DOMNUL BAZZARD, secretarul domnului Grewgious.

SFINŢIA-SA SEPTIMUS CRISPARKLE, unul din clericii de la catedrala din Cloisterham, om exemplar şi un adevărat creştin.

DICK DATCHERY. Un personaj misterios cu părul alb.

DEPUTY („WINKS”), un ştrengar în slujba lui Durdles.

EDWIN DROOD, un tânăr rămas orfan de mic; acum studiază ingineria.

DURDLES, zidar în piatră, mai cu scamă pe linie de monumente.

DOMNUL HIRAM GREWGIOUS, tutorele domnişoarei Rosa Bud.

DOMNUL LUKE HONEYTHUNDER, preşedintele unui Comitet de Filantropie.

JOHN JASPER, profesor de muzică şi totodată maestru-corist la catedrala din Cloisterham; unchiul lui Edwin Drood.

NEVILLE LANDLESS, pupilul sfinţiei-sale Septimus Crisparkle.

DOMNUL THOMAS SAPSEA, estimator la licitaţie, primarul din Cloisterham.

LOCOTENENTUL TARTAR, ofiţer în retragere din Marina Regală.

DOMNUL TOPE, paracliserul-şef la catedrala din Cloisterham.

DOAMNA BILLICKIN, văduvă, ţine casă cu camere de închiriat, vara domnului Bazzard.

DOMNIŞOARA ROSA BUD („BOBOC DE TRANDAFIR”), orfană, o fată drăguţă, copilăroasă, pupila domnului Grewgious.

DOAMNA CRISPARKLE („PĂSTORIŢA DE PORŢELAN”), o cucoană bătrână şi deşteaptă; mama sfinţiei-sale Septimus Crisparkle.

HELENA LANDLESS, pupila domnului Honeythunder.

DOAMNA TISHER, văduvă, angajată la pensionul domnişoarei Twinkleton.

DOAMNA TOPE, nevasta paracliserului-şef de la catedrala din Cloisterham,

DOMNIŞOARA TWINKLETON, conducătoarea unui pension de fete.

CAPITOLUL  I

ZORILE

Turnul unei străvechi catedrale englezeşti? Cum se face că acest turn se află aici! Să fie oare binecunoscutul turn cenuşiu, masiv, de formă pătrată, al străvechii catedrale? Dar de unde şi până unde tocmai aici! În văzduh nu există nici urmă de vârf de turlă ruginită, din fier, care să-ţi răsară dinaintea ochilor de oriunde ai privi. Dar ce e ţepuşa care a apărut, cine a înfipt-o? Poate că a fost proţăpită la porunca sultanului, pentru a trage în ţeapă, unul câte unul, cine ştie ce bandă de pungaşi turci. Aşa trebuie să fie, căci se aud talgerele răsunând, iar sultanul se îndreaptă spre palatul lui cu mare alai. Zeci de mii de iatagane fulgeră în lumina soarelui, şi, de trei ori zece mii de fete, dansând, presară flori. Vin apoi elefanţii albi – sumedenie, gătiţi în tot soiul de culori scânteietoare – şi sclavi fără de număr.

Totuşi, în fund, se înalţă turnul catedralei, acolo unde nici vorbă nu poate fi de aşa ceva, iar în ţeapa groaznică nu vezi zvârcolindu-se ţipenie de om. Dar stai! Ţepuşa e atât de joasă de parcă ar fi vergeaua ruginită, răsturnată ca vai de lume, din partea de sus a tăbliei unui pat vechi! Posibilitatea aceasta trebuie că i-a stârnit râsul acela somnoros.

Scuturându-se din creştet până-n tălpi, omul nostru căută să-şi adune în chipul acesta fantastic gândurile risipite; în cele din urmă se trezi, şi proptindu-şi în mâini trupul tremurând ca varga, privi jur împrejur. Se afla în cea mai prăpădită şi mai neîncăpătoare odăiţă. Prin perdeaua zdrenţuită de la fereastră, lumina zorilor se furişa dintr-o curte păcătoasă. Sta întins, îmbrăcat, de-a curmezişul, pe un pat mare, peste tăblia care pur şi simplu cedase din pricina greutăţii. Tot îmbrăcaţi şi de-a curmezişul patului, nu în lungul lui, mai zăceau un chinez, un lascar^[1] şi o femeie hăbăucă. Primii doi erau în stare de somnolenţă, de torpoare; femeia sufla într-un soi de pipă ca s-o aprindă. Tot suflând de zor, cu mâna descărnată streaşină, scânteia roşie se înteţea, slujind, în lumina sură a dimineţii, drept lampă, ca bărbatul acesta să-i poată desluşi cât de cât chipul.

— Încă una? rosti femeia, cu un glas scăzut, plângăreţ şi răstit. Mai vrei una?

El se uită în jur, ducând mâna la frunte.

