„ truly believed that we could emerge victorious from every battle".

Mose Dayan

Cartea de memorii a generalului si omului politic israelian Mose Dayan (Degania, Palestina, 1915 - Ramat Gan, Israel, 1981) este nu doar „povestea" vietii sale, ci în primul rând este istoria tãrii sale, istoria dramaticã si captivantã a constituirii statului modern Israel, la care el a luat parte atât ca fermier (membru de kibut si de mosavã), cât si ca militar (începând cu gradul de „subsoldat", as spune), cu o mereu treazã constiintã a telului urmãrit de natiunea sa. Nãscut, în cel de-al doilea an al primului rãzboi mondial, în Palestina stãpânitã de Imperiul Otoman, si petrecându-si anii copilãriei, adolescentei si tineretii sub regimul Mandatului britanic (când a si fost întemnitat la Acra, împreunã cu numerosi alti membri ai organizatiei paramilitare Hagana, acuzati de port ilegal de arme), Mose Dayan a avut prilejul sã participe activ, încã de mic, la toate evenimentele cruciale ale istoriei Israelului contemporan, în unele dintre ele îndeplinind roluri de primã mãrime, fie în calitate de comandant al unui batalion de comando (Rãzboiul de Independentã din 1948-1949), fie în calitate de cãpetenie a unor comandamente ale armatei, de sef al Statului-Major General (Campania din Sinai, 1956) sau de ministru al Apãrãrii (Rãzboiul de sase Zile, din 1967, Rãzboiul de lom Kipur, 1973), ori de ministru de externe (1977-1979), în aceastã din urmã perioadã participând la realizarea istoricului acord de pace de la Câmp David. A avut privilegiul cu totul deosebit de a-si aduce contributia nemijlocitã la toate fazele construirii armatei israeliene dupã proclamarea independentei de stat în mai 1948, pornind de la cei aproximativ 60 000 de voluntari înrolati în acel moment în politia clandestinã Hagana (cuvânt din limba ebraicã cu întelesul de „apãrare"), care la început avea misiunea sã protejeze coloniile agricole evreiesti împotriva atacurilor arabe în scop de jaf, iar mai târziu în scop terorist.

Volumul sãu de memorii asimileazã si textele anterioare date publicitãtii de marele general israelian: Diary of the Sinai Campaign (Harper & Row, Publishers, New York, 1965), precum si seria de reportaje din Vietnam publi-

cate în The Washington Post, în calitate de corespondent de rãzboi al acestui ziar american în „jugla mortii" de pe malurile fluviului Mekong, în 1966. în Vietnam, ca si la Senior Officers' School din Devizes (Anglia), în 1952, ori ca la Academia Militarã din Bucuresti, la începutul deceniului al saptelea din secolul XX2, Mose Dayan a cãutat sã-si lãrgeascã ceea ce el numeste „orizontul militar".

Evident, aceste memorii au o semnificatie aparte pentru orice militar, indiferent de gradul înscris pe epoletii sãi. Sunt memoriile unui ostas exceptional, care reprezintã o armatã exceptionalã, cu adevãrat uluitoare, armatã care a biruit mereu forte cu mult mai numeroase si mai bine echipate, în conditiile în care acestea beneficiau si de alianta productivã cu o teribilã superputere mondialã. Impresioneazã într-un mod deosebit, în cartea sa, patriotismul funciar al lui Mose Dayan, o constantã a unei personalitãti axate pe imperativele existentiale ale natiunii sale. Acest patriotism organic nu de paradã, ci existential, caracterizeazã de altfel întregul popor israelian.

Interesul fatã de aceastã carte este însã, mai presus de toate, suscitat de faptul cã ea înlesneste oricãrui cititor întelegerea în profunzime a situatiei complexe din una din cele mai fierbinti zone ale globului, — Orientul Apropiat. Prin functiile îndeplinite, Mose Dayan a avut acces si la dedesubturile evenimentelor pe care le descrie, dezvãluindu-ne unele din ascunzisurile politicii internationale, dincolo de orice anecdoticã facilã. Mãrturisesc cã în aceastã privintã am învãtat din cartea sa mai mult decât în anii în care am redactat pagina externã a unui ziar bucurestean. Astãzi, când conflictele din Orientul Mijlociu continuã sã fie la fel de acute ca în timpurile biblice, dar cu mult mai primejdioase, lectura memoriilor generalului Mose Dayan, cãruia pe drept cuvânt în 1981 i s-au fãcut în Israel funeralii nationale, poate fi o lecturã pasionantã pentru cele mai variate categorii de cititori, dar cu preponderentã pentru profesionistii din armatã si pentru politicieni, acestia din urmã având de învãtat din cartea de fatã mai mult decât si-ar putea închipui, cu conditia de a avea constiinta politicã de rigoare.

MOSE DAYAN

ISTORIA VIETII MELE

PROLOG

Era marti dupã-amiazã, în prima zi de dupã Rãzboiul de sase Zile. Cu douãzeci si patru de ore în urmã, artileria iordanianã bombardase zonele evreiesti ale Ierusalimului. Brigada de parasutisti a lui Motta Gur intrase în actiune dupã miezul noptii si, dupã ore de lupte înversunate în întuneric, capturase fortificatiile Legiunii Arabe din suburbiile nordice ale Orasului Vechili. Uri Ben-Ari tocmai dãduse de stire cã brigada sa mecanizatã a capturat Colina Francezã, în felul acesta drumul spre Muntele Scopus era aproape deschis, iar Scopus, care timp de nouãsprezece ani a fost o enclavã israelitã în teritoriul iordanian ostil, era pe cale de a fi legat de jumãtatea evreiascã a Ierusalimului. M-am hotãrât sã merg acolo.

Elicopterul meu a aterizat în afara coridorului conventional al Ierusalimului, unde Uzi Narkiss îsi instalase Comandamentul Central al cartierelor generale înaintate. El mi-a spus cã lupta încã se desfãsura si cã nu fusese fãcutã legãtura cu Muntele Scopus. Nu aveam însã timp de asteptat si 1-am zorit pe Uzi sã treacã la actiune. M-a condus la un parc de vehicule si a oprit la un car de luptã blindat. Din fericire, conducãtorul n-a putut sã porneascã motorul, asa încât am urcat într-un autoturism de comandã deschis si într-un jeep. Erau cu mine seful de operatiuni Ezer Weizman si adjunctul sãu Gândi, precum si secretarul meu militar, losua Raviv. A condus Uzi, iar eu am stat lângã el — o schemã familiarã, ca atunci când mersesem de la E-Tor, din Golful Suezului, la sarm-el-seik, cu vreo zece ani înainte, în timpul campaniei din Sinai. Nici atunci drumul nu fusese încã curãtat de inamic.

