, acesta era, după cum ştiţi, faptul că urmau să stea un an de zile în frumoasa Genovă şi că în acea perioadă de timp capul familiei intenţiona să cutreiere peste tot pe unde l-ar fi mânat neobosita lui curiozitate.

Tot aşa, ar fi fost o prea mică alinare pentru mine să pot explica locuitorilor Parisului că eu eram capul şi şeful acestei familii şi nu întruchiparea radioasă a bunei dispoziţii, care se afla lângă mine în persoana unui ghid francez: cel mai desăvârşit dintre ajutoare şi cel mai sclipitor dintre oameni! Ca să vă spun totuşi adevărul, el arăta mult mai mult a cap de familie decât mine, care, umbrit de impresionantă sa prezenţă, fusesem redus la zero.

Pe de altă parte, foarte puţin din înfăţişarea Parisului - tocmai goneam, huruind, pe lângă sumbra Morgă şi peste Pont Neuf – ne-ar fi putut reproşa faptul că porniserăm la drum într-o zi de duminică. Prăvăliile de vin (la fiecare a doua casă) se bucurau de un dever straşnic; în faţa cafenelelor tocmai se desfăşurau parasolurile şi se aranjau scaune şi mese în aşteptarea amatorilor de îngheţată şi răcoritoare, pentru mai târziu, în cursul zilei; pe poduri, lustragiii erau foarte ocupaţi; se deschideau magazinele; trăsuri şi căruţe forfoteau pretutindeni; dincolo de Sena, nenumăratele străzi, ce se îngustau în pantă, de parcă erau nişte pâlnii, creau tot atâtea privelişti de furnicar şi freamăt continuu: scufii de noapte multicolore, pipe, bluze, cizme şi capete lăţoase, toate de-a valma. Nimic nu indica la acea oră că ar fi fost vorba de o zi de odihnă, dacă n-ar fi apărut ici-colo câte o familie înghesuită într-un docar din lemn, mare şi vechi, care plecă în excursie, ori dacă vreun cetăţean sau vreo gospodină cu aer gânditor, îmbrăcaţi cât se poate de sumar, nu s-ar fi aflat aplecaţi pe fereastra vreunei mansarde, ca să vadă cum i se usucă pantofii proaspăt văcsuiţi pe micul parapet de afară (în cazul cetăţeanului) sau cum i se aerisesc ciorapii la soare (în cazul gospodinei).

Odată scăpaţi de pavajul de neuitat (ori de neiertat!) care acoperă Parisul, primele trei zile de călătorie spre Marsilia sunt destul de liniştite şi monotone. Spre Sens. Spre Avallon. Spre Chalons. Descrierea unei zile ajunge pentru toate trei! Iat-o: Avem patru cai şi un surugiu care are un bici foarte lung şi care mână echipajul de parcă ar fi numărul cu  „Poşta de la Sankt Petersburg“ la Circul Astley sau la Franconi; numai că el şade, nu stă în picioare pe cal. Cizmele imense, cu genunchiere, purtate de aceşti surugii sunt uneori vechi de o sută sau chiar două de ani şi sunt atât de nepotrivite pe piciorul celui care le poartă, încât pintenul, care ar trebui să fie fixat acolo unde se află călcâiul, se află în general mai sus, la mijlocul carâmbului. Adeseori omul nostru iese din curtea grajdului cu biciul în mână şi cu pantofii în picioare, cărând în fiecare mână câte o cizmă doar, pe care o pune cu multă seriozitate pe pământ, lângă cal, până ce totul e gata. Când e gata, Doamne! Cât tămbălău se face pe chestia asta! Surugiul intră în cizme cu pantofi cu tot, sau e ridicat şi băgat în ele de câţiva prieteni; apoi ajustează hamurile ornate în relief prin truda nenumăraţilor porumbei ce sălăşluiesc prin grajduri, după care sileşte toţi caii să tropăie şi să se agite; în cele din urmă plesneşte din bici ca un apucat, zbiară En route - Hi!1 şi-i dăm drumul! Precis o să aibă de furcă cu un cal înainte să ajungem nu prea departe şi atunci o să-l facă hoţ, tâlhar, porc şi câte şi mai câte, şi o să-l bată în cap de parcă ar fi de lemn.

__________

1 La drum - Dii! (Franc.).

În primele două zile, peisajul de la ţară e lipsit de orice varietate: câmpie nesfârşită, drum interminabil şi din nou câmpie nesfârşită. Pe câmpuri, cât vezi cu ochii, abundă viţa, o viţă scundă şi nearanjată în ghirlande pe paliere, ci pe nişte araci drepţi. Peste tot vezi o mulţime de cerşetori şi foarte puţini săteni; cât despre copii, niciodată n-am întâlnit atât de puţini, încât nu cred să fi văzut o sută între Paris şi Chalons. Oraşe vechi şi bizare, cu poduri suspendate şi încinse cu ziduri prevăzute cu turnuleţe ciudate pe la colţuri, ca nişte feţe groteşti, de parcă zidul şi-ar fi pus o mască, ca să privească în jos, în şanţul cu apă. În grădini şi pe câmpuri, de-a lungul uliţelor şi în curţile gospodăriilor, vedem alte turnuleţe neobişnuite, complet singuratice şi întotdeauna rotunde, cu vârful ascuţit, părând să nu fie folosite în vreun scop anume. Se văd clădiri în ruină de tot felul: câteodată e o primărie, alteori un corp de gardă, altădată o locuinţă, uneori un castel cu grădină mare, năpădită toată de păpădii şi vegheată de foişoare şi mici ancadramente ce par să ne facă vesel cu ochiul. Acestea sunt priveliştile ce se repetă la infinit. Uneori trecem pe lângă un han din vreun sat, cu un zid ce stă să se prăbuşească şi cu nenumărate dependinţe şi anexe; deasupra intrării stă scris „Grajd pentru şaizeci de cai “, ca şi cum s-ar găsi vreun cal acolo, sau orice altceva, afară de un însemn de lemn bătut de vânt care indică vinul ce se vinde înăuntru; el flutură leneş în bătaia vântului şi e atât de putrezit, încât e gata să cadă şi să se sfărâme în bucăţi. Tot timpul trecem pe lângă căruţe înguste, mici şi ciudate, rânduite în şiruri de şase sau opt, cărând brânză din Elveţia; în majoritatea cazurilor, de tot şirul are grijă un singur om sau chiar un copilandru, care foarte adesea doarme dus în carul din faţă. Caii sună alene din clopoţei, lăsând impresia că se gândesc (fără îndoială că asta şi fac!) că harnaşamentul lor de lână, mare şi albastru, şi de o imensă greutate şi grosime, la care se adaugă o pereche de coarne groteşti ce cresc din căpăstru, este mult prea călduros pentru mijlocul verii.

