De mii de ani, omenirea a încercat să-şi rezolve problemele politice prin intermediul asasinatelor. Uciderea duşmanului era văzută – şi în unele ţări încă mai este – ca o modalitate acceptabilă de a răsturna guverne. Nu-ţi place conducătorul? Impuşcă-l. Aruncă-l în aer. Înjunghie-l. Otrăveşte-l. Metodele de a ucide sunt aproape nelimitate.

Primii „asasini” au activat în Persia şi Siria, din secolul al VlII-lea până în secolul al XlV-lea. Erau membrii unui grup de musulmani fanatici, care se opuneau califului Abbasid, folosindu-se de agenţii lor secreţi pentru a-l ameninţa cu moartea. Erau priviţi ca nişte paria şi denumiţi hashshashin, un cuvânt ce însemna la origine „utilizatori de haşiş”. În realitate, nu există dovezi că gruparea ar fi folosit vreodată acest drog. În ciuda acestui lucru, circulau numeroase poveşti de- spre crime, asasini înnebuniţi de droguri sau criminali care făceau valuri prin Europa.

Exploratorul veneţian Marco Polo povestea cum tinerilor asasini li se administra o băutură care-i făcea să tânjească după paradis – răsplata pentru moartea lor în acţiune – unde urmau să se dedea plăcerilor. Cuvântul a trecut în franceză şi italiană, spre a apărea în engleză în secolul al XVI-lea cu înţelesul de astăzi.

Michael Collins, care a ordonat numeroase asasinate înainte de a cădea victima unui glonţ.

Asasinatele prezentate aici se întind din Antichitate până în zilele noastre. Cartea prezintă atât conspiratorii implicaţi, care doreau să-şi schimbe statutul ucigând lideri politici, cât şi „nebunii singuratici”, a căror ură era canalizată spre cineva anume.

Totuşi, nu doar figurile politice pot cădea pradă gloanţelor, cuţitelor sau bombelor asasinilor. Figuri din crima organizată sunt adesea ucise de soldaţi simpli care doresc să urce în ierarhia grupărilor mafiote spre a deveni „oameni importanţi”, şi chiar autorii ajung uneori victimele crimei, din pricina viziunilor lor „greşite”.

Una dintre primele consemnări despre asasinate îi aparţine politicianului chinez Chanakya (350-283 î.Hr.), care a tratat subiectul pe larg în lucrarea sa Arthashastra. Protejatul său, Chandragupta Maurya, fondatorul Imperiului Maurya, a învăţat secretele „meseriei” de la maestrul său, ordonând asasinarea multora dintre dușmanii săi.

Imperiul Roman a avut şi el partea lui de asasinate – Iulius Caesar fiind una dintre victimele cele mai cunoscute – iar, de atunci, numeroşi regi, regine, împăraţi şi conducători au căzut victime celor care foloseau crima pe post de instrument politic.

În secolul XX, natura asasinatului a cunoscut o nouă schimbare, când unele ţări au început să-şi dea seama că terorismul sponsorizat de stat – finanţarea şi antrenarea patrioţilor nemulţumiţi – putea fi folosit pentru atingerea scopurilor politice.

Prăbuşirea lui Rasputin a fost cauzată de apropierea lui de familia imperiala rusească, asasinată la rândul ei la doar doi ani distantă.

Ne confruntăm cu o întrebare morală. Mulţi argumentează că asemenea acţiuni se pot dovedi spre binele public – dacă preşedintele Clinton ar fi reuşit să-l ucidă pe Osama bin Laden, s-ar mai fi confruntat lumea din zilele noastre cu o ameninţare din partea teroriştilor musulmani? Este drept din punct de vedere moral ca un lider ales democratic să ordone asasinarea conducătorului altei naţiuni, chiar dacă acesta din urmă a fost ales prin vot sau nu? Funcţionează asasinatul terorist? Răspunsul, destul de trist, este da, în multe cazuri. În Marea Britanie, brigăzile de asasini ale IRA, conduse de Michael Collins, au ucis nenumăraţi agenţi britanici, soldaţi şi civili. Acum, urmaşii lui Collins, Gerry Adams şi Martin Meguinness, sunt la putere în Parlamentul Irlandei de Nord. Meguinness este viceprim-ministru. În Africa de Sud, primul şef de stat de culoare era Nelson Mandela, fost şef al organizaţiei teroriste ANC, care şi-a asasinat oponenţii cu bombe sau, în multe cazuri, punându-le cauciucuri cu benzină în jurul gâtului şi dându-le foc. ANC a fost sprijinită financiar de URSS.

Pe scurt, oricât de greu ne-ar fi să recunoaştem, asasinatul politic poate uneori să funcţioneze, răsturnând regime sau conducători aflaţi la putere. După cum arată această carte, bombele şi gloanţele pot fi infinit mai puternice decât urna de vot.

919899. IULIUS CAESAR

(100-44 Î.Hr.)

Victima

Caius Iulius Caesar, fiul lui Caius Iulius Caesar, pretor (magistrat), şi al Aureliei Cotta, s-a născut pe 12 iulie, probabil în 100 î.Hr. (unii specialişti în domeniu consideră 102 î.Hr. anul naşterii sale. Cel mai recent biograf al său, Adrian Goldsworthy, afirmă că Iulius Caesar s-a născut pe 13 iulie.) Familia sa pretindea că ar fi descins din Iulus, fiul prinţului troian Enea, el însuşi fiu al zeiţei Venus.