Ne-am îndreptat spre fortificatii— punctul în care fuseserã lansate trupele de parasutisti în cursul noptii —, iar de acolo, pe o potecã deminatã, am ajuns la scoala de Politie, la poalele Colinei Munitiilor. Clãdirile erau minate si încã mai fumegau, dar am putut trece printre ele. Ne-am oprit pentru câteva minute la Hotel Ambasador, proaspãt capturat, de unde am aruncat o privire de jur-împrejur, îndeosebi spre valea aridã dintre Ierusalim si Scopus. Nu am vãzut picior de arab. Civilii se Zãvoriserã în casele lor. Evident, au învãtat lectiile din 1948 si de data aceasta n-au mai fugit. Nu am gãsit nici un motiv sã astept si am pornit mai departe spre Scopus. Urcând povârnisul, am localizat grupuri izolate din trupele Legiunii Arabe, pe colinele învecinate. Existau fãrã îndoialã supravietuitori de pe urma cumplitelor lupte din cursul noptii, iar acum ei erau surprinsi si ezitanti, nestiind ce sã facã cu ei însisi sau, din fericire, cu noi.

La intrarea în zona Muntele Scopus i-am întâlnit pe primii soldati israeli-eni din acest avanpost, iar ei au pãrut chiar mai surprinsi decât legionarii arabi. Am cerut sã fiu dus la postul de observatie, iar comandantul, Menahem sarfman, un galilean din lavniel si vechi prieten, ne-a condus pe acoperisul clãdirii Bibliotecii Nationale. Aceasta fãcea parte din campusul Universitãtii Ebraice, iar accesul la acest centru de învãtãmânt superior si la Spitalul Hadassah, din vecinãtate, fusese barat de iordanieni din 1948. De pe acoperis, am avut o superbã priveliste a orasului. Din toate pãrtile bubuia artileria si se vedeau fulgerele armelor de foc usoare, în Nord, Brigada a 10-a a lui Uri lupta sã-si taie drum spre noi, iar în Vest luptau parasutistii lui Motta Gur si Brigada Ierusalim a lui Eliezer Amitai. Orasul Vechi pãrea însã linistit. Zidurile sale de piatrã cu creneluri, Muntele Templului, moscheile, livezile de mãslini, colinele împrejmuitoare, totul degaja un aer de calm, de maiestuoasã nepãsare fatã de exploziile care rãsunau pretutindeni în jur. Am privit în jos la acest oras înconjurat de ziduri, la toatã forta si splendoarea sa, învãluit în linistea eternã.

Asteptasem nouãsprezece ani acel moment, în 1948, când am fost comandantul Ierusalimului, ca si mai târziu, când am fost seful statului major, am nutrit speranta unui Ierusalim eliberat si a unui Munte Scopus liber. De-a lungul tuturor generatiilor, pe parcursul celor douã mii de ani de exil, poporul evreu a tânjit dupã Ierusalim. El a fost tinta pelerinajelor sale, a visurilor si nãzuintelor sale. în cele douã decenii anterioare, aceastã aspiratie de secole si-a gãsit expresia în planuri operationale. Ierusalimul si împrejurimile sale si-a avut locul în cartotecile Statului-Major General, pe bazã de fotografii de recunoastere aerianã, si în exercitii mimate la masa cu nisip. Dar locul Ierusalimului era vesnic în inima noastrã. Existã momente care aduc cu ele alinarea pentru suferintele unei natiuni, consolarea pentru pierderile suferite, rãsplata pentru urmãrirea neînfricatã si perseverentã a unui scop nobil. Acesta a fost unul din acele momente. Cu greu m-am desprins de acea priveliste a Ierusalimului si am coborât de pe acoperis.

Dupã douãzeci si patru de ore eram din nou la Comandamentul Central al cartierelor generale avansate, dar de data aceasta am luat-o spre Orasul Vechi. Acesta fusese cucerit cu putin timp mai înainte de trupele parasutate ale lui

16

Gur. Ele s-au nãpustit prin Poarta Leilor si, câteva minute mai târziu, Motta Gur a dat de veste: „Muntele Templului este al nostru. Repet: Muntele Templului este al nostru".

Pe când înaintam, sunete de salve au venit din coltul nordic al orasului, însã numai de arme usoare. Artileria iordanianã fusese redusã la tãcere.

Cu mine în automobil erau seful statului-major si seful Comandamentului Central. Am trecut pe sub arcul Portii Leilor si am intrat împreunã în Orasul Vechi, umãr la umãr. A fost, într-adevãr, un moment istoric.

în primele ore ale primei lor zile de luptã, trupele de parasutisti suferiserã pierderi extrem de grele, dar în acea dimineatã, de 7 iunie 1967, când intraserã în Orasul Vechi, nimeni n-a fost lovit. Situatia s-a dovedit a fi asa cum mã asteptasem. Dupã ce Ierusalimul a fost încercuit si tãiat de Iordania, trupele inamice rãmase si-au lepãdat armele.

De la Poarta Leilor am cotit la stânga si am ajuns la Muntele Templului. Pe turnul Domului Stâncii flutura un steag israelian. Am dat ordin sã fie dat jos numaidecât. Dacã era ceva ce trebuia sã opresc sã se facã în Ierusalim aceasta era punerea de steaguri în vârful moscheii si al Bisericii Sfântului Mormânt. Am mers de-a lungul muntelui, apoi am cotit-o la dreapta, prin Poarta Mograbi si am coborât la Zidul de Vest (al „Plângerii"). Piata îngustã din fata Zidului era întesatã de soldati ce luaserã parte la cumplita bãtãlie de eliberare a Ierusalimului. Cu totii erau foarte emotionati, unii plângeau în hohote, multi se rugau, toti strãduindu-se sã atingã cu mâinile pietrele sacre.

