Capitolul I

SOARE ŞI UMBRĂ

ODATĂ, acum treizeci de ani, peste Marsilia soarele ardea nemilos. În sudul Franţei, pe o zi toridă de august, un soare învăpăiat nu era atunci un lucru mai rar decât oricând altădată, în trecut sau astăzi. Totul în Marsilia şi prin preajmă zăcea încremenit sub cerul fierbinte, încremenit la rându-i, încât încremenirea aceasta ajunsese să fie o stare generală. Străinii de locurile acelea îşi pierdeau cumpătul, zăpăciţi de albul uluitor al caselor, de albu! Uluitor al zidurilor, de albul uluitor al străzilor, de dârele încremenite ale drumeagurilor sterpe, ale colinelor de unde verdeaţa fusese pustiită. Butucii de vie, cocârjaţi sub povara strugurilor, erau singurele lucruri fără acea fixitate uluitoare; uneori clipeau puţintel, în vreme ce aerul fierbinte abia clătina frunzele amorţite.

Nu exista nici pic de vânt care să încreţească apă stătută din port sau marea frumoasă din depărtare. Linia de demarcaţie dintre cele două culori, negru şi albastru, indica punctul pe care marea neîntinată nu voia să-l treacă, dar rămânea la fel de liniştită ca băltoaca dezgustătoare cu care niciodată nu intra în cârdăşie. Bărcile fără tende erau prea încinse ca să te poţi atinge de ele; vopseaua de pe vasele ancorate se scorojise; de luni întregi lespezile cheiului nu se mai răcoriseră, zi şi noapte. Indieni, ruşi, chinezi, spanioli, portughezi, englezi, franţuji, genovezi, napolitani, veneţieni, greci, turci, urmaşii tuturor ziditorilor turnului Babei, veniţi să facă negoţ la Marsilia, căutau cu toţii deopotrivă umbră, refugiindu-se în vreun cotlon, să scape de o mare prea scinieietor de albastră ca s-o poţi privi şi de un cer purpuriu, ca un uriaş giuvaer de foc aprins.

Lumina aceasta cumplită îţi făcea rău la ochi; către geana îndepărtată a coastei italiene ea se potolea puţin de pânză negurilor, ridicându-se uşor prin evaporarea mării, dar încolo nicăieri nu se mai domolea. Departe, hăt, dârele încremenite ale drumeagurilor, îngropate în colb, te luau cu asalt dinspre deal, dinspre vale, dinspre şesul nemărginit. Departe, hăt, viţa-de-vie, plină de praf, împodobind de sus până jos căsuţele din marginea drumului, şi copacii pârjoliţi din aleile monotone, fără umbră, se aplecau sub încremenirea cerului şi a pământului; la fel şi caii, cu zurgălăii picotind, în şirul lung de căruţe, tă- bîrcindu-se agale spre oraş. La fel şi cărăuşii tolăniţi pe o rină, când se trezeau, ceea ce rar se întâmpla; la fel şi cu muncitorii istoviţi de pe câmp. Tot ce avea viaţă sau creştea era copleşit de lumină orbitoare, în afară de şopârlele care se strecurau iute peste zidurile zgrunţuroase de piatră şi de ticăia\tot târâind de zor, ascuţit şi uscat, ca o pârâitoare. Până şi praful ajunsese brun din pricina arşiţei, iar văzduhul tremura de parcă şi aerul ar fi gâfâit.

Storuri, obloane, perdele, tende erau toate lăsate, închise, pentru că nu cumva să pătrundă înăuntru lumina orbitoare. Dacă dădea de o crăpătură cât de mică sau de vreo gaură de cheie, năvălea numaidecât, săgeată incandescentă. Bisericile erau cele mai ferite. Să te furişezi prin- tr-un amurg de bolţi şi pilaştri — înstelat ca în vis de lămpi licăritoare, populat ca în vis de nişte umbre hide, străvechi, moţăind evlavios, cerşind, scuipând — însemna să te arunci într-un fluviu de foc şi să înoţi, ca să-ţi salvezi viaţa, până la cel mai învecinat petic de umbră. Astfel — cu oameni trândăvi şi zăcând pe oriunde era umbră, fără prea mare zarvă de voci ori lătrat de câini, cu dangăt răzleţ de clopote, dogit, şi răpăit de tobe afurisite — iată Marsilia, prăjindu-se la soare într-o bună zi, cu miasmele ei puternice şi cu gust înţepător.

Există pe atunci în Marsilia o temniţă mizerabilă. In- tr-una din celule — atât de respingătoare că până şi soarele nepoftit clipea, lăsând-o pradă doar fărâmelor de lumină răsfrânte pe care le mai putea culege — se aflau doi bărbaţi. Lingă ei, o bancă beteagă şi diformă, fixată în zid, cu o tablă de dame scrijelată grosolan în cuţit şi un set de piese făcute din nasturi vechi şi din oase de la ciorbă, un joc de domino, două rogojini şi două sau trei sticle. Doar atât mai cuprindea încăperea, în afară de şobolani, de cine ştie ce insecte invizibile şi vizibile: doi bărbaţi.

Toată lumina care intra în celulă pătrundea printre gratiile de fier alcătuind o fereastră destul de mare, pe unde era posibil, din scara întunecoasă încotro dădea, să fie urmărită celula clipă de clipă; mai jos de gratii, trei- patru picioare deasupra pardoselii, se afla o lespede mare de piatră, fixată în locul unde acestea se îmbucau în zid. Pe lespede se odihnea unul din cei doi bărbaţi, jumătate aşezat, jumătate întins, cu genunchii în aer, iar cu picioarele şi spatele proptite într-o parte şi într-alta a ferestrei. Vergelele de fier erau destul de îndepărtate unele de altele ca să-i permită să-şi petreacă braţul până la cot pe după ele; astfel se agăţa nepăsător de gratii, ca să-i fie mai la îndemână.

Stigmatul puşcăriei se făcea simţit pretutindeni. Aerul întemniţat, lumina întemniţată, umezeala întemniţată, oamenii întemniţaţi — totul era vătămat de închisoare. După cum deţinuţii erau livizi şi cu ochii duşi în fundul capului, tot aşa şi fierul ruginise, piatra devenise lipicioasă, lemnul putrezise, aerul se rarefiase, lumina pălise. Ca un puţ, ca o gropniţă, ca un cavou, închisoarea habar nu avea de strălucirea de afară, şi şi-ar fi păstrat întocmai aerul stricat chiar şi pe vreuna din insulele cu plantaţii de mirodenii din Oceanul Indian.

Omul aflat pe lespedea de sub gratii părea înmărmurit de frig; cu un gest nervos dintr-un umăr, trase mantaua pe el ca să se acopere mai bine şi mormăi:

• La naiba cu parşivul ăsta de soare, care niciodată nu răsare şi aici!

Aştepta masa, uitându-se pieziş printre gratii ca să poată vedea cât mai departe pe scări în jos, foarte asemănător cu o fiară în aceeaşi situaţie. Dar ochii lui, prea apropiaţi unul de altul, nu aveau nobleţea regelui animalelor, mai mult aspri decât strălucitori — arme ascuţite, cu o mică suprafaţă care să le trădeze. N-aveau nici profunzime, nici expresivitate; luceau şi se deschideau şi se închideau. În aşa fel încât, dacă nu trebuia neapărat să se slujească de ei, un ceasornicar ar fi putut face o pereche şi mai izbutită. Avea nasul coroiat, frumos în genul lui, dar prea sus plasat între ochi, ca şi ochii, parcă prea apropiaţi unul de celălalt. Cât despre rest, era înalt şi robust, buze subţiri atât cât se puteau vedea de sub mustaţa stufoasă. O chică mare de păr aspru, fără o culoare precisă, zbârlit cum era, bătând în roşu. Mina petrecută după gratii (pe dosul ei, numai zgârieturi urâte, proaspăt cicatrizate) era neobişnuit de mică şi cărnoasă, dar fără jegul închisorii ar fi fost neobişnuit de albă.

Celălalt bărbat stătea lungit ps pardoseala de piatră, acoperit cu o haină cafenie grosolană.

• Scoală, porcule! Mormăi primul. Nu dormi când mie mi-e foame.
• Tot un drac, şefule, zise „porcul", supus şi nu fără oarecare bună dispoziţie. Mă scol când vreau, mă culc când vreau. Totuna e.

Spunând aceasta, se ridică în picioare, se scutură, se scărpină, îşi legă neglijent în jurul gâtului mânecile hainei cafenii (pe care mai înainte o folosise ca acoperământ) şi se aşeză căscând, pe dale, cu spatele rezemat de zidul din faţa celui cu gratii.

• Ia zi, cât e ceasul? Bombăni primul.
• O să sune de amiaz... peste patruzeci de minute.

Făcând această scurtă pauză, îşi roti privirile prin celulă, ca şi cum ar fi vrut să se convingă.