Nu se cunosc prea multe detalii despre primii ani de viaţă ai băiatului. Familia, care număra şi două surori, ambele pe nume Iulia, trăia într-o casă modestă din Subura, un cartier roman pentru nevoiaşi. În 84 î.Hr., Caius Iulius Caesar senior a murit brusc într-o dimineaţă, în timp ce se încălţa şi, la doar şaisprezece ani, Iulius a ajuns capul familiei. La vremea aceea, era logodit cu Cossutia, fiica unei familii bogate de crescători de cai, căreia îi fusese făgăduit din copilărie, însă, în 83 î.Hr. a fost propus pentru postul de flamen dialis sau „marele preot al lui Iupiter”. Acesta impunea să fie patrician (membru al unei clase privilegiate) şi să fie căsătorit cu o femeie de acelaşi rang, prin urmare Iulius şi-a încheiat relaţia cu Cossutia şi s-a căsătorit cu Cornelia, fiica lui Lucius Cornelius Cinna, un aliat al unchiului său, şi ales de patru ori consul (magistrat-şef). Caesar a ajuns flamen dialis, dar după bătălia de la poarta Collina, din noiembrie 82 î.Hr., când s-a numărat printre învinşi, a rămas fără moştenire, fără zestrea soţiei şi postul de preot. Sulla, dictatorul, i-a ordonat să divorţeze de Cornelia. Caesar a refuzat şi a fost nevoit să fugă. După intervenţia mamei sale influente, ai cărei tată şi bunic fuseseră ambii consuli, Caesar a intrat în armată şi a servit în Asia sub comanda lui Marcus Minucius Thermus.

În 78 î.Hr., Caesar a considerat că se putea întoarce în siguranţă la Roma. S-a consacrat unei vieţi publice, remarcându-se prin talentul său oratoric. Cicero, la rândul său un orator desăvârşit, comenta: „Este oare cineva mai înzestrat decât Caesar în arta discursului?”

Caesar şi-a făcut un renume, iar în 69 î.Hr. A fost ales chestor (funcţionar al trezoreriei). Soţia sa, Cornelia, a murit în acelaşi an. Doi ani mai târziu, s-a căsătorit cu Pompeia, fiica lui Quintus Pompeius şi nepoata duşmanului său, Sulla. În această perioadă, Caesar a început să ţină piept conducerii lui Sulla, care încă se mai afla în fruntea guvernului.

lulius Caesar era, potrivit lui Suetonius „înalt, blond şi bine clădit, cu faţa lată şi ochii căprui”. Avea un început de calviţie, după cum se poate vedea aici, fiind obligat să o ascundă cu o cunună de măslin.

În 63 î.Hr., după moartea lui Cecilius Metullus Pius, a fost ales pontifex maximus, conducătorul preoţilor religiei de stat romane. În anul următor, Caesar a divorţat de Pompeia, după ce aceasta a fost implicată într-un scandal, spunând: „Soţia mea nici n-ar fi trebuit bănuită.”

În 59 î.Hr., Caesar li s-a împotrivit lui Lucius Lucceius şi lui Marcus Calpurnius Bibulus la alegerile pentru funcţia de consul. A ieşit învingător împreună cu Bibulus. Caesar a format o alianţă cu Pompei şi Crassus, cunoscută ca Primul Triumvirat. La sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai, Pompei s-a căsătorit cu Iulia, fiica de cincisprezece ani a lui Caesar. La scurt timp, Caesar s-a recăsătorit, la rândul său. Cea de-a treia sa căsnicie a fost cu Calpurnia, fiica lui Lucius Calpurnius Cesoninus. În 58 î.Hr., Caesar a început campania de cucerire a Galiei. Curând, a ajuns recunoscut ca un adevărat geniu militar. Pe durata celor nouă ani de război din Galia, a pierdut doar două bătălii la care a luat parte personal. A cucerit întreg teritoriul de la est de Rin, a izgonit popoarele germanice din Galia şi a trecut Rinul, într-o campanie militară menită să le arate tuturor puterea Romei. A invadat Britania de două ori, în 55 şi 54 î.Hr. În 54 î.Hr., Iulia, fiica sa, a murit la naşterea unui copil, lăsându-i pe Caesar şi pe Pompei profund îndureraţi. Triumviratul s-a destrămat în 53 î.Hr., când Crassus a fost ucis în timpul campaniei sale din Parţia. În 52 î.Hr., Caesar i-a învins pe galii conduşi de Vercingetorix, în bătălia de la Alesia.

În 50 î.Hr., Pompei, în fruntea Senatului, a insistat ca Iulius Caesar să-şi părăsească armata şi să se întoarcă la Roma. Mandatul său de proconsul (magistrat) se încheiase, iar Senatul nu voia să-i acorde un al doilea, temându-se de puterea sa tot mai mare. Caesar a refuzat să se întoarcă. El considera că avea să fie compromis politic dacă revenea la Roma fără protecţia cuvenită unui proconsul. Pompei a considerat această decizie drept o insubordonare, acuzându-l pe Caesar de trădare. Pe 10 ianuarie 49 î.Hr., Caesar a trecut Rubiconul (râul ce forma frontiera cu Italia), în fruntea unei armate de 5 000 de soldaţi. Spusele sale au rămas în istorie: „Să acceptăm lucrul acesta ca pe un semn al zeilor şi să mergem unde vor aceştia, drept răzbunare asupra duşmanilor noştri vicleni. Zarurile au fost aruncate." Războiul civil devenise inevitabil.

Pe 9 august 48 î.Hr., Caesar l-a învins pe Pompei la Pharsalus, în nordul Greciei, în ciuda trupelor de două ori mai numeroase ale lui Pompei. La Roma, Caesar a fost numit dictator, dar a renunţat la această funcţie după nouă zile şi a fost ales pentru a doua oară consul. Pompei a fugit în Alexandria, unde doi foşti ofiţeri romani care-l serveau pe regele Ptolomeu al XlII-lea l-au înjunghiat mortal, la vârsta de 58 de ani. Capul i-a fost tăiat şi ţinut ca dar pentru Caesar. Trupul i-a fost ciopârţit şi lăsat să putrezească până când cineva s-a îndurat să-l îngroape.