Am stat tãcut în fata Zidului. Am scos un carnetel din buzunar, am scris câteva cuvinte si, dând curs unei traditii evreiesti de secole, când pelerinii îsi lãsau rugãmintile si rugãciunile lor scrise în crãpãturile Zidului, am împãturit fila de carnetel si am încredintat-o unei deschizãturi dintre pietre. Mose Pearlman, admirabilul meu adjunct, a fost oarecum surprins si m-a întrebat ce am scris. Fãrã a vorbi, am scris din nou: „Pacea poate coborî deasupra întregii Case a Israelului".

Când am pãrãsit zona Muntelui Templului, un microfon mi-a fost pus în fatã ca sã rostesc câteva cuvinte în acea zi istoricã. Am spus: „Ne-am întors în locurile noastre cele mai sfinte si niciodatã nu vom mai fi despãrtiti de ele. Vecinilor nostri arabi Israelul le întinde mâna pãcii, iar oamenilor de toate credintele le garantãm deplina libertate a cultului si drepturile religioase. Nu am venit sã cucerim locurile sfinte ale altora si nici sã diminuãm prin vreo mãsurã cât de micã drepturile lor religioase, ci sã asigurãm unitatea orasului si sã trãim în el în armonie cu ceilalti".

17

Pãrãsind Zidul Vestic, am observat niste ciclame sãlbatice, de un mov delicat, care cresteau între Zid si Poarta Mograbi. Am cules un buchetel pentru Rahela. Mi-a pãrut rãu cã nu a fost acolo în acea zi.

Desi trãisem în Ierusalim mai multi ani, nu eram un ierusalimiot. înainte de 1948, când am vizitat Orasul Vechi, a fost ca si cum as fi pãsit într-o altã lume, o lume a zidurilor groase din piatrã, care împrejmuiau bazafe supraaglomerate, unde misunau negustori si musterii, turisti si pelerini de peste mãri, arabi în kefiehurile1, lor, evrei hasidici2 în straiul lor negru traditional, cãlugãri si cãlugãrite în sutanele ordinelor lor. Scãri rãsucite porneau din stradelele înguste ale pietii si se pierdeau ele însele în alei întunecoase si misterioase. Era cu totul diferit de Israelul în care mã nãscusem si crescusem, un Israel deschis si inundat de luminã. Dar acum, în ziua eliberãrii sale, Ierusalimul nu mai era ca orasul pe care-1 cunoscusem. Parasutisti, tanchisti si trupe din Brigada de Infanterie Ierusalim umpleau orasul cu armele agãtate de umeri si cu o expresie de exultantã în ochi. Era Ierusalimul la care am tânjit si pentru care am luptat, Ierusalimul nostru, Ierusalimul evreiesc, liber si vesel în sãrbãtoarea lui. Dar era acolo si mâhnire, mâhnire pentru vietile pierdute ca sã facã aceastã sãrbãtoare posibilã, mâhnire la prima noastrã aruncãturã de ochi asupra Cartierului Evreiesc distrus în 1948.

în acea zi Ierusalimul a apartinut armatei care 1-a eliberat. De aici încolo el va fi din nou Ierusalimul care a fost odinioarã, Ierusalimul întregului Israel.

I-am ordonat lui Uzi sã deschidã larg portile în zidul Orasului Vechi. Era nevoie sã luãm în considerare si sã determinãm aranjamente în vederea noii unitãti a orasului, Vest si Est, si modalitatea de a introduce un nou model de viatã armonioasã între comunitãtile evreiascã si arabã. Aceasta va cere timp. Zidurile Orasului Vechi sunt o creatie magnificã, de o mãretie mai captivantã decât a oricãrui monument din lume. Dar n-am dorit ca ele sã serveascã drept barierã despãrtitoare între comunitãti. Am dorit portile lor deschise vechiului si noului, — în toate sensurile.

Am zburat îndãrãt la Cartierul General, în elicopter, m-am înfofolit în manta si m-am strâns într-un colt. Nu cã as fi vrut sã dorm, ci pentru cã nu voiam sã vorbesc. Nu voiam sã risipesc sentimentul generat de viziunea eliberãrii orasului. Ierusalimul îmi era mai aproape decât îmi fusese vreodatã. Niciodatã nu am mai pleca din el.

NOTE

1) Acel turban-capã pe care îl poartã arabii

2)  Evrei adepti ai miscãrii religioase de masã fondatã în Podolia de Israel Ben Eliezer (1700-1760), a cãror caracteristicã este o evlavie cu totul deosebitã.

18

PARTEA I

SUBTERANELE LIBERTÃtII

(1915-1948)

RÃDÃCINI

Numele meu s-a nãscut în durere. El a fost inscriptionat, cu un an mai înainte, pe o piatrã tombalã singuraticã dintr-o pãdurice de mãslini de lângã Degania, unde râul Iordan iese din capãtul sudic al Mãrii Galileei. Acea piatrã marca cel dintâi mormânt din acea asezare novice, care a fost prima aventurã sionistã în materie de agriculturã colectivã. Degania a devenit leagãnul miscãrii kibuturilor1. în 1914 era o micã asezare de luptã, cu o vechime de abia patru ani si însumând sub douãzeci de tineri pionieri, bãrbati si femei. Unul dintre ei a fost flãcãul de 19 ani Mose Barsky. Ca si tovarãsii lui, el venise dintr-un sat din Rusia ca sã reînvie tara Israelului. Spre deosebire de ei, cunostea câte ceva despre agriculturã si s-a adaptat repede la agricultura de pionierat din mlãstinoasa si subdezvoltata Vale a Iordanului. Amiabilitatea si sufletul sãu bun 1-au fãcut sã fie îndrãgit în cadrul grupului.