— De când ai venit aici la miezu nopţii, cinci ai fumat, nici mai mult, nici mai puţin, continuă femeia, văitându-se într-una. Vai de mine şi de mine, că rău mă mai doare capu. Ăştia doi, a venit după ’mneata. Ah, sărmana de mine, merge treaba prost de tot! Puţini chinezi dă pe la docuri, iar lascari şi mai puţini, cică nu mai vine vase! Uite, maică, ţi-am mai pregătit una. Ai suflet bun, zău, şi n-ai să uiţi că acum opiu e scump al naibi pe piaţă, nu-i aşa? Auzi, trei şilingi şi şase pence degetaru! Să nu uiţi că numa eu… şi Jack Chinezu din partea ailaltă din curte, da’ el nu se pricepe aşa de bine ca mine... numa eu ştiu sicretu cum se amestecă! De-aia ai să plăteşti cumsecade, nu-i aşa, maică?

În timp ce vorbea sufla mereu în pipă, iar când şi când, bolborosind, trăgea zdravăn în piept.

— Vai, vai, vai! mi-a slăbit bojocii… vai de plămânaşii mei! Uite-aşa, măiculiţă, e aproape gata pipa ’mneatale. Vaai, sărmănuţa de mine, cum îmi mai tremură mâna, parc-ar vrea să cadă! Când te-am văzut că-ţi vii în fire, mi-am zis, biata de mine, las’ că-i mai pregătesc eu una, că n-are să uite de preţu opiului, şi o să-mi plătească cumsecade. Haram de capu meu. Îmi fac pipele din sticle vechi de cerneală de-o para, vezi, măiculiţă, cum e asta… şi-i pun o ţeavă, uite aşa, şi iau amestecu meu în degetaru ăsta, cu o linguriţă de corn, şi iaca o umplu, maică. Ah, sărmanii mei nervi! acum şaişpe ani, înainte să încep cu de-alde astea, mă-mbătam, nu glumă; da’ opiu nu-mi face rău, nu, nici vorbă. Şi unde mai pui, măiculiţă, alungă foamea şi gândurile negre.

Femeia îi înmână pipa aproape golită, apoi căzu pe spate şi se răsuci cu faţa în jos.

El se ridică din pat, nevolnic, puse pipa pe piatra vetrei, dădu la o parte perdelele numai zdrenţe, uitându-se scârbit la cei trei tovarăşi ai săi. Observă că femeia, din pricina fumatului de opiu, semăna, ciudat, cu chinezul. Linia obrazului, a ochilor, a tâmplei, culoarea se repetau şi pe chipul ei. Atâta doar că acesta se lupta din răsputeri cu una din sumedenia de zeităţi sau necuraţi, cine ştie, şi rânjea îngrozitor. Lascarul râdea şi-i curgeau balele. Gazda stătea nemişcată.

„Ce-ar putea ea oare să viseze?” îşi spuse în sinea lui bărbatul trezit de-a binelea; întoarse spre el faţa acesteia şi rămase locului privind-0.  „O fi visând oare măcelării, cârciumi unde să aibă mult credit? Sau un număr mai mare de clienţi respingători, ca să-şi pună iarăşi pe picioare patul ăsta dărăpănat şi să-şi cureţe curtea mizeră? Ce mai poate să spere, după o cantitate de opiu mai mare decât aceasta?”

— Ia!

Îşi plecă urechea, ascultându-i bolboroseala.

— Neinteligibil!

Privind convulsiunile spasmodice, care-i schimonoseau faţa femeii şi făceau să-i zvâcnească membrele – ca nişte fulgere intermitente pe un cer întunecat – i se părea că are să se molipsească din nou, aşa încât trebui să se retragă într-un jilţ de lângă vatră, pus acolo, pesemne, pentru orice eventualitate, şi stătu, ţinându-se strâns de braţele jilţului, până ce îşi învinse dorinţa aceasta spurcată de a-i imita mişcările.

Apoi se întoarse, se năpusti asupra chinezului şi înşfăcându-l cu amândouă mâinile de beregată îl răsturnă, violent, în pat. Chinezul prinse mâinile care-l atacau, se împotrivi, gâfâind, protestă.

— Ce-ai spus?

Pauză plină de încordare.

— Neinteligibil!

Îi dădu drumul încetişor din strânsoare, trăgând cu urechea, atent şi încordat, la vorbirea fără noimă şi se răsuci pe călcâie către lascar, pe care îl târî frumuşel pe duşumea. Prăvălindu-se, lascarul se sculă apoi în capul oaselor şi, mijind ochii, lovea cu braţele în stânga şi în dreapta, furibund, bâjbâind după un pumnal-fantomă. Se vede că pentru mai multă siguranţă, femeia luase pumnalul, deoarece tresări la rândul ei, şi, după un timp de gâlceavă, pumnalul apăru la ea, nu la el. Apoi căzură amândoi din nou pe spate, buimaci, unul lângă altul.

Au sporovăit destul, sfădindu-se, dar degeaba. Când vreun cuvânt ajungea să fie pronunţat desluşit, n-avea niciun înţeles, erau vorbe fără şir. De aceea „neinteligibil!” este iarăşi singurul comentariu – al celui care căuta să prindă vorbele din aer – însoţindu-l de o mişcare de încuviinţare din cap şi de un zâmbet mohorât. Apoi el aruncă o monedă de argint pe masă, îşi luă pălăria şi porni pe bâjbâite; coborî treptele dărăpănate, dădu bună ziua unui portar (vânător de şobolani), aflat în pat, într-o cuşcă neagră de sub scară, şi pe-aci ţi-e drumul.

