Se auzi soneria la uşa din faţă. Ursuză ca de obicei, Sia se întoarse greoi pe scaun spre Lina Rim, care, cu ochelarii pe nas, cârpea pledul agăţat cine ştie cum.

          — Tanti!... Sună! zise leneş Sia.

          Lina, care băga în ac, nu răspunse îndată. Sia se uită la profesor. Doctorul Rim, nemişcat pe fotoliu! do la birou, nu spuse nimic, surâse numai gardianei, cu intenţia de a fi graţios şi, fireşte, mai slut când surâdea.

          Rim aştepta cu nerăbdare să i se întoarcă pledul pe picioare. Nu era frig în miez de septembrie — poate chiar se făcuse un foc prematur în soba de porţelan nouă şi majestoasă — nu-l durea pentru moment nimic, dar lua precauţiuni. Era un biet bolnav care avea nevoie de cele mai mari îngrijiri, care avea o infirmieră înadins pentru el, care îşi întreţinea sănătatea şi egoismul din ideea că l-a durut cândva, că poate îl va mai durea, şi între aceste două planuri ale suferinţii, se menţinea într-un confort plăcut. Această beatitudine nu era contrariată de sonerie. Intervenirea unei vizite, ca distracţie suplimentară, nu-l supăra.

          Sia, în schimb, se gândi că o să vie ea şi ziua când n-o să mai sune unii şi alţii la orice moment, că o să vie ea ziua când n-o să mai ceară la orice lucru voia cucoanei Lina. Cu gândurile astea frumoase, repetă mai aspru:

          — Tanti, sună!

          În adevăr, se auzise a doua oară, timidă, tremurătoare, soneria.

          — Deschide, fată, deschide! Ce laşi să aştepte! zise Lina tihnit.

          La uşă era Mini, care plecase de acasă nedumerită bine asupra adresei celei noi a prietenilor Rim şi căutase puţin până să descopere tăbliţa strălucitoare a Linei: "Dr. Lina Rim — Mamoş". Mini atinsese cu precauţiuni portiţa grilajului vopsit proaspăt şi urcase scara necunoscută cu acea emoţie pe care o poate da o scară urcată pentru întâia oară. Se oprise în faţa uşei mari cu geamuri galbene, creţe ca o foaie de celuloid gofrat, şi care nu-i plăceau, apoi sunase cu acea sfiiciune pe care o ai în faţa unei uşi cu geamuri galbene, îndărătul căreia se găsesc oameni abia strămutaţi. Aştepta acum cu o uşoară spaimă ce vibra în ea ca şi soneria. Dar doctorul Rim nu cunoştea vibraţiile decât la vioară. Doctoriţa Lina, bondoaca lui soţie, era afonă şi Sia, infirmiera, era un bloc impermeabil, care slujea de adăpost unor gânduri puţine, dosnice, încăpăţânate. Negreşit că nu sunt indiferente raporturile unui vizitator cu o casă neîncercată încă; nici raporturile dintre un domiciliu şi locatarii lui noi, mai ales când e chiar vorba de o casă proprie, unde şi locuinţa şi locatarii îşi dezvoltă reciproc toate defectele posesiei.

          Agitaţia lui Mini nu se linişti când se găsi în faţa unei necunoscute ursuze, cu un şorţ mare, alb, de şcoală sau de spital, şi care o întrebă fără bunăvoinţă:

          — Ce poftiţi?

          Noroc că buna Lina, precedată de un mosor mare ce se rostogolea, sosea, mai astmatică ca totdeauna şi, ca totdeauna, primitoare:

          — Dumneaei... nu ştie... Tu, Mini! Ce plăcere!... E nouă în casă... Îmi ajută să îngrijesc de Rim... N-ai idee ce rău a fost bolnav!... Ce bine îmi pare că te văd!... E nepoata mea, adaogă abia la urmă, şi poate numai fiindcă nepoata luase un aer dârz.

          "Ce fel ele nepoată!" gândi Mini, nu încă îndestul de liniştită. Intră apoi în primul vestibul, perfect ordonat ca vestiar. Antreul ocazional, mobilat din nou, strălucea de curăţenie. Uşi înalte, uleiate cu roz şi cu dungi aurii supărătoare, stau închise, afară de aceea a biroului unde intrară.

          În birou erau mobilele cunoscute de Mini, dar înstrăinate şi ele de planul schimbat al camerei noi. Rim, la prima vedere, păru lui Mini acelaşi, din fericire pentru adaptarea ei şi din nefericire pentru eventualul lor portretist.

          După exclamările primului moment ale omului amabil, Mini nu ştiu unde să se aşeze, moment muzical ce se poate însemna cu semnul suspensiunii. Lina târî mai aproape de al ei fotoliul pe care un moment înainte stase Sia. Fără să ştie amănuntul, Mini se uită fricos spre infirmieră. Cu cel mai candid aer, pe care îi putea lua figura ei placidă, Sia sta acum în picioare, rezemată de zid, la spatele fotoliului lui Rim. Ca să stabilească legătura, doctorul zise graţios:

          — L'Ange gardien!

          Cum străina nu-i plăcea, Mini adoptă numai o jumătate din calificativ.

          "Nu pleacă gardista asta!" îşi zise Sia, făcând tocmai o mişcare mai vioaie ca de obicei, care cutremură scaunul lui Rim, şi cerând voie profesorului: — Pot lipsi puţin? — ieşi grăbită cu ochii pe fereastră. Mini se uită maşinal prin geam şi văzu pe trotuarul din faţă un tânăr cu pălărie de paie, care se înălţa în vârful picioarelor.

          "A!" îşi zise. Apoi, cu o mică sforţare de memorie, recunoscu pe vărul Lică, pe Lică Trubadurul. Încetă de a mai înţelege. Pricepu numai o uşoară fluierătură şi distinse că Lică făcea semne cu ochii, sfărâmân-du-şi degetele în formă de castaniete. Lică era aceiaşi şi semnalele lui erau neîndoios pentru infirmieră. Mini se uită lung la Lina, apoi întoarse o privire de profil spre Rim, care surâdea satisfăcut — surâs palid întins pe buze pârlite. Lina ridică de jos mosorul imnenitent, roşie-vânătă, şi explică foarte inexplicit:

          — E Lică!