într-o zi de sâmbãtã, târziu dupã-amiazã, tatãl meu a cãzut bolnav, iar Mose s-a oferit voluntar sã meargã cãlare pânã la un sat, la o distantã de câteva mile, sã aducã niste leacuri. Nu era în acele zile o misiune simplã. Jaful arab era rãspândit si a rãtãci singur dincolo de perimetrul îngrãdit al unei colonii evreiesti izolate, dupã cãderea întunericului, putea fi primejdios. Cu toate acestea, Barsky a pornit-o cãlare. Imediat dupã apusul soarelui, catârul lui înspãimântat s-a întors fãrã el. Bãrbatii din kibut au format numaidecât mici grupuri de cãutare, au încuiat portile de fier dupã ei si s-au dus sã-si gãseascã prietenul. Cãlãreti cu torte în mânã au cãutat pe câmpuri ore întregi, stânjeniti de puternicul vânt de rãsãrit ce mãtura Marea Galileei si asurzea vocile echipelor care se strigau una pe alta. în cele din urmã au dat peste corpul lui Barsky, care zãcea pe malul Iordanului, alãturi de o gheatã si o parte din coafura unui arab. S-a vãdit mai târziu cã fusese atacat de sase arabi, care au încercat sã-i fure catârul. Ei 1-au împuscat în spate dupã ce el angajase o luptã cu dânsii, iar catârul înspãimântat si-a luat tãlpãsita în cursul încãierãrii.

21

Tatãl meu a scris cea mai tristã scrisoare din viata sa pãrintilor lui Barsky, în Rusia. Tatãl tovarãsului sãu mort i-a rãspuns: „Nici nu plângem, nici nu ne vãicãrim. Dragii fii ai poporului nostru trebuie sã se strãduiascã din rãsputeri sã reînvie si sã întãreascã natiunea noastrã. Vi-1 trimitem pe cel de-al doilea fiu al nostru, salom, sã ia locul fratelui sãu, care a cãzut. Moartea lui Mose ne va aduce pe toti în tara lui Israel".                                                  (

salom a sosit la scurtã vreme dupã aceea. El a fost urmat de sora sa, apoi a venit mama cu ceilalti trei copii, iar în final tatãl însusi.

Un an mai târziu, în ziua de 4 mai 1915, m-am nãscut eu în Degania si mi s-a dat numele Mose. tara lui Israel se numea Palestina în acea vreme si era sub stãpânire turceascã, fãcând parte din Imperiul Otoman. Acel imperiu avea sã se prãbuseascã dupã doi ani si jumãtate, o datã cu victoria Aliatilor în primul rãzboi mondial, iar Palestina avea sã fie guvernatã sub mandat britanic. Dar eu am crescut într-o societate evreiascã independentã, care vorbea ebraica si cultiva valorile Israelului, care prinseserã rãdãcini si erau vii pe vechiul lor pãmânt.

Pãrintii mei si-au dat concursul la crearea acelei societãti. Ei au avut privilegiul de a se numãra printre primii rãscumpãrãtori si de a fi rãscumpãrãtorii. Nu pãrintii lor, ci ei însisi, în mod individual, au „fãcut urcusul" în tara lui Israel, trãind cu întreaga lor fiintã tranzitia revolutionarã de la diaspora ruseascã la necunoscut. Necunoscutul era pustietatea Vãii Iordanului si mlastinile paludice din Valea lezreelului2.

Atât tatãl meu, dintr-o familie sãrmanã de negustor ambulant, cu o cãrutã trasã de un singur cal, cât si mama mea, dintr-o familie înstãritã a unui negustor de cherestea, au venit în Palestina ca tineri idealisti. Ei nu au suferit nici o persecutie personalã în Rusia si nu au fost expulzati. De fapt pãrintii lor, care s-au opus, au rãmas nefericiti la plecarea lor. Dar telul lor sincer — al tatei, cu entuziasmul lui exuberant, al mamei, cu calmul ei, însã cu profunda constiintã a datoriei — a fost hrãnit de sentimentul cã locul unui evreu este în tara lui Israel. si astfel au pornit-o la drum. Atmosfera în care m-am nãscut a fost aceea de evreu aflat în propria-i tarã. Copiii si nepotii mei n-au cunoscut nici o altã stare sufleteascã. Pãrintii mei, însã, au fost confruntati cu optiunea si cu lupta spiritualã. si au luat decizia corectã.

Tatãl meu, smil, a fost o persoanã cu un fizic robust si trãsãturi colturoase. El a crescut în satul ucrainean Zaskov, din districtul Kiev. Era o comunitate evreiascã sãracã, de vreo trei sute de familii, care îsi câstigau existenta ca mici negustori, mestesugari, salahori si geambasi. Tata provenea dintr-o familie hasidicã. Bunicul si strãbunicul sãu fuseserã judecãtori rabinici, în

22

ebraicã dayan. Tatãl sãu nu a mai urmat aceastã traditie, dar a adoptat numele, iar numele purtat de familie înainte nimeni nu si-1 mai reamintea.

Bunicul meu pare sã fi fost mai degrabã un incapabil, încercând diverse ocupatii ca sã-si hrãneascã cei sapte copii flãmânzi si sfârsind ca negustor ambulant, umblând prin împrejurimi cu un cãrucior. A fost ajutat la început de bãiatul cel mai mare, Eliah, iar mai târziu de tatãl meu, care a pãrãsit scoala religioasã evreiascã (heder) la treisprezece ani, de îndatã ce si-a sãrbãtorit al sãu bar mitva3.

Bunicul meu a respectat viata religioasã. Dar printre cãrtile sfinte din casã se gãseau pamflete sioniste si copii ale revistei Hatzefirah în ebraica modernã. Tatãl meu citea si Tânãrul Muncitor, o publicatie muncitoreascã sionistã care descria tara lui Israel, de unde el a aflat despre „pãmântul Iordanului", „piscurile Hermonului", „minunile Ierusalimului", „apele Mãrii Rosii" si „povârnisurile Galileei". Casele pe jumãtate ruinate si ulitele noroioase din Zaskov îl fãceau sã audã chemarea îndepãrtatã a apelor scânteietoare ale Iordanului si a crestelor înzãpezite ale Muntelui Hermon. Dar puntile pânã acolo le aruncau oratorii sionisti, care predicau în rândurile membrilor sinagogii si în grupurile sioniste din Odessa, unde se dusese sã trãiascã unchiul meu Eliah. El a fost acela care a adus în casa lor râvna pentru Sion, înfluentându-1 în mare mãsurã pe fratele sãu mai mic, smil. Visul lui Eliah era sã se alãture pionierilor sionisti din Palestina, în 1908 a adunat vreo 600 de ruble si a plecat imediat în tara Sfântã, luându-1 cu dânsul si pe smil, pe atunci în. vârstã de 18 ani, ca si pe una dintre surorile lor, Beila. Patru ani mai târziu, când era fermier la Ein Ganim, la vreo zece mile Nord de Tel Aviv, s-a întors în Rusia spre a-si aduce nevasta si copiii lãsati acolo.