De astă dată, în aceeaşi după-amiază, turnul masiv, cenuşiu, al străvechii catedrale se înălţa aievea dinaintea privirilor unui drumeţ hăituit. Clopotele băteau vestind slujba zilnică a vecerniei la care trebuia, pare-se, să ia parte, judecând după felul cum se grăbea să ajungă la uşa deschisă a lăcaşului. Tocmai când sosi, coriştii se înveşmântau, la repezeală, în odăjdiile albe, pline de pete; îşi puse la rându-i sutana şi se alătură procesiunii celor care înaintau, înşiruiţi, în drum, spre locul destinat corului. Apoi paracliserul încuie uşa de la grilajul de fier care separa altarul de restul bisericii şi după aceea coriştii îşi ocupară locurile, grăbiţi, feţele rămânându-le ascunse. Intonară apoi Când omul cel întinat… care răsuna trezind ecourile prin sumedenia de bolţi şi grinzi ale tavanului, ca un clocot surd de tunete.

CAPITOLUL  II

DECANUL ŞI ÎNCĂ UN CAPITOL

Cine a observat acea pasăre blândă şi cu aspect clerical, cioara, a băgat poate de seamă, pe înserat, când ea porneşte bătând din aripi spre cuib, într-o blândă şi clericală companie, că deodată două ciori se detaşează de restul, luându-şi zborul la oarecare depărtare, unde rămân să se odihnească; această ciudată manevră sugerează omului că există o raţiune ocultă în politica stolului, potrivit căreia acea pereche vicleană pretinde a fi rupt orice legătură cu restul semenelor.

Tot astfel, la terminarea slujbei din străvechea catedrală cu turnul de formă pătrată, când coriştii se învălmăşeau zoriţi să plece, iar diferite persoane venerabile cu înfăţişare de cioară şi-au luat tălpăşiţa care încotro, doi dintre ultimii se întorc pe urmele paşilor lor şi pornesc laolaltă prin incinta bisericii străbătută de ecouri.

Nu numai ziua era pe sfârşite, ci şi anul. Soarele de amurg dogorea şi totuşi dincolo de ruinele mănăstirii se făcuse rece, iar viţa agăţătoare de Virginia de pe zidurile catedralei îşi presărase pe caldarâm jumătate din frunzele ei de un roşu-închis.

Plouase în după-amiaza aceea. Un freamăt de gheaţă încreţea oglinda ochiurilor de apă dintre lespezile de piatră – numai crăpături, aşezate neregulat –, înfiora ulmii uriaşi, scuturând stropii de ploaie ca nişte lacrimi. Frunzele căzute zăceau peste tot, în straturi groase. Câteva din aceste frunze, într-un zbor timid, îşi căutau loc în biserică, prin uşa joasă şi boltită a catedralei, dar sunt oprite de doi oameni care tocmai ies şi care le aruncă înapoi cu picioarele. Apoi, unul din ei încuie uşa cu o cheie mare, celuilalt fluturându-i la subsuoară o partitură muzicală.

— Domnul Jasper era, Tope?

— Da, domnule decan.

— A rămas până târziu.

— Da, domnule decan. Am rămas după el, sfinţia-voastră. A datără ochii peste cap rău de tot.

— Spune „a dat ochii peste cap”, Tope, când vorbeşti cu domnul decan, interveni, corectându-l cel mai tânăr dintre cei doi cu înfăţişare de cioară, ca şi cum ar fi vrut să zică: „Poţi vorbi greşit faţă de un laic sau de un cleric mai mărunt, dar nu cu decanul”.

Printr-o tăcere semeaţă, domnul Tope, paracliser-şef şi însărcinat cu prezentarea bisericii grupurilor de excursionişti, refuză să dea de înţeles că aluzia i s-ar fi adresat lui.

— Când şi cum a dat ochii peste cap domnul Jasper

— Pentru că, aşa cum a remarcat domnul Crisparkle, e mai bine să spui a dat… a dat… repetă decanul, când şi cum a dat domnul Jasper ochii peste cap…

— A dat, domnule, murmură respectuos Tope.

— … rău de tot, Tope?

— Păi, lu dom’ Jasper i se oprise răsuflarea în bereguş.

— Eu n-aş spune, Tope, în bereguş, se amestecă din nou domnul Crisparkle, cu aceeaşi intenţie ca şi mai înainte. Ce vorbă e asta… când te adresezi domnului decan…

— Abia mai putea respira, catadicsi să rostească decanul (nu fără a fi măgulit de acest omagiu indirect), aşa e mai bine.

— Lu’ dom’ Jasper i s-a tăiat răsuflarea – căută domnul Tope să iasă discret din încurcătură – şi când a fost să cânte se căznea din rărunchi să ia notele, aşa că de aia, pesemne, a avut un fel de criză, puţin mai pe urmă. S-a întunecat la minte – Tope pronunţase aceste cuvinte cu ochii ţintă la domnul Crisparkle, temându-se să stăruie asupra lor – şi parcă vedea negru în faţa ochilor, l-a cuprins o ameţeală curioasă că, zău, de când sunt n-am mai văzut aşa ceva; da’ el nu părea s-o fi luat în serios cine ştie ce. Ei, şi eu puţină bătaie de cap şi un pic de apă s-a pus pe picioare… s-a pus pe picioare.