• Parc-ai fi ceasornic. Cum se face că totdeauna ştii cât e ora?
• Păi, cum să-ţi spun? Eu totdeauna ştiu cât e ora şi unde mă aflu. M-au adus noaptea, cu barca, dar eu tot ştiu unde mă aflu. Uite ici! Portul Marsilia — îngenun- che pe dale şi trasă o hartă întreagă din arătătorul ars de soare — Toulon (unde sunt galerele), Şpania-i colo, Algerul colo. Aici, spre stânga, se furişează Nisa. Ocoleşti Cor- nice şi dai de Genova. Digul şi portul Genova. Terenul de carantină. Colo-i oraşul, grădini terase împurpurate de beladone. Aici vine Porto Fino. Încoace, spre Livorno. Aici, spre Civita Vecchia. Acum, direct spre... ah! Nu mai e loc pentru Neapole... — Între timp ajunsese până la perete
• dar totuna-i, Neapole vine pe aici!

Rămase îngenuncheat şi ridică privirea spre tovarăşul lui de temniţă, cu un aer destul de vioi pentru un puşcăriaş. Era un omuleţ oacheş, iute şi sprinten, deşi puţin cam rotofei. Cu cercei în urechile brune, cu dinţi albi lu- minându-i chipul ciudat, brun, cu un păr negru ca tăciunele strâns jur împrejurul gâtului bronzat, cu o cămaşă roşie în zdrenţe, descheiată la pieptul brun, pantaloni largi de marinar, pantofi încă destul de buni, tichie roşie de formă alungită, o curea roşie şi un cuţit la brâu.

• Fii atent, dacă mă-ntorc de la Neapole pe unde am plecat! Uite-aici, şefule! Civita Vecchia, Livorno, Porto Fino, Genova, Cornice, împrejurimile Nişei; colea, Marsilia, dumneata şi cu mine. Locuinţa temnicerului cu chei cu tot e aici unde pun degetul ăsta mare; iar aici, sub încheietura mâinii, este locul unde se ţine în cutia lui briciul de ras naţional... ghilotina, păstrată sub cheie.

Celălalt scuipă deodată pe pardoseala de piatră şi scoase un horcăit din gât.

Numaidecât după aceea se auzi un alt horcăit, de astă dată al unei clanţe, undeva pe jos, apoi o uşă trântită. Paşi tărăgănaţi începură să urce scările, iar gânguritul unui glăscior dulce se amestecă în zgomotul pe care-1 făceau; apăru temnicerul, ducându-şi fiica, de vreo trei-patru anişori, şi un paner.

• Cum mai stau lucrurile azi-dimineaţă, domnilor? Fetiţa mea, vedeţi, a venit cu mine să arunce o privire la păsările tatălui ei. Haide, atunci. Uită-te la păsări, scumpa mea, uită-te la păsări.

Se uita şi el cu băgare de seamă la „păsări", în timp ce ridica fetiţa pe pervazul gratiilor, îndeosebi la cea mai măruntă, a cărei vioiciune nu prea îi inspira încredere, pare-se.

• V-am adus pâinea, signor John Baptist, spuse el (toţi vorbeau în franceză, dar omuleţui era italian); şi dacă v-aş putea sfătui să nu mai jucaţi...
• Nu poţi da sfaturi şefului! Exclamă John Baptist, arătându-şi dinţii când zâmbi.
• Aa, dar şeful câştiga, reluă temnicerul, cu o privire fugară, nu cine ştie ce prietenoasă, îndreptată către celălalt, iar dumneata pierzi. E cu totul altceva. Dumneata capeţi în felul ăsta bulcă neagră şi o poşircă de vin acru, iar dumnealui, cârnăciori de Lvon, friptură de viţel în- tr-un aspic plin de mirodenii, pâine albă, brânza stra- chino^[1] şi un vin bun. Uite-te la păsări, scumpa mea!
• Eliete păsărele! Zise fetiţa.

Obrăjorul frumos, înduioşat de o milă dumnezeiască, în vreme ce privea cu sfială printre gratii, semăna cu chipul unui înger în această închisoare. John Baptist se ridică atras parcă de obrazul ei. Cealaltă „pasăre¹⁴ rămase ca mai înainte; atât doar că aruncă nerăbdător o ocheadă spre paner.

• Aşteptaţi! Exclamă temnicerul, aşezându-şi fetiţa pe partea exterioară a lespezii din dreptul gratiilor, ea are să hrănească păsările. Pâinea asta mare e pentru signor John Baptist. Trebuie s-o rupem, ca să-ncapă în colivie. Aşa, iată o pasăre îmblânzită care sărută mâna micuţă! Cârnăciorii din frunză de viţă sunt pentru musiu Rigaud. La fel... friptura de viţel în aspic cu mirodenii este pentru musiu Rigaud. La fel... pâinişoarele astea albe, trei la număr, sunt pentru musiu Rigaud. În sfârşit, brânza asta... ca şi vinul... şi tutunul ăsta... totul e pentru musiu Rigaud. Norocoasă pasăre!

Fetiţa strecură toate aceste lucruri printre gratii în mina delicată, cu pielea moale şi netedă, nu fără o teamă evidentă şi retrăgîndu-şi-o nu numai o dată; privindu-1, fruntea ei frumoasă, încreţită, căpătă o expresie care trăda frică şi totodată iritarea. Între timp ea puse codrul de pâine neagră cu nedezminţită încredere în mâinile arse de soare, crăpate, noduroase, ale lui John Baptist, care abia dacă avea atâtea unghii pe cele zece degete ale sale cât o singură unghie la monsieur Rigaud, iar când acesta îi să

Rută minuta, ea şi-o trecu peste faţa lui ca să-i mângâie. Monsieur Rigaud, indiferent dinaintea acestei dovezi de simpatie, căută să-l împace pe tatăl ei, râzând şi încuviin- ţlnd din cap spre fetiţă de fiecare dată când îi înmâna câte ceva, şi, de cum puse toate alimentele în preajmă, pe spaţiul liber al lespedei unde se odihnea, începu să mănânce cu mare poftă.

Monsieur Rigaud râdea; pe chipul lui se produse o schimbare care nu-1 avantaja deloc: mustaţa i se sălta chiar sub nas, iar nasul îi cobora peste mustaţă, dându-i astfel un aer sinistru, plin de cruzime.

• Uite-aşa! Spuse temnicerul, răsturnând panerul ca să deşarte şi firimiturile. Am cheltuit toţi banii primiţi; poftim şi socoteala, şi cu asta, basta. Musiu Rigaud, cum mă aşteptam de ieri, preşedintele tribunalului o să aibă plăcerea să vă primească astăzi, la unu după amiază.
• Ca să mă judece, nu? Întrebă Rigaud, făcând o pauză, cu cuţitul în mina şi dumicatul în gură.
• Că bine aţi spus. Să vă judece.
• Pentru mine nici o veste? Întrebă John Baptist, care începuse resemnat să clefăie, muşcând din pâinea lui.

Temnicerul ridică din umeri.

• Maică Precistă! Sunt eu oare sortit să zac aici toată viaţa, taică?
• De unde să ştiu?! Strigă temnicerul, întoreîndu-se spre el cu vioiciunea lui meridională şi gesticulând cu amândouă mâinile şi cu toate degetele deodată, de parcă l-ar fi ameninţat să-l sfâşie bucăţi. Prietene, de unde şi până unde să ştiu eu cât timp ai să zaci aici? De unde să ştiu, John Baptist Cavalletto? Să mor eu dacă ştiu! Aici mai sunt şi unii deţinuţi în care n-a dat strechea, zor-ne- voie să fie judecaţi.

Făcând această observaţie, se uita parcă pieziş spre monsieur Rigaud, care îşi vedea mai departe de mâncat, deşi nu cu aceeaşi poftă ca înainte.

—* Rămas bun, păsările mele! Spuse temnicerul, luîn- du-şi drăgălaşa fetiţă în braţe, căreia îi dicta aceste cuvinte însoţindu-le de o sărutare.

• Rămas bun, păsările mole! Repetă drăgălaşa fetiţă.

Chipul el nevinovat privea vesel îndărăt peste umărul temnicerului, în timp ce se îndepărtară; el îi cânta un cântec din jocurile copilei:

Oare cine trece pe drum aşa târziu?

Cavalere Măghiran!

Oare cine trece pe drum aşa târziu?

Vesel, vesel, tot chefliu!

Aşa că John Baptist socoti o chestiune de onoare să-i ţină isonul, numaidecât, păstrând ritmul, deşi pe un ton cam răguşit:

E floarea cavalerilor,

Cavalere Măghiran!

E floarea cavalerilor,

Vesel, vesel, tot chefliu!

Acest cântec îi însoţi de-a lungul celor câteva scări abrupte, în jos, încât temnicerul trebui să se oprească în cele din urmă pentru ca fetiţa să asculte melodia până la capăt şi să repete refrenul cât încă mai puteau fi văzuţi. Apoi căpşorul fetiţei dispăru, dispăru şi capul temnicerului, dar firicelul de glas se mai auzi până când uşa se trânti cu zgomot.

Monsieur Rigaud, văzând că John Baptist îi stătea în cale tot ascultând ecoul până ce se stinse (chiar şi ecoul era mai slab în închisoare şi parcă mai tărăgănat), îi aminti printr-o lovitură de picior că ar face mai bine să-şi reia locul în ungherul lui din umbră. Omuleţul se aşeză din nou pe dale cu uşurinţa nepăsătoare a unuia prea obişnuit cu lespezile de piatră; apoi, punând trei hălci de pâine neagră dinainte — se pregătea s-o taie şi pe a patra — începu, resemnat, să le facă să dispară, ca şi cum îndeletnicirea aceasta ar fi fost un soi de joc.

