I. Enigmă sau...?

Totul, dragi cititori, a pornit de la o scrisoare pe care am pri­mit-o cu trei ani în urmă de la un necunoscut. O reproduc în­tocmai, bineînţeles cu aprobarea expeditorului.

15 august 1964

STIMATE TOVARĂŞE ZINCĂ,

S-ar putea ca această scrisoare să vă mire, ba mai mult, să vă intrige. Din capul locului, îmi cer iertare. Înţeleg perfect situaţia în care mă pun şi în care vă pun, dar vă asigur că, înainte de a vă scrie, am meditat îndelung dacă să îndrăznesc sau nu. Precum se vede, am îndrăznit.

Mai întîi, cîteva rînduri despre mine: mă cheamă Sorin Tudoran, am 25 de ani şi, nu de mult, am absolvit Facultatea de medicină de la Cluj. Am fost repartizat în comuna C..., lîngă Năsăud, unde m-am adaptat destul de repede, iar acum am planuri de viitor. Intenţionez să mă căsătoresc, să-mi în­temeiez un cămin. Mi-am adus aici şi mama, să fim împreună. Pe tatăl meu nu l-am cunoscut decît din fotografii. A murit în septembrie 1944, pe front. A fost, din cîte am aflat, pilot de vînătoare pe un „IAR-81”. În primele zile ale lui octombrie 1944, mama a primit o înştiinţare. Formula, nu mă îndoiesc, vă este cunoscută: „Locotenentul Puiu Tudoran a fost dat dispărut fără urmă”. Aveam doi sau trei ani cînd am descope­rit-o pe mama plîngînd în faţa unor fotografii. Aşa cum se întîmplă de obicei cu copiii, am început şi eu să plîng. Mult mai tîrziu am înţeles lacrimile şi durerea mamei. Zi şi noapte o chinuiau blestematele acelea de cuvinte: „...dispărut fără urmă”. Voia, de fapt, să-i afle mormîntul, să aibă unde să pună o floare sau să plîngă, dar formula lapidară „dispărut fără urmă” lăsa să se înţeleagă de la sine că, în asemenea împreju­rări, cel în cauză nu avusese parte de un mormînt.

Cu timpul, aşa cum era şi firesc, durerea mamei a devenit şi a mea. Numai că, în ceea ce mă priveşte, durerea s-a trans­format în curiozitale... Într-una arzătoare, devenind cu timpul obsesie. Nu, nu, să nu credeţi că exagerez. Da, într-o obsesie. Pentru că doresc şi astăzi, după atîţia ani de la primirea înştiin­ţării, să aflu ce se ascunde dincolo de clasica formulă, să ştiu ce s-a petrecut în realitate cu tatăl meu. Ce înseamnă „dispărut fără urmă”? Dacă a murit, vreau să ştiu cum a murit. Mama mi-a povestit în nenumărate rînduri că a fost un bărbat curajos. Despre morţi şi dispăruţi — numai bine. Însă de felul meu sînt un om lucid, de aceea accept ideea că pînă şi bărbaţii cei mai curajoşi pot trăi o clipă de laşitate, unică, dar fatală. Oricare ar fi adevărul, am vrut şi vreau să aflu cum a murit tatăl meu, cum a ajuns să fie „dat dispărut fără urmă”. Adevărul, sînt sigur, m-ar linişti. Oare în anii războiului a fi dispărut fără urmă însemna a nu avea parte de un mormînt? Nu vă ascund că, chinuit de atîtea întrebări, am întreprins, fără ştirea mamei, unele investigaţii care n-au fost încununate de succes.

Sînt convins, tovarăşe Zincă, că aţi sesizat rostul scri­sorii şi ce anume m-a împins să vă scriu. Am citit cărţile dumneavoastră — şi cele de aventuri, şi cele pe teme militare. Ca să fiu sincer pînă la capăt, aş avea, pe marginea lor, multe observaţii de formulat — pozitive şi mai puţin pozitive. N-aş putea acum să vă explic cum şi de ce am ajuns să vă consider drept omul care m-ar putea ajuta să dezleg enigma dispariţiei tatălui meu, să mă eliberez de povara acestei obsesii. Mai presus însă de orice, aş vrea să-i redau mamei, la bătrîneţe, liniştea binemeritată. Desigur, dacă ar fi cazul. După moartea tatii nu s-a mai recăsătorit, deşi nimeni n-ar fi îndrăznit s-o judece dacă ar fi făcut-o.