Tatãl meu si-a asmat dificultatea de a lucra pãmântul si, în acel timp, orice era legat de lucrarea pãmântului era o dificultate: cãldura, mustele, tântarii aducãtori de malarie, murdãria, sãrãcia, decãderea generalã a tãrii aflate sub stãpânire turceascã, precum si munca fizicã în sine. Dar el era de nedescurajat si a muncit ca zilier agricol în diferite localitãti din câmpia litoralului: Petah Tikva, Rehovot, Ein Ganin si Hadera.

A fost foarte greu la început pentru tinerii evrei ca tatãl meu, care nu fuseserã obisnuiti cu munca manualã, dar el era hotãrât sã-si punã bratele la trudã. La Petah Tikva lega snopii de grâu si sãpa santuri de irigatie si dupã fiecare zi de lucru era mort de obosealã, capul îi vâjâia, îl durea spinarea, degetele îi erau umflate, iar palmele pline de bãsici. Mânca lipie, terci de naut si tomate, de care îi era silã, dupã care se trântea pe rogojina sa de trestie. Ca si tinerii sãi tovarãsi, s-a îmbolnãvit de malarie. Dar malaria, i-au spus ei, nu

23

era o boalã, asa încât a continuat sã lucreze la câmp sau în dumbrãvile de portocali, ca apoi sã zacã întins pe spate.

Treptat s-a obisnuit cu munca durã si cu conditiile aspre. Dar, dupã un sever acces de malarie, si-a luat un scurt rãstimp de odihnã ca paznic de noapte într-o vie, la Rehovot, înarmat cu o bâtã si cu un fluier, ca protectie contra prãdãtorilor arabi! Apoi s-a întors din nou la ogoare, la Hadera si Eiri Ganim. Obisnuindu-se din ce în ce mai mult cu munca manualã, si-a folosit orele de odihnã si pentru altceva decât dormitul. Camera sa, din baracã, a devenit un fel de club în care se adunau seara prietenii lui ca sã dezbatã natura societãtii ideale, sã studieze ebraica si sã citeascã ceea ce tinerii învãtati spuneau în revista miscãrii laburiste evreiesti pe cale de a se naste. El deja vãdea înclinatia pentru organizare, iar mai târziu a avut rolul sãu în dezvoltarea miscãrii.

în acea vreme era foarte mult de lucru în ludeea si în câmpia saron de pe coasta mãrii, dar ispita frontierei deschise a impus eforturi de pionierat în Galileea. Coloniile de aici aveau nevoie de mai multi lucrãtori si paznici evrei. Tatãl meu a cumpãrat de la Jaffa un pistol turcesc si o cingãtoare-cartu-sierã si a pornit-o în Nord, unde a fost angajat de un fermier evreu, în satul lavniel. Aici s-a aflat în elementul sãu. A arat, a semãnat, a secerat, a treierat, a cãlãrit cai si a condus un utilaj de catâri. Curând a învãtat sã doarmã în grajduri, sã furajeze si sã pãzeascã animalele si, cum scria el alor sãi de acasã în acea vreme, era încântat de tot ce învãtase. Munca sa la lavniel era „agriculturã adevãratã", exact acel fel de muncã pe care la Zaskov, în Ucraina, o fãceau doar neevreii. Era mândru de a fi muncitor în Galileea, cã poartã kifieh [turban-capã arãbesc], cizme de cãlãrie, pistol la sold si cã tinea hãturile catârului în mâini.

Dupã sase luni de miracol la lavniel, a fost din nou doborât de malarie. La vindecare, s-a alãturat unui grup de muncitori pe o suprafatã de pãmânt de la Kinneret, lângã Marea Galileei, si a fost bine primit ca sezonier, puternic si cãlit, în pofida recidivelor malariei. Vorbea acum fluent ebraica si se simtea cu totul acasã în grup. Erau cu totii constienti de schimbarea istoricã la care îsi aduceau contributia, iar aceastã credintã le-a dat puterea sã facã fatã privatiunilor fizice.

Kinneret a fost achizitionat de Fondul National Evreiesc, autoritatea funciarã stabilitã de Organizatia Sionistã. La sfârsitul anului 1909, sapte dintre muncitorii de la ferma Kinneret au format un grup independent si au convenit sã cultive o altã suprafatã de pãmânt, de lângã Um Juni, timp de un an. Acesta a fost începutul localitãtii Degania, nume derivat de la cuvântul evreiesc care însemna sãmântã. La sfârsitul anului, cei sapte au renuntat sã mai facã

24

pionierat în altã parte si au fost replasati într-o obste mai mare. Tatãl meu li s-a alãturat în 1911.

Problema vitalã care se punea colonilor de la Degania era aceea a felului de societate comunalã pe care urmau s-o modeleze. Era subiectul literalmente inepuizabil, nu numai Ia întrunirile oficiale, ci si pe ogoare, la masã, la plimbare si în dormitor, înainte de a adormi. Pânã atunci acesti muncitori fuseserã niste pionieri rãtãcitori care pregãteau pentru cultivare terenuri nedestelenite, dupã care mergeau sã pregãteascã altã bucatã de pãmânt, într-o zonã pãrãgi-nitã, fãcând-o potrivitã pentru o asezare omeneascã. losif Bussel, figura centralã a acestui grup, insista ca Degania sã fie asezarea lor permanentã. Aici ei urmau sã creeze un model de viatã bazat pe principiul cooperãrii totale. Nu trebuia sã existe proprietate privatã. Toti trebuiau sã munceascã si toti urmau sã primeascã potrivit trebuintelor lor. Copiii urma a fi crescuti în cresa comunalã, iar femeile erau libere sã se angajeze în ocupatii care de obicei reveneau bãrbatilor. Degania trebuia sã fie o asezare care sã subziste din munca propriilor ei membri. Tatãl meu, în mod incidental, era în favoarea pionieratului itinerant.