Poate că trăgea cu coada ochiului la cârnăciorii de Lyon, sau poate la friptură de viţel în aspic cu mirodenii, dar aceste bunătăţi nu i-a fost dat să le vadă acolo vreme prea îndelungată ca să-i lase gura apă; monsieur Rigaud le făcu repede de petrecanie, în pofida preşedintelui şi a tribunalului, după care îşi curăţă degetele sugându-le, apoi şi le şterse pe frunzele de viţă. Pe urmă, pentru că se oprise să-şi privească tovarăşul de celulă, mustaţa i se ridică, iar nasul coborî.

• Cum ţi se pare pâinea?
• Puţin uscată, dar am eu aici vechiul meu sos, replică John Baptist, ridicând cuţitul în aer.
• Ce fel de sos?
• Păi, pot tăia pâinea aşa... ca pe un pepene. Sau aşa... ca o omletă, sau aşa... ca pe un peşte prăjit. Sau aşa... ca pe cârnăciorii de Lyon, reluă John Baptist, de- monstrînd diferitele chipuri de tăiere a pâinii pe care o ţinea în mină, mestecând liniştit ce avea în gură.
• Ţine aici! Strigă monsieur Rigaud. Poţi să bei. Bea tot, până la fund.

Nu era cine ştie ce mare chilipir, căci rămăsese foarte puţin vin; dar signor Cavalletto sări în picioare, luă recunoscător sticla, o duse la gură golind-o şi plescăi din limbă.

• Pune sticla lângă celelalte, spuse Rigaud.

Omuleţul ascultă poruncă şi se pregăti să vină cu chibritul aprins, căci monsieur Rigaud îşi răsucea acum tutunul în ţigară^l, slujindu-se de nişte pătrăţele de hârtie aduse deopotrivă.

• Ţine! Ia una de-aici.
• Mii de mulţumiri, şefule!

John Baptist îi vorbi în limba maternă, pe tonul pripit şi paşnic al compatrioţilor săi.

Monsieur Rigaud se ridică, aprinse ţigara, aşeză restul proviziei într-un buzunar de la piept şi se întinse cât era de lung pe bancă. Cavalletto se aşezase pe dalele de piatră, prinzindu-se cu câte o mina de fiecare gleznă, şi fuma în tihnă. Ochii domnului Rigaud păreau a fi neplăcut atraşi de ceva din vecinătatea locului de pe lespezile de piatră unde celălalt îşi plasase degetul cel mare. Îşi în- drentase privirile atât de des în direcţia aceea, încât italianul nu numai o dată i le urmărise nedumerit, înainte şi îndărăt.

• Ce gaură afurisită o mai fi şi asta! Strigă monsieur Rigaud, destrămând tăcerea care se aşternuse de multă

¹ Ţigările (inventate, pare-se, de soldaţii lui Napoleon În timpul asediului de la Acre, în 1799) erau încă prea puţin cunoscute pe vremea când se desfăşoară povestirea, în 1826.

Vreme. Ia uite, lumina zilei. A zilei? Lumina de acum o săptămână, lumina de acum şase luni^ lumina de acum şase ani, atât e de ofticoasă, de moartă! .     .       -

Se strecura firavă până acolo printr-un luminator pa- trat care astupa o fereastră din zidul scării, pe unde nu se zărea însă nici soarele, darmite altceva.

• Cavalletto, spuse monsieur Rigaud, retrăgându-şi brusc privirile de la luminător, asupra căruia amândoi, fără să vrea, îşi pironiseră ochii, tu mă ştii pe mine că sunt un domn.
• Sigur, signor!
• De când suntem noi aici?
• Eu împlinesc unsprezece săptămâni mâine la miezul nopţii. Dumneata, de nouă săptămâni şi trei zile, azi după-amiază la cinci.
• Am făcut eu ceva de când sunt aici? Am atins eu mătura, am întins sau am strâns rogojină, am căutat eu piesele pentru jocul de dame, le-am adunat eu pe cele pentru domino, am pus eu mâna să fac vreo treabă?
• Niciodată!

—< Te-ai gândit vreodată că m-aş putea apuca de vreo treabă?

John Baptist răspunse agitând dosul arătătorului ridicat al mâinii drepte, cel mai expresiv mod de a tăgădui în limba italiană.

• Nu! Ai ştiut din prima clipă când m-ai văzut aici că sunt un domn?
• ALTRO! Încuviinţă John Baptist, închizând ochii şi clătinând din cap în chipul cel mai vehement.

Acest cuvânt — după intonaţia dată de genovezi poate însemna confirmare, contradicţie, afirmaţie, tăgadă, provocare, compliment, zeflemea şi încă cincizeci de alte lucruri — în cazul de faţă căpăta semnificaţia, mai mult decât întreaga forţă a unor slove scrise, a expresiei familiare: „Cred şi eu! “

• Ha! Ha! Ai dreptate! Sunt un domn! Ca un domn am să trăiesc şi domn am să mor! Ţin neapărat să fiu domn. Ăsta-i rolul meu. Să mor dacă n-o să-l joc oriunde m-aş duce!

Îşi schimbă poziţia ridicându-se în capul oaselor şi strigă pe un ton triumfător:

• Aicea sunt! Uită-te la mine! Aruncat din cornul de belşug al soartei, m-am pomenit în tovărăşia unui,

 Simplu contrabandist... m-am trezit întemniţat alături de un sărman şi mărunt afacerist, trepăduş de bursă neagră, fără acte în regulă, pe care poliţia l-a înhăţat şi pentru că şi-a pus barca la dispoziţia altor trepăduşi amărâţi că să treacă frontieră, tot cu acte în neregulă; ei, şi omul ăsta îmi recunoaşte instinctiv poziţia, chiar şi la asemenea lumină şi într-un asemenea loc. Grozav I Pe dumnezeul meu! Vezi, eu câştig, oricum ar merge jocul.

Din nou mustaţa i se repezi în sus, iar nasul se pleoşti.

• Acum ce oră e? Întrebă, cu obrazul cuprins de o paloare uscată şi febrilă, care nu prea se potrivea cu veselia lui.
• Vreo douăsprezece şi jumătate.
• Bun! Curînd, preşedintele are să se găsească în faţa unui domn. Ascultă! Vrei să-ţi spun de ce sunt învinuit? Trebuie s-o fac acum sau niciodată, căci nu mă mai întorc aici. Ori mi se dă drumul, ori mă vor duce să mă pregătească de ras. Ştii unde-şi ţin ei briciul.

Signor Cavalletto îşi luă ţigara dintre buzele întredeschise; părea în clipele acelea mai descumpănit decât s-ar fi crezut.

• Eu sunt — monsieur Rigaud se ridică de jos ca să vorbească — eu sunt un domn cosmopolit. Nu aparţin unei ţări anume. Tata era elveţian... din cantonul Vaud. Mama era de origine franceză, dar născută în Anglia. Eu m-am născut în Belgia. Sunt un cetăţean universal.

Aerul teatral adoptat, cum stătea cu o mina proptită în şold sub pulpanele pelerinei, ca şi felul de a nu-1 băga în seamă pe tovarăşul său, adresându-se în schimb peretelui din faţă, păreau o mărturie că repeta rolul ce avea să-l joace dinaintea preşedintelui care urma curînd să-i ia interogatoriul şi nicidecum osteneala de a face lumină în mintea unui ins atât de mărunt ca John Baptist Cavalletto.

—< Sunt de treizeci şi cinci de ani. Am văzut lumea. Am trăit când ici, când colo, pretutindeni m-am purtat ca un domn. Peste tot am fost tratat şi respectat ca un domn. Dacă vrei cumva să-mi cauţi nod în papură sus- ţinând că am trăit de pe urma deşteptăciunii mele... ei bine, din ce trăiesc avocaţii tăi... politicienii tăi... intriganţii tăi... bancherii tăi?

Îşi folosea tot timpul mâna delicată, cu pielea netedă, ca martor al distincţiei care deseori înainte îi adusese mari servicii.

• Acum doi ani am venit în Marsilia. Eram sărac, nimic de zis; fusesem bolnav. Când avocaţii tăi, politicienii tăi, intriganţii tăi, bancherii tăi se îmbolnăvesc şi n-au bani puşi deoparte, şi ei ajung la sapă de lemn. Am tras la hanul „Crucea de Aur “— ţinut pe atunci de monsieur Henry Barronneau, de vreo şaizeci şi cinci de ani cel puţin şi cu o sănătate foarte şubredă. Locuiam acolo cam de patru luni când monsieur Henry Barronneau a avut nefericirea să moară... în orice caz o nefericire nu prea rară şi care se întâmpla de cele mai multe ori fără nici un sprijin din partea mea.

După ce John Baptist isprăvi de fumat ţigara până la buricul degetelor, domnul Rigaud avu mărinimia să-i arunce încă una. O aprinse pe a doua din cenuşa primei şi reluă fumatul privind pieziş spre tovarăşul lui, care, preocupat de propriul său caz, nu se prea uita la el.

• Monsieur Barronneau lăsase în urma să o văduvă. Ea avea douăzeci şi doi de ani. Îşi câştigase reputaţie pentru frumuseţea ei şi, cum nu se prea întâmpla de obicei, era într-adevăr frumoasă. Am continuat să locuiesc la „Crucea de Aur “. M-am însurat cu madame Barronneau. Nu eu sunt cel care ar trebui să spună dacă într-o asemenea legătură existau nepotriviri mari. Eu mă aflu aici, pecetluit de stigmatul nefast al temniţei; s-ar putea totuşi ca tu să consideri că eu mă potriveam mai bine cu dânsa decât primul ei soţ.