Caesar a sprijinit-o pe faraoana Cleopatra a VII-a în războiul civil alexandrin dintre ea şi Ptolemeu, care-i era nu doar frate, ci şi soţ şi coregent. Caesar a ieşit victorios şi a ajutat-o pe Cleopatra să devină conducătoare. Se crede că au avut împreună un fiu, pe Ptolemeu al XV-lea Caesar, cunoscut drept Cezarion. Pe 2 august 47 î.Hr., Caesar l-a învins pe Pharnaces al II-lea al Pontusului în bătălia de la Zela, din nordul Turciei de azi, declarând: Veni, vidi, vici („Am venit, am văzut, am învins”).

Întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., Caesar şi-a întocmit testamentul, numindu-l pe nepotul său, Caius Octavius (Octavian), drept moştenitor al întregii averi, inclusiv al titlului său. Caesar a stipulat şi că, dacă Octavian avea să moară înaintea sa, Marcus Junius Brutus avea să fie următorul moştenitor. Senatul i-a acordat lui Caesar nenumărate onoruri, inclusiv dreptul de a purta robă purpurie şi cunună de măslin (care-i plăcea pentru că-i ascundea începutul de chelie). Suetonius spunea despre el:

Înalt, blond şi bine clădit, cu faţa lată şi ochii căprui. Era chinuit de coşmaruri… iar în timp ce se afla în campanie a suferit două crize de epilepsie. Era întotdeauna proaspăt tuns şi bărbierit. A fost acuzat că şi-ar fi depilat anumite părţi ale trupului cu penseta. Hainele îi erau neobişnuite: avea mâneci lungi până la încheietura mâinii, cu franjuri la tunica sa senatorială cu dungi purpurii, iar centura pe care o purta nu era niciodată strânsă.

Caesar a devenit primul om în viaţă care să apară pe o monedă republicană romană. Senatul l-a ales consul pe viaţă. Luna în care s-a născut, Quintilis, a fost redenumită Iulius (iulie) în onoarea sa, iar ziua naşterii sale, 12 iulie, a fost proclamată sărbătoare naţională. Toată această pompă şi cheltuielile din banii statului au atras după sine furia anumitor membri ai Senatului roman. Printre ei se număra şi prietenul apropiat al lui Caesar, Marcus Junius Brutus.

Data şi locul asasinării

15 martie 44 î.Hr., Senatul roman, Roma

Evenimentul

Motivul asasinării lui Caesar, potrivit istoricului Cassius Dio, a fost ofensa adusă de acesta unei delegaţii trimise de Senat spre a-i aduce la cunoştinţă noile onoruri care îi erau acordate. În loc să se ridice pentru a primi grupul pe când acesta sosea la templul zeiţei Venus Genetrix, Caesar a rămas aşezat. Această ofensă uriaşă se pare că a fost suficientă pentru a-i face pe senatori să-i plănuiască demiterea. Cu toate acestea, se pare că senatorii erau îngrijoraţi că Iulius Caesar ar putea crea o bază de putere pentru familia şi descendenţii săi, transformând republica în imperiu. Unii dintre susţinătorii lui Caesar i-au scuzat gestul, susţinând că ar fi fost surprins de o criză de diaree, dar duşmanii săi nu au acceptat motivul, întrucât Caesar reuşise să ajungă acasă, după întrevedere, fără nici un ajutor. Brutus a început să conspire împotriva lui Caesar, cu prietenul şi cumnatul său, Cassius, şi cu alţii, autointitulându-se Liberatores (Eliberatorii). Nicolaus din Damasc nota:

Moartea lui Iulius Caesar de Alexander Zick, bazată pe opera Iulius Caesar a lui Shakespeare, Actul III, Scena 3.

Conspiratorii se întâlneau pe ascuns, la întruniri la care participau doar câteva persoane, desfăşurate acasă la unul dintre ei. Existau nenumărate discuţii şi propuneri, fireşte, în timp ce dezbateau cum şi unde să-şi execute planul. Unii sugerau să facă încercarea în timpul plimbărilor lui Caesar pe Calea Sacră, locul său favorit. Altă idee susţinea ca atacul să aibă loc în timpul alegerilor, când liderul trebuia să treacă un pod spre a se întâlni cu magistraţii pe Câmpul lui Marte. Trebuiau să tragă la sorţi cine să-l împingă de pe pod. Ceilalţi trebuiau să alerge la el şi să-l ucidă. Al treilea plan susţinea atacul în timpul spectacolului cu gladiatori. Avantajul acestuia ar fi fost că, datorită spectacolului, n-ar fi existat nici o suspiciune la vederea armelor pregătite pentru atentat.

Dar opinia majoritară înclina spre un atac în Senat, unde avea să fie singur, întrucât doar senatorii erau admişi acolo şi mulţi dintre conspiratori îşi puteau ascunde pumnalele sub togi. Acest plan s-a impus.

Conspiratorii ştiau că Iulius Caesar plănuia să părăsească Roma pe 18 martie şi să lipsească mai mulţi ani. S-a consemnat faptul că Spurinna, prezicătorul, l-a avertizat pe Caesar să se „teamă de Idele lui Marte“, iar a treia soţie a lui Caesar, Calpurnia, l-a rugat să nu viziteze Senatul în acea zi, din pricina coşmarului pe care-l avusese în noaptea de 14 martie. Cu toate acestea, Caesar s-a grăbit spre Senat şi s-a întâlnit cu Spurinna pe drum.

— Au sosit Idele lui Marte.

— Aşa este, Caesar, au sosit, i-a spus înţeleptul, dar încă n-au trecut.