          Era Lică fără de greş! Acum trecea sprinten strada, aruncând ochii împrejur. Se auzi apoi lângă zid un murmur vag de voci, şi pe urmă nimic.

          Mai protocolar, doctorul Rim făcu prezentările în lipsă:

          — Domnişoara Sia Petrescu — zise, mângâind cuvintele — nepoata noastră!... fiica unică a simpaticului văr Lică!

          Mini rămase uimită. Cunoscuse pe acel Lică, totodată umil şi obraznic, în formă de rudă inferioară. Un Lică pe care îl zăreai dispărând discret pe după vreo uşă şi care ţinea în salon ghetele aliniate şi sucea pălăria moale în mâini, când se afla în prezenţa severă a doctorului Rim. Era, totuşi, după toate datele, acelaşi Lică, căruia Rim îi dăruia acum epitetul de simpatic.

          Negreşit Lică nu era deloc antipatic, dar schimbările apăreau mari pe la prietenii Rim. Mini nu comentă deloc acele noutăţi, tocmai fiindcă era prea mult mirată de ele. Lică Trubadurul, tatăl acelei fete greoaie!... Lică avea un copii!... Acel băieţandru care fluiera a rendez-vous, făcea, aşadar, o vizită paternă. Erau noţiuni neacceptabile, chiar dacă nu se puteau contesta. Rim începu a-şi povesti amănunţit suferinţele trecute, apoi puse lui Mini întrebări asupra petrecerii ei de vacanţă. Mini îl felicită pentru casă, şi se interesă de prietenii lor comuni, ca şi cum ar fi cerut acelora concurs pentru a regăsi intimitatea.

          — Duduia Nory, apriga noastră feministă, s-a făcut de un timp tare preţioasă! spuse doctorul.

          — Are şi ea necazuri! o scuză Lina. Ştii, Mini, cât iubeşte Nory pe sora ei a mare. Dia e cam suferindă şi, când e vorba de ea, Nory lasă tot deoparte. Ba chiar îşi neglijează dispensariul. I-am trimis nişte dolofani de copii, trecuţi prin mâinile mele, şi aud că s-au perpelit acolo, la dumnealor. Am să mă cert zdravăn cu ea... Bieţii mititeii mamei!

          Doctorul Rim sughiţă un râs indulgent. Lui Mini, care nu-l mai auzise parcă râzând alteori, râsul i se păru straniu.

          — Lina e o cloşcă! zise Rim, îngăduitor pentru întâia oară cu slăbiciunile bunei Lina. O cloşcă! Strânge sub aripi toţi puii altora... Cum, de exemplu, şi pe domnişoara Sia.

          Reamintirea fetei ursuze rupse iar lui Mini firul bunei înţelegeri. Şi de ce oare Rim o tot chema cu gura plină: "domnişoara!".

          — Cât despre Drăgăneşti — trecu Lina mai departe — sunt veşnic ocupaţi cu îmbunătăţiri la ţară, la oraş, cu fabricile lor! Elena e cu inovaţiile. Drăgănescu singur nu ar fi cutezat aşa întreprinderi mari şi curajoase... Şi toate le reuşesc... Îi văd rar: ei sunt mereu pe drumuri sau primesc lume multă... şi eu nu sunt bună de aşa ceva.

          Mini îşi aminti de Elena, fata calmă cu părul negru dat în sus, apoi de stăpâna de casă, cu frumuseţea mai accentuată, ca şi caracterul.

          Acum Rim părea, deodată, mai puţin vesel. Poate obosise. Era un convalescent, deşi lui Mini i se părea perfect sănătos.

          — Nu vrei să te aşez pe chaise-longue?

          Profesorul făcu un gest de refuz.

          — Atunci, când s-o întoarce Sia!... Mă duc să arăt lui Mini casa... Nu ţi-e urât singur? încercă Lina.

          — Nu purta grija mea!... Doamnă Mini, să-ţi dai părerea sincer!...

          Hotărât, lui Rim îi folosise boala. Era cu mult mai conciliant. Dar nu mai era bolnav.

          Lina porni, ghemuită cum era, bucuroasă să-şi arate palatul. Se mai îngrăşase încă şi gâtul scurt avea două cute mari de carne. Mini admiră un salonaş zugrăvit şi decorat cam convenţional, cu mobile cam presărate dar frumoase, cumpărate se vede de la o casă bună, dar fără adaosul nici unui obiect mai personal. Odăile de culcare, acum separate, erau de o parte şi de alta a camerei de baie. Cabinetul de consultaţie, foarte spaţios, era prevăzut cu tot confortul. Se opriră aci mai mult. Cristalul meselor şi dulapurilor, uneltele variate străluceau; erau acolo canapele felurite cu resorturi complicate. Lina manevră una din ele, care se înălţă şi se întinse tocmai ca masa operatorie. Mini avu o mişcare de spaimă în faţa acestui laborator al celor mai intime dureri. Lina, dimpotrivă, se guşă de mândrie:

          — Asta plăteşte tot necazul meu! Mai toată clientela vine acum aici. Nu mai am nevoie să alerg atât.

          Vorbea de acele suferinţi cu mulţumire. Mini admiră luxul şi ordinea.

          — Fac şi analize prime şi prime clişee radiologice. Am şi o mică farmacie Am vărsat aci 600.000, dar nu-mi pare rău. Clientela parcă s-a înmulţit odată cu instalaţia mea. Cam puţine sunt femeile care nu trec pe la noi! Mă temeam ca mutarea să nu le risipească. Aş! Când ai nevoie!... Mai ales astfel de nevoi!...