Îşi dădea oarecum aere de bărbat frumos — şi nu era; şi că avea sânge albastru, ceea ce de asemenea nu era cazul. Pur şi simplu fumuri, trufie searbădă; dar în această situaţie, ca în multe altele, jumătate din lume ia fanfaronada drept bună.

• Ce mai încoace şi încolo, madame Barronneau s-a simţit atrasă de mine. Din pricina asta n-o să am neajunsuri, sper?

Cum privirea îi căzu din întâmplare pe chipul lui John Baptist când puse întrebarea, omuleţul scutură din cap cu vioiciune a tăgadă şi repetă la nesfârşit, pe un ton categoric şi în şoaptă:

• Altro, altro, altro, allro...
• Apoi s-au ivit greutăţi în căsnicia noastră. Sunt mândru. Nu iau apărarea mândriei, dar sunt mândru. Este, de asemenea, în firea mea să conduc. Nu mă pot supune, trebuie să conduc. Din păcate, averea doamnei Rigaud era toată pe numele ei. Aşa sună actul nesăbuit lăsat de defunctul ei soţ. Şi, lucru şi mai neplăcut, avea şi rubedenii. Când rudele soţiei se amestecă şi sunt împotriva unui bărbat care se poartă ca un domn, care e mândru şi care trebuie să conducă, urmările-s vrăjmaşe tihnei. Între noi mai exista un izvor de ciocniri. Madame Rigaud era din nefericire puţin vulgară. M-am gândit să-i cizelez întrucâtva apucăturile şi s-o fac să fie mai distinsă. Când colo, ea
• susţinută şi aici de rude — s-a împotrivit strădaniilor mele. Au început certurile între noi, şi, răspândite şi exagerate de bârfelile rudelor doamnei Rigaud, toţi vecinii erau la curent. S-a spus că m-am purtat groaznic cu madame Rigaud. Poate să mă fi văzut cineva dându-i o palmă... nimic mai mult. Eu am o mina uşoară, şi dacă am fost văzut dându-i o lecţie doamnei Rigaud, o făceam aproape în glumă.

Dacă zâmbetul domnului Rigaud în clipa aceea exprima modul său obişnuit de a glumi, rudele doamnei Rigaud aveau dreptate să spună că ar fi preferat de mii de ori să i se facă educaţia cu seriozitate acestei biete femei.

• Sunt sensibil şi curajos. Nu susţin că este un merit

Să fii sensibil şi curajos, dar aşa-s eu de felul meu. Dacă rudele pe          linie bărbătească ale doamnei                   Rigaud                                   mi         s-ar

Fi adresat  deschis, aş fi ştiut ce am de  făcut. Şi-au    dat

Seama de   asta, şi atunci au uneltit pe  ascuns;   de  aici

S-au iscat   certuri între madame Rigaud     şi mine.   De  câte

Ori aveam nevoie de o sumă mică de bani pentru cheltuieli personale, n-o puteam căpăta fără ceartă... Şi unde mai pui, tocmai eu, obişnuit să comand! Într-o seară, madame Rigaud şi cu mine ne plimbam ca doi prieteni... aş putea spune că doi îndrăgostiţi... pe o faleză înaltă care străjuia marea. Ceasul rău a făcut că madame Rigaud să aducă vorba despre rudele ei. Am întors împreună cu ea pe toate feţele acest subiect şi i-am reproşat lipsa sentimentului datoriei şi al devotamentului pentru mine şi că se lăsa înrâurita de invidia înverşunată a rudelor faţă de soţul ei. Madame Rigaud a ripostat, am ripostat şi eu; madame Rigaud a ridicat tonul, ani ridicat şi eu tonul şi am întărâtat-o, recunosc. Ce. Să fac, eu spun lucrurilor pe nume, aşa mi-e firea. În sfârşit, madame Rigaud, într-un acces de furie pe care veşnic va trebui să-l deplâng, a tă- bârît asupra mea cu ţipete de mânie care s-au auzit până departe, fără îndoială — mi-a rupt hainele, mi-a smuls părul din cap, mi-a zgâriat mâinile, bătea din picioare stârnind praful şi în cele din urmă a sărit de pe faleză şi şi-a găsit moartea prăvălindu-se pe stânci în jos. Astfel s-au petrecut faptele, care, din răutate, au fost răstălmăcite cum că aş fi încercat s-o silesc pe madame Rigaud să renunţe la drepturile ei şi că, refuzând cu neînduplecare să. Cedeze aşa cum îi ceream eu, m-am luptat cu ea şi... am asasinat-o!

Înainta lateral până în dreptul lespezii unde frunzele de viţă se mai aflau încă, împrăştiate pe jos, adună vreo două-trei şi începu să-şi şteargă mâinile de ele, cu spatele întors spre lumină.

• Eh! Exclamă el după câteva clipe de tăcere. N-ai nimic de spus la toate astea?

—- Urâta treabă, replică omuleţul, care se ridicase de jos şi, rezemat de zid, îşi ascuţea cuţitul de talpă pantofului.

• Adică?

John Baptist îşi vedea de ascuţit, în tăcere, cuţitul.

• Adică n-am prezentat corect cazul?
• Al-tro! Răspunse John Baptist.

De astă dată acest cuvânt era o scuză şi însemna: „Aa, nicidecum! “

• Şi atunci?
• Judecătorii şi tribunalele sunt atât de părtinitori.
• Bine! Strigă celălalt, azvârlindu-şi peste umăr pulpana pelerinei, cu o sudalmă. Lasă-i să-şi facă de cap!

„Zău, cred că asta o să şi: fac “, murmură ca pentru sine John Baptist, când îşi înclină capul să-şi vâre cuţitul la cingătoare.

Nici unul, nici altul n-au mai rostit o vorbă, deşi amândoi începură să umble încoace şi încolo, întîlnin- du-se, n-aveau încotro, la fiecare ocol al celulei. Monsieur Rigaud se oprea uneori, ca şi cum ar fi vrut să prezinte chestiunea într-o altă lumină, ori să adreseze tovarăşului său cine ştie ce vorbă de ocară, dar deoarece signor Cavalletto continua să măsoare agale, cu ochii în pământ, încăperea, într-un fel de tropăit caraghios, ieşirile acestea n-au dus la nimic grav.

Deodată scrâşnetul cheii în broască îi făcu pe amândoi să rămână pironiţi locului. Urmă un zgomot de glasuri şi târşâit de paşi. Uşa zăngăni, vocile şi zgomotul de paşi se auziră mai aproape; temnicerul coborî domol scara, urmat de un pluton de soldaţi.

• Haideţi, musiu Rigaud, spuse el, oprindu-se o clipă în dreptul gratiilor, cu cheile în mină, aveţi bunătatea şi ieşiţi afară.
• După cum văd, plec cu mare pompă.
• Păi, dacă n-ar fi aşa, replică temnicerul, aţi pleca în atât de multe bucăţi, că anevoie aţi mai putea fi strâns iarăşi laolaltă. Colo vă aşteaptă o gloată de oameni, musiu Rigaud, care nu ţin deloc la dumneavoastră.

Dispăru din vedere, să descuie; dădu zăvoarele în lături de la o uşă joasă dintr-un ungher al încăperii.

• Acum, spuse el, deschizând uşiţa şi apropiindu-se, ieşiţi afară.

Dintre toate nuanţele de culori existente sub soare, nici una nu aducea cu albul feţei lui monsieur Rigaud din clipele acelea. Nu există, de asemenea, niciunde fizionomie umană cu acea expresie; fiecare cută de pe obraz trăda bătăile unei inimi înspăimântate. Această paloare şi această spaimă se asociază îndeobşte cu ideea de moarte; dar deosebirea între ele două este tocmai prăpastia adâncă dintre luptă dată şi momentul cel mai înverşunat, vecin cu disperarea, al încleştării finale.

Mai aprinse o ţigară de la cea a tovarăşului său; o apucă bine îrvtre dinţi, îşi puse pe cap o pălărie moale, cu boruri largi, aruncă din nou capătul pelerinei peste umăr şi ieşi pe coridorul lateral unde dădea uşa, fără să se mai sinchisească de signor Cavalletto. Cât despre omuleţul acesta, el nu făcea altceva decât să se uite afară, şi întocmai ca o fiară, care se apropie de portiera deschisă a cuştii ca să adulmece libertatea de dincolo de gratii, el petrecu acolo câteva clipe ca să stea la pândă, numai ochi, până când uşa i se închise în nas.

Escorta de soldaţi era comandată de un ofiţer, un om corpolent, amabil, cu mult sânge rece; ţinea în mina sabia scoasă din teacă şi fuma trabuc. El dădu un ordin foarte scurt ca domnul Rigaud să treacă în mijlocul grupului; se aşeză în frunte cu perfectă indiferenţă, coman- dând: „înainte, marş! “şi coloana porni în jos, făcând să răsune scara. Uşa se trânti cu zgomot — cheia se răsuci în broască — o rază neobişnuită de lumină şi un suflu neobişnuit de aer păreau să fi străbătut temniţa, dispărând în trâmba subţire a fumului de trabuc.

