Mă pregăteam să plec acasă – era miercuri, deci „program administrativ”, o după-amiază liberă – cînd, pe neaşteptate, mă pomenesc chemat de căpitanul Pan Demetriad, comandantul meu. Am strîmbat din nas... Era patru fără un sfert. Aşa-mi trebuie! De trei sferturi de oră s-ar fi cuvenit să fiu acasă, în patul meu, şi să dorm, şi să dorm... aşa cum militarii numai în vreme de război mai ştiu dormi. Fireşte, între două atacuri.

Pe căpitan l-am găsit în picioare, lîngă fereastra deschisă, fumînd îngîndurat.

— La ordinul dumneavoastră, domnule căpitan! îmi anunţ eu prezenţa.

Rămîn în poziţie regulamentară, lîngă uşă. Comandantul îmi aruncă o privire scurtă – îmi arată în felul acesta că a luat act de prezenţa mea –, apoi îşi întoarce din nou capul către grădina care înconjoară sediul Comandamentului militar al Capitalei. Nu ştiu ce anume vede el printre tufele de liliac uscate de arşiţa verii, dar datoria mea de locotenent e să aştept. Mă uit la căpitan şi aştept: îi admir statura atletică, costumul uşor, de vară, care-i cade impecabil. De! Pentru el programul administrativ a şi început.

Îmi cercetez discret ceasul de la mînă: minutele se scurg. Mă prinde o tuse diplomatică. Dar căpitanul continuă să stea impasibil la fereastră şi să-şi fumeze ţigara. Ai zice că nu m-a auzit. Ce să fac? Aştept, n-am încotro. Pe umerii, ce-i drept puternici, ai ofiţerului de la fereastră apasă răspunderea Biroului 2, într-un cuvînt, a spionajului şi contraspionajului militar de pe tot teritoriul Capitalei. Şi asta în vreme de război, în condiţiile cînd frumosul nostru sediu de la Şosea e înconjurat de numeroasele comandamente ale unor misiuni militare germane şi chiar ale Gestapoului. Ştim mai de mult că aliaţii ne ţin sub o observaţie severă şi variată. Nici noi nu sîntem proşti... la rîndul nostru, îi supraveghem zi şi noapte.

În sfîrşit, căpitanul Demetriad îşi iese din încremenire, se întoarce spre mine şi, înainte de a deschide discuţia, striveşte mucul de ţigară într-o scrumieră de cristal.

— Ce faci, domnule locotenent? mă cercetează fără grabă din tălpi şi pînă-n creştet, parcă bucuros că, în fine, programul zilei i-a oferit şansa să mă întrebe cum o mai duc.

Hm! Îmi cunosc şeful. Întrebarea nu prevesteşte nimic bun. Răspund cam mucalit:

— Visător cum sînt din fire, visez, domnule căpitan!

— Şi ce visezi dumneata, locotenent Banu?

— Un duş rece... un pat ca la mama acasă... apoi o plimbare... căci e o seară de program administrativ.

— Cu Margareta? mă întrerupe căpitanul zîmbind amical.

— Numai cu ea...

— Uite ce-i, Costele, n-ai vrea tu, dacă tot visezi, să mai visezi şi altceva? Ce-ai zice de un vis cazon?

Нора!... Nu, nu mă ia peste picior, ci pur şi simplu îmi vorbeşte pe un ton patern, încărcat de tainice nelinişti.

— Cum îmi ordonaţi, domnule căpitan! Căci pot să trec fără greutate de la un vis la altul... Numai de puţin somn să fac rost.

— Aşa, aşa... Te duci acasă, îţi faci un duş, te bagi în pat, de plecat însă de acasă nici vorbă. Şi ca să ai parte de un vis cît mai... modern, trage telefonul lîngă tine...

Deodată simt că ochii căprui, profunzi, ai căpitanului mă ţintuiesc altfel decît în alte dăţi, de parcă ar urmări să-mi transmită fără grai un mesaj de o mare gravitate, codificat cu un cifru nou. Mă pomenesc gîndindu-mă la evoluţia evenimentelor de pe frontul din Moldova. Reacţionez prompt:

— Dacă socotiţi că e cazul, pot să rămîn pe loc.

— Nu, domnule locotenent, tot ce îţi cer e să nu te dezlipeşti de telefon.

— Am înţeles!

Aştept să-mi spună că pot să mă retrag, dar nu se grăbeşte să mă „concedieze”. Mă iscodeşte mai departe cu o îngîndurare care-mi sporeşte neliniştea, ca puţin mai tîrziu să mă întrebe, lăsînd să-i apară pe faţa arsă de vînturi şi arşiţe un zîmbet vag, ironic.