Apoi, de vreo două sau trei ori pe zi, trece diligenţa cu portierele prăfuite, cu acoperitori albastre (culoarea măcelarilor); interioarele sunt albite de atâtea scufii de noapte; coviltirul de pe acoperiş se bălăbăne şi se scutură, de parcă ar fi capul unui tembel; pasagerii tinerei Franţe privesc pe fereastră, cu bărbile până la brâu şi cu ochelari albaştri ce le acoperă oribil ochii războinici, în timp ce în încleştarea pumnului naţional strâng nişte bastoane zdravene. Trăsura de poştă, ducând cu sine câţiva pasageri doar, trece ca un fulger; gonind cu o viteză drăcească, şi dispare din vedere într-o clipită. Din când în când vezi trecând preoţi de parohie, bătrâni dar ţepeni, deşi sunt hurducaţi în nişte trăsuri atât de dărăpănate, de ruginite, de mucegăite şi de hodorogite, încât nici un englez n-ar avea încredere în ele. Femei uscăţive lenevesc în câte o păşune singuratică, ţinând de frânghie vacile care pasc; alteori dau cu săpăliga, fac vreo altă muncă a câmpului mai grea sau au grijă de o turmă întreagă. Pentru a vă face o imagine adecvată despre viaţa la ţară, nu trebuie decât să luaţi la întâmplare un poem pastoral sau vreun tablou de acest gen şi să vă imaginaţi exact opusul a ceea ce este descris şi proslăvit în el.

După ce-ai călătorit până la năucire, ceea ce se întâmpla îndeobşte în ultimele ceasuri ale zilei, şi când cei nouăzeci şi şase de clopoţei ai cailor - douăzeci şi patru de fiecare - îţi răsună a somn în urechi timp de o jumătate de oră sau aşa ceva, totul devine foarte plicticos şi monoton, încât începi să te gândeşti foarte serios la cina de la poşta următoare, când iată: în depărtare, la capătul drumeagului străjuit de copaci pe care călătoreşti, apar primele semne ale unui târg - nişte căsuţe răzleţe. Diligenţa începe din nou să huruie pe un pavaj neînchipuit de stricat. Ca şi cum echipajul ar fi un aparat de lansat artificii care se dezlănţuie la simpla apariţie a unui coş de casă ce fumegă, acesta începe să trosnească şi să bolborosească de parcă l-ar stăpâni dracul. Trosc, troosc, trosc, troosc. Trosc - trosc - trosc. Pleosc - pleosc. Pleosc - trosc.

Helo! Holà! Vite! Voleur! Brigand! Hi! Hi! Hi! En r-r-r-r-route!1 Bici, roţi, surugiu, pietre, cerşetori, copii, trosc, pleosc, trosc! Helo! Holà! Charite pour l'amour de Dieu!2 Pleosc-trosc- pleosc-trosc; pleosc, pleosc, pleosc, poc, zdrong, trosc, boc, pleosc-trosc! Ocolim un colţ, gonim în susul străzii înguste, apoi în josul dealului pavat, însă pe partea cealaltă; intrăm în şanţ; boc, boc; zdronc, trosc, pleosc, pleosc; trosc, trosc; abia ferim vitrinele de pe partea stângă a străzii, apoi cotim după o arcadă de lemn, pe dreapta; buuum, buuum, buuum; zdrang, zdrang, zdrang; pleosc, pleosc, pleosc, şi iată-ne în fine în curte la Hotel de l’Ecu d’Or3, istoviţi, sfârşiţi, prăfuiţi, terminaţi, epuizaţi ori tresărind pe neaşteptate, fără nici un motiv, precum artificiile care sunt pe sfârşite.