          — Mai fericite, totuşi, cele care nu trec pe la tine, râse Mini, cu frica şi curajul unei sănătăţi perfecte.

          Pe o scurtă cotitură a casei, mai era o cameră unde Mini recunoscu mobilierul iatacului prim.

          — De musafiri!... — explică Lina. Dar acum stă Sia.

          Aşadar, locuia chiar la ei!... Apoi venea bucătăria, micuţă dar cu acea strălucire de laborator nou-nouţ. Lina cumpărase bateria cratiţelor de aluminiu cu aceeaşi îngrijire ca forcepsele.

          — Baba mea nu se poate deprinde. Cere mereu cuptor de cărămidă şi hrubă boltită. Răcitorul şi cămara în perete sunt duşmanii ei. Se cam ia în furcă cu fata asta cam îndrăcită. Mă fac că nu bag de seamă... Am nevoie de ea. Mi-ar mai trebui chiar o ajutoare. Casa nouă cere întreţinere... M-am dat gata muncind... Mă scol la 5 ca să pot pleca la 8 la spital şi după dejun nu mă aşez jos până la consultaţii... Acum, pe seară, doar niţel...

          Mini deschise gura să întrebe dacă nu o ajută nepoata, dar Lina o preveni:

          — Bine cel puţin că grija doctorului o are Sia!

          — Îi rămâne, cred, timp. Doctorul pare destul de bine! opină Mini.

          — Acuma da, e mai bine. Dar ce accese de gută a avut! Nu mai era de trăit! De-o săptămână parcă i-a luat cu mâna. Norocul Siei! Are mai puţin de lucru.

          — E de mult nepoata la voi?

          — Numai de vreo cincisprezece zile.

          Se opriră în salonaş. Mini se aşeză pe o margine de canapea, fără să-şi găsească bine locul. Lina trase un scaun de fantezie, mult prea fragil pentru ea, şi păru dispusă la confidenţe, dar intimitatea lipsea încă.

          — Aşa cum vezi casa asta, mi-a scos sufletul şi m-a sărăcit. A fost ideea lui Rim, care vrea cu orice preţ să fie proprietar. Eu una aveam groază de mutare. Fireşte că nu ne-am bătut capul cu planuri şi meşteri. Ne-a vândut-o un arhitect, care o făcuse pentru el şi i-a părut prea mică. Opt sute de mii de roşu, şi nici nu mai spui cât, până s-o termine. Tot ce am agonisit o viaţă, plus o moştenire a lui Rim şi datorii cât vrei! Drăgănescu ne-a înlesnit bani cu dobânzi cuviincioase.

          — Şi casa... a cui e?

          — Pe numele amândoura indiviz... şi poliţele tot aşa! râse Lina. Nu mai e primejdie să ne despărţim acum, la bătrâneţe. Rim s-a făcut mai de înţeles... N-ai idee!... N-aş fi crezut niciodată să primească aşa de lesne pe Sia...

          Şi Lina, după afirmaţia asta, se opri brusc ca şi cum se împiedicase de un obstacol.

          — Nu te-am auzit niciodată vorbind de fata asta!

          — Da!... N-o prea vedeam... Era pe la Mogoşoaia, pe-acolo!... E fata lui Lică, cum ţi-am spus... De mult mă ruga el să-i găsesc un loc. Era greu, fiindcă e cam stângace... Ştiu eu ce învaţă ele acolo, pe la şcoala lor?... Sau aşa e felul ei!... Tot lui Lică i-a venit ideea să o iau pentru Rim. S-a gândit bietul băiat şi la mine... mă oboseam prea mult.... Dar Rim!... Rim a fost cuminte şi a primit. Are pe cineva lângă el când lipsesc... Când e vorba de îngrijiri mai serioase, tot eu duc, fireşte, greul... Dar e mai bine acum, mult mai bine!

          — Aşa de bine, încât eu credeam că-şi reia ocupaţiile. Se deschide facultatea!

          — Nu-i pomeni de asta. Tocmai a cerut un concediu de boală de trei luni şi a pus locţiitor. Vrea să lucreze... Are o carte...

          — Totuşi, chiar în concediu s-ar putea scula, ar putea ieşi. I-ar folosi. Se anemiază stând permanent pe un scaun de bolnav!

          — Lasă!... Lasă!... E bine aşa! E mulţumit! Lasă-l cum vrea el. Nu-i spune nimic!

          Caracterul urâcios al doctorului Rim putea scuza oricât acel egoism al bunei Lina, care, în dauna preceptelor sanitare, vrea linişte. Acel Rim însă, ce se complăcea în rolul de bolnav, părea ciudat. Mini credea că recunoaşte la el simptomele "bolnavului închipuit", ce se amăgeşte şi pe sine şi pe alţii. Îşi prelungea parcă boala cu un supliment de pseudoîngrijiri şi cu o infirmieră nefolositoare.

          Mini credea că această manie de pacient nu trebuie întreţinută de cei din jur! I se părea că e acolo un caz de conştiinţă! Cine ştie la ce forme supărătoare ajunge Rim, făcând pe bolnavul cu dinadinsul! Totuşi, nu ar fi cutezat să insiste pentru a nu turbura liniştea Linei.

          Era numai o impresie, e drept, pe când mulţumirea bunei Lina era un fapt. Cum putea alarma pe Lina pe motivul subtil, nesigur, al unei boli imaginare, care poate era numai o imaginaţie a ei! Se auzi parcă scârţâind poarta.

          — Se întoarce Sia, zise Lina.

          — Plec şi eu! declară Mini şi trecu din nou în birou, unde Rim, tot singur, fără să doarmă, ţinea ochii strânşi, ca cineva care vrea să consume un timp inutil. Nu păru a le remarca întoarcerea.

          — Se întoarce Sia! Ce vorbă lungă şi fata asta! zise Lina cu intenţie de mustrare.

          — Nu-i spune nimic! Copila a stat cu tatăl ei! Numai optsprezece ani!

