Introducere

Biserica îşi revizuieşte trecutul

Roma, 10 noiembrie 1979. Comemorarea centenarului lui Albert Einstein. Sala mare a Palatului Pontifical. Ioan Paul al II-lea ţine un discurs important în care se referă la Galileo Galilei, spunând că „a avut, din păcate, mult de suferit din partea oamenilor şi a reprezentanţilor Bisericii”. Sfântul Părinte şi-a exprimat dorinţa de a se cerceta în profunzime „cazul Galilei”: „Îi invit pe teologi, pe savanţi şi pe istorici să aprofundeze, în spiritul unei colaborări sincere, examinarea cazului Galilei şi prin recunoaşterea cu onestitate a injustiţiilor, indiferent din ce parte provin, să fie şterse suspiciunile pe care acest caz le-a născut, împiedicând o înţelegere rodnică între ştiinţă şi credinţă, între Biserică şi lume.”

Prin această invitaţie se iniţiază revizuirea proceselor lui Galilei, ce va cădea în sarcina unei comisii pontificale anume înfiinţată şi care îşi va încheia lucrările la 31 octombrie 1992. În viziunea actualului Papă, de altfel, Biserica nu se va putea prezenta drept protagonista unui Jubileu al păcii şi al reconcilierii, fără a se purifica ea însăşi prin căinţă, cerând iertare pentru răul pe care adeseori l-a provocat. Din această perspectivă redeschiderea cazului Galilei înseamnă un început de drum, asumat de Biserică cu toată responsabilitatea, ce vizează revizuirea „cazului Inchiziţiei” în toată complexitatea sa: recenta deschidere a arhivelor secrete ale Vaticanului, ce conţin documente ale Sfântului Oficiu de la Roma, este doar ultimul şi cel mai important pas făcut în această direcţie.

Şi dacă putem înţelege cu uşurinţă motivul pentru care Biserica a început să se confrunte cu una din paginile cele mai întunecate ale istoriei sale, tot atât de lesne putem înţelege exigenţa tot mai multor oameni, interesaţi de înţelegerea istoriei europene, de a cunoaşte cu exactitate şi în profunzime istoria Inchiziţiei: în ea se grupează o bogăţie atât de mare de motive de ordin istoric, cultural, politic, social şi religios, din domeniul dreptului, de obiceiuri ca şi de imaginar colectiv, încât o putem considera unul din firele roşii cele mai importante care traversează în profunzime întreaga istorie a Europei medievale şi moderne, permiţându-ne să îi surprindem sensul şi motivaţiile.

Dincolo de legendă

Puţine evenimente istorice au avut puterea de a-şi pune amprenta pe imaginarul colectiv precum Inchiziţia. Simpla pronunţare a numelui său are o forţă de evocare deosebită, aducându-ne imaginea unor călugări tenebroşi şi fără chip care, înfăşuraţi în rasa lor, ascultă spovedaniile unor amărâţi nefericiţi, torturaţi în subteranele întunecate, luminate de pâlpâirea nesigură a unei torţe. În general, orice cuvânt referitor la istoria Inchiziţiei – Marele Inchizitor, Suprema, Tribunalul Sfântului Oficiu, renegare, auto-da-fé, tortură, rug – a devenit simbolul însuşi al unui sistem cu puteri opresive şi inumane, fără milă şi neînduplecate, prin care conştiinţa omului este strivită şi mulţimile celor lipsiţi de apărare sunt paralizate prin teroare. De la Dostoievski la un cronicar de ziar, de la literatură la cinema, inchizitorul este în mod sigur şi cu o evidenţă absolută o figură cu trăsături bine definite. Dacă în multe cazuri această imagine reflectă cu adevărat realitatea istorică, tot atât de adevărat este că în jurul ei s-au ivit născociri fanteziste, lipsite de discernământ critic. Şi nu întâmplător legenda neagră a Inchiziţiei ia naştere pe timpul Iluminismului, ce îi va stabili canoanele, chiar iconografice, preluate ulterior atât de cultura populară cât şi de mediile intelectuale. În secolele XVIII şi XIX atacul împotriva Inchiziţiei se înscrie într-o dispută mai amplă, în care raţiunea critică este mai întâi opusă fenomenului considerat a fi obscurantismul bisericii, iar mai pe urmă noile state europene, sau cele reînnoite, fiice ale Revoluţiei franceze, deci laice, sunt opuse puterii Bisericii. Distorsiunile rezultate din această comparaţie istorică, apărută pe fundalul unei lupte politice şi ideologice cu scopuri bine precizate, continuă să acţioneze.

Ceea ce trebuie făcut este de a avea curajul să abordăm cu implicare afectivă, dar şi cu o privire lipsită de prejudecăţi, istoria Inchiziţiei, lăsând în urmă legenda creată, conştienţi fiind că ea totuşi nu s-a născut întâmplător; să depăşim mitul cruzimii sale, fără a nega duritatea reală care a caracterizat-o; să încercăm în special de a o reîncadra în contextul istoric, singurul capabil de a-i restitui în întregime înţelesul.

Motivele şi momentele apariţiei Inchiziţiei

Inchiziţia apare ca instituţie la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui de al XIII-lea şi acţionează, cu intensitatea diferită, până la jumătatea secolului al XVIII-lea. În acest interval de timp, de aproape cinci secole, ea şi-a schimbat de mai multe ori înfăţişarea, modificându-şi şi adaptându-şi instrumentele de care se folosea, schimbându-şi obiectivele şi strategiile, întreţinând relaţii diferite cu puterea politică. Tabloul este cu atât mai complex cu cât Inchiziţia nu a fost niciodată în structura sa interioară o instituţie unitară şi omogenă, diferind chiar în mod evident după statul în care s-a dezvoltat: în fiecare din diferitele regiuni în care au acţionat inchizitorii au existat practici, obiceiuri, strategii de oprimare foarte diferite între ele. Deosebirea regională este atât de accentuată încât mai corect ar fi să vorbim de Inchiziţii şi nu de Inchiziţie. Suprema spaniolă a însemnat ceva cu totul diferit de Sfântul Oficiu roman, tot aşa cum lupta împotriva catarilor s-a deosebit în mod evident de persecuţia ereziei din Germania sau din Italia din aceeaşi perioadă.