Domnul Tope repetă ultimele cuvinte accentuându-le, ea şi cum ar fi vrut să spună: „M-am descurcat clasa-ntâi, şi am să mă descurc tot aşa”.

— Şi când a plecat domnul Jasper se simţea absolut bine, da? întrebă decanul.

— Preasfinţia-voastră, se simţea absolut bine. Şi mă bucur ştiind că a găsit focu’ aprins, fiindcă vremea s-a răcit după ploaie; în catedrală azi după amiază a fost umezeală şi el a cam tremurat.

Cei trei îşi îndreptară privirile către o casă veche de piatră din curtea catedralei, cu o intrare boltită. Prin ferestrele zăbrelite focul răspândea lumină în priveliştea cotropită repede de umbrele înserării, învăluind într-un zăbranic iedera bogată şi viţa agăţătoare de pe faţada clădirii. Când orologiul catedralei bătu ora, cu un sunet gros, o pală de vânt înfioră iedera ca unda unui zgomot solemn vuind sepulcral prin turn, prin firidele sfărâmate, pe lângă statuile cu chip şters, şi coloanele din preajmă.

— Nepotul domnului Jasper se află acolo? întrebă decanul.

— Nu, domnule, răspunse paracliserul, dar e aşteptat. Nu se vede decât umbra lui singuratică prin cele două ferestre… una din ele dă încoace, cealaltă dă spre strada Mare… acum trage perdelele.

— Bine, bine, rosti decanul, nerăbdător să curme firul micei lui cuvântări. Sper că inima domnului Jasper să nu fie prea absorbită de afecţiunea pentru nepotul său. În această lume trecătoare afecţiunile noastre, oricât de lăudabile ar fi ele, nu trebuie niciodată să ne subjuge; noi trebuie să le stăpânim, da, să le stăpânim. Sunetul clopotului îmi aduce aminte, în mod agreabil, că a venit ceasul cinei. N-ai vrea, domnule Crisparkle, ca înainte de a te duce acasă să treci poate şi pe la domnul Jasper?

— Fireşte, domnule decan. Şi am să-i spun că aţi avut bunăvoinţa de a dori să aflaţi cum se simte?

— Da, da, aşa să faci, aşa. Fireşte. Vreau să ştiu cum se simte. În orice caz. Vreau să ştiu cum îi mai este.

Cu un aer plăcut, protector, decanul îşi ridică pălăria demodată cu condescendenţa oricărui decan bine dispus, îndreptându-şi ghetrele atrăgătoare către sufrageria roşietică din casa veche, confortabilă, de cărămidă, unde locuia în prezent, împreună cu doamna decan şi domnişoara decan.

Domnul Crisparkle, cleric, chipeş şi rozaliu, gata oricând să se arunce cu capul înainte în orice apă curgătoare adâncă, de pe meleagurile din preajmă; domnul Crisparkle, cleric, se scoală cu noaptea-n cap, are ureche muzicală, este cuviincios, vesel, amabil, binevoitor, sociabil şi este un om de viaţă, juvenil; domnul Crisparkle, cleric, om de treabă, în ultimul timp „mentor” pe căile fărădelegii, dar care datorează unui om cu vază (recunoscător pentru educaţia bună a fiului său) poziţia creştinească actuală, porni către locuinţa cantorului de lângă catedrală, abătându-se din drumul spre casă, unde avea să ia ceaiul, devreme.

— Jasper, am aflat cu părere de rău de la Tope că nu te simţi bine.

— Aa, n-a fost nimic… nimic!

— Pari puţin obosit.

— Daa? Hm, nu cred. În orice caz, eu nu mă simt obosit. Am impresia că Tope a exagerat lucrurile. Obiceiul lui, ştii foarte bine, să dea prea mare importanţă la tot ce se leagă de catedrală.

— Pot spune decanului – am venit trimis anume de decan – că eşti din nou sănătos?

— Fireşte, a fost răspunsul, însoţit de un zâmbet abia schiţat, transmite-i totodată respectele şi mulţumirile mele.

— M-am bucurat aflând că-l aştepţi pe tânărul Drood.

— Îl aştept din clipă-n clipă pe băiatul ăsta, care mi-e atât de drag.

— Aa! venirea lui, Jasper, are să-ţi facă mai bine decât un doctor.

— Mai bine decât o duzină de doctori, pentru că-l iubesc din inimă, iar de doctori să nu aud, nici de balivernele doctoriceşti.

Domnul Jasper este un bărbat oacheş, de vreo douăzeci şi şase de ani, cu favoriţi şi un păr negru, bogat, strălucitor şi ferchezuit. Pare mai în vârstă decât este, aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii bruneţi. Are o voce gravă şi puternică, e chipeş şi bine legat, puţin cam posomorât din fire. Odaia lui are ceva trist, poate că şi asta l-a înrâurit în felul său de a fi. Cea mai mare parte a timpului e cufundată în umbră. Chiar şi pe soare puternic, lumina rareori ajunge până la pianul de concert dintr-un ungher, la pupitrul încărcat cu partituri sau până la rafturile cu cărţi, fixate în perete, ori la tabloul neisprăvit, atârnat deasupra prichiciului de pe cămin, reprezentând o elevă, ca o floare, cu părul castaniu despletit, prins cu o panglică albastră – un chip de o remarcabilă frumuseţe, cu un aer impertinent, de mofturoasă, cum nu se poate mai juvenil, aproape copilăros, de care părea în mod hazliu conştientă.