Mă adresez dumneavoastră nu ca unui detectiv, ci ca unui scriitor pe care îl ştiu că se pasionează după întîmplările în­văluite în mister ale ultimului război mondial. Aş fi nespus de fericit să aflu că scrisoarea mea a fost bine primită.

Iată acum cîteva date despre tatăl meu: Puiu Tudoran, fiul lui Gheorghe şi al Ioanei, născut în Ploieşti, la 3 august 1919. A făcut parte din rîndurile Corpului 3 Aerian cu gradul de locotenent. A fost dat dispărut fără urmă la 25 septembrie 1944, în luptele din Transilvania, iar înştiinţarea primită din partea unităţii este datată 10 octombrie 1944. (Anexez o copie).

Vă mulţumesc pentru că aţi avut bunăvoinţa să-mi ascul­taţi păsul, iar dacă scrisoarea mea a găsit în sufletul dum­neavoastră un cît de mic ecou, vă rog să-mi răspundeţi.

Cu deosebită stimă,

Sorin Tudoran

Vă spun drept, scrisoarea lui Tudoran m-a tulburat, nu prin apelul ce mi-l adresa, ci prin cu totul altceva: era pentru întîia oară cînd întîlneam un ins care dorea cu ardoare să afle deznodămîntul părintelui său, chiar dacă acest deznodămînt i-ar fi întunecat imaginea ce şi-o făurise de-a lungul anilor despre el. Să recunoaştem — preţul era destul de mare. Zic m-a tulburat, ceea ce nu înseamnă că m-a şi convins să-mi abandonez lucrul pentru a mă apuca imediat de nişte investigaţii de-a dreptul poliţieneşti. Ba o vreme, am fost şi amărît. „Iată, mi-am zis, scriu literatură poliţistă, iar cititorii cred totuşi despre mine că în timpul liber sînt şi detectiv par­ticular”. În consecinţă, i-am trimis lui Sorin Tudoran un răs­puns amabil, îmbărbătîndu-l şi mulţumindu-i pentru încrederea ce mi-o arătase, fără însă a mă obliga într-un fel sau altul faţă de propunerea făcută. După cîteva zile, am primit din partea lui o nouă epistolă; la rîndu-i îmi mulţumea pentru că nu-i ignorasem suferinţa, ca în încheiere să-mi declare tex­tual: „Sînt convins că într-o bună zi veţi găsi timpul necesar pentru a vă ocupa de enigma dispariţiei fără urmă a pilotului de vînătoare Puiu Tudoran”.

M-a cam iritat siguranţa tînărului medic din C... Am pus scrisoarea de o parte şi mi-am văzut mai departe de cartea la care lucram. S-a petrecut însă cu mine un fenomen destul de curios. M-am pomenit, nici eu nu ştiu cum, gîndindu-mă din ce în ce mai intens la destinul aviatorului Puiu Tudoran. De parcă ar fi fost vrăjite, cuvintele „...dispărut fără urma” în­cepuseră să-mi umble şi mie prin minte, strecurîndu-mi în toată fiinţa o nelinişte de care, vă jur, nu aveam nevoie. Um­blam mereu cu scrisorile doctorului Sorin Tudoran la mine. Le ştiam de acum pe de rost. Tot mai des mă pomeneam întrebîndu-mă: „Chiar să fie vorba de o enigma?” Şi tot eu îmi răspundeam: „Ce-i aia dispărut fără urmă!? În timpul războiului, pe front, formula era curentă. Cîţi ostaşi n-au avut parte de un asemenea deznodămînt! Ce altceva sînt gropile comune, dacă nu o explicaţie concretă la formula abstractă „dispărut fără urmă”? Călca bietul ostaş pe o mină şi se alegea praf şi pulbere din dînsul. De unde să-l mai aduni ca să-i clădeşti un mormînt? Ce să i se comunice familiei? Sau ia foc avionul, iar pilotul se mistuie în flăcări, prefăcîndu-se într-un pumn de cenuşă. De ce, în cazul aviatorului Puiu Tudoran, formula trebuia să însemne mai mult decît în cazul altor soldaţi, şi ofiţeri? Adică, n-a mai rămas nimic din el, din avion. Fără îndoială, că prin zbaterile mele lăuntrice ur­măream să-mi stăvilesc curiozitatea pe care scrisorile lui Sorin Tudoran o aprinsese în sufletul meu. Pe măsură însă ce încercam să scap de obsesia scrisorilor sale servindu-mi tot felul de argumente luate din arsenalul experienţei mele de război, constatam că eforturile erau zadarnice, presimţeam că peste puţin timp voi ceda curiozităţii, tainicelor presiuni exer­citate de formula „dispărut fără urmă”. De aceea devenisem nervos, iar cartea în lucru mă nemulţumea. Obsesia mă prin­sese bine în ghearele ei şi, în ciuda zbaterilor mele, nu izbu­team în nici un chip să mă smulg. În cele din urmă. s-a întîmplat ceea ce doctorul Tudoran prevăzuse. M-am dat bă­tut, mi-am abandonat manuscrisul noului meu roman şi m-am grăbit să-i comunic lui Tudoran hotărîrea luată, cerîndu-i să-mi trimită urgent o fotografie a tatălui, documentele ce le deţinea, tot ce credea că ar putea să-mi fie de folos. Mă simţeam într-adevăr ca un detectiv particular pus pe fapte mari.