          O nespusă indulgenţă către acele sentimente filiale unse glasul de obicei strepezit al doctorului.

          Fu un moment de pauză, în care probabil ar fi trebuit să intre Sia, pentru că Linei i se păruse că vine; ar fi trebuit să intre, pentru că Lina ar fi dorit să audă Sia şi mustrarea ei şi bunăvoinţa lui Rim; sau pentru că vorbele schimbate acolo păreau a-i fi făcut loc să intre; pentru că bolnavul îşi alimentase şi răbdarea şi indulgenţa din nădejdea acelei întoarceri, pentru că absenţa ei durase destul, dacă nu prea mult. Dar nu veni şi minutul rămase suspendat...

          — Şi dacă vezi pe Nory — repetă Lina fără legătură — spune-i că sunt supărată. Am să mă răfuiese cu ea. Nu-mi îngrijeşte copiii!

          — Sugacii! Sugacii noştri! supse silabele Rim.

          Hotărât, era foarte conciliant. Cum putea fi mai bine ca aşa?

          În fund, undeva, o uşă nouă se trânti masiv. Era prilejul ca Mini să plece. Dete mâna cam în grabă profesorului şi ieşi urmată de Lina. Tot grăbită, greşi uşile. Era încă neorientată în domiciliul nou al Rimilor şi câtă diferenţă de trecut, când Lina nu o lăsa să plece! O întorcea de trei ori de la uşă şi ea rămânea bucuros. Mini primea deosebirea fără regret. Reciproc nu mai aveau nevoie una de alta. Era tot un fel de acord.

          În verandă buna Lina deveni mai vorbăreaţă:

          — Ştii! Verişoara Lenora s-a cununat cu Walter şi o duc foarte bine. Sunt foarte drăguţi! Au venit să vadă pe Rim. Şi Lina arătă o glastră cu flori ce se vestejeau: De casă nouă! Walterii ţin cu ei pe Coca-Aimée. Parcă de când lumea numai atâta copil a avut Lenora, pe Coca. N-ai văzut-o?... E cea mai frumoasă fată din Bucureştii — şi Lina aduse un carton imens cu fotografia lui Coca-Aimée. Era o adevărată "poză": ochii mari, probabil albaştri, ochi de păpuşă: o gură mică, prea mică; părul blond, buclat, răsfirat scurt până la umeri, ca la copii.

          — Are 16... ba 17... ba 18 ani, hotărî Lina. Dar pare abia [de] 14, cum vezi. Walter se poartă perfect cu amândouă... Nu uita, Mini, când vezi pe Nory, spune-i că no. 14, un dolofan de băiat, a murit şi o bombonică de fetiţă, pe care am trimis-o cu mă-sa ca să nu schimbe laptele, piere de enterită. Şi băiatul Elenei Drăgănescu e tot cam gălbegit... Bietu Doru — eu tot văr îl socotesc — s-a înfundat la moşia lui socru-su al doilea... A luat-o de-a capu!... Bine că n-are şi alţi copii... Cu gemenii, ce-i trage sufletul!...

          Înăbuşite, încurcate, îngrămădite, noutăţile de familie năpădeau abia acum glasul întretăiat de suflul astmatic al Linei. Cu familia, buna Lina rămăsese aceeaşi. Adăogase numai pe domnişoara Sia, despre care însă vorbea puţin.

          — Vezi! Trepte de marmoră afară. Arhitecţii ăştia! Risipă!... Să mai vii, Mini! Ai văzut ce bine i-a părut lui Rim.

          Plăcerea Linei pentru vizitele ei era condiţionată acum de dispoziţia doctorului. Înainte cerea prezenţa prietenelor anume pentru a se văita de necazurile conjugale. Acum subordona tot confortului ei cel nou. Cu atât mai bine dacă era mulţumită! Mini, subt impresia dezorientării, pe care i-o pricinuise casa străină cu oamenii cunoscuţi şi oamenii schimbaţi în decorurile noi, plecă fără gânduri de revenire apropiată. De la început se simţise acolo pe planuri parcă inverse şi mobile, care o ameţeau ca un trotuar rulant. Un uşor mal de mer stăruia încă în vidul pieptului. În stradă se legănă un minut, ca cel coborât abia de pe o punte de vas, până când ia contact cu statornicia solului. De altfel, strada nu o lămuri îndată. În sus sau în jos era bulevardul dincotro venise? Recunoştea clădirile pe lângă care trecuse ca într-o fotografie obtuză. Un tramvai la distanţă o descurcă. Se duse de-a dreptul într-acolo şi ieşi la liman. Se opri puţin în loc ca să lase aiurelei timp să se astâmpere. Ceva, ca vinul turburat într-o cupă, se clătină în ea, apoi se linişti.

          II

          Când Lică îi dase semnal, Sia fericită — atât cât ştia să fie — luase din fugă un şal şi alergase la poartă. Se aşezase întâi amândoi în dreptul ferestrelor, apoi se trăsese mai la o parte, lângă perete. Şi unul şi altul se simţeau mai bine afară. Lică era un plein-airist nărăvit. Nu putea suferi adăpostul. I se părea că în casă e prizonier, spionat.

          De pe când de mic fugea de-acasă, îi rămăsese ca tuturor vagabonzilor dragostea de a trăi pe drumuri. Mai târziu, meseriile variate pe care le cercase le alesese tot drumeţe. Dar mai de preferinţa stase totdeauna în vacanţă de orice ocupaţie: hai-hui şi rentier, deoarece nu se lăsa niciodată fără 5 lei în buzunarul pantalonilor, ca fond inalienabil Putea astfel cheltui tot prisosul. Viaţa asta histenică îi punea în obraz acea culoare roză pe sub pârleala pieliţei, totuşi neînăsprite. Toate întâlnirile de afaceri sau de amor, Lică şi le avea în plin aer, ca şi cele de familie. Sia apucase doar de copilă a cunoaşte cu el toate barierele.