Mereu în captivitate, ca un animal de o specie inferioară —* aidoma unei maimuţe neastâmpărate, sau unui urs mai mic stârnit din bârlog — deţinutul, acum rămas singur, sări pe lespedea de lângă gratii, că nu cumva să piardă ceva din această plecare. În timp ce stătea în picioare, încă agăţat cu amândouă mâinile de barele grilajului, îi ajunse la urechi o hărmălaie de glasuri: ţipete, urlete, sudălmi, ameninţări, blesteme, toate laolaltă, şi, ca pe furtună, altceva nu se auzea desluşit, doar tumultul vocilor mânioase.

Întărâtat să afle şi mai mult — semăna pe deplin cu un animal sălbatic în cuşcă — puşcăriaşul sări binişor jos, alergă în jurul celulei, sări iarăşi pt lespedea de piatră, se prinse de gratii şi încercă să le zgâlţâie, făcu un salt jos, alergă, reveni dintr-o săritură la barele de fier, ascultă, mereu în neastâmpăr, până când vacarmul, din ce în ce mai îndepărtat, se stinse. Citi deţinuţi, mai buni decât acesta, nu şi-au istovit astfel inimile lor nobile, fără ca cineva să se gândească la asta, nici chiar cei care îi iubeau din toată inima; în vreme ce măriile-lor regii şi stăpânii, care îi întemniţaseră, se zbenguiau nepăsători în soare, iar muritorii de rând îi proslăveau. Da, aceste personaje sus-puse mureau în paturile lor, îşi dădeau duhul în chip exemplar după nişte discursuri răsunătoare, iar istoria, politicoasă, mai servilă decât instrumentele lor, îi îmbălsăma cu grijă:

Până la urmă, John Baptist, liber acum să-şi aleagă între cei patru pereţi locşorul cel mai prielnic unde să-şi exercite facultatea de a trage un pui de somn când avea chef, se lungi pe bancă şi, cu braţele nemişcate sub cap, aţipi. Cu felul lui supus de a fi, uşuratic, mereu vesel, cu accesele lui scurte de furie, lesne obişnuit cu pâinea tare şi cu piatra şi mai tare, oricând gata să doarmă cum punea Capul jos, pe apucate, era un adevărat fiu al pământului pe care se născuse.

Imensa încremenire se şterse pentru o clipă; soarele pogorî la asfinţit într-o aureolă roşie, verzui-aurie; stelele se iviră pe cer şi licuricii le imitau în văzduhul de aici, aşa cum oamenii copiază cu stângăcie bunătatea unor specii de fiinţe mai alese. Drumurile lungi, prăfoase, şi cîm- piile nesfârşite se odihneau, iar pe mare domnea o tăcere atât de deplină, încât abia dacă se va mai auzi murmurul timpului când îşi va preda morţii.

Capitolul II

TOVARĂŞI DE DRUM

• ASTĂZI n-au mai urlat pe acolo ca ieri, nu-i aşa, domnule?

-— N-am mai auzit nimic.

• Atunci poţi fi sigur că nu. Când urlă oamenii ăştia, Urlă ca să fie auziţi.
• Ca mai toată lumea, presupun.
• Aa, dar oamenii de aici urlă totdeauna. Altminteri nu sunt fericiţi.
• Cei din Marsilia, vrei să spui?
• Vorbesc de francezi. Numai asta fac. Cât despre Marsilia, cunoaştem noi ce-nseamnă Marsilia. A dat lumii cântecul cel mai revoluţionar care a fost creat vreodată. Nici n-ar fi existat fără „Allon. S!... Marclions! “mai ştiu şi eu unde, la victorie sau moarte, la pirjol sau altundeva.

Cel care vorbea, tot timpul cu un aer mucalit, privea peste parapet Marsilia cât se poate de dispreţuitor şi, luând

O  atitudine fermă — îşi propti mâinile în buzunare, zor- năindu-şi banii — apostrofă oraşul cu un chicotit.

— ' Chiar aşa: „Allons! Marchons! “Cred că era mai onorabil pentru tine dacă lăsai oamenii să plece şi să-şi vadă de treburile lor legitime, în loc să-i ţii închişi aici în carantină!

• Destul de neplăcut, interveni şi celălalt. Dar astăzi trebuie să ne dea drumul.

• — Să ne dea drumul astăzi! Repetă primul. Asta-i oarecum o agravare a situaţiei scandaloase în care ne aflăm... Auzi, să ne dea drumul astăzi! Să ni se dea drumul! Dar, mă rog, de ce am fost reţinuţi aici?

• Din motive nu prea grave, trebuie să recunosc. Cum însă noi venim din Orient, iar Orientul este un cuib al ciumei...
• Al ciumei! Repetă celălalt. Asta-i nenorocirea mea. De când sunt aici tot de ciumă mi-e dat să am parte. Mă simt ca un om teafăr la minte, închis într-o casă de nebuni. Mi s-a făcut lehamite să fiu mereu suspectat de aşa ceva. Am venit aici la fel de sănătos ca totdeauna, dar a fi bănuit de ciumă e pentru mine ca şi cum mi-ar băga-o pe gât. Am avut-o... şi-o mai am încă.
• 0 suporţi foarte bine, domnule Meagles, zise celălalt, zâmbind.
• Nu. Dacă ştiai cum stau de fapt lucrurile, asta ar fi fost ultima observaţie pe care te-ai fi gândit să o faci. Mă trezeam noapte de noapte spunându-mi: acum m-am molipsit, acinn evoluează, acum mi-a venit de hac, acum tipii ăştia pun la cale cum să-şi justifice precauţiile. Zău dacă n-aş prefera să fiu prins pe un carton ca un gândac într-un insectar decât să duc viaţa pe care o duc aici.
• Lasă, domnule Meagles, se auzi o voce veselă de femeie, nu mai vorbi despre asta acum, când totul s-a sfârşit.
• S-a sfârşit! Repetă domnul Meagles, care, fără a fi fost rău intenţionat, părea într-o stare sufletească deosebită; de aceea, ultimul cuvânt rostit de altcineva era pentru el încă o jignire. S-a sfârşit! Şi de ce, mă rog, n-ar mai trebui să spun nimic pentru că s-a sfârşit?

Doamna Meagles fusese cea care vorbise demnului Meagles; ca şi el, era atrăgătoare şi sănătoasă, cu un chip tipic englezesc, şi deoarece timp de cincizeci şi cinci de ani sau mai bine nu se ocupase decât de-ale gospodăriei, păstrase şi acum un soi de reflex al acestei îndeletniciri.

• Lasă, tată, nu-i nimic! Spuse doamna Meagles. Pentru Dumnezeu, fii mulţumit că o ai pe Pet.
• Pe Pet? Repetă domnul Meagles, la fel de ofensat.

Cum Pet se afla foarte aproape, îndărătul lui, ea îl

Atinse pe umăr, şi domnul Meagles iertă Marsilia numai- decât din adâncul inimii.

Pet avea vreo douăzeci de ani. Era o fată drăguţă, cu un păr bogat, castaniu, revărsat în bucle naturale, o fată îneîntătoare, cu trăsături deschise şi ochi minunaţi

• atât de mari, de gingaşi, de luminoşi, într-o desăvârşită armonie cu chipul ei bun şi frumos. Era plinuţă şi de o prospeţime deosebită, numai gropiţe, şi alintată nevoie mare, sfioasă şi totodată docilă, suprema slăbiciune care încununa făptura unei feţe atât de drăgălaşe şi de atrăgătoare cu unicul farmec ce i-ar mai fi putut iipsi.
• Acum îngăduie-mi să te întreb, reluă domnul Meagles, pe un ton confidenţial şi cât se poate de blând, dîn- du-se un pas înapoi şi îndemnându-şi fiica să înainteze un pas pentru a-şi ilustra remarca. Îngăduie-mi să te întreb doar atât, ca de la om la om, ai mai auzit tu oăre de asemenea neghiobie, şi anume de a o izola pe Pet în carantină?
• În felul ăsta până şi carantină a fost mai plăcută.
• Da, da, încuviinţă domnul Meagles, aşa e, ce-i drept! Iţi rănim îndatorat pentru" această observaţie. Acum, Pet, draga mea, ar fi bine să tc duci cu maică-ta

S — Mica Dorrit., voi. 1 şi să te pregăteşti pentru barcă. Sanitarul în ţinută de ofiţer şi o droaie de paiaţe cu pălării în trei colţuri vin încoace ca să ne lase, în sfârşit, liberi; cât despre noi, biete lighioane în captivitate, o să putem servi gustarea de dimineaţă împreună, cât de cât creştineşte, înainte de a ne lua zborul care încotro. Tattycoram, ţine-te scai de tânăra dumitale stăpâna.

Se adresa unei fete frumoase, cu un păr şi nişte ochi negri, scânteietori, foarte îngrijit îmbrăcată, care răspunse printr-o mică reverenţă înainte de a se rândui în suita doamnei Meagles şi a lui Pet. Traversară tustrele terasă, scăldată în soare, dispărând apoi printr-un portal de un alb orbitor. Tovarăşul de călătorie al domnului Meagles, un bărbat oacheş, posac, de vreo patruzeci de ani, încă se mai uita înspre acest portal, după ce se făcură nevăzute, până în clipa în care domnul Meagles îl lovi uşor peste braţ.