III. Asaltul cetăţuii

Din capul locului, Sorin Tudoran mi-a pus la îndemîna patru documente. Le enumăr la întîmpîare şi nicidecum în ordinea valorii lor: o copie după înştiinţarea primită din partea Cor­pului 3 Aerian cum că, în luptele din Transilvania, locote­nentul Puiu L. Tudoran a fost dat dispărut fără urmă; scri­soarea adresată de Florin Racoviceanu soţiei aviatorului dispărut; o listă cu numele a trei foşti prieteni de unitate ai ta­tălui şi o fotografie.

Le ascundeam, să nu mai dau de ele, dar mereu îmi „ieşeau” în cale. Sau, dintr-o dată, mă pomeneam căutîndu-le. Mai cu seamă fotografia aviatorului mă atrăgea ca un magnet. Ochii săi vii, cutezători mă fixau ca o enigmă strecurîndu-mi în sînge nelinişte. Evident, îmi căzuse pe cap o belea şi aş fi putut să mă debarasez de ea. Uneori însă ochii aceia, ghicindu-mi parcă zbuciumul, mă fixau sfidători, de sus, ca pe un tip comod, fixat în fotoliu la masa de lucru, şi lipsit de curajul acţiunii. Ştiam că într-o zi fotografia lui Tudoran o să mă scoată din sărite. Aşa s-a şi întîmplat. În cele din urmă mi-am zis: „Dacă Mircea Suciu, unul din cei trei camarazi ai fostului aviator, tot locuieşte în Bucureşti, de ce nu i-aş da un telefon? Doar Puiu Tudoran îmi dăduse numărul său. De ce nu mi-aş începe investigaţiile cu Suciu? S-ar putea să-mi fie de folos. Sau cine ştie: poate ar accepta să mă secondeze sau să-mi fie consilier?” Cred că în clipa aceea, pe chipul meu trebuie să fi apărut un surîs larg, de om fericit. Am tras de cîteva ori din pipă şi, mîndru de idee, m-am îndreptat alene spre telefon. Am format numărul. Mi-a răspuns o femeie.

— Casa Suciu? am întrebat.

— Da.

— Vă rog, cu tovarăşul Suciu... Pe fir s-a lăsat dintr-o dată o tăcere inexplicabilă, de parcă o mînă nevăzută ar fi tăiat, pe neaşteptate, cablul. Am crezut că-i o simplă părere. Alo, am insistat eu, vă rog cu tovarăşul Suciu.

În sfîrşit, mi s-a răspuns:

— Îmi pare rău, domnule... Interlocutoarea mi s-a părut gata să izbucnească în plîns... nu vi-l pot da... Soţul meu a murit acum o săptămînă... cancer.