          Se simţeau amândoi la îndemână, aşa rezemaţi într-un şold de perete, vorbind încet dintr-un obicei de a se feri, cu ochii în lături de pândă, având totdeauna multe a-şi spune şi râzând din nimicuri, pe înfundate. Nu semănau totuşi defel, Sia cu părul mai castaniu, strâns într-un conci mare la ceafă, cu faţa lată, cu obraji graşi, plini de o pastă fără culoare, căci dacă recreaţiile le avusese în plin aer, apoi restul timpului stase închisă prin locuinţe insalubre, până când să ajungă în casa nouă a Rimilor. Sia avea ochi negri, mici, dar nu vioi ca ai lui Lică, gura lăsată puţin în jos la colţuri ca pentru o silă permanentă. Înaltă cât şi el, trunchioasă, oblă de la umeri la şolduri, cu mâni şi picioare mari de care se jena, nici nu părea tânără, deşi avea numai 19 ani.

          Alături de ea, Lică, subţirel, sprinten, cu figura plăcută, cu ochii vioi de veveriţă, părul negru din care se lăsa o buclă mare pe frunte, cu mâinile şi picioarele mici şi subţiri şi dinţii albi mărunţi, avea aerul unui ţângău.

          Venea pe la Sia în fiecare seară cam pe la aceeaşi oră, când ştia că e mai liberă. De altfel, fata luase de la început bunul obicei să nu ajute pe Lina la menaj. Leneşă de felul ei, hotărâse pe Lică că "tanti" nu trebuia învăţată rău. De lucrat nu lucra, ţinea în mână aceeaşi cârpă de olandă înnegrită, în care înfigea acul când Lina se cam încrunta. Se plictisea acolo cu patronii. Aştepta toată ziua vizita lui Lică. La început făcuse chiar mofturi ca să primească, dar, când văzuse că Lică vrea cu dinadinsul, nu mai suflase. După ce totul se aranjase, Lică îi spuse abia "cum stau lucrurile". Prinsese îndată situaţia. Nu era vioaie, dar avea ceva şiretenie. Îndărătnică în rolul de infirmieră, lucra însă cu pricepere la meseria cealaltă, de a înfiinţa o bancă co-acţionată Rim-Lică, care să-l scutească pe Trubadur de orice altă profesiune. Lică era, de altfel, băiat bun. Primea şi cele mai mici dobânzi. Când trebuia să plece, intra cu Sia în bucătărie unde baba era încă stăpână. Sia aducea din odaia ei un pachet învelit frumos şi legat cu panglicuţă.

          — E pachetul meu, madam! spunea Sia obraznic babei. Te-aş ruga să serveşti ceva de băut domnului Lică.

          Baba se uita la ea lung pe subt ochi şi aducea un pahar mare de vin rece. Lică gusta întâi, apoi da drumul. Sia sta atentă, până când Lică lua paharul de la gură şi răsufla şoptind: "Mişto", cu coada ochiului spre baba, cam de felul ei ţigancă.

          Sia, mulţumită. Îl întreba: "Încă unul?" şi Lică refuza. Era temperat şi nimeni nu-l văzuse vreodată beat, necum fata. Apoi Sia îi spunea ce conţine pachetul.

          Erau laolaltă răcituri, fructe, dulceţuri, ţigări. Tot ce putuse fura. Din trebile casei îşi alesese numai strânsul mesei cu cheia de la bufet. Baba o prinsese deseori colectând, dar nu spusese Linei nimic. Tot ea se răstise: — Nu te duci să pârăşti? Vinul e pe mâna dumitale! — ca şi cum baba era cea care da de băut domnişorului, nu satana de fată.

          Baba tăcea, şi de ce tăcea nu ştia singură. Numai doamna Vera — odăi cu pelargonii la fereastră şi brise-bise cu dantelă cu igliţă, model greu — doamna Vera, soacra băcanului — casă corp cu "Coloniale-delicatese-băuturi", peste drum de casa Rim — doamna Vera, necunoscând genealogia vecinilor, judeca după aparenţe înşelătoare.

          — Uite-i iar!... Uite-i subt geamul boierilor şi subt ochii noştri!... Se pupă în stradă! Ptiiu! şi, efectiv, doamna Vera, azvârlea pe scânduri, nu pe scoarţă, dezgustul ei astfel coagulat într-o spută amăruie, care, desigur, îi uşura organismul de prisosurile unui dispreţ care, neconcretizat, i-ar fi putut face, Doamne fereşte, vreun rău. Totuşi, dispreţul doamnei Vera se refăcea tot mai veninos. Nu ar fi fost de mirare să aibă ceva din partea ficatului.

          În urma lui Mini, Lina rămăsese pe loc fixând treptele de marmoră cu un aer prostănac. Acolo, în acele trepte, i se părea ei închisă toată problema acelei case noi, cu mulţumirile şi necazurile ei.

          Rim, ameninţat dincolo de un proces de evacuare şi în veşnice discuţii cu proprietarul, îşi manifesta supărarea în formă de descărcări nervoase din ce în ce mai dese. Dezarmat faţă de lege şi de proprietar nu găsise altă soluţiune decât cumpărarea unei case. Astfel se născuse ideea. Avea însă rădăcini mai adânci. În clădirea fiinţei sunt multe etaje şi subsoluri ale conştiinţei. Acolo, în profunzimi, acea idee se altoise pe alta mai esenţială: Lina avea o mulţime de bani câştigaţi, pe care îi ţinea neplasaţi. Neglijentă şi risipitoare cum era, nu avea să se aleagă de acei bani nimic. Pe când, întrebuinţaţi la cumpărarea unui imobil...