__________

1 Haide! Mai repede! Hoţule! Tâlharule! Dii! La drum! Franc.)

2 Hai, hai! Pentru numele lui Dumnezeu, milă! (Franc.).

3 Hotelul La Scutul de Aur (franc).

Ne întâmpină proprietăreasa de la Hotel de l’Ecu d’Or, proprietarul de la Hotel de l’Ecu d’Or, camerista de la Hotel de l’Ecu d’Or şi un domn care stă la Hotel de l'Ecu d’Or. Poartă pe cap o şapcă şi n-are, se vede treaba, alt prieten mai apropiat decât propria-i barbă roşie. Şi mai e şi domnul paroh care se plimbă încoace şi încolo de unul singur, într-un colţ al curţii, ţinând într-o mâna o carte şi-n cealaltă o umbrelă. Toţi, în afară de domnul paroh, stau cu gura căscată şi cu ochii holbaţi, aşteptând să se deschidă portiera poştalionului. Proprietarul de la Hotel de l’Ecu d’Or îl iubeşte într-atâta pe curierul nostru, încât nu mai are răbdare ca acesta să coboare de pe capră; îi îmbrăţişează deci picioarele şi tocurile cizmelor pe când acesta se dă jos. „Curierul meu! Bravul meu curier! Prietene! Frate!“ Proprietăreasa îl adoră, camerista îl binecuvântează, garçon-ul îl divinizează. Curierul îi întreabă dacă au primit scrisoarea lui. S-a primit, sigur că s-a primit. Camerele sunt pregătite? Desigur! Camerele cele mai bune, pentru nobilul meu curier! Camerele cele mai de vază, pentru viteazul meu curier! Întreaga casă e la dispoziţia celui mai bun dintre prietenii mei! Curierul ţine mâna pe portieră şi mai pune câteva întrebări, ca să prelungească aşteptarea. Pe deasupra hainei, atârnată de o curea, curierul poartă o taşcă din piele verde. O grămadă de gură-cască se uită la ea, iar unul din ei chiar o atinge. Taşca de piele e plină de piese de cinci franci. Printre copii se aud murmure de admiraţie. Proprietarul se agaţă de gâtul curierului şi-l apleacă până la pieptul lui. Ce mult te-ai îngrăşat! îi spune. Eşti atât de rumen, arăţi atât de bine!

În sfârşit, se deschide portiera. Toţi aşteaptă cu răsuflarea tăiată. Coboară doamna. Ah, ce doamnă încântătoare! Frumoasă doamnă! Coboară sora doamnei. Cerule mare, domnişoara e fermecătoare! Coboară primul băieţel. Oooo, ce băieţel frumuşel! Coboară prima fetiţă. Oh, dar e un copil fermecător! Coboară a doua fetiţă. Proprietăreasa, supunându-se celui mai nobil imbold al firii noastre omeneşti, o îmbrăţişează. Coboară al doilea băieţel. Ah, drăguţul de el! Ce familie adorabilă! Sugarul e înmânat celor de afară. E frumos ca un înger. Bebeluşul le-a întrecut pe toate! Tot extazul este revărsat asupra lui! Apoi coboară cele două doici şi entuziasmul se transformă în nebunie; întreaga familie e purtată sus pe scări ca un nor, în timp ce droaia de gură-cască se înghesuie în jurul diligenţei, se uită înăuntru, o înconjoară şi o          tot pipăie. Că doar nu e puţin lucru să atingi o căruţă care a ţinut atâta lume! Amintirea asta merită să o laşi moştenire urmaşilor!

Camerele se află la etajul întâi, în afară de odaia copiilor, care e spaţioasă şi are patru sau cinci paturi. Se poate ajunge la ea străbătând un coridor întunecos, după ce urci două trepte, cobori patru, treci de o pompă, parcurgi un balcon, iar uşa e chiar lângă grajd. Celelalte odăi de dormit sunt şi ele spaţioase şi înalte, fiecare fiind înzestrată cu două mici baldachine de lemn, de care sunt atârnate cu mult gust, ca şi la ferestre, draperii roşii şi albe. Salonul e nemaipomenit! În el s-a şi pus masa pentru trei persoane; şerveţelele sunt împăturite în formă de tricorn. Pardoseala e alcătuită din plăci roşii. Covoarele lipsesc cu desăvârşire şi nu prea avem ce spune despre mobilă. Peste tot însă e o abundenţă de oglinzi, de vaze încăpătoare, pline cu flori artificiale, şi pretutindeni se văd o mulţime de ornice. Întregul grup se pune în mişcare. Bravul nostru curier, mai ales, e peste tot: caută unde sunt păturile, în timp ce preaiubitul său frate, proprietarul, îi tot toarnă vin pe gâtlej; adună castraveţi cruzi (întotdeauna castraveţi! Dumnezeu ştie de unde tot îi ia!) şi umblă cu ei pretutindeni, cu câte unul în fiecare mână, de parcă ar fi nişte bastoane de poliţai.

Suntem poftiţi la cină. Pe masă sunt bucăţi mari de pâine, câte una de fiecare; ni se serveşte o supă foarte subţire, peşte, alte patru feluri de mâncare, pe urmă ceva pui, apoi desertul şi în tot acest timp nu ne lipseşte vinul. Nu e mare scofală de felurile astea, afară de faptul că sunt gustoase şi servite prompt. Când s-a făcut aproape întuneric, bravul nostru curier, după ce a mâncat cei doi castraveţi tăiaţi felii şi trecuţi prin conţinutul unei destul de pântecoase carafe de ulei şi oţet, iese din refugiul său şi propune o vizită la catedrala ale cărei turnuri masive privesc cu severitate în curtea hanului. Deci, plecăm într-acolo şi o găsim foarte solemnă şi impresionantă, scăldată în lumina sumbră: atât de sumbră, încât, în cele din urmă, paracliserul politicos, bătrân şi cu falca de jos căzută, ia o rămăşiţă de capăt de lumânare, ca să orbecăie cu ea printre morminte - între crucile cenuşii arată ca o stafie rătăcită care-şi caută propria umbră.