Am simţit cum mi se urcă un nod în gît şi, zăpăcit, de parcă m-ar fi pocnit cineva în moalele capului, am mormăit ceva ce voia să însemne scuze, condoleanţe şi am lăsat să cadă receptorul în furcă. Din pricina acelui cancer rostit cu duritate, m-a cuprins un sentiment apăsător, deprimant. „Am călcat cu stîngul”, mi-am zis şi am început din nou să mă ocărăsc. „Ce-mi veni să mă bag în dezlegarea unor enigme care nici măcar enigme nu sînt?... Ce sînt eu, detectiv? Un poliţist ieşit la pensie? Mă leg aşa, tam-nesam, la cap fără să mă doară... Ei drăcia dracului!... Ia să las totul baltă şi să mă înapoiez la manu­scrisele mele. Că, slavă domnului, treabă am destulă!” Însă în clipa următoare, de parcă ar fi fost un făcut, am dat ia­răşi peste documentele trimise de Sorin Tudoran şi inima mi s-a înmuiat. „Cum să-l abandonez pe bietul băiat? Mi s-a adresat cu încredere. Vai de sufletul său!” Am simţit cum amintirea convorbirii cu văduva lui Suciu mi se risipeşte, cum devin ceva mai înţelegător şi mai decis să descifrez tainele unei întîmplări petrecute acum douăzeci de ani. „La naiba, mi-am zis tragînd din pipă, dacă tot m-am înhămat, atunci să trag!” Mi-am amintit de ticul verbal al unuia din eroii cărţilor mele de aventuri. „S-o luăm metodic, tovarăşi!” Asta şi trebuia să fac... s-o iau metodic. Mi-am dat seama că ar fi bine să purced organizat la atacarea enigmei pe care acum mi-o imaginam ca pe o cetăţuie ferecată solid printr-un sis­tem de fortificaţii bine camuflate. Îmi revenea misiunea — pe dracu' îmi revenea, mi-o luasem singur — să identific aceste fortificaţii, să le străpung şi să pătrund, bineînţeles victorios, în interiorul cetăţii. „Poţi oare asalta în debandadă un obiectiv fortificat? m-am întrebat cu glas tare, de parcă m-aş fi găsit la nu ştiu ce catedră şi aş fi avut în faţă un au­ditoriu format numai din strategi de meserie. Da, domnilor, se poate, dar rezultatul va fi unul dezastruos.” De aceea, în po­sesia unei atari concluzii, am socotit că ar fi înţelept să-mi organizez datele şi să le aştern pe hîrtie sub forma unui plan de atac organizat. Ceea ce am şi făcut. Iată-l:

I. Ce ştiu despre locotenentul de aviaţie Puiu Tudoran?

a) în noaptea de 23 august 1944 se afla pe aerodromul militar de la Mamaia-sat, de unde în dimineaţa zilei de 24 a decolat spre Bucureşti, avînd la bord un civil — pe fratele comandantului de escadrilă — şi nu s-a mai întors de la Bucureşti.

b) La 25 septembrie, într-o luptă aeriană deasupra Tran­silvaniei, a fost dat dispărut fără urmă.

c) A avut trei prieteni. Unul din ei — Suciu — a decedat de curînd.

II. Ce trebuie să întreprind?

a) Să încerc să reconstitui itinerarul străbătut de pilotul vînător Puiu Tudoran începînd din dimineaţa zilei de 24 august 1944 şi pînă în ziua cînd a fost dat dispărut fără urmă.

b) Trebuie să-l caut şi să-l găsesc neapărat pe Florin Ra­coviceanu, să stabilesc identitatea civilului care a zburat cu Puiu Tudoran.

c) Să mă adresez în scris celor doi foşti camarazi de arme domiciliaţi unul în Braşov, iar celălalt în Roman.

d) Să cercetez arhivele Grupului 2 Vînătoare din al cărui efectiv a făcut parte Puiu Tudoran.