(Acest tablou, pur şi simplu o mâzgălitură, nu avea niciun merit artistic; era însă clar că pictorul îl făcuse, într-o manieră comică – s-ar putea spune, aproape ca să se răzbune – aidoma modelului.)

— N-o să te avem printre noi, Jasper, astă-seară la întrunirea muzicală care se ţine din două în două săptămâni, miercurea. Fără îndoială, o să te simţi mult mai bine acasă. Noapte bună. Dumnezeu să te binecuvânteze!

Spu-ne-ţi-mi, păs-tori, spu-ne-ţi-mi

Spu-ne-ţi-mi, aţi văzut-o (aţi văzut-o, văzut-o,

aţi văzut-o) pe-e-e Flo-o-ra trecând pe-aici!

Astfel fredona, psalmodiind, clericul Septimus Crisparkle, retrăgându-se din uşă cu chipul lui plăcut şi apoi coborând scara.

Venind dinspre piciorul scării, se auzeau exclamaţii în semn de recunoaştere şi urări de salut între reverendul Septimus Crisparkle şi altcineva. Domnul Jasper, care trăgea cu urechea, sări din jilţ, ieşind în întâmpinarea unui tânăr pe care-l strânge la piept, strigând:

— Scumpul meu Edwin!

— Scumpul meu Jack! Sunt fericit că te văd.

— Leapădă pardesiul, băiete dragă, şi așază-te aici, în colţişorul tău. Nu te-a pătruns umezeala la picioare? Scoate-ţi cizmele. Hai, scoate-le.

— Dragă Jack, sunt uscat ca un ciolan. Fii aşa de bun şi nu mă mai cocoloşi atât. Prefer orice altceva decât să fiu cocoloşit.

Încurcat de a se vedea atât de aspru pus la punct în izbucnirea-i spontană de entuziasm, domnul Jasper rămase locului cu privirile aţintite asupra tânărului, care îşi scotea haina, pălăria şi mănuşile. Îl privea stăruitor şi atent – privire dezvăluind afecţiunea nestăvilită, plină de încordare şi devotament totodată – mereu, mereu, ori de câte ori Jasper avea faţa îndreptată în această direcţie. Şi când şi-o îndrepta într-acolo, niciodată, ca acum sau altcând, nu făcea acest lucru într-o doară, ci totdeauna se concentra.

— Eh, aşa da, Jack, acum pot să mă duc în colţişorul meu. Cinăm, Jack?

Domnul Jasper deschise o uşă de la celălalt capăt al camerei, care dădea într-o odăiţă plăcut luminată, unde totul era pregătit şi unde o doamnă arătoasă tocmai punea farfuriile pe masă.

— Ce spectacol îmbietor! strigă tânărul, bătând din palme. Fii atent, Jack, ia spune-mi, a cui aniversare e astăzi?

— A ta nu, ştiu, răspunse domnul Jasper, făcând o pauză ca să se gândească.

— Nu, nu a mea, ştiu şi eu! E ziua lui Pussy!

Neclintită, privirea tânărului sugeră subit, prin cine ştie ce putere ciudată de înrâurire, schiţa aflată deasupra căminului.

— Da, Jack, a lui Pussy! Trebuie să bem în sănătatea ei, urându-i mulţi ani. Vino, unchiule, şi condu-l la masă pe nepotul dumitale respectuos şi mort de foame.

Când băiatul (care nu era decât un ţângău) aşeză o mâna pe umărul lui Jasper, Jasper, vesel şi cu vioiciune, puse şi el o mână pe umărul acestuia şi astfel, ca doi fraţi, se duc să cineze.

— Aa, Doamne sfinte, iat-o şi pe doamna Tope! strigă băiatul. Mai drăguţă ca niciodată.

— Nu te ocupa de mine, domnişorule Edwin, rosti soţia paracliserului. Am eu grijă de asta.

— Ba nu. Eşti mult prea frumuşică. Hai, sărută-mă, pentru că-i aniversarea lui Pussy.

— Dacă aş fi în locul ei, tinere, ţi-aş arăta eu „Pussy”, cum o numeşti dumneata, reluă doamna Tope îmbujorându-se, după ce fu sărutată. Unchiul dumitale ţine prea mult la dumneata, asta este. Prea-ţi caută-n coarne, aşa socot eu; îţi închipui că-i de-ajuns să strigi de câteva ori Pussy, ca fetele să şi vină cu zecile.

— Dumneata uiţi, doamnă Tope, interveni domnul Jasper, luându-şi locul la masă cu un zâmbet jovial, ca şi tu, Ned, că unchi şi nepot sunt cuvinte interzise aici printr-o înţelegere comună. Domnul fie lăudat pentru bucatele pe care le vom primi.