          Scoborând mai adânc în gândurile ascunse, doctorul Rim credea că acei bani ai femeii ar fi trebuit să-i aparţină lui. O luase de nevastă, ceea ce era o mare cinste. Îi suporta de atâţia ani prezenţa. Avea s-o aibă pe cap toată viaţa. Toate astea degeaba. Ar fi trebuit ca ea singură să aibă bunul-simţ să încredinţeze acei bani bărbatului ei!... Şi nici nu puteai şti ce gânduri îi puteau veni... cu mania ei pentru "familie!". Toţi acei veri şi verişoare, pentru care era în stare să se dea peste cap. Unii mai pricopsiţi, e drept, alţii calici, cum era acel Lică aşa de desconsiderat de Rim pe timpul când nu-i cunoştea meritul de a fi tatăl Siei... O haimana acel Lică, pentru care Lina avea slăbiciune! Doctorul Rim credea chiar că pe vremuri urâta de Lina o fi făcut ochi dulci verişorului care, desigur, nu-şi bătuse capul cu ea, dar o găsea şi acum bună de jumulit.

          — O serenată! O serenată! rânjea Rim batjocoritor, în lăcaşuri adăpostite din el.

          O serenată, pe care însă şi el, Rim, o persoană aşa de importantă, consimţise să o cânte, fie cât de strident, luând pe Lina în căsătorie. Pe cucoana Lina! — îi spuneau glasuri mai intime încă — care, lipsită de tact, găsise de cuviinţă înainte de logodnă să bâlbâie o mărturisire necerută de nimeni... "Ştii!... La facultate... cu băieţii!..."

          Ce importa pe Rim virginitatea bunei Lina!... Cu demnitate se făcuse a nu fi auzit, necerându-i nici o explicaţie. Ce-i păsa lui de acea greşală! Dar o înregistrase şi o speculase la ocazie. Secretul acela, "imprudent mărturisit", recunoştea Rim, făcând haz cu bunul său amic, "el însuşi", făcuse din Lina roaba lui benevolă. Cu acel secret o ţinea subt teroare fără osteneală. La ce bun să-l aprofundeze! Totuşi femeia asta nu avea recunoştinţa să recompenseze pe soţul generos şi discret. Era în dreptul lui să ia singur ceea ce i se cuvenea. Mai anevoie era de găsit formula. Achiziţia unei case era o bună ocazie. Rim era, deci, sârguitor la acea idee. Zăpăcise pe Lina cu tirania lui de bolnav, o şicanase în afecţiunea ei pentru Lenora Hallipa, ce se zbătea într-o mare criză conjugală, şi strigase împotriva lichelei de Lică, ce trăia pe spinarea lor şi pe care-l ameninţa că-l va da afară ca pe un cerşetor, fiindcă nu se putea şti dacă într-o zi nu va fura! Lina, asurzită de refrenul permanent al "casei", zbătută între pretenţiile lui Rim şi între pretenţiile lui Lică, deprins să fie alimentat, adoptase, în sfârşit, proiectul cumpărării. În fond ea se temea de acea achiziţie; econoamă şi fricoasă, nu cuteza să rişte tot ce avea, dar consimţise pentru a da lui Rim satisfacţie. Doctorul colecţiona anunţuri de la mica publicitate şi avusese chiar corespondenţă cu un arhitect, iniţiative foarte mari pentru felui lui de a fi. De îndată ce Lina consimţise, grăbise tratativele, lăsându-le totuşi pe seama Linei, cu privilegiul lui de bolnav. Avea să se risipească astfel ceva bani, dar nu-i părea oneros, erau banii femeiei şi-l cruţau pe el de corvezi, mai ales că nu ştia încă cum va putea face ca acea casă să-i aparţină.

          În adevăr, Lina fusese intimidată de arhitect şi convenise pe un preţ cam mare. Nu sfârşise însă nimic înainte ca Rim să vadă imobilul. Lui Rim îi plăcuse mult stilul pretenţios al exteriorului. Trecuse peste unele lipsuri şi defecte de amenajare cu atât mai lesne, cu cât, din adânc, un sfetnic vigilent îl îndemna să profite de împrejurare aşa cum venea. Păstrase ultimul argument pentru sfârşit. Modestul vameş din Ungheni, tatăl lui, lăsase o moştenire de 200.000 lei, cifră medie între corectitudinea profesională şi beneficiile meseriei. La început Rim declarase că va lăsa aceşti bani mamei sărace şi văduve. Era o revanşă, pe care vrea să o dea Linei pentru incorigibilul ei sentimentalism familial, deşi, în afară de ciupiturile lui Lică, acea predilecţie era gratuită.

          Rim însă, care nu profesa, deci nu producea în afară de leafă, avea multă aviditate pentru câştigul Linei. Credea că, dacă ar fi fost mai destoinică, ar fi putut stoarce ceva de la acele rude bogate, în loc să facă pe generoasa în dauna lui, cu toate că el, Rim, era o victimă permanentă a acelei căsătorii. O făcuse numai în vedere de profituri: în adevăr, aşa cum calculase, căpătase catedra, dar pentru sacrificiul lui înţelegea să aibă încă alte beneficii. Era vorba de el "adică de o fiinţă prin excelenţă demnă" de tot binele, în propria lui opinie.

          Pentru femeia prin care îşi putuse satisface unele prevederi avea, din demnitate, o mică ură, un dispreţ pentru acea unealtă, de care era silit să se servească! Din astfel de sentimente decurgea acea rea voinţă ce stăruia în traiul lui cu Lina. O agravau şi alte pricini: după stadiul ambiţiei, care-i înlocuise tinereţea absentă, doctorul Rim trecuse la epoca erotică ce-i turmenta maturitatea. Un alt sacrificiu al cărui erou şi victimă se socotea: lumea era plină de femei plăcute şi el nu avea decât pe ghemuita de Lina, care-i inspira o nepăsare ascetică, dar a cărei existenţă îl lipsea de plăceri. Făcea studentelor teoria insidioasă a amorului fizic. Încerca glume echivoce cu feminista Nary, fată cu replica îndrăzneaţă. Erau numai luxuri de cuvinte. Un simţ prevzător îl făcea prudent. Aceeaşi prudenţă îl silea să ia aere de om serios cu alte femei. Frumoasa verişoară Lenora era modelul perfect ce convenea gustului ilustrului doctor. Amorul ei nesăţios pentru primul ei bărbat îi păruse forma ideală a fericirii la domiciliu. Adulmecase în jurul acelei Lenore cu admiraţie şi invidie.