Când ne întoarcem, vedem servitorii de rând ai hanului mâncând la o masă mare, întinsă afară, sub balcon. Mâncarea, o fiertură de carne şi legume, scoate aburi de fierbinte ce e, fiind servită chiar din cazanul de fier în care a clocotit. Au şi un ulcior de vin şi sunt foarte bine dispuşi; mult mai bine dispuşi decât domnul cu barbă roşie, care joacă biliard în odaia luminată din stânga curţii, unde se văd siluete cu tacuri în mână şi ţigări în gură, tot trecând prin faţa ferestrei. Slăbănogul de paroh se plimbă şi-acum încoace şi încolo de unul singur, cu cartea şi cu umbrela. Şi, mult timp după ce vom fi adormit, parohul se va mai plimba pe acolo, iar bilele de biliard se vor ciocni mai departe.

Dimineaţa următoare, la orele şase, suntem în picioare. E o zi splendidă, făcând de ruşine noroiul zilei de ieri, cu care e stropită peste tot diligenţa (de parcă poate ceva să dea de ruşine o diligenţă într-o ţară în care aceste vehicule nu sunt curăţate niciodată). Toată lumea e vioaie şi, în timp ce ne terminăm micul dejun, dinspre grajdul poştei se aud venind zornăind caii. Tot ce a fost scos din trăsură ieri, azi e pus la loc. După ce a intrat în fiecare cameră şi a privit în juru-i, ca să fie sigur că nu a rămas nimic uitat, bunul nostru curier ne vesteşte că totul e gata. Ne urcăm, deci, cu toţii în diligenţă. Din nou cei de la Hotel de l’Ecu d’Or sunt foarte încântaţi. Bravul nostru curier dă fuga în casă şi ia un coş cu friptură rece de pasăre, felii de şuncă, pâine şi biscuiţi pentru drum; îl înmânează celor din diligenţă şi aleargă din nou în hotel.

Acum ce mai are în mână? Alţi castraveţi? Nu! Are o fâşie lungă de hârtie. E nota de plată.

În dimineaţa asta, bravul nostm curier are două curele petrecute pe după umăr: de una atârnă taşca de piele, iar de cealaltă un burduf grozav, tot de piele, plin ochi cu cel mai bun şi mai uşor vin de Bordeaux ce se găseşte în acest hotel. Curierul nu plăteşte nici o notă până ce burduful nu e plin. Apoi se tocmeşte.

Se tocmeşte cu patimă. Mai e încă frate cu proprietarul, dar din mamă sau tată diferiţi. Nu mai e înrudit cu el cum era cu o seară mai înainte. Proprietarul se scarpină în cap. Bravul nostru curier îi arată câteva cifre de pe notă şi îi dă să înţeleagă că, dacă rămân scrise acolo, Hotel de l’Ecu d’Or va fi de acum înainte şi pentru totdeauna Hotel de l’Ecu de Cuivre1. Hotelierul se duce la tejghea. Curierul îl urmează, îi vâră în mână nota de plată şi o pană de scris şi vorbeşte mai repede ca oricând. Proprietarul ia pana. Curierul îi zâmbeşte. Hotelierul face modificarea. Curierul încearcă o glumă. Proprietarul e afectat, dar nu prea. Suferă bărbăteşte. Strânge mâna bravului său frate, dar nu-l mai îmbrăţişează. Totuşi, îşi iubeşte fratele, fiindcă ştie prea bine că se va întoarce, pe acelaşi drum, într-una din aceste frumoase zile, cu altă familie, şi parcă vede că inima îi va tânji după el iar. Bravul nostru curier mai controlează o dată toată diligenţă, se uită la frână, inspectează roţile, se ridică, dă un ordin şi-am plecat!

__________

1 Hotelul La scutul de aramă (n. t).

E zi de târg. Târgul se ţine în piaţeta din faţa catedralei. Vedem bărbaţi şi femei în albastru, roşu, verde, alb, vedem magherniţe cu pereţii din pânză de cort şi tot felul de mărfuri. Ţăranii se îngrămădesc peste tot, cu coşurile lor goale. Ici se văd vânzători de dantelă, colo vânzători de ouă, mai încolo vânzători de fructe, dincolo cizmarii. Locul întreg arată de parcă ar fi scena unui mare teatru, imediat după ridicarea cortinei, prezentând un bal pitoresc. Alături, drept decor, se află catedrala, severă, întunecată şi rece, părăginită pe ici-colo; într-un loc, soarele de dimineaţă, furişându-se printr-o ferestruică dinspre răsărit, răzbate prin vitralii, împroşcând parcă pavajul cu stropi purpurii.

În cinci minute am şi ajuns la marginea târgului şi trecem de crucea de fier cu un petic de iarbă răvăşită drept loc de rugăciune în faţă-i. Iată-ne din nou la drum!

LYONUL, RONUL ŞI FEMEIA-SPIRIDUŞ DIN AVIGNON

Chalons e un loc de popas plăcut, datorită îndeosebi excelentului han aşezat chiar pe malul fluviului, iar vaporaşele colorate în verde şi roşu, care navighează în susul şi în josul apei, constituie un decor înviorător, mai ales după drumurile pline de praf. Dar tot atât de adevărat e că te-ai putea cu greu hotărî să alegi Chalons drept loc de reşedinţă, afară de cazul în care vrei să locuieşti pe o câmpie întinsă cât vezi cu ochii, crestată doar de şiruri de plopi, unii mai înalţi, alţii mai mici, ca nişte piepteni cu dinţii rupţi, ori să duci o viaţă fără nici o şansă de a urca vreun deal sau orice altceva, afară de scările casei.

S-ar putea însă prea bine să-ţi placă mai mult decât Lyonul, unde poţi ajunge foarte uşor în opt ore, dacă vrei, cu unul din vaporaşele menţionate mai înainte.