• Vă rog să mă scuzaţi, spuse el tresărind.
• Nu văd de c-e, rosti domnul Meagles.

Merseră tăcuţi în umbra zidului înainte şi înapoi, pro- fitînd, la înălţimea unde se aflau plasate barăcile pentru carantină, de aerul proaspăt adus de briza mării la şapte dimineaţa. Tovarăşul domnului Meagles reluă firul conversaţiei.

• Aş putea să vă întreb, spuse el, care este numele...
• Lui Tattycoram? Îl întrerupse domnul Meagles. N-am nici cea mai mică idee.
• Credeam, zise celălalt, că...

■— Tattycoram? Îi sugeră din nou domnul Meagles.

• Mulţumesc... că Tattycoram era un nume, şi de multe ori m-am mirat de ciudăţenia lui.
• Păi, de fapt, continuă domnul Meagles, doamna Meagles şi cu mine suntem, vedeţi, oameni practici.
• Aţi amintit deseori acest lucru în timpul agreabilei şl interesantei conversaţii pe care am avut-o împreună, de-a lungul plimbării noastre în sus şi în jos pe aceste dale de piatră, spuse celălalt cu un zâmbet abia schiţat pe chipul său întunecat şi posac.
• Oameni practici. Astfel, într-o bună zi, acum cinci $au şase ani, când am luat-o pe Pet la Capelă copiilor gă

Siţi... aţi auzit de Spitalul pentru copii găsiţi *, de la Londra, care corespunde celui din Paris?

• L-am şi văzut.
• Cum zic, într-o bună zi am dus-o pe Pet la biserica aceea ca să asculte orga... pentru că, fiind oameni practici, este de datoria noastră să-i arătăm lui Pet, cât trăim, tot ce ni se pare că ar putea să-i facă plăcere... mama — aşa îi spun eu de obicei doamnei Meagles — începuse să piîngă în aşa hal încât a trebuit s-o scot afară. „Ce s-a-n- tâmplat, mamă? Am întrebat-o când am reuşit s-o fac să se mai liniştească. Are să se sperie Pet, draga mea. “ „Da, ştiu, tată, spuse mama, dar cred că mi s-a năzărit aşa, tocmai fiindcă o iubesc atât de mult. “ „Ce ţi s-a năzărit aşa, mamă? “ „O, Doamne, Doamne! Exclamă mama, podidind-o din nou plânsul. Când vedeam toţi copiii aceia aşezaţi rânduri-rânduri, făcând apel la tatăl pe care nici unul dintre ei nu l-au cunoscut pe pământul ăsta, la marele Tată al nostru din ceruri, mă întrebam în sinea mea dacă vreuna din mamele acelea groaznice a venit oare cândva să caute printre chipurile tinere de aici pe sărmanul micuţ adus pe lumea asta oropsită, căruia toată viaţa nu-i va fi dat să cunoască nici dragostea, nici sărutările, nici glasul şi nici chiar numele mamei sale! “Eh, iată o idee practică demnă de mama, şi i-am spus aşa: „Mamă, asta e ceea ce numesc eu practic în cazul tău, draga mea “.

Celălalt călător, destul de mişcat, făcu un semn de încuviinţare.

• Aşa că ziua următoare i-am spus: „Acum, mamă, am să-ţi fac o propunere pe care cred că ai s-o aprobi. Ce-ar fi să luăm una din fetiţele acelea drept cameristă pentru Pgt? Suntem oameni practici. Şi dacă descoperim unele metehne în firea ei, ori cine ştie ce deosebiri faţă de noi în purtare, vedem noi ce-i de făcut. O să ne dăm seama cât de lipsită a fost de toate înrâuririle şi experienţele care pe noi ne-au ajutat să ne formăm... fără de părinţi, fără vreun frăţior sau surioară, fără un cămin al ei, fără pantofiorul Cenuşăresei, fără zână bună din poveste. “Iată cum am ajuns s-o avem pe Tattycoram.
• Iar numele...
• Aa, fir-ar să fie! Exclamă domnul Meagles. Era să-i uit numele. Păi, în spital i se spunea Harriet Paracliser... un nume ales la înfîmplare, desigur. Ei bine, Harriet a fost schimbat în Hattey şi apoi în Tatty, deoarece, oameni cu simţ practic, ne-am gândit, vedeţi dumneavoastră, că şi un nume hazliu ar fi ceva nou pentru ea şi poate o va influenţa să devină mai blândă, mai afectuoasă, nu-i aşa? Cât despre paracliser, inutil să mai spun, nici vorbă de-aşa ceva. Dacă există ceva absolut intolerabil, ceva care să fie prototipul birocratului obraznic şi mărginit, ale cărui tunică, jiletcă şi baston lung să reprezinte felul în care noi, englezii, ne încăpăţinam în păstrarea unor tradiţii neghioabe, deşi tot restul lumii s-a descotorosit de ele, acesta este paracliserul. N-aţi mai văzut paracliser în ultima vreme?
• Nu, căci deşi englez, am stat mai bine de douăzeci de ani în China...
• Atunci, adăugă domnul Meagles, apropiindu-şi cu mare însufleţire arătătorul de pieptul tovarăşului său de drum, atunci nici să nu vedeţi, dacă se poate! De câte ori daxi cu ochii de un paracliser în carne şi oase, împopoţo- nat de sărbătoare, trecând pe stradă, duminică, în fruntea unui orfelinat, sunt nevoit să fac calea întoarsă şi să fug de acolo, altminteri aş sări să-l iau la bătaie. Numele de Paracliser fiind inacceptabil, iar fondatorul aşezământului pentru aceşti sărmani copii găsiţi un om bine cunoscut, numit Coram F., am dat acest nume şi micuţei cameriste a lui Pet. Uneori îi spuneam Tatty, altă dată Coram, până când am făcut un fel de amestec din amândouă numele, aşa că acum îi spunem Tattycoram.
• Fiica dumneavoastră — rosti celălalt când mai făcură o dată ocolul în tăcere şi, după ce rămaseră o clipă lângă zid să privească marea din vale, îşi reluară plimbarea — e singurul dumneavoastră copil, din câte ştiu, domnule Meagles. Îmi daţi voie să vă-ntreb... şi nu fac asta dintr-o curiozitate indiscretă, ci pentru că m-am simţit atât de bine în societatea dumneavoastră, şi s-ar putea ca niciodată să nu mai am prilejul, în acest labirint al lumii, să schimb cu dumneavoastră o vorbă în tihnă, mai ales că vreau să păstrez o amintire precisă despre dumnea-

Voastră şi ai dumneavoastră... daţi-mi voie să vă-ntreb dacă nu de la amabila dumneavoastră soţie am auzit că | aţi mai avut şi alţi copii?

• Nu, nu, se împotrivi domnul Meagles. Nu tocmai ^;alţi copii, ci doar un singur copil.
• Mi-e teamă că fără să-mi dau seama am atins un subiect delicat.
• Nu face nimic, rosti domnul Meagles. Dacă devin | cumva serios când îmi amintesc... de întristat, nu mă mai

• întristează deloc. Mă pune pe gânduri o clipă, dar nu sunt nefericit. Pet a avut o soră geamănă care a murit tocmai | când îi puteam vedea ochii — exact ca ai lui Pet — deasupra mesei, sprijinindu-se de ea, când se ridica în vârful degetelor.

| ■— Aa, într-adevăr?

• Da, şi fiind nişte oameni cu simţ practic, încetul cu încetul s-a petrecut ceva în mintea doamnei Meagles şi a mea, ceea ce dumneavoastră veţi înţelege, sau poate nu. Pet şi surioara ei semănau aşa de mult, păreau atât de deplin unul şi acelaşi copil, că de atunci n-am putut să le mai separăm niciodată în gândurile noastre. Ar fi inutil să ne mai spunem că fetiţa care s-a stins din viaţă nu era decât un prunc. Pentru noi, copila aceasta s-a transformat odată cu cea care ne-a rămas şi care e totdeauna alături de noi. Pe măsură ce Pet a crescut, a crescut şi cealaltă; când Pet a ajuns să judece mai matur, să fie mai feminină, surioara ei s-a maturizat exact în acelaşi grad. Nu ştiu de m-ar putea convinge cineva că dacă mâine mi-ar fi dat să ajung pe lumea cealaltă, n-aş fi întâmpinat acolo, slavă Domnului, de o altă fiică, întru totul aidoma lui Pet, ca şi cum s-ar încerca să mi se împuie capul că Pet n-ar exista de fapt lângă mine.
• Vă înţeleg, rosti celălalt încet.
• În ce o priveşte, reluă tatăl, dispariţia subită a tovarăşei ei de joacă, a celei cu care semăna ca două pică-;

 Turi de apă, cunoaşterea timpurie a unei taine împărtă- I site de noi toţi în egală măsură, dar care adesea nu este

• dezvăluită atât de brutal unui copil, au avut desigur oare- r care înrâurire asupra caracterului său. Dealtfel, mama ei I şi cu mine nu eram prea tineri când ne-am căsătorit, aşa 1 că Pet a trăit alături de nişte oameni vârstnici, deşi noi

Totdeauna ne-am străduit să ne adaptăm mentalităţii ei. De câte ori n-am fost sfătuiţi, când era puţin bolnavă, să-i schimbăm, cât putem de des, clima şi aerul... mai ales în perioada asta... şi să-i facem viaţa plăcută. De aceea, pentru că acum nu mai e nevoie să rămân ţintuit la biroul băncii... deşi am fost destul de sărac în tinereţe, vă asigur, altfel demult m-aş fi însurat cu doamna Meagles... am început şi noi să umblăm prin lume. Iată de ce ne-aţi găsit contemplând Nilul, piramidele, sfincşii, deşertul şi aşa mai departe; iată de ce Tattycoram va ajunge cu timpul o călătoare mai mare decât căpitanul Cook.