Inchiziţia ia naştere între 1180 şi 1231, când capătă o primă formă definită, în ambianţa luptei împotriva ereziei catare. După secole de creştinism unitar, se dezvoltă, în sudul Franţei în special, dar şi în regiunile dimprejur, o erezie care îşi manifestă imediat capacitatea de difuzare şi prozelitism în sânul noilor clase sociale, apărute în urma renaşterii urbanismului şi a economiei de după anul 1000. Pentru Biserică evenimentul devine profund îngrijorător: pentru prima oară după nenumărate secole, apare o formă organizată de religie alternativă la cea oficială; catarii înfiinţează o adevărată Biserică proprie, cu toate atributele ei, preoţi, ritualuri, rugăciuni, cărţi în care sunt stabilite principiile de bază ale doctrinei. În mod preventiv se ia hotărârea de a fi folosită forţa pentru reprimarea ereziei: pedeapsa cu moartea, confiscarea bunurilor acuzatului şi în ultimă instanţă folosirea torturii, devin în mod progresiv instrumente obişnuite. Hotărâtoare pentru afirmarea rolului Inchiziţiei este însă cruciada victorioasă împotriva catarilor (1212–1229): după înfrângerea lor militară apare într-adevăr necesitatea supravegherii unui duşman ce se poate ascunde în spatele unor false înfăţişări, sub faţada unei adeziuni mincinoase la religia oficială.

Logica: refuzul diferenţierii

În orice început se anunţă deja un destin, sunt definite tonalitatea şi structura celor ce vor urma: faptul că Inchiziţia s-a născut în lupta împotriva fenomenului catar, ne permite să înţelegem logica care va domina istoria însăşi a Inchiziţiei, de-a lungul celor cinci secole următoare; persecutarea evreilor, a moriscos-ilor (arabi convertiţi), a vrăjitoarelor, a liberilor cugetători, a misticilor, diferă ca obiect, dar nu ca motivare de fond prin care se susţine şi se justifică persecuţia: refuzul diferenţierii, a deosebirilor de opinii şi credinţe ce izvorăsc dintr-o conştiinţă – dintr-o aspiraţie – în mod hotărât liberă şi individuală. Acest refuz al individualităţii ca liberă exprimare, această căutare obsedantă a unei unităţi absolute şi a omogenităţii în sfera practicii religioase se explică doar dacă înţelegem că în secolele în care se naşte şi se dezvoltă Inchiziţia, fenomenul religios nu este considerat în mod exclusiv şi primordial drept o categorie a spiritualităţii personale, ci ca un element caracterizat în mod esenţial prin însemnătatea sa socială, politică şi morală: el implică colectivitatea, întregul unei societăţi. Unitatea credinţei e văzută ca bază a stabilităţii statului însuşi. Logica, deşi aplicată la domeniul interior, este aceeaşi care susţinuse spre exterior cruciadele: era vorba de combaterea necredinţei, care prin însăşi prezenţa ei aduce ofensă universalităţii credinţei creştine; în cazul Inchiziţiei în schimb „cruciada” este îndreptată împotriva ereticului, reprezentant al unei forme de nesupunere la creştinism, mai periculoasă, mai ascunsă.

Inchiziţia ca instrumentum regni

Deosebirile de credinţă, de păreri, de obiceiuri sunt resimţite drept nişte pericole potenţiale, capabile să destrame sistemul social, să provoace fisuri primejdioase şi greu de remediat. Pe acest fundal trebuie să înţelegem apariţia Inchiziţiei, extinderea şi durata dominaţiei sale; numai astfel se va înţelege complicitatea cu structurile puterii seculare care vor susţine neîncetat tribunalul inchizitorial: dacă universalitatea şi omogenitatea credinţei este o garanţie a ordinii sociale, a moralităţii şi a atenuării divergenţelor politice şi ideologice, este limpede că statele vor avea tot interesul de a păstra în funcţie acest preţios instrument de presiune asupra conştiinţelor şi de reprimare a diferenţelor, deoarece existenţa unui crez religios unic devine pentru fragilele formaţiuni statale din secolele XV şi XVI, un liant social şi politic de neînlocuit. Alianţa naturală dintre puterea politică şi structurile inchizitoriale duce în unele cazuri la inversarea raportului: se trece astfel, după cum s-a întâmplat în Spania, la o subordonare totală a tribunalului inchizitorial faţă de puterea monarhică, care găseşte în acesta un instrument excepţional şi eficient de control „poliţienesc” al supuşilor, de oprimare exercitată de sus asupra lor.

Nu trebuie să uităm că Inchiziţia acţionează în vremuri în care lipseşte cu desăvârşire ideea de toleranţă şi de respect al libertăţii particulare, idei care se vor forma cu încetul în planul culturii (va trebui să aşteptăm reflecţiile lui Spinoza şi Locke din secolul al XVII-lea şi filosofia Iluminismului din secolul următor) şi cu mai mare întârziere în cel politic şi social.

Teroarea e creată și întreţinută

După o fază iniţială, Inchiziţia a ştiut să-şi alcătuiască o structură din ce în ce mai solidă pe plan organizatoric, prin stabilirea unor procedee precise, redactând manuale care să înlesnească desfăşurarea, în mod omogen, a etapelor unui proces: de la interogatoriu la tortură, de la sentinţă la abjurare, până la procesiunea prin care ereticii erau conduşi la rug. Teritoriul diferitelor state au fost împărţite pe districte, ce se aflau sub autoritatea unui inchizitor şi a asistenţilor săi. În mod constant viaţa instituţiei e marcată de lipsa mijloacelor şi a oamenilor, a fondurilor financiare pe măsura sarcinilor. Dacă luăm Spania ca exemplu din multe puncte de vedere, adeseori găsim câte un inchizitor căruia i se încredinţează teritorii foarte întinse, posibile de controlat doar printr-o continuă şi istovitoarea deplasare dintr-un oraş într-altul.