Ce oraş mai e şi Lyonul! Se zice că unii oameni, în anumite momente nefericite, se simt ca şi cum ar fi căzuţi din nori! Iată un oraş întreg care s-a prăvălit parcă din cer; ai impresia că mai întâi a fost smuls, precum toate pietroaiele din partea locului, dintre mlaştini şi râpi sterpe: urât spectacol! Arterele mari, prin care năvălesc cele două fluvii, laolaltă cu nenumărate străduţe, par să fiarbă şi să dogorească de căldură. Casele sunt înalte, masive şi îndeobşte murdare, putrede ca brânza veche şi ticsite de oameni. Sunt îngrămădite până sus, pe dealurile care împresoară oraşul din toate părţile; iar locatarii, precum nişte viermişori într-un calup de brânză, îşi întind hainele zdrenţuite pe prăjini, la uscat, sau mişună pe uşi, când înăuntru, când afară, ieşind să-şi tragă sufletul şi să gâfâie din greu pe pavaj, abia târându-se printre grămezile înalte de baloturi cu marfă mucezită. Astfel trăiesc, ori mai degrabă nu mor până ce nu li se împlineşte sorocul, în acest recipient secat. Toate oraşele manufacturiere contopite într-unul singur ar reda cu greu imaginea Lyonului, aşa cum mi s-a prezentat el mie: fiindcă toate slinurile nespălate şi necurăţate din orice alt oraş străin par grefate aici pe mizeriile proprii ale acestui centru industrial, producând astfel de roade, încât de acum înainte m-aş abate bucuros câteva mile din drumul meu, ca să nu-l mai întâlnesc din nou.

În răcoarea serii sau, mai degrabă, în ostoirea căldurii de peste zi, ne-am dus să vizităm catedrala în care nişte bătrâne, laolaltă cu doi-trei câini, erau cufundate într-o pioasă contemplare. Cât despre curăţenie, nu se putea face nici o diferenţă între pardoseala de piatră a catedralei şi pavajul străzii. Aici am văzut un sfânt de ceară, într-o cutie ca o cuşetă de vapor, prevăzută cu un capac de sticlă, căruia Madame Tussaud1 nu i-ar putea găsi vreun cusur şi care ar putea face de ruşine chiar Westminster Abbey. Iar dacă vreţi să ştiţi totul despre arhitectura acestei catedrale, sau despre orice alte date ale ei, dimensiuni, înzestrare şi istoric, nu sunt oare ele menţionate în ghidul domnului Murray, şi n-aţi putea oare să le citiţi acolo, mulţumindu-i, aşa cum am făcut şi eu?

__________

1 Marie Tussaud (1760-1850), a lucrat mai întâi la „Cabinetul de ceara“ al unchiului ei, Curtius, la Paris, unde a modelat chipurile victimelor Teroarei; a emigrat apoi in Anglia, unde a transferat şi Muzeul de Ceară. Celebrul muzeu de azi a fost refăcut în 1929, după ce un incendiu l-a distrus în 1925 (n. t.).

Tot din acest motiv m-aş fi abţinut să menţionez ciudatul ceas al catedralei din Lyon, dacă n-ar fi fost o mică greşeală pe care am făcut-o în legătură cu acest obiect mecanic. Paracliserul era foarte nerăbdător să ni-l arate, pe de-o parte pentru onoarea aşezământului şi a oraşului, pe de alta de dragul câştigului, poate, pe care îl obţinea din această îndeletnicire suplimentară. Oricare ar fi fost motivul, ornicul a fost pus în mişcare şi ca urmare s-au deschis o mulţime de uşiţe prin care au apărut, înaintând cu mers clătinat, o droaie de figurine ce se smuceau înainte şi înapoi, dând dovadă de o instabilitate fără seamăn; acestea săltau fără rost, aşa cum se întâmplă de obicei cu figurile acţionate de un mecanism. În tot acest timp, paracliserul ne explica aceste minuni, arătându-ni-le de mai multe ori cu o vergea. În centru era o păpuşă reprezentând pe Fecioara Maria şi lângă ea un mic sertăraş din care ieşea o alta, foarte urâtă, executând unul din cele mai neaşteptate salturi pe care le-am văzut vreodată în viaţa mea. Când o vedea pe Sfânta Fecioară, sărea dintr-o dată înapoi şi trântea violent uşiţa în urmă-i. Interpretând scenă ca pe un simbol al victoriei asupra Păcatului şi Morţii şi voind să arăt că am înţeles despre ce era vorba, înainte ca prezentatorul să dea vreo explicaţie, am strigat pripit: „Aha! Ăsta e Spiritul Rău! Desigur! A dat bir cu fugiţii!“ „Să mă iertaţi, domnule“, a zis paracliserul, arătând cu o mişcare plină de graţie spre uşiţă, ca şi cum ar fi prezentat pe cineva, „acesta e arhanghelul Gabriel!“

În ziua următoare, imediat după ivirea zorilor, călătoream deja pe învolburatul Ron, cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, într-un vaporaş murdar şi încărcat cu mărfuri, având drept companie doar trei sau patru pasageri. Dintre aceştia se distingea un cavaler nătâng, bătrân şi cu un chip blajin, mare amator de usturoi şi nespus de manierat; la butonieră avea atârnată o rămăşiţă de panglică roşie. Părea să şi-o fi legat acolo ca să-şi aducă aminte de ceva, ca vestitul Tom Noddy1 din anecdotă, care îşi făcea noduri la batistă.