• Vă mulţumesc din tot sufletul, spuse celălalt, pentru încrederea pe care mi-aţi arătat-o.
• Aa, cu plăcere! Replică domnul Meagles. Pentru nimic. Şi acum, domnule Clennam, poate îmi daţi voie să vă întreb dacă aţi hotărât până acum încotro să vă îndreptăţi plecând de aici?
• La drept vorbind, încă nu. Mă simt de parcă n-aş avea nici un căpătâi, mereu în primejdie să fiu purtat la tntîmplare de cine ştie ce curent.
• Mi se pare nemaipomenit... dacă vreţi să mă scuzaţi pentru libertatea de a vă vorbi astfel... că nu vă duceţi direct la Londra, spuse domnul Meagles, pe tonul unui sfătuitor confidenţial.
• Poate că aşa voi face.
• Da! Dar cu toată voinţa.
• Eu nu mai am voinţă. Adică, adăugă el, îmbujorîn- du-se uşor, mi-a rămas prea puţină ca să mă mai poată îndemna să acţionez acum. Instruit cu forţa, frânt, dar nu încovoiat, prins în lanţuri grele de o ocupaţie asupra căreia niciodată n-am fost consultat şi care niciodată nu mi-a plăcut, îmbarcat, ca să ajung la celălalt capăt al lumii, înainte de a fi împlinit vârsta majoratului, unde am rămas în exil până la moartea tatei, acum un an, silit să mă chinui continuu într-o fabrică pe care totdeauna am urât-o, către ce să mai aspir eu acum, după ce mi s-a irosit jumătate din viaţă? Voinţă, ţel, speranţă? Toate aceste lucruri s-au stins înainte de a fi apucat să le rostesc numele.
• Aprinde-le din nou! Spuse domnul Meagles.

• — Aa, uşor de zis, domnule Meagles. Eu sunt fiul unui tată dur şi al unei mame aspre. Unicul copil al unor părinţi care au cântărit, au măsurat şi au evaluat totul; pentru care ceea ce nu se putea cântări. Măsura, evalua nici nu exista. Oameni austeri, cum se zice, adepţii unei doctrine severe, ce consta în tristul sacrificiu al gusturilor şi simpatiilor, care dealtfel nici măcar nu erau ale lor, sacrificiu adus ca parte dintr-o învoială pentru a-şi pune 'averea la adăpost. Chipuri severe, disciplină neînduplecată, cazne în lumea asta şi spaimă pe lumea cealaltă... nimic binevoitor, nimic plăcut nicăieri şi pretutindeni în inima-mi Îngrozită... astfel a fost copilăria mea, dacă-mi este îngăduit să nesocotesc acest cuvânt folosindu-1 pentru un asemenea început de viaţă.

• Aşa să fie într-adevăr? Se miră domnul Meagles, foarte stingherit din pricina tabloului oferit închipuirii lui. A fost un început anevoios. Dar nu-i nimic. Acum trebuie să vă învăţaţi de a profita, ca un om cu simţ practic, de tot ce se leagă de viitor.
• Dacă oamenii care sunt îndeobşte recunoscuţi ca având simţ practic ar proceda ca dumneavoastră...
• Păi, aşa şi procedează! Rosti domnul Meagles.

1 • — Credeţi, într-adevăr?

• Ei, da, presupun, replică domnul Meagles, dus pe gânduri. Nici nu se poate să ai simţ practic în alt chip, ci numai ca doamna Meagles şi cu mine.
• Atunci cursul necunoscut al vieţii mele este mai lesnicios şi mai încurajator decât m-aş fi aşteptat, spuse

• Clennam, scuturând din cap, cu zîinbetul lui grav. Am vorbit destul despre mine. Iată şi barca.

Barca era înţesată de pălării în trei colţuri pentru care domnul Meagles nutrea o repulsie patriotică; purtătorii acestor tricornuri debarcară şi apoi porniră pe scări în sus, iar toţi călătorii sechestraţi se adunară laolaltă. Au fost aduse apoi maldăre de hârtii de către cei cu tricornuri, s-au strigat nume şi a fost multă bătaie de cap cu semnături, sigilii, parafări, cerneală vărsată, nisip împrăştiat, cu extrem de multe pete, ştersături şi rezultate ■indescifrabile. În sfârşit, totul s-a făcut regulamentar şi călătorii erau liberi să plece care încotro, după bunul lor plac.

De bucurie că-şi recăpătaseră libertatea, nu s-au prea sinchisit de arşiţă, ci au traversat apele portului lunecând în bărci pitoreşti, pentru a se regăsi apoi la un hotel mare, unde obloanele închise împiedicau soarele să pătrundă şi unde lespezile goale de piatră, tavanele înalte şi culoarele sonore domoleau zăpuşeala. Acolo, într-o încăpere vastă, o masă uriaşă fu neîntârziat acoperită din belşug cu toate bunătăţile, şi, îmbiaţi de mâncărurile alese, fructele meridionale, vinurile frapate, de florile din Genova, de zăpada adusă de pe crestele munţilor şi de toate culorile curcubeului scăpărând în oglinzi, amintirea carantinei li se şterse repede din minte.

• Drept să-ţi spun, nu mă mai gândesc cu ură la zidurile acelea monotone, spuse domnul Meagles. Totdeauna ierţi neajunsurile unor locuri de îndată ce le părăseşti, îmi vine să cred că până şi un puşcăriaş, după ce e pus în libertate, începe să se mai împace cu temniţa.

Se aflau acolo vreo treizeci de comeseni şi toţi discutau, dar în grupuri, forţaţi de împrejurări. Tatăl şi mama Meagles, având pe fiica lor la mijloc, erau aşezaţi de o parte a mesei; dinaintea lor stătea domnul Clennam; un francez înalt, cu părul şi barba de un negru ca pana corbului, sumbrii şi înspăimântător la înfăţişare, pentru a nu spune diabolic de distins, deşi se arăta a fi omul cel mai blând din lume; o englezoaică tânără şi frumoasă, călătorind de una singură, un chip de femeie mândră şi cu spirit de observaţie, care se izolase de ceilalţi sau fusese izolată de ceilalţi, nimeni, în afară de ea însăşi, n-ar fi putut spune cum stăteau de fapt lucrurile. Restul celor de faţă erau nişte oameni obişnuiţi: călători de afaceri, călători de agrement, funcţionari din India în vacanţă, negustori care făceau comerţ cu mărfuri din Grecia şi Turcia; un pastor englez, într-o modestă redingotă de cleric, încheiată până sus, în voiaj de nuntă cu tinăra lui soţie; un papă şi

O maman britanici, maiestuoşi, din categoria patricienilor, cu trei fiice în creştere, care ţineau un jurnal de drum spre nedumerirea semenilor lor, şi o englezoaică bătrână şi surdă, ahtiată după călătorii, însoţită de fiică-sa, care, hotărât lucru, demult încetase să mai crească, şi care fiică umbla să tot schiţeze privelişti din univers, în speranţa că

Până la urmă va nimeri peste un soţ cu ajutorul trusei de pictură.

Englezoaica retrasă pomeni de ultima observaţie a domnului Meagles.

• Credeţi oare că un puşcăriaş s-ar putea împăca vreodată cu închisoarea făcută? Zise ea, vorbind pe îndelete, dar răspicat.
• N-a fost decât o presupunere, domnişoară Wade. N -am pretenţia că ştiu cu precizie ce poate simţi un deţinut. N-am fost niciodată până acum în situaţia asta.
• Mademoiselle se îndoieşte că ar fi atât de uşor să te-mpaci cu aşa ceva? Spuse francezul în limba lui.
• Da, într-adevăr.

Pet trebui să-i traducă aceste cuvinte domnului Meagles, care niciodată nu învăţase o iotă măcar din limba Iţarii pe unde călătorea.

• Oh! Exclamă el. Vai de mine! Ce păcat, nu-i aşa? G — Că nu sunt credulă? Întrebă domnişoara Wade.

H — Nu chiar aşa. Să zicem altfel... Că nu puteţi crede că ar fi uşor să ierţi.

7      — Expei’ienţa mea, replică ea liniştită, mi-a corectat

Convingerile în multe privinţe, cu ani în urmă. E o evoluţie a noastră firească, după cum am auzit.

• Bine, bine! Dar nu-i firesc, mi se pare, să păstrezi

O   ură mocnită, reluă domnul Meagles vesel.

• Oriunde-aş fi ţinută închisă, la ananghie şi suferinţă, aş ajunge să urăsc totdeauna locul acela şi aş dori să-i dau foc sau să-l fac una cu pământul. Asta-i tot ce ştiu.;

        — Straşnic, nu-i aşa, domnule? Îi spuse domnul Mea

Gles francezului — obiceiul său de a se adresa tuturor străinilor în engleza lui dialectală, cu convingerea fermă că într-un fel sau altul tot îl înţelegeau ei. Veţi fi de acord cu mine, cred, că frumoasa noastră tovarăşă de drum se exprimă pe un ton cum nu se poate mai categoric?