Dacã ideea de kibut, care îsi croia drum la Degania, era problema lor precumpãnitoare, membrii aveau de luptat si cu problema vietii de zi cu zi: cãldura mãcinãtoare de energie în timpul verii lungi, la 650 de picioare sub nivelul mãrii, apa însipidã care nu astâmpãra setea perpetuã, hrana inadecvatã, praful, tântarii, mustele, secerisul si treieratul în vântul sfichiuitor, ca si toate celelalte munci fãrã sfârsit ale vietii de fermã. Cu toate acestea, însã, rãmânea întotdeauna energie pentru cântec si dans, pentru citit si discutie la lãsatul serii.

în aceastã lume a intrat mama mea, Dvora, în primãvara anului 1913. Era zveltã si atrãgãtoare, cu ochi cãprui si pãr negru, lung, împletit în codite în jurul capului. Avea aceeasi vârstã cu tatãl meu si, ca si el, provenea din Ucraina, de pe lângã Kiev. Dar provenienta familiei, educatia si temperamentul erau cu totul diferite. Tatãl sãu fusese singurul evreu din satul Prohorovka, de pe malul Nipralui. A fost conducãtorul unei întreprinderi de cherestea, care dobora copacii din pãdure si-i aducea pe apã sub formã de plute atunci când se topea gheata pe fluviu. Provenea dintr-o familie de rabini si era un evreu foarte învãtat care, în lunile de iarnã, când fluviul era înghetat, studia si scria. A publicat o carte despre viata evreilor în perioada pogromurilor lui Hmilnitki, din secolul al XVII-lea si a colaborat cu articole la periodice devotate renasterii evreilor. Bunicul meu a fost înscris în miscarea Iubitorii Sionului si urmãrea cu viu interes primele activitãti de stabilire în Palestina.

Mama mea a crescut fãrã a împãrtãsi îndeletnicirile tatãlui ei privind cultura ebraicã sau Sionismul. A primit o educatie ruseascã laicã, premiantã în

25

scoala parohialã din sat, dupã care a urmat scoala secundarã într-un oras mai mare, pentru ca mai târziu sã se înscrie ca studentã Ia Facultatea de Educatie a Universitãtii din Kiev. Revolutia rusã din 1905 a fãcut o impresie adâncã asupra ei. Era foarte miscatã de situatia grea a muncitorilor si îngrozitã de opresiunile regimului tarist. si-a vãzut menirea în a-i ajuta pe nevoiasi si a alina suferinta, îi citea cu aviditate pe marii romancieri rusi ai timpiilui si a fost profund influentatã de Tolstoi. S-a înrolat în organizatia studenteascã a Partidului Social-Democrat si si-a ajutat profesorul în supravegherea copiilor din cartierele sãrace ale Kievului. Pe scurt, mama mea a avut înclinatii intelectuale si idealuri sociale caracteristice tineretului inteligent si cu pregãtire serioasã din Rusia timpului ei. Din motive umanitare a fost chiar si infirmierã voluntarã pe frontul bulgar, în 1911, când Bulgaria a luptat împotriva Turciei, cu sprijin rusesc.

Cam în acel timp si-a schimbat ea conceptia, din motive care nu-mi sunt clare si poate cã nici ei nu-i erau cu totul clare. A început sã se îndoiascã de ea însãsi, nu s-a mai simtit în largul ei în mijlocul colegilor studenti si trãia imboldul de a-si explora identitatea evreiascã. A pãrãsit universitatea si s-a întors acasã, unde si-a petrecut timpul în discutii cu tatãl ei. A citit scrisori trimise tatãlui ei de reprezentantul miscãrii Iubitorilor Sionului în Palestina, Ze'ev Tiomkin, care descria viata durã însã recompensatoare a pionierilor Sionismului de acolo. Cuprinsã de zelul de a-si lega soarta de aceea a propriului popor, ea a decis sã plece în Palestina. Plecarea a avut loc în 1913, când mama mea avea 23 de ani.

îmbarcatã la bordul unui vapor de pelerinaj din Odessa, a coborât la Haifa o sãptãmânã mai târziu. Avea o scrisoare de recomandare cãtre Israel Bloch, unul dintre colonii întemeietori ai asezãrii Degania, dar pe care nu 1-a întâlnit, deoarece era la Damasc, ca sã cumpere vaci pentru kibut. A fãcut drumul pânã la Zemah, în capãtul sudic al Mãrii Galileei, cu trenul, iar la Degania a ajuns pe jos.

Dupã toate relatãrile, eforturile mamei mele de a se integra în micul grup au fost la început un esec dureros. Oricare ar fi fost asteptãrile ei romantice, realitatea era neplãcutã. Munca la bucãtãrie si în curtea fermei fãcutã de ea era istovitoare, în special în cãldura si umiditatea climatului de varã. Spatiul de locuit era strâmt, hrana de calitate proastã si neapetisantã, iar farmecul vietii, în care crescuse, lipsea. Nu putea vorbi nici ebraica, nici idisul. Ceilalti o socoteau burghezã din cap pânã-n picioare si nu arãtau nici un interes pentru cultura ei rusã, pe care ea o iubea. Când a cerut sã devinã membrã a kibutului, dupã o lungã discutie a fost respinsã, pe motiv cã nu avea afinitãti cu grupul.

26

Se glumea pe atunci în kibut, spunându-se cã tatãl meu se opusese primirii ei pentru cã se temea de rivali la afectiunea ei, în cazul cã ar fi rãmas acolo.

Oricum, mama s-a dus sã munceascã si sã învete ebraica într-o altã asezare, Sejera, tatãl meu tinând legãtura cu ea prin corespondentã. Când tatãl meu s-a dus la Beirut sã-si trateze o infectie auricularã cauzatã de un tântar, ea si-a cheltuit ultimii bani cumpãrând un bilet de tren, ca sã-1 vadã, iar de la Beirut ei s-au întors la Degania ca logodnici. De data aceasta Dvora a fost primitã în grup fãrã rezerve.

Pãrintii mei s-au cãsãtorit în kibut în toamna anului 1914, curând dupã izbucnirea primului rãzboi mondial. Ceremonia a îndeplinit-o sochetul (mãcelar ritualic) adus cu cãruta dintr-o altã asezare din împrejurimi. Baldechinul consta dintr-o cuverturã legatã de niste araci folositi la proptirea crãcilor portocalilor. Acesta a fost instalat pe malul Iordanului. tinând la originea ei, mama mea purta o rochie albã, pe care si-o cususe ea însãsi.