__________

1 Tom Noddy: prostănac, nerod (n. t.).

În ultimele două zile observaserăm în depărtare nişte dealuri masive şi înceţoşate: erau primele indicii ale Alpilor. Acum treceam chiar pe lângă ei: uneori mai aproape de o coastă, alteori pe lângă vreo pantă acoperită cu vii. Totul era cât se poate de frumos: sate şi orăşele ce atârnau parcă în aer, păduri întregi de măslini zărite printre turlele bisericilor, nori plutind uşor pe deasupra, castele în paragină, cocoţate pe fiecare colină, case împrăştiate în râpe şi viroage. Masivitatea munţilor imprima căsuţelor un farmec aparte, de parcă erau nişte jucării. Albul lor imaculat, contrastând puternic cu roca brun-roşcată a muntelui sau cu verdele viu şi persistent al măslinilor, precum şi oamenii de pe mal, reduşi la dimensiuni liliputane, mergând cu paşi mici şi înceţi: toate acestea alcătuiau un tablou încântător. Întâlneam bacuri fără număr, ca şi poduri, printre care faimosul Pont d’Esprit, având nenumărate arcade, şi oraşe în care se produceau vinuri renumite. Am trecut prin Valence, unde a studiat Napoleon; la fiecare cot, fluviul aducea în faţa noastră noi şi neaşteptate frumuseţi.

În după-amiaza aceleiaşi zile am ajuns la podul prăvălit de la Avignon şi-am intrat în oraşul scăldat în soare. Numai zidul de apărare plin de creneluri, arâtând ca o crustă de plăcintă nu tocmai coaptă, nu se bronzează deloc, deşi stă la soare de atâtea secole.

Pe străzi atârnau în ciorchini strugurii, iar sclipitorul oleandru era în plină floare. Străzile sunt vechi şi foarte înguste, însă destul de curate şi umbrite de tende întinse de la o casă la alta. Ţesături şi batiste în culori vii, tot felul de curiozităţi, cadre vechi din lemn sculptat, jilţuri, altare, sfinţi, fecioare, îngeri şi portrete zugrăvite cu neîndemânare, toate de vânzare! Un spectacol neaşteptat şi deosebit de pitoresc. Din când în când însă, ochiul surprindea prin câte o poartă ruginită, rămasă întredeschisă, curţi cufundate în tihnă şi case falnice, dar tăcute ca nişte morminte. Semăna grozav cu o scenă din O mie şi una de nopţi! Cei trei dervişi, cu un ochi fiecare, ar fi putut să bată cu toată nădejdea în oricare din aceste porţi şi paznicul care-i tot iscodea cu întrebări - unul care-şi pusese bucate alese în coş încă de dimineaţă - le-ar fi deschis cu siguranţă.

În ziua următoare, după micul dejun, am pornit într-o mică excursie, ca să vizităm punctele de atracţie din oraş. Dinspre nord adia o briză atât de plăcută, încât plimbarea noastră a fost foarte agreabilă, măcar că pietrele din pavaj, ca şi cele din ziduri, erau atât de încinse, încât ţi-era şi frică să pui mâna pe ele.

Mai întâi, am urcat un deal stâncos până la catedrală, unde tocmai se ţinea slujba în faţa unei asistenţe foarte asemănătoare celei din Lyon: nişte femei în vârstă, un ţânc şi un câine foarte stăpân pe sine, care îşi stabilise un mic traseu pentru plimbare, începând de la grilajul altarului şi terminîndu-l la uşă, o plimbare cât se poate de firească, pe care dumnealui o făcea chiar în timpul slujbei, tot atât de metodic şi de calm ca orişice bătrân de afară! Catedrala e veche şi pustie, iar picturile de pe tavan sunt jalnic desfigurate de timp şi de vremea umedă; dar, cum lumina soarelui se revărsa printre perdelele roşii de la ferestre, făcând să strălucească lemnăria altarului, totul arăta cum nu se poate mai surâzător şi mai vesel.

Intrând în această catedrală anume ca să vedem nişte picturi executate in fresco de un pictor francez şi de ucenicul său, am observat mai îndeaproape un mare număr de ofrande votive cu care erau acoperite din abundenţă zidurile diferitelor capele. Nu am spus împodobite, fiindcă acestea erau executate foarte neîndemânatic, la repezeală, foarte probabil de nişte bieţi zugravi de firme, care o mai scoteau la capăt în felul acesta. Erau nişte tablouri mici, fiecare prezentând vreo boală sau nenorocire de care donatorul scăpase prin mijlocirea sfântului patron sau a Sfintei Fecioare. Mă voi referi la ele ca la nişte indivizi reuşiţi ai speciei în general (acest gen abundă în Italia).

Groteşti şi lipsite de orice armonie în contururi şi imposibile ca perspectivă, ele nu se deosebesc cu nimic de gravurile în lemn din cărţile vechi; dar, fiind picturi în ulei, artistul, precum pictorul familiei Primrose, nu s-a zgârcit deloc la culori. Într-un tablou, de pildă, unei doamne i se amputa un deget de la un picior - operaţie pentru care un personaj sfânt descinsese anume în cameră, pe o canapea, ca să o supravegheze. În altă pictură, o doamnă zăcea în pat, îndesată foarte strâns şi nefiresc în aşternut, şi privea cu multă demnitate la un trepied cu un lighean de toaletă pe el: nu era decât un lavoar obişnuit, singura mobilă din cameră, pe lângă lemnăria patului. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că femeia se afla în chinurile naşterii, dacă pictorului nu i-ar fi venit ideea salvatoare de a aşeza toată familia în genunchi într-un colţ. Deasupra lor, Sfânta Fecioară, pe un fel de divan albastru, le promitea, se vede treaba, că le înapoiază pacienta intactă. În alt caz, o femeie tocmai era pe punctul de a fi strivită de un fel de căruţă în formă de pian, chiar lângă zidurile oraşului. Dar Sfânta Fecioară era şi aici de faţă. Dacă apariţia ei supranaturală speriase calul (aducând mai degrabă a grifon murg) ori dacă era invizibilă pentru el, nu ştiu; însă acesta se depărta în galop, cling-cling, fără umbră de respect sau de remuşcare. Pe fiecare astfel de pictură era scris cu litere mari şi galbene, chiar acolo unde se afla cerul, Ex voto1.