— Parcă ai fi decanul! Martor Edwin Drood!… Te rog, Jack, tranşează carnea, nu mai pot de foame.

Această replică a slujit drept introducere la cină.

În tot timpul mesei s-a vorbit puţin despre subiecte de actualitate sau despre vreun subiect anume. În cele din urmă, faţa de masă a fost ridicată, după care apăru o farfurie cu nuci şi o carafă cu vin de Xeres, îmbietor colorat.

— Aşa… ia spune-mi, Jack, glăsui tânărul, oare simţi cu adevărat şi sincer că înrudirea noastră ar putea însemna o barieră între noi? Eu unul nu cred.

— Unchii, Ned, sunt, de regulă, atât de vârstnici faţă de nepoţii lor, încât, instinctiv, simt acelaşi lucru.

— De regulă! Ah, poate! Dar ce contează diferenţa de şase ani sau cam aşa ceva? În familiile numeroase există unchi mai tineri ca nepoţii lor. Zău, tare-aş vrea să fie astfel şi cu noi!

— De ce?

— Deoarece, dacă ar fi aşa, te-aş învăţa eu minte, Jack. Aş alunga grijile, care, deşi tânăr, albesc părul… grijile care-l vâră pe bătrân în groapă. Hei, Jack, să nu bei!

— Şi de ce nu?

— Mă mai întrebi de ce?… E ziua de naştere a lui Pussy, şi n-ai închinat în sănătatea ei! Mulţi ani trăiască Pussy! Adică mulţi ani fericiţi.

Afectuos şi vesel, domnul Jasper atinse mâna întinsă a tânărului, ridicând paharul în tăcere.

— Hip, hip, ura! strigă Ned. De zeci de ori ura, ura, ura!… Şi acum, Jack, hai să stăm puţin de vorbă despre Pussy. Sunt două perechi de spărgătoare de nuci? Dă-mi mie unul şi tu ia-l pe celălalt. (Crac!) Jack, cum o mai duce Pussy?

— În privinţa muzicii? Foarte bine.

— Ce om teribil de conştiincios eşti, Jack! Dar ştiu, ştiu, Dumnezeu să te binecuvânteze. E puţin cam neatentă, nu-i aşa?

— Poate învăţa orice, numai să vrea.

— Numai să vrea? Fir-ar să fie. Şi dacă nu?

Se auzi un crac dinspre Jasper.

— Cum ţi se pare, Jack?

— Seamănă, într-adevăr, foarte bine cu schiţa ta, răspunse Jasper, din nou concentrându-se asupra portretului.

— Şi eu sunt oarecum mândru de el, rosti tânărul, înălţându-şi cu plăcere privirea spre tablou; închise apoi un ochi şi fixă o perspectivă mai corectă, uitându-se peste marginea spărgătorului de nuci, ridicat în sus. L-am nimerit destul de bine din memorie. Trebuia să-i prind expresia cum se cuvine, pentru că am văzut-o pe Pussy destul de des.

Crac! se auzi dinspre Edwin Drood.

Crac! se auzi apoi dinspre Jasper.

— De fapt – reluă tânărul, după un timp de tăcere, tot scotocind prin cojile de nuci, puţin înciudat – regăsesc această expresie ori de câte ori o văd pe Pussy. Dacă nu e întipărită pe chipul ei când vin, la plecare o las cu expresia asta… Ştii foarte bine, domnişoară mofturoasă şi impertinentă. Uf!

Făcu un semn cu spărgătorul de nuci către tablou.

Crac! Crac! Crac! Molcom, dinspre Jasper.

Crac! Puternic, dinspre Edwin Drood.

Tăcere de ambele părţi.

— Ţi-ai pierdut graiul, Jack?

— L-ai găsit pe-al tău, Ned?

— Nu, dar zău… știi, la urma urmelor, nu-i aşa că...

Domnul Jasper ridică din sprâncenele lui negre, iscoditor.

— Nu-i aşa că-i neplăcut să fii împiedicat de a alege în această direcţie? Ascultă, Jack. Ascultă ce-ţi spun eu! Dacă aş avea posibilitatea să aleg, pe Pussy aş alege-o din toate fetele drăguţe din lume.

— Dar n-ai această posibilitate.

— Tocmai de asta mă plâng eu. Răposatul meu tată şi răposatul tată al lui Pussy s-au apucat să hotărască anticipat căsătoria noastră. De ce… naiba, era cât pe aci să spun, dacă s-ar fi cuvenit, ştiind respectul pe care-l port memoriei lor… nu ne-au lăsat în pace?

— Tţ, ţţ, ţţ, băiete dragă, îl mustră Jasper pe un ton de dezaprobare.

— Ţţ, ţţ, ţţ? Da, Jack, pentru tine totul merge strună. Tu n-ai de ce să te perpeleşti. Viaţa ta nu este redusă la scară, trasată dinainte, ca planul unui inginer topograf. Tu nu ai presentimentul neplăcut că eşti silit în alegerea ta, nici că o femeie e silită să te aleagă, sau că îi eşti dat cu de-a sila Poţi alege după bunul tău plac. Viaţa, pentru tine, este ca o prună cu bruma ei naturală, nimeni nu s-a ostenit să o cureţe pentru tine…

— Nu te opri, dragul meu. Continuă.