Această relativă insuficienţă a mijloacelor ne arată că, pe moment, important este ca Inchiziţia să existe şi să demonstreze că Biserica are capacitatea de a veghea şi de a fi prezentă; într-un fel simpla prezenţă a tribunalului contează mai mult decât efectiva putere de acţiune pe care o deţine şi care adeseori este în mod inevitabil limitată. Hotărâtor este prin urmare să existe posibilitatea de a fi pedepsit, un risc real şi iminent de care toţi oamenii trebuie să fie conştienţi: vor fi de ajuns câteva procese, execuţii publice cu înscenări bine gândite şi impresionante, mitul secretelor inchizitoriale şi al cumplitelor torturi la care poţi fi supus, ruşinea şi ruinarea economică a câtorva nefericiţi, unele sanbenitos agăţate în biserică cu numele celor ce ar fi trebuit să le poarte, pentru a menţine în mod constant întreaga colectivitate într-o stare de subordonare deplină faţă de autoritatea morală a Bisericii. Pe nesimţite şi în mod inconştient însăşi persecutarea ereziei nu mai este un scop în sine ci capătă rolul de mijloc: Inchiziţia are nevoie de eretici (când nu-i găseşte îi inventează) deoarece prezenţa lor şi spaima populaţiei la vederea nenorocitului lor sfârşit favorizează controlul aproape total al conştiinţelor, îi menţine pe toţi într-o stare de supunere absolută şi acceptată de la sine. Sărăcia veniturilor se explică prin urmare şi prin faptul că elementul hotărâtor în existenţa Inchiziţiei este afişarea puterii, publicitatea, în mod inevitabil legate de activitatea sa: importante nu sunt acţiunile numeroase şi atunci când totuşi au loc reprezintă un element mai degrabă accidental decât de substanţă; trebuie ca mecanismul terorii şi al înspăimântării colective să nu se oprească, iar tribunalul să însemne pentru toţi o sperietoare, asemeni unui Supra-Eu schimonosit şi grotesc, capabil să zdrobească puţina rezistenţă pe care conştiinţele ar putea s-o opună, cel puţin în interiorul lor, faţă de sistemul puterii de stat şi de biserică.

Apariţia abaterii

Pentru acest motiv – menţinerea unei stări de teamă – Inchiziţia se grăbeşte să creeze un mecanism de autoalimentare: când dispare erezia ca motiv de bază al existenţei acestor tribunale particulare, vor fi identificate forme noi de abatere, considerate drept posibile semne de erezie: de exemplu, cu timpul Inchiziţia va persecuta orice comportament sexual neacceptat în mod canonic. Dar şi blestemele, obiceiurile alimentare care încalcă prescrierile bisericeşti (consumarea de carne în anumite momente ale anului liturgic), susţinerea teologică a unor teze prea originale sau heterodoxe, citirea sau scrierea unor cărţi suspectate sau condamnate de Biserică, devin tot atâtea cazuri ale unor procese inchizitoriale. Justificarea, criteriul teologic de fond este următorul: poate şi trebuie să fie supusă unei proceduri inchizitoriale orice comportare care presupune existenţa unor convingeri sau credinţe eretice. Prin adoptarea acestui criteriu sfera de control a tribunalelor inchizitoriale se măreşte precum o pată de ulei: aproape orice gest sau faptă poate deveni motiv de persecuţie, atunci când nu e considerat un simplu caz doar, un accident sau o cedare, ci rezultatul unei convingeri eretice secrete. Un blestem nu mai este un simplu păcat, oricât de grav, ci semnul lipsei de credinţă faţă de Hristos ca Dumnezeu, o atitudine potenţial eretică ce justifică o anchetă inchizitorială.

În lumina acestei logici se explică în mare parte dezlănţuirea vânătoarei de vrăjitoare ce a avut loc între secolele al XV-lea şi al XVII-lea, cu toate omorurile ce i-au urmat: în cazul acesta Inchiziţia, ca de altfel şi elitele intelectuale ale vremii, au adoptat un model de abatere, ale cărei trăsături de bază au izvorât şi s-au definit pornind de jos, de la tradiţiile şi spaimele colective şi populare, pentru a alimenta în mod exponenţial mecanismul persecuţiilor şi a-şi justifica prin urmare propriul rol. O Inchiziţie lipsită de activitate este un non sens; forţa şi puterea sa depind de capacitatea de a fi în continuă mişcare, de a scoate mereu la iveală noi duşmani posibili, de a îmbunătăţi cu o eficacitate calitativ crescută mecanismele persecuţiei şi ale exterminării fizice – sau morale – ale adversarului. Ca şi pentru judecătorii care organizau şi administrau închisorile staliniste, nu se pune problema, contrar aparenţelor, de a anihila erezia, ci de a o crea acolo unde nu exista, de a-i da viaţă, de a o vedea pretutindeni, evocându-i constant spectrul neliniştitor, în spatele formelor noi mereu în schimbare, pentru a-i combate prezenţa printr-un mecanism sadic care se strânge învârtindu-se în jurul său şi care pare imposibil de oprit. În sfârşit, ca şi în totalitarismele moderne, lupta nu se dă împotriva unui duşman vizibil prezent şi periculos, ci împotriva unuia născocit, care să justifice continua funcţionare a unui aparat represiv, costul său, nebunia proprie, structura sa halucinantă şi paranoică.

Metoda: strategia suspiciunii

Metoda inchizitorială are la bază suspiciunea, deoarece se pleacă, în conformitate şi cu evoluţia dreptului penal al vremii, de la prezumţia de vinovăţie a acuzatului: unii erau anchetaţi pentru că trebuiau să-şi demonstreze propria nevinovăţie, într-un demers în care totul contribuia la eşecul acestui efort; structura interogatoriilor, folosirea chiar repetată a torturii, izolarea la care erau supuşi în carcere, prelungirile la nesfârşit ale proceselor, teama de a risca o condamnare, provocată de refuzul acuzatului de a nu-şi recunoaşte vinovăţia, toate acestea făceau ca absolvirea de acuzaţie să fie dacă nu imposibilă, oricum foarte greu de obţinut. Faptele se petreceau ca atare în special când era vorba de persoane simple şi umile, care rămâneau prinse în mecanismul Inchiziţiei: este cazul, de exemplu, al majorităţii celor acuzaţi de vrăjitorie, de obicei ţărănci sau oameni săraci din popor, ce nu se descurcau în faţa întrebărilor pline de subtilităţi ale judecătorilor.

Eficacitatea unei strategii bazate pe suspiciune şi care se folosea de denunţul anonim sau autodenunţare ca de instrumentele sale obişnuite, se datora nu numai uşurinţei cu care se putea da curs unei proceduri, dar şi în mod special faptului că oricine putea rămâne în ultimă instanţă captiv în urzeala suspiciunilor: criteriul de bază de la care pornea acţiunea judiciară fiind suspiciunea, toţi erau expuşi cu uşurinţă riscului de a fi persecutaţi. Şi chiar acesta era scopul, nu contează dacă urmărit în mod conştient sau nu, al maşinăriei inchizitoriale, ca toată lumea să se simtă expusă acestei primejdii.