__________

1 Potrivit făgăduinţei (lat).

Deşi ofrandele votive nu erau chiar necunoscute în templele păgâne, numărându-se printre multele compromisuri încheiate între religia falsă şi cea adevărată, pe vremea când cea din urmă era încă la început, aş fi vrut ca toate celelalte compromisuri să fi fost la fel de nevătămătoare. Recunoştinţa şi Cucernicia sunt calităţi creştine, iar un suflet creştin, recunoscător şi umil, trebuie să propovăduiască supunerea.

Nu departe de catedrală se înalţă vechiul Palat al Papilor; o aripă este azi o închisoare obişnuită, iar cealaltă o cazarmă zgomotoasă; întunecatele apartamente, maiestuoase, închise, deşarte, îşi râd de vechea lor măreţie, ca nişte cadavre regale îmbălsămate. Dar nu ne-am dus acolo cu gândul să vedem încăperile maiestuoase, cazarma sau închisoarea, deşi am lăsat câţiva bănuţi în cutia deţinuţilor, în timp ce aceştia ne priveau din spatele gratiilor de fier, urmărindu-ne fiecare mişcare. Ne-am dus să vedem ruinele înfricoşătoarelor încăperi ale Inchiziţiei de odinioară.

O bătrânică micuţă şi oacheşă, cu nişte ochi pătrunzători (o dovadă că lumea nu reuşise încă să alunge diavolul dintr-însa, deşi avusese timp cam între şaizeci şi şaptezeci de ani s-o facă), ieşi din taverna cazărmii pe care o ţinea chiar ea, întâmpinându-ne cu o legătură de chei mari în mină, ca să ne arate drumul. Nu vă mai spun, aşa cum ne-a spus ea, pe drum, că era gardian al palatului apostolic şi că deţinea postul ăsta de foarte mulţi ani; că însoţise în celule pe nişte prinţi, că fusese apreciată drept cel mai bun ghid de temniţe şi că locuia la palat din copilărie, ba chiar se născuse acolo, dacă-mi aduc bine aminte. N-am văzut în viaţa mea o drăcoaică atât de fioroasă, de iute, plină de energie şi pasionată. Mişcările îi erau extrem de violente. Nu vorbea până nu se oprea anume în acest scop. Atunci tropăia, ne apuca de braţe, se avânta în fel de fel de poze şi atitudini, dădea cu cheile de pereţi ca să sublinieze ceea ce spunea; ba şoptea de parcă Inchiziţia ar fi fost încă acolo, ba ţipa de parcă s-ar fi aflat chiar ea pe scaunul de tortură, iar când se apropia de vestigiile unei orori, avea un fel misterios, ca al vrăjitoarelor, de a face cu degetul arătător şi de a privi înapoi, păşind pe furiş şi făcând tot felul de strâmbături groteşti, care ar fi îndreptăţit-o să ţopăie în închipuirea unui bolnav chinuit de friguri.

Am trecut apoi de-a lungul unei curţi, printre grupuri de soldaţi care leneveau; ne-am strecurat printr-o poartă pe care femeia-spiriduş a descuiat-o, încuind-o apoi în urma noastră, şi am pătruns într-o altă curte, mai îngustă, din cauza blocurilor de piatră căzute şi a grămezilor de gunoi, parte din ele înăbuşind gura unui pasaj subteran, prăbuşit atunci şi care comunica odinioară (aşa, cel puţin, se spune) cu un castel aflat de partea cealaltă a fluviului. Lângă această curte se află o temniţă - ne-am regăsit în ea în clipa următoare - în sumbrul turn des oubliettes1 acolo unde a fost întemniţat Rienzi2, legat cu un lanţ de fier chiar de zidul lângă care ne aflăm, dar pe atunci nici vorbă să vadă cerul, prăvălit acum fără oprelişte înăuntru. Câteva trepte şi am ajuns la cachots3, unde erau conduşi prizonierii Inchiziţiei imediat după capturare şi ţinuţi patruzeci şi opt de ore fără hrană şi apă, astfel încât să le fie sfărâmată şi ultima fărâmă de dârzenie, înainte de a fi aduşi în faţa neînduplecaţilor lor judecători. Aici lumină zilei nu pătrunde nici azi. Sunt nişte celule mici, închise între patru pereţi apăsători şi rigizi, extrem de întunecoase şi păstrând încă uşile masive şi zăvoarele de pe vremuri.

__________

1 Celule subterane şi obscure în care erau inchişi condamnaţii pe viaţă (n. t).

2 Cola di Rienzi (1313-1354), tribun al poporului la Roma; în 1347 a instaurat republica în oraş, însă după şapte luni, a fost excomunicat şi obligat să abdice. După un exil de şapte ani s-a reîntors la Roma, a fost ales senator, dar după scurt timp a fost asasinat (n. ed. engl.).