          Şi alte femei drăguţe aparţineau pe rând altor bărbaţi, la care Rim se gândea cu respectuoasă complezenţă pentru acele beneficii intime. Toate acele plăceri străine îl ofensau şi îl lipseau pe el, care nu avea decât pe Lina. Ştia că buna Lina nu-i aduce nici un obstacol; mai ştia că acele bunuri şi fără de ea nu ar fi fost ale lui; în adâncul adâncului va fi fost chiar şi conştiinţa că Rimul deşirat şi spălăcit, cu gesturi de manechin şi vorba pedantă, prin persoana lui însuşi era un obstacol acelor aspiraţii. Era mizeria omului cu sine, pe care o cunoaşte şi n-o recunoaşte. Toate celelalte caturi ale conştiinţei lucrau însă pentru reabilitarea acelui scump dezmoştenit. Lina era deci de vină şi mica lui ură, hrănită de revendicări pasionale, creştea. Vrea despăgubiri. Ba bine că nu, era să fie a lui casa! Totuşi, la suprafaţă, cuviinţa, solemnitatea, masca aderentă a tuturor virtuţiilor nu putea părăsi pe doctorul Rim. De aceea, cu o ţinută de zile mari, anunţase pe Lina că "tot el" a găsit o soluţie financiară a casei. Oferea acum 200.000 de lei. Mama bătrână era sacrificată. Va trăi din mica pensie şi o vor ajuta. Poliţele le va semna şi el şi casa va fi a lor amândorura, ca şi traiul! Nu cutezase mai mult deodată. În laboratoare tainice se pregăteau alte proiecte în vedere — a testamentului reciproc între soţi, fără descendenţi direcţi.

          Acel discurs generos pronunţat de Rim nu putuse face bunei Lina altă impresie decât aceea că ilustrul ei soţ îi făcea o favoare neaşteptată. Aportul moştenirii, acel "noi", aluzia la viaţa comună, erau probele unui devotament nebănuit, ce o copleşea pe buna Lina, înecată de recunoştinţă. Aşadar, acel trai nesuferit era numai manifestarea unui caracter dificil.

          Lipsită de mândrie, în genere, faţă de mărinimia lui Rim, Lina devenise un otrep. Ajutorul bătrânei soacre şi lichidarea datoriilor îi reveneau de la sine. Ordonat în toate, Rim, rupând foaia calendarului, îi spunea:

          — Azi e "întâi" a lunei, trimitem mandatul pentru mama!

          Mandatul sta pregătit de însăşi caligrafia lui Rim şi Lina întindea grăibit mâini slujitoare şi trimetea banii.

          — Azi avem o scadenţă! — şi din sertare ticluite, apărea o prelungă foaie timbrată.

          — Putem preschimba! — hotăra doctorul cu sagacitate, sau:

          — Trebuie achitat! — emitea corect.

          Lina apuca poliţa cu mâini ceva cam febrile, încreţea fruntea îngustă sub părul cărunt, dezordonat, şi se trudea, căutând mijloace de a plăti. Alerga la Drăgănescu, reclama vreun onorariu întârziat, cunoştea câteva ore de grijă şi plătea. Aceste crize cu termene fixe, care aveau la origină gestul nobil al lui Rim, intrau în uzul vieţei ei robotnice. Nu-i da în minte să revizuiască acea stare de lucruri, nici să se irite împotriva nimănui. Dimpotrivă, despre toate astea obişnuia a spune respectuos:

          — Rim se ocupă de-aproape de afacerile noastre!

          Dar năduful ei de femeie grasă şi scurtă în gât evolua spre o emfizemă clasică.

          Erau acum proprietari şi greutăţile băneşti erau compensate de schimbările fericite pe care acest eveniment le adusese în caracterul lui Rim. Lina avea acum remuşcări că se plânsese cândva de el. Sta subt noul regim, temătoare ca de o minune şi cu un fel de jenă, efectul nou al mulţumirii. Prezenţa Siei era pentru Lina un motiv permanent de stupoare şi satisfacţie. Bunăvoinţa lui Rim pentru vărul Lică era un fenomen, ce răspândea în toate simţurile un fel de paralizie similară cu ceea ce ar fi pentru alţii fericirea.

          Un fel de mister lăuntric aşternea pe faţa ei urâtă un surâs de rebus, ce-i făcea un cap de sfinx hilar şi comic, a cărui enigmă era, desigur, mulţumirea. Era natural ca între grijile băneşti şi bucuria casnică Lina să nu mai aibă mult loc pentru prietene. Profesorul îi infiltra şi el orgoliul de proprietar. Această satisfacţie împreună cu desfătările boalei fără dureri predominau acuma în casa. Rim. El prospera între cele două achiziţii: casa şi infirmiera.

          "S-a întors şi Mini! O să petrecem frumos la iarnă!" se gândi buna Lină, care încă mai avea altruism. Se mai uită o dată la treptele de marmoră din cap. Era îngâmfată de marmora aceea şi convinsă că acolo stau toate încurcăturile ei băneşti. Plecă spre bucătărie să supravegheze regimul alimentar al lui Rim, care îşi făcea din "menu" o distracţie adesea schimbată în tragedie. O tragedie mută în prezenţa domnişoarei Sia, dar care costa pe Lina, sârguitoare să fie pe placul unui bărbat aşa de bun ca al ei.

          Sia se întorsese şi sta acum afundată greoi în fotoliul ei obicinuit, gândindu-se la Lică. Rim rămăsese tot la birou, cu picioarele împleticite în pledul lunecat. La oarecari întrebări Sia îi răspunsese monosilabic. Întrebări care meritau o menţiune specială pentru progresele doctorului.