Judecători ai sufletului

Putem acum să înţelegem originea secretă a groazei care a însoţit imaginea, simplul nume al Inchiziţiei, de-a lungul istoriei: ea judecă înseşi părerile oamenilor, ideile, convingerile, credinţa; într-un cuvânt inchizitorul judecă sufletul celui căruia i s-a intentat proces. Sufletul trebuie dezgolit pentru a fi complet transparent în timpul procesului, el trebuie „desfăcut” bucată cu bucată, recompus şi sfărâmat din nou, până se capătă siguranţa ortodoxiei sale, dar şi a golului şi a disperării de care e cuprins. Această intervenţie asupra sufletelor este un lucru care ne tulbură şi astăzi referitor la Inchiziţie, şi care a generat de fapt legenda. Răul Inchiziţiei nu se apreciază la nivel cantitativ – cu toţii ştim că au existat instituţii care au provocat omoruri la o scară mai mare – după cum se cunoaşte că dreptul penal al acelor vremuri era de multe ori mult mai aspru cu un răufăcător decât Inchiziţia; el este un rău care trebuie mai degrabă apreciat la nivel calitativ: violenţa extremă este neliniştitoare, cu atât mai gravă când e mascată de o aparentă neutralitate cu care se acţionează asupra conştiinţelor victimelor şi a ideilor lor.

Celălalt aspect care continuă pe drept cuvânt să provoace nelinişte, deşi ne aflăm într-o lume ajunsă la o totală secularizare, este faptul că cea care a întemeiat şi a administrat tribunalele, a fost Biserica lui Hristos, Biserica bazată pe iubire, pe iertarea celui care păcătuia, pe predicarea păcii şi a blândeţii. Religia, întemeiată pe un Dumnezeu care este biciuit şi moare pe cruce, biciuieşte, torturează, arde pe mg pe cei care neagă sau se bănuie că neagă chiar pe acest Dumnezeu sau preceptele sale: iată elementele scandaloase, ce continuă să acţioneze în profunzime, ale unei Biserici care nu ştie să se imagineze ca victimă, ci doar triumfătoare şi victorioasă. Contextele istorice nu ajută prea mult, scandalul rămâne absolut, deşi în fond este scandalul Bisericii considerată o casta meretrix, Biserica lui Dumnezeu dar şi a oamenilor, aflată sub semnul greşelii şi al răului ca orice lucru omenesc. Decenţa ne impune totuşi, în numele celor mulţi care au suferit pe nedrept şi au fost aduşi la capătul puterilor, de a echilibra fenomenul redus la orizontul istoric care îl creează, cu răul rămas absolut şi inevitabil aşezat în afara elementelor care îl definesc şi îl explică.

Cum poate fi abordată istoria Inchiziţiei?

Prin această Carte neagră a Inchiziţiei, deşi ne aflăm într-un moment în care se pare că e mai uşor să scrii „cărţi negre“ despre fenomene istorice mai apropiate de noi, s-a dorit realizarea unei analize a fenomenului inchizitorial prin reconstituirea celor mai faimoase procese, ale unor figuri de mari protagonişti ale acestora, ale momentelor mai semnificative. Criteriul după care s-a făcut alegerea temelor tratate a fost caracterul lor exemplar, adică puterea de a reliefa cu o deosebită claritate temele principale ale istoriei Inchiziţiei şi aspectele sale cele mai interesante şi cu relevanţă istorică. În acest sens fiecare capitol a fost conceput ca o unitate în sine şi poate fi citit separat de restul volumului. În acelaşi timp totuşi, diferitele capitole respectă linia istorică fundamentală de dezvoltare a instituţiei inchizitoriale şi permit de asemeni să-i fie urmărită istoria în ordine cronologică. În alcătuirea fiecărui capitol s-a urmat un criteriu de bază: recurgerea la texte, la documente originale, valorificarea prin recuperare a proceselor verbale din diferitele procese, pentru a evoca în mod nemijlocit şi în tonalităţi vii atmosfera, climatul, tensiunea şi dramatismul care au caracterizat aceste pagini unice ale istoriei. Dar folosirea izvoarelor, uneori citate în întregime, îi permite cititorului să stabilească un contact direct cu documentele, cu stilul în care erau formulate, făcând posibile interpretările personale şi inedite. Notele au fost reduse la esenţial, fie pentru a nu îngreuna lectura, fie pentru că nu am dorit să realizăm o confruntare critică cu diversele şcoli de interpretare – deşi ele sunt amintite – ambiţia noastră fiind de a reuşi să povestim istoria Inchiziţiei pentru a arăta cât de interesantă, de captivantă a fost în realitate, demnă cu adevărat de a fi studiată şi aprofundată. Fiecare capitol trimite, la modul ideal, spre alte posibile lecturi şi cercetări ulterioare, spre descoperiri personale pe care, suntem convinşi, mulţi vor dori să le realizeze.

Dolcino

Béziers şi Monte Rubello: locuri care nu vor putea fi date uitării; locuri de luptă, unde unii mor iar alţii înving. Căci într-o bătălie sau mori sau învingi. Viaţa e mai puţin importantă. Bâtele şi halebardele, săgeţile şi spadele se înfruntă; braţe vânjoase lovesc corpuri neputincioase; armele se întărâtă şi inimile, cele îndrăzneţe şi curajoase, ca şi cele laşe şi vlăguite se aprind de furia sângelui.

Béziers şi Monte Rubello sunt locurile începutului şi sfârşitului Inchiziţiei medievale, totodată şi ale ereziei medievale. Deoarece Inchiziţia şi erezia merg mână în mână.

Parcurgerea istoriei Inchiziţiei înseamnă într-adevăr intrarea în acea dimensiune mereu prezentă în istoria Bisericii care este erezia. Dacă nu ar fi existat fenomenul eretic cu epopeea sa zgomotoasă şi legendară nu s-ar fi născut nici cealaltă legendă, neagră, a Inchiziţiei.

Lupta împotriva ereticilor a însoţit drumul istoric al Bisericii încă de la începuturi, dar ea capătă doar în Evul Mediu o formă precisă şi capabilă de a dăinui timp de opt secole. Erezia căţără oferă prilejul acestei cristalizări; Dolcino este exemplul acţiunii de încercuire practicată de Inchiziţia medievală.