— Te-am jignit cumva, Jack?

— Cum să mă fi jignit?

— Doamne sfinte. Jack, te-ai schimbat groaznic la faţă! Ţi s-au împăienjenit ochii într-un fel ciudat.

Domnul Jasper, cu un zâmbet forţat, întinse mâna dreaptă vrând parcă să risipească orice teamă, şi între timp să-şi revină. După o vreme îngăimă:

— Am luat opiu ca să-mi liniştesc suferinţa… o nelinişte care uneori mă copleşeşte. Efectul acestui medicament se abate asupra mea ca o pacoste sau ca un nor şi trece. Îl vezi cum trece, se spulberă îndată. Nu te uita la mine. Are să treacă numaidecât.

Cu o expresie de îngrijorare întipărită pe faţă, tânărul se supuse, lăsând ochii în jos, spre cenuşa din vatră. Jasper, fără a-şi odihni şi el ochii privind focul, încerca mai degrabă să capete tărie, prinzându-se cu putere, ferm, de braţul jilţului; rămase câteva clipe împietrit, apoi îşi reveni – pe frunte i se iviră broboane mari de sudoare. Văzându-l prăbuşit cum era în jilţ, nepotul se ocupă grijuliu de el, până când acesta se restabili de-a binelea. Venindu-şi în fire, Jasper puse afectuos o mână pe umărul nepotului său, şi, pe un ton mai puţin tulbure decât tâlcul vorbelor sale – oarecum în zeflemea, sau poate cu intenţia de a-l ocărî – rosti astfel:

— Se spune că orice casă ascunde o taină, iar tu, dragă Ned, ai crezut că într-a mea nu există taine.

— Pe viaţa mea, Jack, aşa credeam. Totuşi, când mă gândesc că până şi în casa lui Pussy… dacă ar avea… şi în a mea… dacă aş avea…

— Vorbeai tocmai (dar te-am întrerupt fără să vreau) de viaţa mea tihnită. Niciun fel de zbucium, de larmă, în jurul meu, nici griji legate de negoţ, de afaceri, nici tu riscuri, nici tu schimbare de casă… îţi apăream devotat artei de care mă ocup şi care înseamnă îndeletnicirea, plăcerea mea.

— Chiar asta voiam să spun, Jack, dar vezi că tu, vorbind despre tine însuţi, laşi la o parte, aproape în mod necesar, multe din lucrurile despre care eu aş fi pomenit. De pildă: aş fi pomenit în primul rând de faptul că eşti atât de respectat în calitatea ta de prim cantor laic, mă rog, al acestei catedrale, despre reputaţia de care te bucuri pentru că ai făcut adevărate minuni cu corul; despre modul cum îţi alegi societatea şi despre faptul că deţii o poziţie atât de independentă în această localitate veche şi ciudată, despre darul de a preda (păi, până şi Pussy, căreia nu-i place să fie dăscălită, zice că n-a mai existat un asemenea maestru ca tine!), despre relaţiile tale…

— Da, acum văd unde vrei să ajungi. Urăsc toate astea.

— Urăşti toate astea, Jack?! exclamă tânărul, uimit.

— Da, da. Monotonia chinuitoare a existenţei mele mă macină, mă zdrobeşte. Cum ţi s-a părut slujba?

— Frumoasă! De-a dreptul dumnezeiască!

— Mie deseori mi se pare diabolică. M-am săturat până peste cap. Ecoul propriului meu glas, pe sub bolţile catedralei, îşi bate joc parcă de cazna mea zilnică. Mă oboseşte mai mult decât pe orice amărât de călugăr, care înaintea mea a lenevit, o viaţă întreagă, prin locul ăsta sumbru. Călugărul, ca să se mai consoleze, se putea apuca (şi făcea acest lucru) să scrijeleze demoni în lemnul stranelor, al scaunelor, al pupitrelor. Dar eu ce să fac? Să mă apuc de scrijelit demoni în inimă?

— Şi eu, Jack, care credeam că ţi-ai găsit limanul în viaţă, rosti, mirat, Edwin Drood, şi se aplecă înainte în scaun, ca să pună o mână, din compasiune, pe genunchiul lui Jasper, privindu-l cu o expresie plină de nelinişte întipărită pe faţă.

— Ştiam că aşa crezi. Toată lumea crede astfel.

— Da, îmi închipui, încuviinţă Edwin, căzând pe gânduri. Pussy, în orice caz.

— Când ţi-a spus ea asta?

— Ultima oară când am fost aici. Îţi aduci aminte, acum trei luni.

— Şi cum s-a exprimat?

— Aa, mi-a spus doar atât, că e eleva ta şi că eşti născut pentru această profesiune.

Tânărul aruncă o privire spre tablou. Jasper vedea portretul în sinea lui.

— Orice ar fi, dragă Ned, reluă Jasper, clătinând din cap cu o bună dispoziţie resemnată, trebuie să mă supun acestei profesiuni cu care, aparent, mă identific. Acum e prea târziu să-mi găsesc o alta. E o confidenţă, rămâne între noi.

— O voi păstra cu sfinţenie, Jack.