Precum vedeţi, am elaborat un plan concis, cu obiective clare, după care nu-mi mai rămînea decît să trec la atac. O, dragi cititori, de-aţi şti cît de frumoase sînt toate cele aş­ternute pe hîrtie! Zău că e un fleac să scrii pe un petec de hîrtie cuvintele: „Să încerci să reconstitui itinerarul străbă­tut...” Încercaţi însă să-l reconstituiţi trecînd de la vorbă la faptă! Vă vor trece sudorile. Cum să reconstitui un itinerar parcurs acum douăzeci de ani, deci în timpul războiului, de un aviator dat dispărut fără urmă? Şi care nici măcar n-a fost o personalitate marcantă, cu arhive mai mult sau mai puţin bogate lăsate în urma sa. Cine să mă sfătuiască în ce mod să-l refac? Aerodromul de lîngă Mamaia-sat de mult nu mai există. Mulţi aviatori vînători care m-ar fi putut ajuta au căzut şi ei la datorie — unii avuseseră parte de un mormînt sau o groapă comună, alţii, cei dispăruţi fără urmă, nu. Dar cîte semnificaţii nu aveau aceste trei cuvinte: „dispărut fără urmă”? Prefăcut în cenuşă o dată cu avionul său; sfîrtecat de un obuz şi imposibil de identificat... Sau — e de da­toria mea s-o spun cu toată sinceritatea — trecerea deliberată la inamic sau cădere în prizonierat...

Desigur, m-aţi putea întreba: de ce a fost nevoie să treceţi în plan reconstituirea itinerarului? N-ar fi fost mai operativ şi mai practic să treceţi direct la reconstituirea zilei de 25 septembrie 1944, cînd pilotul a fost dat dispărut?

Întrebarea ar fi îndreptăţită şi, în eventualitatea că ea to­tuşi s-ar ivi, aş vrea de pe acum să vă răspund. Nu uitaţi că încă de la început, am căzut de acord cu Sorin Tudoran că sîntem în faţa unei enigme. (O să vedeţi că n-am greşit.) Iar o enigmă n-o poţi dezlega cu una — cu două. Trebuie s-o iei de departe, s-o analizezi metodic şi cu răbdare, aşa cum de obicei se analizează un fenomen. Urmărind firul anchetei noastre, să nu uităm nici o clipă faptul că în noaptea de 23 august 1944 a avut loc o cotitură decisivă în istoria poporului român şi a armatei sale. Întoarcerea armelor împotriva trupelor hitleriste a reprezentat o operaţie politico-militară foarte complexă. De aceea, a stabili comportarea locotenentului Puiu Tudoran în vălmăşagul acelor evenimente nu mi s-a părut un fapt oare­care, ci de mare însemnătate. Ce s-a petrecut cu el că nu s-a mai întors la baza de la Mamaia? A apucat să ridice solda? În lumina faptelor ştiute, el săvîrşise două abateri: 1) luase la bord un civil (chiar dacă comandantul îi ordonase, regulamentul îi dădea dreptul să refuze executarea unui asemenea ordin); 2) nu s-a mai înapoiat la bază. Aşadar, n-aş fi putut să înţe­leg prea bine ce s-a petrecut la 25 septembrie 1944 dacă, în acelaşi timp, n-aş fi încercat să lămuresc ce s-a întîmplat după decolarea sa de la Mamaia. Numai elucidînd aceste date aş fi izbutit să desluşesc şi să înţeleg personalitatea pilotului, cu defectele şi calităţile sale. Iar apoi să-mi continui investi­gaţiile.

Să trecem însă la fapte. Încă în aceeaşi zi am expediat la Braşov şi la Roman două scrisori-tip.

STIMATE TOV. LANGA (GALBĂ)

Am aflat ca, în anii războiului antihitlerist aţi făcut parte din Grupul 2 Vînătoare şi că l-aţi cunoscut foarte bine pe lo­cotenentul Puiu Tudoran. Deoarece mi-am propus să scriu o carte consacrată faptelor de arme ale aviatorilor noştri pe frontul eliberării Transilvaniei[1], v-aş ruga să binevoiţi să-mi răspundeţi cînd şi unde aţi putea să-mi acordaţi o întrevedere. În ceea ce mă priveşte, nu mi-ar fi greu să mă deplasez în loca­litatea dumneavoastră. Iar dacă aveţi o altă propunere, comu­nicaţi-mi-o. Vă stau la dispoziţie. Nu mă îndoiesc că veţi înţe­lege utilitatea spirituală a unei asemenea cărţi şi-mi veţi acorda tot concursul. Vă mulţumesc anticipat.

Scrisorile le-am expediat simultan. Îmi vor răspunde oare? Voi reuşi oare, graţie lor, să dau de o urmă folositoare? Drept să vă spun, aveam toate motivele să fiu sceptic.