Lui Caesar i s-a cerut să citească o petiţie prin care i se solicita să redea puterea Senatului, dar o asemenea petiţie nu exista. Înainte ca Iulius Caesar să pătrundă în Senat, se obişnuia ca preoţii să facă sacrificii în cinstea zeilor. În acea zi, prevestirile erau sumbre, dar Caesar a fost încurajat, cu toate acestea, să intre în Senat. Înăuntru, de el s-a apropiat Tillius Cimber, căruia Caesar îi izgonise fratele de la Roma. În timp ce discutau, Tillius Cimber i-a smuls lui Caesar toga de la gât – semnalul pentru începerea atacului. Casca s-a năpustit asupra lui Caesar, dar nu a reuşit decât să-i zgârie pieptul (unii susţin că obrazul). Cassius l-a înjunghiat pe Caesar în faţă, dar acesta s-a apărat. Doi senatori i-au sărit în ajutor, dar n-au reuşit să facă faţă mulţimii. Marcus Brutus şi Rubrius au fost, din întâmplare, înjunghiaţi în îmbulzeală. Abia în clipa în care Caesar l-a văzut pe Brutus cu pumnalul în mână şi după ce a fost înjunghiat în zona inghinală, a acceptat inevitabilul. Se spune că ar fi rostit următoarele cuvinte greceşti: Kai su teknon? („Şi tu, fiul meu?“)

S-a prăbuşit la picioarele statuii lui Pompei. Şi-a acoperit capul şi picioarele, aşteptându-şi moartea. A fost înjunghiat de 23 de ori.

Asasinii

Numărul conspiratorilor nu s-a stabilit nici până în ziua de azi. Nicolaus din Damasc afirma că fuseseră peste 80, Suetonius susţinea că 60, dar dacă Plutarh avea dreptate, iar fiecare asasin a înjunghiat o singură dată pe Caesar, atunci au fost 23. Nici acest lucru nu este însă pe de-antregul stabilit, întrucât Nicolaus afirma că Iulius Caesar suferise 35 de răni. Printre asasini se numărau Tillius Cimber, Publius Servilius, Casca Longus, Cassius şi Marcus Brutus, pe care mulţi îl credeau fiul lui Caesar.

Urmarea

Foarte puţini dintre asasini i-au supravieţuit lui Caesar mai mult de trei ani, unii pierind de morţi violente, alţii luându-şi singuri viaţa.

Un discurs funerar s-a ţinut pe 18 martie 44 î.Hr., ziua în care Caesar intenţiona să părăsească Roma. Marc Antonius a vorbit la înmormântare şi a citit testamentul lui Caesar. Roba pătată de sânge a victimei a fost expusă la locul faptei, împreună cu o statuie de ceară a lui Caesar, pe care se vedeau şi rănile.

Asasinarea lui Caesar a dus la izbucnirea unui război civil. Marc Antonius, Octavian şi mulţi alţii s-au luptat cu Senatul atât din dorinţa de răzbunare, cât şi pentru preluarea puterii. Moartea lui Caesar a marcat, în mod ironic, sfârşitul Republicii Romane, care reprezentase însuşi scopul asasinării sale. Ca unic moştenitor al uriaşei averi a acestuia, Caius Octavian a dobândit foarte puternicul nume de Caesar şi controlul asupra unei sume uriaşe de bani din trezoreria statului. Octavian, Marc Antonius şi comandantul de cavalerie Lepidus, loial lui Caesar, au format Al Doilea Triumvirat. Între triumvirat, Brutus şi Cassius a izbucnit un al doilea război civil, pe care Antonius şi Octavian l-au câştigat la Philippi. Al treilea război civil s-a dus între Octavian, pe de o parte, şi Antonius şi Cleopatra, pe de alta. Antonius şi Cleopatra au fost învinşi la Actium, ceea ce a contribuit la ascensiunea lui Octavian. El a devenit primul împărat al Romei, sub numele de Caesar Augustus. În 42 î.Hr., Caesar a fost zeificat drept Divinul Iulius (Divus Iulius).

229199171. BECKET

(1118-1170)

Victima

Thomas Becket s-a născut pe 21 decembrie 1118, în casa familiei sale din cartierul londonez Cheapside, fiind singurul fiu (celelalte patru fiice au trăit numai până la maturitate) al înstăritului negustor Gilbert din Thierceville, Normandia, şi al soţiei acestuia, Matilda. Gilbert Becket a fost, un timp, şeriful oraşului Londra.

Baronul normand Richer de l’Aigle s-a arătat preocupat de băiat şi, astfel, Thomas a locuit o perioadă pe moşia acestuia din Sussex. Cu toate că a urmat cursurile celor mai prestigioase şcoli, Becket nu a fost un intelectual şi chiar admiratorii săi sunt de acord cu faptul că până şi cunoştinţele sale de limbă latină lăsau de dorit, în schimb, farmecul personal, memoria excelentă, ambiţia şi atitudinea prietenoasă au contribuit la ascensiunea sa ulterioară. Era de aşteptat să calce pe urmele tatălui său, însă atunci când Gilbert Becket şi-a pierdut capitalul, după ce proprietăţile sale au fost distruse, Thomas s-a orientat către o carieră ecleziastică.

În 1145 a început să lucreze ca funcţionar în administraţia arhiepiscopului de Canterbury, Theobald, care fusese ales în 1139. Cum administraţia acestuia presupunea studiu intens, Becket a fost discipolul a patru arhiepiscopi şi şase episcopi. Impresionat de calitaţile sale, Theobald l-a trimis cu mai multe însărcinări la curia papală de la Roma. În 1154, Becket devine arhidiacon de Canterbury. Nu a durat mult până când regelui Henric al II-lea să-i ajungă la urechi vestea performanţelor sale, acesta numindu-l pe Becket Lord Cancelar în ianuarie 1155. Între cei doi s-a legat o strânsă prietenie. Regele era convins că mai câştigase de partea sa încă un fidel adept al planului său de unificare a legilor bisericii şi statului. Mai târziu însă, s-a dovedit că se înşelase amarnic.