— Ţi-am făcut-o pentru că…

— Ştiu şi simt. Pentru că suntem prieteni intimi şi pentru că ţii la mine şi ai încredere în mine, aşa cum şi eu ţin la tine şi am încredere în tine. Dă-mi amândouă mâinile, Jack.

Cei doi se ridicară în picioare privindu-se țintă în ochi, unchiul, ţinând mâinile nepotului într-ale sale, rosti:

— Ei, acum ştii, nu-i aşa, că până şi un biet cantor anost, care toceşte de zor partitura în firida lui, poate fi tulburat de vreo ambiţie, aspiraţie, de nelinişte, nemulţumiri, oricum le-am numi.

— Da, dragă Jack.

— Şi-ai să-ţi aduci aminte?

— Dă-mi voie să te-ntreb, dragă Jack, cum crezi oare că aș putea uita cele ce mi-ai spus tu cu atâta însufleţire?

— Atunci, ia-le drept un avertisment.

Retrăgându-şi mâinile şi făcând un pas înapoi, Edwin se opri o clipă ca să desluşească tâlcul acestor ultime cuvinte. Apoi spuse, vizibil emoţionat:

 — Mi-e teamă că nu-s decât un biet tânăr superficial, Jack, care nu are un cap prea strălucit. Desigur, sunt tânăr şi poate odată cu vârsta n-o să deven mai rău. Oricum ar fi, sper că am oarecare intuiţie prin care simt – simt profund – caracterul generos şi dezinteresat al destăinuirilor tale dureroase, făcute din adâncul inimii, care pentru mine sunt ca un avertisment.

Chipul şi tot corpul lui Jasper deveniră atât de rigide încât până şi respiraţia îi încetase parcă.

— N-aş putea să nu observ, Jack, că această mărturisire te-a costat un mare efort şi că ai fost foarte mişcat, aşa cum nu eşti de obicei. Fireşte, ştiu că ţii extrem de mult la mine, dar de fapt nu mă aşteptam, aş spune, să te sacrifici astfel pentru mine.

Recăpătându-şi respiraţia fără nicio tranziţie între cele două stări complet diferite, domnul Jasper ridică din umeri, începu să râdă şi schiţă un gest nedefinit cu mâna dreaptă.

— Nu, te rog nu-ţi ascunde sentimentele, Jack, eu vorbesc foarte serios. Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că acea stare sufletească maladivă pe care mi-ai descris-o atât de sugestiv n-ar fi însoţită de o suferinţă reală, greu de îndurat. Dar, Jack, dă-mi voie să te asigur din nou că în ce mă priveşte nu m-ar putea copleşi. Nu cred să fie cazul cu mine. În mai puţin de un an, ştii, o retrag pe Pussy de la şcoală pentru a deveni doamna Drood. Apoi voi lucra ca inginer în Orient şi o iau şi pe Pusşy cu mine. Dar deşi acum ne-am cam ciondănit din cauza monotoniei inevitabile în care decurge iubirea noastră, cu un deznodământ stabilit dinainte, nu mă îndoiesc, totuşi, că o s-o ducem minunat când totul se va sfârşi şi nu se va mai putea face nimic. Pe scurt, Jack, ca să mă-ntorc la cântecul vechi pe care-l cântam în timpul mesei (şi cine ştie cântece vechi mai bine ca tine?) nevasta o să joace, iar eu cânta-voi, şi-om trece ziua-n veselie. Că Pussy e frumoasă, nu mai încape îndoială… şi când ai să fii pe cât de frumoasă pe atât de bună, micuţa mea impertinentă – din nou apostrofând portretul – voi arde parodia asta şi voi picta un altul pentru profesorul tău de muzică.

Domnul Jasper, ţinând bărbia sprijinită în mână şi cu o expresie de visătoare bunăvoinţă întipărită pe chip, urmărise atent fiecare căutătură, fiecare gest, de care fuseseră însoţite aceste cuvinte. Păstră aceeaşi atitudine şi după ce termină ce avea de spus, fascinat parcă de interesul puternic pe care-l nutrea faţă de spiritul acesta tânăr, pe care într-atât îl îndrăgea. Apoi glăsui, zâmbind molcom:

— Aşadar, nu te laşi avertizat?

— Nu, Jack.

— Nu vrei să fii avertizat?

— Nu, Jack, nu de tine. Nu numai că nu mă consider ca fiind în pericol, dar nici nu vreau să te aud vorbind pe acest ton.

— Ce-ar fi să facem o plimbare prin curtea bisericii?

— Perfect. N-ai nimic împotrivă dacă mă abat o clipă până la Casa Maicilor să las un pachet?… Nişte mănuşi pentru Pussy… atâtea perechi câţi ani împlineşte astăzi. Ideea are ceva poetic, Jack, nu-i aşa?

Domnul Jasper, în aceeaşi postură, continuă:

— Nimic în viaţă, Ned, nu-i nici pe jumătate atât de frumos ca iubirea!

— Pachetul se află în buzunarul pardesiului meu. Trebuie să-l duc astă-seară, altminteri toată poezia s-a dus. Nu este îngăduit să faci vizite seara acolo, dar să laşi un pachet… Sunt gata, Jack.

Domnul Jasper renunţă la atitudinea sa contemplativă şi plecară împreună.