• Plait-il? ^[2]Întrebă politicos francezul.

La care domnul Meagles răspunse, foarte satisfăcut i

• Aveţi dreptate. Asta e părerea mea.

Pentru că dejunul, cu timpul, începuse să cam lînce- zească, domnul Meagles ţinu comesenilor un discurs, dacă putea fi numit discurs, destul de scurt, destul de simţit, rostit din inimă. El le spuse pur şi simplu că deoarece întâmplarea făcuse să fie aruncaţi laolaltă şi s-au înţeles bine cu toţii, acum, când erau pe cale să se despartă şi nu se vor mai întâlni poate niciodată cu toţii în acelaşi timp, nimic n-ar putea fi mai nimerit decât să-şi ia rămas bun, urându-şi unii altora călătorie plăcută şi ciocnind împreună un pahar de şampanie rece! Zis şi făcut, iar după

O strângere de mina generală, cei adunaţi acolo se risipiră care încotro pentru totdeauna.

În tot acest răstimp tinăra solitară nu mai scosese o vorbă. Se ridică odată cu ceilalţi şi se retrase tăcută în- tr-un. Ungher ferit al încăperii spaţioase, unde se aşeză pe

O canapea din dreptul ferestrei să contemple parcă reflexele apei ca nişte raze de argint tremurând pe şipcile de la obloane. Rămase acolo, întorcând spatele acelei săli vaste, ca şi cum se izolase numai din orgoliu. Şi totuşi era la fel de greu de spus cu certitudine, acum, ca şi oricând altădată, dacă ea îi ocolea pe ceilalţi sau ceilalţi o ocoleau pe ea.

Umbră în care stătea, căzându-i ca un linţoliu peste frunte, se potrivea foarte bine cu genul ei de frumuseţe. Aproape că nu te puteai uita la acest chip, atât de imobil şi de dispreţuitor, împodobit de nişte sprâncene negre arcuite şi de o tufă de păr brun, fără a-ţi pune întrebarea ce expresie ar fi căpătat dacă ar fi avut loc o schimbare pe fizionomia ei. Părea aproape cu neputinţă să se îndulcească sau să se înduioşeze. Că se putea cufunda în mânie sau într-un soi de sfidare dusă până la extrem, că doar în direcţia aceasta se putea schimba dacă s-ar fi pus chestiunea unei schimbări, cât de cât — iată singura impresie anume făcută asupra majorităţii celor care o priveau. Nu se vedea nimic studiat sau ceremonios în această expresie. N^avea un chip deschis, dar nici nu se prefăcea să aibă. Iată ce exprima limpede: „Sunt mulţumită de mine însămi şi nu mă bizui decât pe mine; părerea dumi- tale nu-mi spune nimic; nu mă interesează persoana du- mitale, puţin îmi pasă de dumneata, mă uit la dumneata

Şi te ascult cu indiferenţă". Acelaşi lucru exprimau şi ochii mândri, nările sensibile, gura frumoasă, cu buze strânse, în care se citea cruzime chiar. Acoperind dotiă din aceste surse de expresie, a treia ar fi trădat aceleaşi trăsături totuşi. Mascându-le pe toate, simpla întoarcere a capului ar fi dezvăluit o fire de nesubjugat.

Pet se apropie de ea — familia Meagles şi domnul Clennam, singurii care mai rămăseseră în încăpere, făcuseră unele observaţii asupra ei — şi acum se afla în picioare în preajmă-i.

^       — Aşteptaţi pe cineva aici, domnişoară Wade? Se

Bâlbâi Pet când aceasta întoarse privirile spre ea.

• Eu? Nu.
• Tata trimite pe cineva să ridice corespondenţa de la post-restant. I-ar face plăcere să-i ceară comisionarului să întrebe dacă nu cumva şi dumneavoastră aveţi scrisori.
• Iţi mulţumesc, dar ştiu că nu se poate să am.
• Ne este teamă, continuă Pet, luând loc alături, sfioasă şi cu oarccare afecţiune, că o să vă simţiţi singură când vom fi plecaţi cu toţii.
• Într-adevăr!
• Desigur, rosti Pet, scuzându-se şi puţin încurcată de privirea celeilalte, desigur, nu fiindcă am fi o companie pentru dumneavoastră, sau că am fi făcut ceva să ajungem

O   companie pentru dumneavoastră, ori că ne-am gândit că aţi fi dorit acest lucru.

• Niciodată n-am vrut să dau de înţeles că aş dori aşa ceva.
• Nu, desigur. Dar... pe scurt, adăugă Pet, atingând uşor mâna întinsă impasibil pe canapeaua dintre ele, n-aţi vrea să-i îngăduiţi tatei să vă ajute cât de cât, să facă ceva pentru dumneavoastră? Ar fi foarte bucuros.
• Foarte bucuros, interveni domnul Meagles, venind într-acolo împreună cu soţia şi domnul Clennam. Aş fi în- cântat să fac orice pentru dumneavoastră, zău, în afară de a vorbi limba de aici.
• Vă rămân îndatorată, replică domnişoara Wade, dar totul este pus la punct, şi aş prefera să continui singură, în felul meu.

„Chiar aşa?! Îşi spuse în sinea lui domnul Meagles, ui- tindu-se la ea nedumerit. Ei da! Şi asta o face cu schepsis. “

• Nu prea sunt obişnuită cu societatea fetelor tinere şi mă tem că n-aş putea s-o apreciez aşa cum fac alţii. Vă urez călătorie plăcută. Cu bine!

N-ar fi dat mâna, pare-se, dar cum domnul Meagles i-o întinse pe a sa, n-avu încotro. O întinse şi ea cu aceeaşi indiferenţă cu care o ţinuse pe canapea.

• Cu bine! Zise domnul Meagles. E ultimul rămas bun de pe listă, căci mama şi cu mine tocmai ne-am despărţit de domnul Clennam, care aşteaptă să-i strângă mâna şi lui Pet. Cu bine! S-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată.
• În drumul nostru prin viaţă ne este dat să înt. Îlnim oameni care adesea vin de pe meleaguri stranii şi pe căi stranii, răspunse ea, cu sânge rece; şi ceea ce ne este hărăzit să facem acestor oameni şi ceea ce le este lor hărăzit să ne facă, totul se va întâmpla.

Modul cum rostise aceste cuvinte suna puţin supărător în auzul lui Pet, ceva care părea ca o prezicere că ceea ce avea să se întâmple va fi în chip necesar nefast, de aceea spuse în şoaptă: „O, tată! “şi se cuibări ca un copil la pieptul lui, în felul ei răsfăţat. Aceasta nu scăpase însă privirii interlocutoarei.

• Drăgălaşa dumneavoastră fiică, spuse ea, tresare la gândul unor asemenea lucruri. Totuşi — o privea în faţă — puteţi fi siguri că sunt bărbaţi şi femei care au unele socoteli de încheiat cu dumneavoastră, şi până la urmă le vor încheia. Cu certitudine. S-ar putea să se afle la sute, mii de mile depărtare, peste mări şi ţări; sunt poate foarte aproape de aici; s-ar putea să apară, fără ca dumneavoastră să ştiţi, fără ca dumneavoastră să mai puteţi face ceva pentru a preîntâmpina acest lucru, ivindu-se din cotloanele cele mai spurcate ale acestui oraş chiar.

Cu cel mai glacial bun rămas şi cu o anumită expresie de oboseală — care dădea frumuseţii ei, încă în floare, un aspect ofilit — părăsi încăperea.

Or, trebuia să străbată multe scări şi coridoare ca să ajungă din acea parte a hotelului spaţios până în odaia pe care şi-o reţinuse. Aproape făcuse drumul până acolo şi trecea pe culoarul unde se găsea camera ei, când auzi zgomotul unui glas mânios, vorbe nedesluşite, un plâns cu suspine. Uşa era deschisă şi, înăuntru, dădu cu ochii de camerista fetei de la care tocmai îşi luase rămas bun, cea cu un nume bizar.

Se opri să o privească. Ce fiinţă mânioasă, pătimaşă! Părul negru şi bogat i se răsfirase pe faţă, faţa-i era roşie, înfierbântată, şi, tot plângând în sughiţuri, furioasă, îşi ciupea buzele cu o mina necruţătoare.

• Brute egoiste! Murmură fata, suspinând şi gâfâind, gâfâind şi suspinând. Puţin le pasă ce se întâmpla cu mine! Mă lasă aici să mor de foame, de sete şi de oboseală şi lor puţin le pasă. Bestiile! Diavolii! Mizerabilii!
• Sărmana mea fată, ce s-a întâmplat?

Înălţă brusc privirile, cu ochii înroşiţi; avea mâinile în aer, vrând să se ciupească de gât, plin numai de pete stacojii, proaspăt făcute.

• Ce vă pasă ce s-a întâmplat? Asta nu interesează pe nimeni.
• Ba da, interesează; îmi pare rău că te văd astfel.
• Nu vă pare rău, spuse fata. Vă pare bine. Ştiţi foarte bine că vă bucuraţi. N-am fost în halul ăsta decât de două ori, acolo, în carantină, şi de fiecare dată aţi dat peste mine. Mi-e teamă de dumneavoastră.