Sir Thomas, sosind în Anglia, la întoarcerea din exil – ilustraţie dintr-o carte versificată din secolul al XlII-lea, ce relata viaţa lui Becket.

Pe 8 aprilie 1161, Theobald a încetat din viaţă, iar scaunul arhiepiscopal a rămas vacant. Pe 23 mai 1162, Becket a fost ales arhiepiscop de Canterbury. Pe 2 iulie, a fost hirotonisit preot în Catedrala din Canterbury, de către episcopul Walter de Rochester. În acea perioadă, Becket era arhiepiscop, arhidiacon, cancelar, posesorul unui număr însemnat de beneficii ecleziastice şi custodii regale, bogat şi puternic. În ianuarie 1163, Henric, conştient de puterea tot mai mare a lui Becket, l-a forţat să renunţe la funcţia de arhidiacon. Pe 23 iulie, în acelaşi an, cei doi au intrat în conflict, din pricina faptului că Henric încerca să-şi însuşească veniturile ce rezultau dintr-o taxă pe pământ cuvenită şerifilor. Henric a renunţat la această pretenţie, dar, cu toate acestea, a fost deranjat de situaţia creată de prietenul şi de omul pe care îl promovase şi care acum se folosea de puterea cu care-l învestise, pentru a-l înfrunta.

La Consiliul de la Clarendon Palace, de pe 30 ianuarie 1164, Henric a căutat să reducă independenţa clerului şi legăturile cu Roma. Becket a fost de acord, a sprijinit aceste sugestii, dar, când a trebuit să semneze documentul, cunoscut drept Constituţia de la Clarendon, a refuzat. Şi-a dat seama că acesta era momentul în care prietenia cu Henric lua sfârşit. Becket s-a autosuspendat din toate funcţiile ecleziastice, şi-a impus penitenţă şi a trimis un raport papei Alexandru al III-lea. Acuzat de fraudă de către Henric, Becket a început negocierile cu regele Franţei, pentru a i se acorda azil.

În 1166, de Duminica Rusaliilor, Henric şi partizanii săi au fost excomunicaţi. Temându-se pentru viaţa sa, Becket a părăsit pe ascuns Anglia la 2 noiembrie, poposind la Dunkerque. De vreme ce Henric îi confiscase întreaga avere, Becket s-a trezit complet dependent de regele Franţei, Ludovic al VII-lea. În noiembrie 1166, Becket şi însoţitorii săi s-au mutat într-o veche mănăstire benedictină din Sainte-Colombe, în afara graniţei de nord a oraşului Sens. Aici avea să locuiască pentru următorii patru ani, ţinând în fiecare zi toate slujbele preoţeşti. Dieta sa consta în vin de calitate (amestecat cu apă), ghimbir şi cuişoare. Patul îi era acoperit cu pânză fină de olandă, dar în timpul zilei purta o haină şi pantaloni făcuţi din păr aspru de capră. De trei ori pe zi, capelanul său îi biciuia spatele până la sânge.

Papa şi cei doi regi ai Angliei şi Franţei au pornit o tentativă de reconciliere între Henric şi Becket, în credinţa că retrocedarea teritoriului Canterbury avea să pună bazele unei alianţe pentru o nouă cruciadă în Ţara Sfântă. Între timp, Becket era înştiinţat că, în Anglia, episcopii se pregăteau de trecerea Canalului pentru a se alătura regelui Henric – care-i întinsese o cursă la Bur-le-Roi, lângă Bayeux – pentru a forma o alianţă împotriva lui. Hotărât să preîntâmpine ceea ce considera drept un afront adus Sfintei Dioceze, Becket s-a hotărât să se reîntoarcă în Anglia şi, după cât se pare, pe 30 noiembrie a traversat Canalul Mânecii pe timpul nopţii, ajungând la Sandwich, în Kent.

La reîntoarcerea sa în Canterbury, Becket a trecut la instaurarea disciplinei în rândul călugărilor. De asemenea, a trimis o delegaţie de încredere papei, pentru a-l informa pe Alexandru că Henric încălcase termenii tratatului de pace.

La curtea regelui Henric, evenimentele erau privite cu totul diferit. Nu o dată Henric a fost auzit plângându-se: „Nimeni nu e în stare să mă scape de acest preot turbulent?” şi: „Ce vipere dezgustătoare am crescut la sân, de-l lasă pe stăpânul lor să fie insultat de această piticanie de cleric!” Aceste lamentaţii au ajuns la urechile a patru cavaleri – Reginald Fitzurse, Hugh de Morville, William de Tracy şi Richard le Breton – care au hotărât să-l asasineze pe arhiepiscop.

Cei patru au părăsit curtea separat şi s-au întors în secret în Anglia. Când dispariţia lor a fost remarcată, pe urmele lor au fost trimişi mai mulţi soli pentru a le zădărnici planul. Cavalerii erau conştienţi că regele se putea răzgândi şi nu au vrut să fie opriţi, de aici şi caracterul secret al complotului. Au stabilit să se întâlnească la castelul Saltwood, în Kent, domiciliul celui de-al cincilea cavaler, Ranulf de Broc, pe 28 decembrie 1170.

Data şi locul asasinării

29 decembrie 1170, catedrala din Canterbury, Kent, Anglia.