Am fost primul copil nãscut în kibut, desi nu primul copil din kibut. Gideon, fiul membrilor fondatori losif si Miriam Barat, se nãscuse cu doi ani înainte, dar conditiile din kibut fuseserã de asa naturã încât mama lui a trebuit sã fie dusã la Tiberiada pentru facere.

Mose Barsky n-a fost uitat. Mai târziu au fost comise mai multe omoruri. Cu toate acestea, relatiile cu fermierii arabi vecini au rãmas prietenoase. Atât evreii cât si arabii erau cultivatori de pãmânt, aveau multe de învãtat unii de la altii, se vizitau si luau parte unii la sãrbãtorile celorlalti. Atacurile asupra muncitorilor evrei nu erau inspirate de motive nationaliste. tãranii arabi erau si ei uneori victime ale jefuitorilor arabi. Deoarece era imposibil sã te bazezi pe autoritãtile turcesti pentru protectie, asezãrile evreiesti din Galileea au format un grup comun de apãrare care patrula pe drumuri si prin sate si îi izgonea pe atacatori din ascunzisurile lor.

Primii ani ai copilãriei mele au fost anii rãzboiului si au fost nemilosi pentru noi toti. Turcia se aliase cu Germania si Austro-Ungaria, iar în Palestina a fost mobilizare generalã. Autoritãtile turcesti nu se încredeau în comunitatea evreiascã si au expulzat în Egipt un numãr din conducãtorii ei. Membrii kibutului Degania au hotãrât sã dobândeascã nationalitatea otomanã, acceptând pânã si purtarea panglicii rosii. Câtiva bãrbati au fost recrutati în armata turcã. Bani grei au fost storsi de la kibut, iar proprietatea sa a fost confiscatã. Principalul interes al colonilor era sã rãmânã în kibut si sã pãstreze ce se putea pãstra din ceea ce agonisiserã cu atâta trudã.

Primul an de rãzboi a adus la Degania plaga lãcustelor, într-o zi de caniculã, un urias roi a apãrut din Est si s-a lãsat pe ogoarele noastre. Membrii kibutului au fãcut tot ce puteau ca sã le distrugã si sã protejeze pomii si

27

lanurile. Trunchiurile pomilor au fost unse cu o pastã lipicioasã, iar ramurile au fost învelite în pânzã de sac albã. santuri au fost sãpate în jurul ariilor de treierat si umplute cu apã. Dar nimic n-a fost de folos. Când lãcustele au plecat, ouãle lor au scos pui si peste tot erau omizi. A fost prãpãd. Eu m-am nãscut în perioada cea mai nefastã, a invaziei lãcustelor.

Când am împlinit vârsta de un an, m-am îmbolnãvit de trahom, boalã de ochi endemicã în Orientul Mijlociu, iar mama mea a luat infectia de la mine. Am petrecut câtva timp la sora tatãlui meu, Beila Hurwitz, care locuia la Nahlat lehuda, la Sud de Tel Aviv, unde puteam urma un tratament. Desi ochii nostri o duceau mai bine, nu am mai fost îngrijiti la reîntoarcerea în Degania.

Pe mãsurã ce rãzboiul continua, conditiile se înrãutãteau. Un grup de piloti germani a sosit în Degania si ne-a rechizitionat casele. Membrii kibutu-lui a trebuit sã se mute în grajduri si magazii si sã se înghesuie acolo în timpul iernii reci si ploioase. Toti copiii s-au îmbolnãvit. Eu am avut pneumonie, iar boala mea de ochi s-a agravat. Doar la începutul anului 1919, dupã victoria britanicã în Palestina si sfârsitul rãzboiului, mama m-a putut lua la Ierusalim, unde amândoi am fost spitalizati, eu pentru trahom, iar mama pentru durere la rinichi. Eram în vârstã de aproape patru ani, iar mama si-a folosit timpul ca sã mã învete sã încep a citi si scrie.

Cu noii coloni sositi din Europa de Est, s-a luat hotãrârea fondãrii unui kibut frate, Degania B, iar tatãl meu a primit sarcina de a face pregãtirile în acest sens. Noul kibut a fost atacat de bande beduine si a trebuit evacuat în grabã înapoi la kibutul-mamã. De aici, tata si ceilalti bãrbati mergeau dimineata la lucru pe ogoarele de la Degania B. în acea vreme se discuta mult despre experimentarea unui tip diferit de agriculturã cooperativã, în care fiecare familie sã aibã o viatã privatã mai importantã, casã proprie si un petec de pãmânt separat, lucrãrile agricole principale si vânzarea mãrfurilor la piatã fiind fãcute în comun. Acest sistem a fost numit mosavã4. Se distingea de viata comunalã din kibut, unde totul era proprietate, muncã si distributie colectivã. Prima mosavã s-a instituit la Nahalal, în Valea lezreelului, unde a fost lansat un mare proiect evreiesc de asanare a pãmântului. Tatãl meu era nemultumit de viata din kibut si s-a alãturat grupului care avea sã fondeze mosavã Nahalal. Plecarea din kibut a fost tristã. Chiar si eu, care aveam atunci 6 ani, îmi amintesc ce lacrimi am vãrsat luându-mi rãmas bun de la copiii cu care mã jucasem pe malul râului sau cu care mã duceam în cãtunul de lângã Zemah, unde rãtãceam prin suk (piatã) sau asteptam sã vinã trenul.

A cerut ceva timp pânã când ideea de mosavã sã fie aprobatã de Congresul Sionist, sã se aloce bugetul si sã fie achizitionat pãmântul, între timp, am

28

locuit în Tel Aviv, unde tata lucra la centrul agricol al partidului, mama si-a gãsit temporar o slujbã la Biroul Rudelor Dispãrute, iar eu am fost trimis la grãdinitã.