Oameni puri

„Catar“ este un cuvânt care derivă din grecescul „katharos“ şi înseamnă „pur”, deşi în trecut unii cercetători au preferat să-i caute rădăcina în termenul „cato”, o fiinţă misterioasă, de origine demonică probabil, care apare şi în procesele împotriva Templierilor; prin prezenţa sa erezia catară s-ar învecina îndeaproape cu vrăjitoria: aşa cum vrăjitoarele (vom vedea aceasta) „sărută fundul Satanei”, tot astfel catarii sărută fundul lui Cato. De altminteri e destul de evident că această definiţie se naşte în atmosfera de luptă antieretică, ca un fel de contra-etimologie la felul în care se considerau catarii: definiţia de „puri” este preluată de adepţii înşişi; ei sunt cei care se văd aşa; adversarii vor prefera să-i numească în numeroase alte moduri, derivate în general de la locurile în care prezenţa lor e predominantă: albigenzi (de la Albi, în Languedoc), albanezi (după oraşul Alba), concorezziani (după Concorezzo, regiune din jurul Milanului), bulgari; sau în moduri mai mult decât jignitoare patari sau patarini (cuvânt denigrator, care se referea la locurile în care membrii sectei din Milano obişnuiau să se întâlnească: „patariile“ erau un fel de gropi de gunoi pe timpul acela), insabataţi (de la „sabatul” vrăjitoresc), ticăloşi, pungaşi, escroci.

Diversitatea denumirilor ne vorbeşte despre complexitatea apariţiei fenomenului catar: rădăcinile sale se întind în locuri îndepărtate geografic (cum este Bulgaria bogomililor[1]) sau în timp (propovăduirea maniheismului[2]).

În timpul Evului Mediu ideile dualiste s-au putut dezvolta în forme multiple: şi tocmai această multitudine a fost una din limitele mişcării, căci în lipsa unui singur întemeietor şi conducător, ea oglindea confuzia religioasă din epocă: o dorinţă puternică de revenire la puritatea originară a mesajului evanghelic şi perceperea faptului că structura bisericească devenise de acum un pericol pentru păstrarea acelui mesaj în sine. Tendinţa spre purificare se învecina cu dispreţul faţă de oamenii şi lucrurile care puteau să-i împiedice realizarea; faţă de structura eclezială, sfintele taine, sexualitate, hrană, munca manuală; adeseori, faţă de viaţa însăşi: două dintre cazuri ne pot ajuta să pătrundem într-o lume cu siguranţă mai puţin poetică şi luminoasă decât încearcă să ne-o descrie o anumită tradiţie.

Ne referim la îndemnul la avort şi la fenomenul „endura”.

Îndemnul la avort rezulta ca o consecinţă logică a concepţiei asupra lumii materiale: dacă tot ce ţine de carne este un rău, propagarea acestei cărni este unul din lucrurile rele. Refuzul sexualităţii nu a fost doare refuzul plăcerii, ci refuzul de a răspândi viaţa ca atare: a nu procrea însemna pentru cel „pur” renunţarea la refacerea perversă a părţii rele a lumii. Avortul însemna o piedică în calea naşterii altui rău.

Endura însemna şi ea alegerea definitivă a purităţii, într-o lume bolnavă încă de la începuturi: dacă trupul este o piedică pentru progresul spiritual, calea cea mai bună de a ajunge la libertatea totală este să te laşi să mori de foame; doar prin încetarea oricărei acţiuni, chiar a celor destinate supravieţuirii, se putea crede că scapi de „pericolele întâlnite zi de zi în lupta împotriva materiei corupte“[3]. Endura putea fi provocată în două feluri: prin sufocare, atunci când credinciosul afirma că doreşte să moară ca un martir; prin foame, când omul îi cerea „confesorului” său dezlegarea de a muri. În mod obişnuit, a te supune sau nu acestei proceduri era hotărârea neofitului, dar uneori „sinuciderea voluntară” era de-a dreptul impusă, „ne perderet bonum quod receperat”, „pentru a nu se pierde binele care fusese obţinut” (prin convertire).

Tensiunea dintre Biserica oficială şi aceste forme de religiozitate riguros spirituale a însoţit întregul Ev Mediu; cotitura a avut loc când, din mulţimea de secte, catarii au reuşit până la urmă să se unească într-o singură mişcare, surprinzător de puternică. Momentul hotărâtor a fost conciliul catar de la Saint Félix-de-Caraman, reunit în jurul anilor 1167: a fost prezidat de episcopul Niceta, provenit din Biserica Bizanţului, una dintre cele mai radicale în privinţa ideilor de purificare. La conciliu au sosit din toate părţile Franţei şi ale Lombardiei, pentru a primi „consolamentum”[4] din partea lui Niceta şi pentru a fi confirmaţi în credinţă de cei şapte episcopi, ce aminteau ca număr de cele şapte Biserici ale Apocalipsei: cei confirmaţi trebuiau să întemeieze noua Biserică a lui Hristos, să combată prin toate mijloacele pe cei care susţineau înşelătoria Bisericii romane, să se iniţieze pentru a discuta şi a învinge în dezbateri teologice pe preoţii catolici corupţi.

Nu întâmplător doctrina catară s-a dezvoltat în cele mai importante centre comerciale şi culturale ale Europei: Italia de nord şi centrală, Flandra, Franţa, Spania orientală. Modelul de viaţă apărat de adepţii acestei secte era deosebit de convingător: în faţa luxului şi a puterii romane, ei trăiau ca nişte săraci adevăraţi, atât persoanele particulare cât şi Biserica: fără bunuri funciare şi senioriale; păreau liberi faţă de ingerințele puterilor politice şi hegemonice care tulburau Biserica oficială a vremii.

Opţiunea pentru o astfel de viaţă a fost favorizată desigur de nobilime, care vedea cu ochi buni cum oamenii bisericii renunţau la averi pământeşti: în felul acesta ea putea în sfârşit să şi le însuşească fără nicio luptă.

Înainte de sinodul de la Saint Felix reacţia Bisericii oficiale a fost calmă, în ciuda eforturilor lui Bernardo di Chiaravalle de a pune sub acuzaţie o mişcare care se propaga cu prea mare repeziciune în sudul Franţei.