          Dacă vărul Lică era sănătos?... Ge mai spunea vărul Lică?.... De ce nu intrase vărul Lică să-i vadă?

          Da, Lică era sănătos... Vorbise de-ale lor... Nu intrase fiindcă era grăbit!... Pretext invariabil. Lică de când avea ambasador, se lipsea bucuros să vadă pe Rim, deşi când se hotăra să apară era sărbătorit.

          După acele scurte informaţii, Sia tăcuse odihnindu-se de o oboseală nemotivată şi permanentă. Cu picioarele ei groase, rău încălţate, proptite cam răsfirat în covor şi formând astfel un leagăn larg în poala şorţului de pânză albă, cu mâinile boccii — asprite de ceea ce va fi lucrat pe-acolo de unde venise — prinse zdravăn de mânerele fotoliului — domnişoara Sia nu era deloc graţioasă în repaos. Totuşi, doctorul era mişcat de ceea ce numea: "sacrificiul acelei fete tinere şi frumoase, care în loc de plăcerile vârstei ei se devota pentru el". Sacrificiul Siei consta în schimbarea odăiţei murdare a internatului şcoalei de infirmiere, cu casa luxoasă a Rimilor. E drept că acel confort nu era pentru ea o necesitate şi casa Rim îi părea o puşcărie. Distracţiile, la care renunţase, erau vorbăria vulgară a camaradelor, bolnavii care formau clientela, evenimentele uliţei văzute peste poarta şi plimbările cu Lică.

          Nesimţitoare către ticăloşia boalelor de prin spitale şi aziluri, Sia avea repulsie pentru puţinele îngrijiri ce da lui Rim.

          Rim, totuşi, îi suprima cât mai mult corvezile şi căuta să fie un convalescent plăcut; ceea ce Lina numea: "a-i ţine doctorului de urât" era numai prezenţa lenevoasă a infirmierei.

          Cum însă tăcerea celor doi era plină de calcule şi de proiecte, nu se mai putea chema tăcere, şi, pe drept, buna Lina, când intră năduşită şi cu ceva abur de friptură pe ea, găsi că totul e în cea mai bună ordine.

          — Tanti miroase bine! spuse Rim domnişoarei Sia.

          — N-ai vrea să mănânci în sufragerie? întrebă Lina, însufleţită de spusele lui Mini.

          — E o idee! admise Rim, calculând că Sia, care îi servea masa în birou, va fi astfel cruţată. E drept că acele prânzuri pe tavă fusese unul din deliciile boalei, dar bucuria evoluează şi Rim întrevedea alte inovări plăcute.

          — Să mâncăm toţi trei în sufragerie, fiindcă zici! spuse Linei ascultător. Se sculă apoi singur, oprind cu un gest pe Lina, care vrea să-l ajute. Sia, la început bosumflată că nu mai mănâncă singură la voia ei, se însenină la gândui progreselor ce va avea de povestit lui Lică. În mai puţin de-o lună, era aşezată la masa de familie! Zise cât ştia ea mai plăcut:

          — Tanti! Ce frumos umblă domnul profesor!

          Rim surâse măgulit, cu un mic gol în coaste, neprevăzut de anatomie. Se gândi la ziua întâi, când el decretase ca noua-venită să zică Linei în loc de doamnă "tanti", după cum erau legăturile de rudenie. El însă evitase să fie "unchiu" din cochetărie. În surdină Sia îl chema "neamţu" şi "moşu".

          La uşă Rim, amintindu-şi că e încă bolnav şi pentru a doza progresele, se rezemă de braţul infirmierei. Liiaa dase fuga să completeze tacâmurile. Nu se aşteptase la acel succes imediat. Şi cum cuvintele, bietele, fac toate slujbele: "S-a făcut un înger Rim! Un înger!" îşi zise. Intrarea în sufragerie, cu Rim de braţ, aduse probabil în mintea Siei imagini vesele: Dacă i-ar fi văzut Lică! Pufni în râs fără rost. Lina se încruntă şi gândi: "Ce oaie! ce oaie!a

          Aşezându-se cu ezitări, cu mici balansări, ca un om care îşi face primii paşi, Rim explică cum râsul fără de motiv are de cauză un impuls al energiilor, dintre care cea mai cunoscută e "explozia tinereţei"; Sia, care se astupase la gură şi era gata să blesteme masa în comun, înţelese că moşul nu s-a supărat şi dete drumul altui sughiţ de râs.

          La acei prânz Lina găsi momentul potrivit să comunice lui Rim că Elena Drăgănescu va da în toamnă o mare serbare muzicală, care se pregătea din timp. Elena spera că Rim va fi destul de restabilit pentru a-şi da concursul. Trimisese anume pentru acest scop o scrisoare de chiar mâna ei. În adevăr, Elena întrebuinţa mai obişnuit telegraful, telefonul sau secretara.

          — Dumnealui cântă? întrebă Sia, din fericire fără poftă de râs, mai mult uimită de acel talent.

          — Să vedem! Să vedem! spuse Rim Linei, cu aere pretenţioase. Până atunci ce nu se poate întâmpla!... E drept că doamna Elena e încântătoare şi audiţiile ei preţioase... absolut preţioase... Făcând să sclipească în faţa Siei strălucirea propriilor sale merite cât şi a doamnelor de care era căutat, Rim întrerupse curăţirea unui măr, pentru a ridica paharul cu vin:

          — Prosit!... Azi e zi de sărbătoare! declară sorbind.

          Cele două femei rămase nedumerite. Sia se gândi prosteşte la calendar şi Lina îşi repetă: "Un înger Rim!", fără să înţeleagă. Profesorul Rim voise să consacre, astfel, acel prim prânz de însănătoşire şi de concordie familială.

          Rămasă singură în faţa cafelei negre, doctoriţa Lina piroti puţin, pe drept somnoroasă după ziua de robotă. De când îşi aducea aminte nu fusese mai mulţumită ca acum. Cine ar fi priceput!... Rim... Sia... Lică... Un înger Rim!!...