în septembrie 1921 ne-am mutat la Nahalal, pe o coastã, nu departe de Nazaret. Prima noastrã casã a fost un grup de corturi. Iar, cât puteai cuprinde cu ochii, se întindea Valea lezreelului, punctatã de petice de mlastinã, de rãmãsitele vechilor orase îngropate, de pâlcurile corturilor din piele de caprã ale beduinilor si de cocioabele de lut ale unor mizerabile sate arabe. Din cauza conditiilor vitrege si de teama ca rãzmeritele arabe, care aveau loc pretutindeni în tarã, sã nu atingã si localitatea noastrã, mama si eu, împreunã cu celelalte femei si copii, am petrecut primele opt luni în douã case închiriate care, destul de bizar, se gãseau în inima Nazaretului arab. Dar n-am avut nici un necaz. Tratamentul regulat care ni s-a aplicat la o clinicã localã ne-a vindecat în sfârsit de trahomul care persistase atâtia ani.

Dupã ce am fost nãscut la Degania, primul kibut din tarã, acum aveam sã-mi petrec restul copilãriei în prima „mosavã a muncitorilor" (cuvântul înseamnã implantare). Pe când Degania s-a dezvoltat prin încercare si eroare, Nahalal a fost de la început un sat-model, plãnuit cu grijã. Mosavã a fost proiectatã de Richard Kauffmann, arhitect si proiectant celebru. Macheta era ca o uriasã roatã de cãrutã, cu clãdirile comunale la butuc, în timp ce casele fermierilor formau un cerc interior, iar loturile lor de pãmânt radiau în perimetru ca spitele unei roti. A noastrã era una din cele optzeci de gospodãrii, fiecare familie având de cultivat 20 de acri. Unele dintre facilitãtile fermei erau proprietate obsteascã, în timp ce vânzarea produselor si achizitia de provizii se fãcea pe canale cooperative. Unele din principiile de bazã ale kibutului au fost pãstrate: importanta ideologicã a cultivãrii solului, a lucrãrii cu propriile mâini si principiul egalitãtii totale a membrilor. Nahalal a devenit prototipul sutelor si sutelor de unitãti mosaviste existente în prezent în întregul Israel5, desi proiectarea lor este mai liberã decât aceea pur radialã a lui Kauffmann.

Valea lezreelului era în acel timp infestatã de malarie si tifos si era un smârc de noroi iarna. Ea a fost drenatã prin canale, în timp ce muncitorii care lucrau la asanare erau scuturati de febrã. Cu vremea, cortul nostru a fost înlocuit cu o colibã, iar apoi cu o casã tãrãneascã ce dispunea de o camerã de toate zilele, douã dormitoare, bucãtãrie si verandã. Privata era în exterior, iar baie fãceam într-o albie, în bucãtãrie. Când am împlinit opt ani si am avut o surioarã, mama a insistat ca tata sã adauge la verandã o odãitã de lemn, pentru mine. Am ocupat acea încãpere pânã când m-am cãsãtorit.

29

Dupã anii de scoalã, mi-am ajutat tatãl la munca în fermã: mulsul vacilor, arat, semãnat, cules, dusul la moarã cu cãruta, într-un sat arab. Aveam, de asemenea, de fãcut treburi date si de mama, cum era frãmântatul aluatului pentru pâine si mestecatul în vasul în care ea fãcea dulceatã de smochine.

Tatãl meu s-a simtit mereu îndemnat sã joace un rol în viata publicã. El activa în partid si în organizatia muncitoreascã si a fost trimis în misiuni în strãinãtate, cel putin de douã ori aproape câte un an de fiecare datã. în timpul acestor absente, mama mea ducea întreaga povarã a muncii la fermã, cu ajutorul pe care i-1 puteam eu da. Privind acum îndãrãt, înteleg mai bine decât am fãcut-o atunci cu câtã dârzenie si fermitate s-a comportat, în pofida sãnãtãtii subrede, a datoriilor cronice si a familiei care crestea. Când am avut sapte ani, s-a nãscut la Haifa sora mea Aviva, cãci în Haifa trãia fratele mamei mele. Patru ani mai târziu, fratele meu Zohar (Zorik) s-a nãscut tot în Haifa. Tatãl meu era pe vremea aceea în Statele Unite, iar eu, în vârstã de 11 ani, am fost lãsat în grija fermei. Anii de corvoadã si de boalã recurentã nu au putut-o abate cu totul pe mama de la curiozitatea ei intelectualã si de la înclinatia literarã. Am luat de la ea dragostea pentru citit si am fost vrãjit de povestile rusesti pe care mi le povestea în serile de iarnã. Cred cã tot de la ea am gustul pentru singurãtate si meditatie. Aveam cam paisprezece ani când mama a început sã colaboreze cu articole la pagina pentru femei a celui mai mare cotidian, Davar. A fost invitatã sa intre în comitetul de redactie si sã fie delegatã la Consiliul Laburist al Femeilor. Numai ocazional a putut merge la Tel Aviv pentru aceste activitãti, cãci trebuia sã-i ia cu dânsa pe cei doi copii mai mici si nu-i plãcea sã mã lase singur.

Aproximativ la vreun an dupã punerea pe picioare a mosavei Nahalal, un tânãr uscãtiv, cu ochi albastri, pe nume Mesulam Halevy, a venit aici, cãutând de lucru ca învãtãtor si a fost angajat pentru cei cincisprezece copii, câti erau atunci în colonie. Ne-a împãrtit în trei grupe de vârstã, iar orele de clasã se tineau în camera de toate zilele din cabana lui, fãrã bãnci scolare si pupitru, pânã când a fost amenajatã o scoalã cu douã încãperi. Mesulam era un dascãl înzestrat si neortodox, mai interesat sã încurajeze autoexprimarea creatoare decât sã împlânte programele didactice formale. Prin el am cunoscut mai îndeaproape fondul nostru biblic si împrejurimile noastre naturale. Multe ore de clasã au fost tinute în afara scolii si, în lungi plimbãri pe jos, am învãtat despre fauna si flora regiunii. Eu eram bun la scris si la desen, iar câteva dintre eseurile, poemele si schitele mele au fost „publicate" în singura gazetã de un singur exemplar pe care Mesulam ne-a ajutat sã o scoatem.

în afarã de iesirile cu clasa, îmi plãcea sã hoinãresc si sã fac excursii cu unul sau doi tovarãsi, ori singur. Am învãtat sã leg relatii cu bãietii din satele....