După sinod, pericolul începe să fie luat în seamă: în 1170 papa Alexandro al III-lea a condamnat erezia în mod oficial, deşi a încercat să evite o ciocnire violentă; condamnarea a fost confirmată cu deosebită forţă de Inocenţiu al III-lea, după patrusprezece ani, la sinodul din Verona, unde s-au luat de asemeni hotărâri foarte precise de strategie: prima şi cea mai importantă, pentru anii care vor urma, a fost obligaţia încredinţată episcopilor, de a-i căuta pe vinovaţi pentru a-i readuce în sânul Bisericii, sau pentru a-i pedepsi la modul exemplar; în scurt timp această sarcină a fost încredinţată delegaţilor legali ai Sfântului Scaun; se pecetluia astfel naşterea efectivă a tribunalului inchizitorial, prin care se înlocuia procedura penală bazată mai înainte pe ordalie („Judecata lui Dumnezeu”).

Dumnezeu modifică modul de a judeca

Ordalia a fost, până la sfârşitul secolului al XII-lea, un adevărat model specific de procedură penală în cazuri de presupuse delicte de erezie. Această „acţiune juridică” lua, în realitate, aspectul unei provocări, asemănătoare cu cele ale profeţilor din vechiul testament: ea putea fi cerută fie de acuzator fie de acuzat; uneori era solicitată cu voce tare de mulţimea însăşi. Printre formele cele mai faimoase de ordalie merită să amintim „judecata focului”, în care ereticul considerat de mulţi drept un sfânt (să ne amintim) urma să calce desculţ pe cărbuni încinşi, fără a se arde: nimeni nu se îndoia că doar o minune îl putea ajuta, făcându-se astfel o delimitare sigură şi de natură divină între erezie şi sfinţenie: omul care ieşea nevătămat din încercare nu putea fi decât protejatul lui Dumnezeu.

Prin crearea Inchiziţiei se ajunge în schimb la o logică penală mai riguroasă: judecata lui Dumnezeu e înlocuită, cu bună ştiinţă, de „judecata omului”. „Tribunalului profetic” i se substituie un tribunal „organizat”.

Odată cu apariţia ereziei catare (erezie organizată) pentru prima oară Biserica oficială se simte în mod limpede agresată în structura eclezială. Inchiziţia organizată devine instrumentul menit să apere structura Bisericii.

Pentru a fi obiectivi, trebuie să spunem că forma justiţiară a Inchiziţiei nu s-a născut de la o zi la alta; ea a fost rodul matur al unui parcurs, din care nu am adus la lumină până acum decât prima etapă.

Se propovăduieşte pacea, se aşteaptă războiul

Al doilea moment al acestui parcurs a fost încercarea de a se organiza propăvăduirea păcii pentru readucerea la stână a oilor rătăcite. Cu această predică au fost însărcinaţi călugării cistercensi, care la sfârşitul secolului al XII-lea au pornit într-o cruciadă neînarmată către regatul catarilor: sudul Franţei. Ei au intrat în oraş predicând, înlăturând şi înlocuind prelaţii locali; organizau dezbateri publice, spre binele populaţiei; spovedeau; rareori pronunţau sentinţe. Dar rezultatele au fost departe de aşteptări: prea mare era distanţa ce se crease de acum între teologia Curiei romane, care de la înălţimea bogăţiei şi a puterii sale trimitea predicatori şi apropierea de viaţă pe care „purii“ nu numai că o predicau dar o şi împărtăşeau cu poporul. Celor douăsprezece abaţi din Citeaux se alăturară mai târziu alţi oameni, printre care Domenico Guzman, viitorul fondator al Ordinului care îi va purta numele şi care a jucat un rol important împotriva ereziei în secolele următoare: Domenico a înţeles imediat că pentru a fi ascultat trebuia la rândul lui să renunţe la bogăţii. Dar nici acest lucru nu mai era de ajuns; prea adânc pătrunsese în inima oamenilor imaginea Bisericii şi a slujitorilor ei, descrise cu aceste cuvinte de Pierre Cardenal, poet al epocii:

„Sărăcia lor nu este una a «spiritului»:

îşi păstrează bunurile şi iau şi ce-i al meu.

Leapădă ciliciu, prea aspru pentru ei

şi îmbracă cămăşi noi, ţesute din lână englezească.

Dar nu-şi împart hainele

cum făcea Sfântul Martin.

Iar pomenile, cu care-şi ţin viaţa

oamenii sărmani, le vor toate pentru ei.

Cu haine uşoare şi largi, cu gluga bine aranjată,

vara din postav fin, groasă pe timpul iernii,

cu pantofi fini – au tălpi franţuzeşti

când e prea frig – din piele bună de Marsilia,

înnodaţi bine şi cu măiestrie

– fiindcă un nod greşit e de neiertat –

încep să predice, cu ştiinţa lor subtilă

pentru a-l sluji pe Domnul cu inima şi cu bunurile noastre.

Dacă aş fi însurat mare mi-ar fi frica

ca un bărbat fără pantaloni să stea lângă soaţa mea…”[5]

A venit vremea luării crucii

Ajungem prin urmare la cel de-al treilea moment, devenit anticamera evenimentelor sângeroase: în 1208, unul din legaţii papali, călugărul Pierre de Castelnau este ucis la Saint Gilles, cu complicitatea probabilă a contelui de Toulouse Raimond al VI-lea. Acesta intuise că doar sprijinind puternic Biserica catară ar fi reuşit să devină liber faţă de papă şi astfel să recupereze averile ecleziale aflate pe domeniile sale.

Inocenţiu al III-lea nu a mai stat pe gânduri: de mai mult timp deja el cerea în mod insistent regelui Franţei să intervină pentru a combate erezia ce separa Biserica de Franţa, acum avea la îndemână o armă hotărâtoare: era limpede că ereticii nu subminau doar existenţa Bisericii ci chiar pacea şi viaţa civilă. Regele avea şi el pe de altă parte anumite interese politice şi personale pentru a se decide să intervină împotriva excomunicatului conte de Toulouse. Pune în mişcare împotriva Languedoc-ului, în 1209, o adevărată cruciadă personală: cu doi ani înainte, printr-o bulă emisă pe 17 noiembrie, Inocenţiu al III-lea îl îndemnase la luptă, promiţându-i indulgenţe asemănătoare celor acordate cruciaţilor de pe Pământul Sfânt; se punea în mişcare acum armata credinţei adevărate. Ca şi în cazul cruciadelor de pe Pământul Sfânt, se adunaseră laolaltă credincioşi şi mercenari, muritori de foame şi răufăcători: cu toţii animaţi de motive contradictorii, dorind să obţină iertarea pentru păcatele sau crimele lor. La comanda trupelor, ca semn al unităţii dintre regatul Franţei şi Biserică, se afla călugărul Arnauld de Citeaux şi contele Simon de Montfort.