3 Temniţe (franc.).

Femeia-spiriduş, privind înapoi, aşa cum v-am spus, a pătruns într-o încăpere boltită, folosită acum drept magazie de provizii: pe timpuri, aici era capela Sfântului Oficiu4. Camera aceasta, în care a funcţionat tribunalul, era absolut banală, iar podiumul părea să fi fost îndepărtat cu o zi înainte. Închipuiţi-vă pilda samariteanului zugrăvită într-un lăcaş al Inchiziţiei! Ei bine, chiar aşa a fost zugrăvită acolo, pictura putând fi desluşită şi azi!

__________

4 Oficiu al curiei papale, însărcinat cu supravegherea respectării credinţei moralei creştine (n.t).

Sus, în pereţii aceştia siniştri, se află nişte firide prin care se ascultau, pentru a fi notate, mărturisirile abia rostite de acuzaţi. Mulţi dintre aceştia au fost luaţi chiar din celula pe care o privim. Călcăm pe urmele paşilor lor, de-a lungul aceluiaşi coridor.

Privesc în jurul meu cu senzaţia de groază stârnita de un astfel de loc, când, pe neaşteptate, femeia-spiriduş mă apucă de încheietura mâinii, punându-şi în acelaşi timp pe buze o cheie cât toate zilele, în chip de deget arătător. Cu un gest brusc, mă invită să o urmez. Aşa şi fac. Mă conduce într-o cameră alăturată: o încăpere ciudată, cu un tavan înalt, care se îngustează în formă de pâlnie, deschizându-se la capătul de sus în afară, către cerul liber. O întreb ce e acolo. Îşi încrucişează braţele, se chiorăşte hidos la mine şi-atât! Îşi roteşte privirea în jur, să se asigure că s-a adunat tot grupul, se aşază pe un morman de bolovani, îşi azvârle braţele în sus, şi cu un răcnet pătimaş anunţă: La Salle de la Question!

Camera de tortură! Tavanul este construit în formă de pâlnie, ca să înăbuşe strigătele victimelor! Ah, femeie-spiriduş, lasă-ne să reflectăm în tăcere, doar o clipă. Taci, femeie-spiriduş! Încrucişează-ţi braţele pe picioarele-ţi scurte şi stai liniştită pe grămada aia de bolovani măcar cinci minute, iar pe urmă n-ai decât să explodezi din nou.

Minute?! Secundele nu s-au scurs încă, măsurate pe orologiul palatului, când, aruncând flăcări pe ochi, femeia- spiriduş e iar în picioare, în mijlocul încăperii, descriind cu braţele ei arse de soare o roată de lovituri grele. Uite-aşa mergea! Strigă femeia-spiriduş. Hârş, hârş, hârş! O rotire nesfârşită de ciocane grele. Hârş, hârş, hârş pe mâinile şi picioarele suferinzilor. Priviţi albia asta de piatră! zice femeia-spiriduş. Era pentru tortura cu apă! Gîl-gîl, bea, înghite, umflă-te, plesneşte întru slava Mântuitorului! Înghite zdreanţa însângerată, înghite-o adânc în trupul tău păgân, ereticule, înghite-o cu fiecare înghiţitură de aer! Şi, după ce călăul o trage afară, aburind de adevărurile revelate de însuşi chipul lui Dumnezeu, recunoaşte-ne pe noi drept slujitorii aleşi ai Domnului, drept credincioşi în Predica de pe Munte, discipoli de seamă ai celui care a făcut minuni doar ca să vindece, care niciodată nu a lovit pe nimeni cu orbire, surzenie, muţenie, nebunie sau orice altă nenorocire de pe lume, şi care întodeauna şi-a întins în binecuvântarea lui mâna doar ca să dăruie scăpare, alinare şi tihnă!

            „Vedeţi? urlă iar femeia-spiriduş. Acolo se afla cuptorul! Acolo se înroşeau fiarele! În acele găuri erau fixaţi drugi ascuţiţi, de care erau atârnaţi cei torturaţi. Monsieur (femeia- spiriduş vorbeşte acum în şoaptă) a auzit de acest turn? Da? Atunci Monsieur să se uite acolo, jos!“

Un val de aer rece, însoţit de un iz de pământ jilav, îl loveşte pe Monsieur drept în faţă. Între timp, o dată cu vorba, femeia-spiriduş deschide o uşă ascunsă în perete. Monsieur se uită înăuntru. În jos se vede căscându-se hăul, iar în sus abia se distinge gura acestui turn înalt, abrupt, întunecos, înfiorător şi rece. Călăul Inchiziţiei, explică femeia-spiriduş, privind şi ea înăuntru, îi azvârlea aici pe aceia care nu mai ajungeau la celelalte torturi. „Priviţi! Vede Monsieur petele acelea negre de pe perete?“ O privire peste umăr, urmărind ochii sfredelitori ai femeii-spiriduş, îi arată îndeajuns de clar lui Monsieur, fără să mai aibă nevoie de indicaţia cheii, în ce direcţie se află petele. „Ce sunt astea?“ „Sânge!“

În octombrie 1791, când Revoluţia a atins apogeul în aceste locuri, şaizeci de bărbaţi şi femei (printre care şi preoţi, adaugă femeia-spiriduş, preoţi!) au fost ucişi şi azvârliţi în acest puţ îngrozitor, muribunzi şi morţi laolaltă; peste cadavre s-a aruncat apoi var. Curînd, semnele înspăimîntătoare ale masacrului au dispărut, însă crima aceasta va rămâne vie în memoria oamenilor, tot aşa cum pietrele masivei construcţii în care s-a înfăptuit au rămas una peste alta, drept mărturisire, ca şi sângele împroşcat pe ziduri.