Evenimentul

Însoţiţi de mai mulţi oameni, cei patru cavaleri au pornit spre Canterbury în dimineaţa zilei de marţi, 29 decembrie 1170. La mănăstirea Sf. Augustin li s-au alăturat şi alţii. Becket a luat prânzul la ora 14:00 şi s-a retras în sala de şedinţe împreună cu câţiva dintre consilierii săi. Asasinii au ajuns la catedrală în jurul orei 17:00 şi şi-au croit drum către încăperea sa. Becket nu a luat în seamă prezenţa lor – posibil şi pentru că aceştia insultaseră locaşul sfânt pătrunzând în forţă –, dar când numărul lor a început să crească, temându-se pentru siguranţa mentorului lor, călugării l-au obligat pe Becket să se retragă mai în interior, spunându-i că trebuia să înceapă vecernia. Acesta era calm şi stăpân pe sine, spre deosebire de călugări, care erau surprinşi să-l vadă, după ce auziseră că ar fi fost deja ucis. Aceştia au încercat să ferece porţile, dar Becket i-a oprit, refuzând să transforme în fortăreaţă casa Domnului. Dacă ar fi dorit, Becket ar fi putut să se salveze ascunzându-se undeva în imensa catedrală, dar el a rămas pe loc – poate din nesăbuinţă, din curaj şi cu siguranţă din credinţă – pentru a-i înfrunta pe asasini.

În timp ce majoritatea complotiştilor supravegheau călugării în corpul principal al catedralei, pentru a-i împiedica să pună la cale fuga lui Becket, cei patru cavaleri s-au apropiat – alături de ei se afla şi unul dintre călugării lui Becket, Hugh de Horsea, numit mai târziu Hugh Călugărul cel Rău, pentru rolul jucat în acest asasinat. Hugh de Morville ţinea mulţimea la distanţă, cu sabia în mână. Fitzurse striga: „Unde este Thomas Becket, trădător al regatului şi al regelui?” întunericul domnea în catedrală, deci este foarte posibil ca asasinii să nu-l fi zărit pe Becket în penumbră. Arhiepiscopul şi-a croit drum prin mulţime şi a spus: „Aici sunt, dar nu trădător, ci preot. Pentru ce mă căutaţi? Dumnezeu îmi interzice să mă feresc de săbiile voastre ca astfel să nu mă îndepărtez de ceea ce este adevărat." Becket, aşezat în mijlocul transeptului, s-a întors cu faţa către altarele Fecioarei Maria şi Sf. Benedict. Cavalerii s-au năpustit asupra lui. Fitzurse a încercat să-l ridice pe Becket pe umerii lui de Tracy, pentru a-l duce afară, dar arhiepiscopul s-a luptat cu îndârjire. Fitzurse a ridicat sabia, iar Becket şi-a împreunat mâinile în semn de rugăciune: „Mă rog pentru mine şi pentru Biserica lui Dumnezeu, Sfintei Marii şi binecuvântatului martir Sf. Denis." În acel moment, călugării care se aflau în apropierea lui Becket au fugit, în afară de un anume Edward Grim, care l-a imobilizat pe Becket. Sabia lui Fitzurse i-a lovit capul, îndepărtându-i tonsura şi pătrunzându-i în umărul stâng şi în braţul lui Grim până la os. Încă o lovitură s-a abătut asupra lui Becket şi apoi încă una înainte ca acesta să cadă cu capul către nord, încadrat la dreapta de altarul Sf. Benedict. Lovitura fatală i-a fost dată de le Breton, care i-a retezat vârful capului. Hugh de Horsea şi-a pus piciorul pe gâtul lui Becket şi i-a străpuns capul cu sabia, împrăştiindu-i creierul pe podea. Odată săvârşit asasinatul, făptuitorii au părăsit catedrala.

Cavalerii îl ucid pe Thomas Becket în catedrala din Canterbury, scăpându-l pe Henric al Il-lea de „preotul turbulent”. Gravură de Opie Stowe, 1793.

Versiunea lui Edward Grim, deşi scrisă câţiva ani mai târziu, este singura mărturie directă a evenimentelor din acea zi. El îşi amintea:

Ucigaşii l-au urmat, strigând: „Iartă şi dă dreptul la împărtăşanie celor pe care i-ai excomunicat şi înapoiază rangurile celor cărora le-au fost luate.”

El a răspuns: „Nu s-au ispăşit, nu le voi absolvi păcatele.”

”Atunci o să mori", strigară ei, „şi-ai să primeşti ceea ce meriţi.“

„Sunt gata să mor pentru Dumnezeu”, a spus el, „căci, prin sângele meu, Biserica va obţine libertate şi pace. Dar în numele Celui Atotputernic vă interzic să vă atingeţi de oamenii mei, fie ei clerici sau laici.”

Apoi şi-au ridicat mâinile pângăritoare asupra lui, târându-l după ei ca să-l omoare în afara bisericii sau să-l ia prizonier, după cum au mărturisit ulterior. Dar când nu au putut să-l desprindă de lângă un stâlp, unul dintre ei l-a apucat mai zdravăn. El l-a împins, numindu-l „Codoş” şi strigând „Nu mă atinge, Reginald, îmi datorezi credinţă şi supunere, tu şi complicii tăi făptuiţi lucruri necugetate.”

Cavalerul, cuprins de o mânie grozavă la auzul acestui refuz, şi-a fluturat sabia deasupra capului sfânt. „Nu-ţi datorez nici credinţă, nici supunere care să violeze loialitatea faţă de regele meu.”

Asasinii

Cavalerii erau într-adevăr baroni. Oricât de curios ar părea, în ciuda faptului că sunt autorii celui mai faimos asasinat din Evul Mediu, se cunosc foarte puţine amănunte despre ei. Reginald Fitzurse s-a născut, probabil, în 1130. Avea moşii în Somerset, Kent şi Northamptonshire. Hugh de Morville era proprietarul castelului Knaresborough şi frecventa des curtea regală. A fost unul dintre semnatarii Constituţiei de la Clarendon. Sabia cu care a oprit mulţimea în timpul asasinării lui Becket a devenit o relicvă sfântă.