Războiul dură douăzeci de ani şi ca în toate războaiele avură loc acte de eroism şi masacre cumplite, printre care putem aminti măcelul de la Béziers, în care au fost trecuţi prin sabie toţi locuitorii oraşului. Legenda povesteşte că ordinul de masacrare suna astfel: „Omorâţi-i pe toţi. Dumnezeu îi va deosebi pe adevăraţii creştini”. Trubadurul Guilhem Figuiera, din Toulouse, aminteşte în Sirventes împotriva Romei, compus pe la 1227, acest masacru, înălţând cuvinte aspre şi pline de curaj împotriva celor care, în numele lui Hristos, omoară oameni:

„Roma…

ar trebui să rămâi

fără creieri,

căci sub pălărie porţi ruşinea,

tu şi Citeaux al tău – care aţi distras

Béziers, atât de groaznic!”

Însuşi Arnauld, legatul pontifical, îi comunica de altfel papei victoria câştigată, prin cuvinte din care nu lipseşte satisfacţia: „Oraşul Béziers a fost cucerit şi deoarece ai noştri nu au mai ţinut seama nici de rang, nici de sex sau de vârstă, au murit de sabie aproape douăzeci de mii de oameni. După un asemenea masacru al oamenilor, oraşul a fost jefuit şi incendiat: el a fost lovit astfel de minunata pedeapsă divină”[6].

După ce oraşele Carcassonne şi Narbonne au căzut, cruciaţii asediară Toulouse-ul: aici a murit Simon de Montfort izbit în tâmplă de o lovitură de arbaletă; oraşul s-a predat în 1229, când cruciada devenise de acum doar o problemă politică. Tratatul de pace, semnat de Raimond al VII-lea la Meaux, fiul bătrânului conte filo-catar, a avut o dublă consecinţă: din punct de vedere politic a readus Toulouse sub stăpânirea regelui Franţei; din punct de vedere religios a pecetluit începutul efectiv a celei ce va deveni în următorii ani Inchiziţia.

În mod special, un punct al tratatului urma să fie hotărâtor: crima ereziei era egalată cu cea de lèse maiestate, puterea civilă putea colabora astfel din acel moment cu puterea bisericească, pentru a-i căuta şi a-i condamna pe cei care se împotriveau credinţei.

Inchiziţia ţese reţeaua proprie

Înfrângerea contelui de Toulouse şi pacea de la Meaux au avut consecinţe imediate: catarii nu mai puteau colinda şi predica nicăieri pe teritoriul refăcut al creştinătăţii, fără a fi pedepsiţi; nu mai aveau unde să se adăpostească; cei care ar fi dorit să continue cu practicarea ereziei trebuiau să o facă pe ascuns în locuri bine păzite, mereu sub ameninţarea că puteau fi denunţaţi de cineva. Denunţul şi delaţiunea deveniră mijloacele prin care se delimita cancerul eretic, pentru a-l elimina în mod definitiv.

Inocenţiu al III-lea nu a mai apucat să contemple în linişte rezultatul acelui război pe care îl provocase cu atâta ferocitate, murind la jumătatea lui, în 1216, dar urmaşii săi nu au părăsit opera începută. Oricum îşi sfârşea viaţa pământească după ce îşi ajunsese scopul, de la care nu mai exista cale de întoarcere: lupta împotriva ereziei se transformase dintr-o problemă etico-religioasă într-una juridică.

Honorius al III-lea şi Grigore al IX-lea îi întregiră opera: primul prin aprobarea statului Ordinului Sfântului Dominic; al doilea (jurist şi canonic ca şi Inocenţiu) a definit legislaţia canonică a tribunalului, extinzându-i puterea în toate ţările creştinătăţii.

În aceeaşi vreme, împăratul Frederic al II-lea, inspirat de conciliile antieretice, formula concluziile referitoare la domeniul civil al problemei, persecutarea ereziei începând să fie considerată drept o problemă de drept public şi nu doar ecleziastic: el a hotărât, printr-o serie de edicte, care de care mai pline de cruzime, emise între 1220 şi 1239, ca pedepsirea ereticilor să se facă prin confiscarea averilor, apoi prin exil, prin închisoare pe viaţă şi în sfârşit prin rug.

În felul acesta Frederic îi făcea papei un dublu serviciu: îi punea la dispoziţie intervenţia justiţiei laice ca o „intervenţie de sânge”, eliberând Biserica de hotărârea ambiguă şi greu de acceptat referitoare la condamnarea sau nu la moarte a ereticilor; de asemeni îi dădea prilejul lui Grigore al IX-lea de a repeta cu tărie că problema ereziei era şi trebuia să rămână pentru totdeauna o responsabilitate ecleziastică; era în joc credinţa şi nici împăratul nici oricare altă putere lumească nu putea emite judecăţi în privinţa credinţei. Relaţia dificilă Imperiu-Biserică, centrală în tot Evul Mediu, se reafirma şi în problema eretică.

După cum am spus, prin pacea de la Meaux, aceste două elemente au ajuns să se întrepătrundă: delictul împotriva credinţei trebuia să fie considerat şi ca un delict de lèse maiestate. Judecata iniţială aparţinea Bisericii, dar în ce priveşte condamnarea ea putea fi pronunţată de partea civilă şi penală. Se înfăptuise un fel de divizare a omului: sufletul era al Bisericii (care îl cerceta pentru a-l salva); corpul aparţinea regelui, care îl executa pentru a face dreptate.

În 1231, la doi ani după Meaux, Grigore al IX-lea aducea la bun sfârşit opera de reorganizare a tribunalului Inchiziţiei, prin constituirea unei adevărate plase de păianjen formată din curţi judecătoreşti, prezente în toate oraşele europene de oarecare importanţă.

Responsabilitatea diferitelor tribunale a fost încredinţată în mod oficial dominicanilor în 1236, cărora li se adăugară după treisprezece ani călugării minoriţi din Ordinul franciscan.

„Puri“ împotriva celor „puri”.
Pietro martirul

Istoria Inchiziţiei consemnează un element asupra căruia nu s-a reflectat îndeajuns probabil, faptul că duşmanii cei mai înverşunaţi ai ereziei catare au fost cei care „riscau să fie eretici”: dominicanii şi franciscanii, în special ultimii.