Urmarea

Valetul lui Thomas Becket, Osbert, şi-a sfâşiat cămaşa şi a învelit capul arhiepiscopului. Călugării au ieşit din ascunzătorile lor, pe când afară începea furtuna. În timp ce ploaia răpăia, călugării se rugau în tăcere, spălând corpul neînsufleţit al arhiepiscopului. Au observat că acesta purta sub veşmântul preoţesc haine de călugăr şi o pânză de sac prin care mişunau paraziţii. A doua zi, o rudă de-a lui Ranulf de Broc s-a reîntors la Canterbury şi le-a spus călugărilor să-l înmormânteze pe Becket într-un loc secret.

Îi era teamă să nu ia naştere un cult, un loc de pelerinaj la mormântul arhiepiscopului asasinat. Călugării l-au aşezat într-o criptă, dar au păstrat hainele sale pline de sânge ca relicve. A fost construit un alt mormânt, încadrat de doi stâlpi din marmură de Purbeck. Astăzi, în acel loc nu mai există nimic. Pe 7 iulie 1220, un impresionant sanctuar a fost amplasat în spatele altarului principal, decorat cu numeroase pietre preţioase. Şi acesta a rămas astăzi doar un loc pustiu, din pricina regelui Henric al VlII-lea. În zilele noastre, doar lumina unei candele mai marchează locul în care se afla sanctuarul.

Asasinii au fost excomunicaţi de către papă, dar şi-au găsit adăpost la curtea lui Henric al II-lea. Acesta le-a spus să fugă în Scoţia pentru siguranţa lor, dar când au ajuns la graniţa de nord, regele Scoţiei şi populaţia au vrut să-i spânzure. Au fugit spre sud, luând drumul Knaresboroughului, în nordul ţinutului Yorkshire, unde au stat la adăpost aproape un an, huliţi de populaţia locală, în ciuda dorinţei poporului ca asasinii să fie executaţi, acest lucru nu s-a întâmplat. Cu toate acestea, au fost trimişi să lupte pe Pământul Sfânt. Înainte de a pleca, Fitzurse şi-a împărţit moşia în mod legal între fratele lui şi cavalerii ioaniţi. La trei ani după asasinarea lui Becket, Reginald Fitzurse a murit la rândul său şi a fost îngropat la Ierusalim. William de Tracy a construit o capelă la Devon după reîntoarcerea din exil, unde a fost înmormântat înainte sau poate chiar în anul 1174. Richard le Breton s-a retras la Jersey. Hugh de Morville a murit în 1173.

Thomas Becket a fost sanctificat de către papa Alexandru, pe februarie 1173. Pe iulie 1174, Henric a făcut penitenţă la mormântul lui Becket. A intrat desculţ în catedrala din Canterbury, îmbrăcat numai în cămaşă. A sărutat locul unde fusese asasinat Becket şi toţi cei 80 de călugări l-au lovit de trei ori. Episcopul şi preoţii l-au pălmuit de cinci ori, înainte ca Henric să se retragă în cripta catedralei, unde a postit şi s-a rugat o zi întreagă.

Acest eveniment a inspirat opere importante ale literaturii universale. Pelerinii lui Geoffrey Chaucer din Povestiri din Canterbury se întâlnesc la hanul din Tabard, în Southwark, înainte de a merge să aducă un omagiu la mormântul lui Becket. Printre operele moderne care se bazează pe acest eveniment se numără piesa de teatru Asasinat în Catedrală a lui T.S. Eliot şi Becket a lui Jean Anouilh, după care a fost turnat şi un film cu acelaşi titlu. Nuvela lui Follet, Coloanele pământului, este o povestire ficţională despre conflictele dintre biserică şi mica nobilime, culminând cu asasinarea şi martiriul lui Becket.

Cultul lui Becket a dăinuit până în secolul al XVI-lea. Pe 16 noiembrie 1538, regele Henric al VIII-lea a declarat că moartea lui Becket a fost „pe nedrept numită martiriu” şi că „nu există nimic în viaţa lui sau în contextul în care a trăit care să ne facă să-l considerăm un sfânt, ci, mai degrabă, trebuie să fie văzut ca un rebel şi un trădător faţă de regele lui.” Abia în secolul XX s-a ordonat reabilitarea reputaţiei lui Becket. Cu toate acestea, în 2005, Becket a fost decretat drept cel mai „rău“ britanic al secolului al XII-lea în sondajul „Cei mai «răi» britanici”, organizat de către BBC History Magazine. Profesorul John Hudson de la Universitatea St. Andrews, care l-a ales pe Becket, a afirmat: „Becket a divizat Anglia în aşa fel încât chiar oameni ai Bisericii care îi împărtăşeau unele dintre opinii au considerat această diviziune neîntemeiată. A fost fondatorul practicii demagogiei.”

264172. MARAT

(1743-1 793)

Victima

Jean-Paul Marat, unul dintre personajele principale ale Revoluţiei Franceze, s-a născut la Boudry, principatul Neuchátel, Elveţia, pe 24 mai 1743. Înainte de revoluţie era bine cunoscut ca doctor şi savant. Era pasionat de aeronautică, optică şi terapie cu ajutorul electricităţii. Pe plan instituţional, nu era luat în serios, fiind considerat un excentric. A fost preocupat şi de politică, publicând, în 1774, Lanţurile sclaviei, un opuscul revoluţionar. În septembrie 1789 a fondat ziarul Moniteur Patriote (Monitorul patriotic), al cărui titlu a fost schimbat după patru zile în Publiciste Parisien (Publicistul parizian) şi, în final, în L’Ami du Peuple (Prietenul poporului). Marat se folosea de ziar pentru a-şi ataca duşmanii şi a sări în apărarea oricărei persoane pe care o credea nedreptăţită, chiar şi atunci când nu era cazul. Deseori, aceasta însemna că cineva avea de suferit doar pentru că ziarul lua partea unei persoane care nu avea alt motiv de atac, în afară de ranchiună.

Marat era ceea ce numim un revoluţionar independent – nu s-a raliat niciodată unui grup, unei facţiuni sau ideologii. O strategie riscantă şi, cu siguranţă, o cauză a numărului destul de mare de inamici. Pentru a-i evita, s-a ascuns prin pivniţe şi canalizări. Acolo s-a îmbolnăvit de o supărătoare boală de piele.

După execuţia regelui Ludovic al XVI-lea pe 21 ianuarie 1793, a urmat o dispută de cinci luni între Marat şi girondini. Aceştia au încercat să-l acuze pe Marat în faţa Tribunalului Revoluţionar, dar a fost achitat pe 24 aprilie 1793. Girondinii au depăşit măsura, iar populaţia Parisului a ieşit în stradă pe 27 mai şi încă o dată patru zile mai târziu. Pe 2 iunie a avut loc o nouă revoltă, iar Franţois Hanriot, un lider revoluţionar, împreună cu Garda Naţională, i-a îndepărtat pe girondini din Convenţie.

Boala de piele a lui Marat s-a înrăutăţit atât de tare, încât a trebuit să petreacă mult timp în baie pentru a-şi alina mâncărimile. Scria într-o cadă, pe o scândură sprijinită de marginile ei.

Data şi locul asasinării

iulie, 1793, Rue des Cordeliers,

Paris, Franţa.

Evenimentul

Pe 9 iulie 1793, Charlotte Corday a părăsit casa verilor săi din Caen, având cu ea un exemplar din volumul Vieţile paralele al lui Plutarh, şi s-a îndreptat spre Paris cu poştalionul. Odată ajunsă acolo, a închiriat o cameră la Hotel de Providence. Şi-a cumpărat un cuţit de bucătărie de 15 centimetri de la Palais-Royal şi a redactat Discurs către francezii adepţi ai legilor şi ai păcii, în care încerca să explice ceea ce avea de gând să înfăptuiască.

În ziua asasinatului, Marat muncea, ca de obicei, în baie. Corday a sosit la locuinţa lui la 11:30 şi le-a spus celor două menajere că trebuia să-l vadă, pentru „a-l ajuta să aducă un deosebit serviciu Franţei”. Acestea au refuzat-o, explicându-i că Marat era prea slăbit pentru a primi vizitatori. Seara, pe la ceasurile 19:00, a revenit, strigând că are informaţii importante despre girondinii din Caen. Marat a auzit-o şi le-a cerut celor două femei să o primească. Au discutat despre revoluţie timp de un sfert de oră, Marat în apă şi ea pe marginea căzii. Marat i-a cerut numele deputaţilor girondini din Caen şi le-a notat, adăugând: „Vor fi ghilotinaţi.” În clipa aceea, ea a scos cuţitul şi l-a înjunghiat pe Marat în spatele omoplatului drept, retezându-i carotida. Înainte de a muri, Marat a strigat: „Ajută-mă, draga mea prietenă!”

Asasinul

Marie Anne Charlotte de Corday d’Armont s-a născut într-o fermă din Saint-Saturnin-des-Ligneries, Normandia, Franţa, pe 27 iulie 1768, fiind cel de-al patrulea copil al unei familii aristocratice sărăcite. Era o rudă îndepărtată a dramaturgului Pierre Corneille. După ce a primit o educaţie severă într-o mănăstire catolică, s-a mutat la un văr, pe strada St. Jean nr. 148 din Caen. Era o femeie năvalnică – a susţinut cauza girondinilor, dar, cu doi ani mai înainte, fusese o monarhistă convinsă. Când şi-a dat seama că girondinii pierduseră bătălia pentru conducerea ţării, în favoarea iacobinilor, l-a învinovăţit pe Marat. Cu toate acestea, deşi Marat îi prefera pe iacobini, nu avea nici o legătură cu aceştia.

Revoluţionarul Marat a fost ucis în propria baie. Crima a fost descoperită de mulţime.

Urmarea

Şase poliţişti au interogat-o pe Charlotte Corday, acasă la Marat, înainte de a o transporta la închisoarea Abbaye şi apoi la Conciergerie, unde a continuat să susţină că acţionase de una singură: „Chiar şi femeile de rând pot da dovadă de fermitate.” La procesul ei, care a început în ziua asasinatului, a declarat: „Numai la Paris îl admiră lumea pe Marat. La ţară e privit ca un monstru”, adăugând: „Am omorât un om ca să salvez o sută de mii.” Corday a apărut în faţa judecătorului Jacques Montane şi l-a avut ca apărător pe Chauveau-Lagarde, acuzarea fiindu-i încredinţată lui Antoine Fouquier-Tinville. A fost condamnată la moarte şi executată la ora 17:00, pe 17 iulie 1793.

După asasinarea lui Marat, cada lui de baie a dispărut. Unii cred că soţia lui i-a vândut-o unui ziarist – a fost găsită printre lucrurile personale la moartea acestuia. A fost apoi cumpărată de monarhistul Monsieur de Sainte-Hilaire şi transportată la Sarzeau, în Normandia. Fata acestuia, Capriole de Sainte-Hilaire, a moştenit-o la moartea lui, în 1805, şi a lăsat-o prin testament parohului din Sazeau, când s-a stins din viaţă, fără moştenitori, în 1862. Acesta a vândut-o muzeului figurilor de ceară Grevin, pentru suma de 5 000 de franci.