Inocenţiu al III-lea a înţeles printr-o intuiţie deosebită că puterea catarilor de a-şi face adepţi avea la bază modul lor de viaţă umilă, săracă, lipsită de ostentaţie. Când papa s-a confruntat cu fenomenul franciscanismului şi al dominicanilor, a sesizat că cea care putea „salva Biserica”, deşi existase riscul de a o distruge, era tocmai calea sărăciei trăite. În timp ce puterea ecleziastică era acuzată, la cele mai înalte ranguri, de a nu mai îmbrăţişa îndemnul la sărăcie al lui Hristos, iată că apariţia unor oameni rămaşi credincioşi instituţiei şi doritori de a reveni la puritatea începuturilor, puteau să-i readucă credibilitatea.

În această atmosferă, unul din cazurile hotărâtoare în lupta împotriva ereziei, a fost cel al lui Pietro da Verona. Povestea sa e pilduitoare: născut la Verona în 1203, fiu al unor părinţi ce aderaseră la secta catară, a crescut primind o educaţie catolică şi romană. La Bologna, ca student la Universitate, a ascultat din întâmplare predica fratelui Domenico: era în 1221 în ziua de Rusalii şi Domenico, care urma să moară în curând, vorbea plin de o inspiraţie ce i s-a transmis tânărului amestecat în mulţime. Pietro s-a simţit cuprins de Duhul sfânt şi şi-a înţeles menirea: urma să-l slujească pe Domenico şi prin aceasta pe Dumnezeu; trebuia ca prin vorbele sale să-i convingă pe oameni să nu se mai lase înşelaţi aşa cum fuseseră părinţii săi; urma să între în Ordinul Fraţilor Predicatori. Pietro îşi îndeplini inspiraţia şi deveni în scurt timp unul din personajele de frunte ale Ordinului, ţinând predici la Milano, Bergamo, Como, Florenţa, Roma. La Florenţa a întemeiat o armată, însărcinată cu apărarea catolicilor, chiar şi fizică, de orice formă de erezie sau înşelătorie religioasă: astfel să născu Societatea căpitanilor Sfintei Marii.

Pentru angajarea sa personală plină de zel împotriva răului ce lua proporţii, papa Grigore al IX-lea l-a numit în 1251 inchizitor al Lombardiei: Pietro s-a lansat din nou în apărarea credinţei, activând în special la Milano şi Como. Chiar pe drumul între Milano şi Como, la Seveso, predicatorul a fost prins într-o capcană de către ereticii care îl urmăreau. A fost aşteptat într-o pădure numită „Farga“ şi a fost omorât fiindu-i înfipt vârful unei săbii în mijlocul capului. Era anul 1251. Sabia este păstrată şi acum la Seveso, ca o relicvă, în sanctuarul alăturat seminarului închinat memoriei sale. Pietro a fost canonizat de Inocenţiu al IV-lea la doi ani după aceea, Biserica considerându-l un martir exemplar: fiu de eretici, el a fost ucis fiindcă a apărat adevărul împotriva ereziei. „Cazul“ lui urma să facă mare vâlvă peste tot. Pietro a fost considerat inchizitorul „perfect”: cel care în numele credinţei şi al adevărului, în numele „inquisitio veritatis”, murise ca un sfânt.

Faptul că el a fost considerat conform tradiţiei adevăratul patron al Inchiziţiei ne spune multe despre semnificaţia pe care moartea sa a căpătat-o, chiar în ochii poporului.

Pe de altă parte, e de ajuns să ne amintim că această luptă, purtată nu numai cu sângele ci şi prin sfinţenie, fusese şi ea oficializată de însuşi Inocenţiu al IV-lea, când consimţise, în 1246, în urma cererii Dominicanilor din Milano, ca perioada de noviciat pentru foştii eretici care doreau să între în Ordin să poată fi redusă. Metoda favorizării celor ce păcătuiesc nu este o invenţie a timpului nostru: doar metodele de convingere erau poate schimbate:

„…desigur armele convingerii ne pot apare cumplite; dar torturile şi rugurile aveau un scop de înfricoşare persuasiv mai înaintea celui punitiv. Cu ajutorul lor încăpăţânaţii trebuiau să-şi dea seama de greşeala lor sau şi mai bine să o recunoască public. Inchiziţia nu doreşte să pătrundă în intimitatea celor pe care îi urmăreşte[7]: de la ei se pretinde disponibilitatea de a se conforma regulilor religioase, să se poarte la fel ca ceilalţi, să renunţe la critica ce dezbină. Dovada sigură a unei asemeni convertiri este colaborarea”[8].

Nimeni nu e mai potrivit pentru a şti să povestească credincioşilor propria experienţă şi a cere iertare decât cel care cunoaşte răul: el „a văzut”, „s-a îndepărtat plin de groază” şi e dispus la sfârşit să primească chiar moartea – rugul – ca pe un ritual de purificare.

Renaşte principiul după care se conducea ordalia, suprimată în 1215 de Conciliul din Lateran: focul se va pronunţa asupra adevărului credinţei; dar acum e vorba de un adevăr stabilit dinainte: individul care se supune probei autodafé-ului nu va putea ieşi învingător decât prin moarte, o ultimă diferenţiere între salvare şi damnare, un act public ca şi „Judecata lui Dumnezeu”, ba chiar o judecată divină prin excelenţă ce are loc în faţa mulţimii de credincioşi, cărora nu li se oferea decât această singură imagine:

„Nu e întâmplător faptul că procedurile inchizitoriale ce priveau interogatoriile acuzaţilor erau protejate prin secret, în schimb actele finale deveneau publice: lectura sentinţelor se făcea public, anunţul pedepselor, execuţia de asemeni erau publice. Astfel de acte slujeau la reafirmarea «adevărului» ca şi a dreptului instituţiei ecleziale de a-l apăra şi de a-l impune printr-o ceremonie solemnă şi impresionantă din punct de vedere emoţional. Însuşi ritualul din urmă al morţii – rugul – avea ca semnificaţie de a proclama reînsănătoşirea unei realităţi bolnave, refacerea unui univers măcinat de greşeală”[9].

Doar dacă însuşi vinovatul – era posibilitatea hotărâtoare şi tulburătoare – renunţa la trecutul său până la identificarea cu persecutorii săi, devenind cel mai credibil „ciocan” al duşmanilor: persecutorul foştilor săi tovarăşi. Ce dovadă mai mare în sprijinul adevărului?