— Cum mai stai cu memoria, locotenent Banu?

— Dacă-mi ordonaţi, pot să declam „Scrisoarea a III-a” de la primul vers pînă la ultimul.

Zîmbetul i se metamorfozează într-un rîs scurt.

— Lasă asta!... „Scrisoarea a III-a” o ştii tu de pe băncile liceului... că ai fost un... tocilar... am aflat eu mai de mult...

— Domnule căpitan..., încerc eu să mă apăr, fără să renunţ la aerul mucalit.

— Mai bine spune-mi, îţi aminteşti de complexul de date ce decurge din Acţiunea Undele?

Căpitanul îmi căută privirile. Acum, nu ştiu datorită cărui gînd, un zîmbet amar i-a răsărit în colţul gurii. Îmi place chipul lui bronzat, de bărbat frumos şi energic. Mobilitatea feţei sale este de-a dreptul uimitoare, ca a unui mare şi experimentat actor. Întrebarea nu mi-a fost pusă aşa, în dorul lelii... Sînt sigur de asta. Deodată aud tăcerea grea ce s-a prăvălit peste noi şi, fără să vreau, mă înfior. Nu răspund, ci raportez:

— Domnule căpitan, vă asigur că absolut toate detaliile Acţiunii Undele, care mă privesc, le-am memorat perfect. Dacă doriţi, mă puteţi testa pe loc.

Căpitanul îmi stopează avîntul cu un gest blînd:

— Nu, domnule locotenent, nu e nevoie de nici un test. Te asigur că am o încredere deplină în memoria dumitale. Vreau doar...

Tace. Mă fixează intens cu nişte ochi ce trădează o misterioasă febră interioară. Ce-o fi cu el? De ce a pomenit de Acţiunea Undele?

— Ţin doar să te avertizez, n-ar fi exclus ca încă în noaptea asta să-ţi ordon să treci la îndeplinirea misiunii.

Fiori de gheaţă prind să-mi alunece pe şira spinării. Nu de teamă, să nu înţelegeţi greşit explozia unei bombe încărcate cu emoţie. Îmi cunosc îndatoririle de ofiţer al Biroului 2 şi, fireşte, ştiu cînd trebuie să pun întrebări. De data asta, gîndesc, e bine să mă abţin, să nu-mi deschid gura şi asta nicidecum pentru că Acţiunea Undele ar avea ca prim obiectiv să-mi pună la încercare capacitatea de a-mi stăpîni întrebările sau de a amuţi pentru o vreme, ci pentru că, deodată, am început să simt în liniştea şi zăpuşeala acestei zile de august plutind ceva... ceva grav şi dramatic. Tulburat... de ргорriilе-mi simţăminte, rostesc:

— Domnule căpitan, sînt gata în orice clipă să trec la îndeplinirea misiunii.

— Îţi mulţumesc, domnule locotenent. Pînă atunci, du-te acasă.... Avertizeaz-o şi pe Margareta că s-ar putea ca, în seara asta, deci în plin program administrativ, să nu vă puteţi întîlni... Nu de alta... să nu faci fata să aştepte... Trebuie să fim cavaleri, nu-i aşa?

— Dacă-i ordin! intru eu din nou în rolul mucalitului.

Căpitanul Demetriad îşi aprinde o altă ţigară.

Uf! Ce n-aş da să ştiu ce gînduri ascunde sub fruntea lui înaltă! Ca să i-o iau înainte şi să-l fac praf cu intuiţia mea.

— Poţi să te retragi, domnule locotenent!

Pocnesc din călcîie, fac un stînga împrejur de nota 10 şi ies. Mă copleşeşte subit senzaţia că memoria m-a trădat... încerc să-mi amintesc detalii ale Acţiunii Undele şi nu izbutesc. Mă îngrozesc şi simt cum sîngele îmi îngheaţă în vine.

Ajuns acasă, procedez întocmai cum îmi ceruse comandantul. O chem la telefon pe logodnica mea – Margareta Popovici – şi contramandez, nu fără tristeţe, întîlnirea fixată încă de la ultimul program administiptiv la grădina Flora, unde, dacă ştiai să dansezi, te puteai distra de minune. Se înţelege, dumneaei s-a bosumflat, că eu, aşa şi pe dincolo, nu sînt un băiat serios: adevărat, i-am cerut eu mîna, m-am logodit cu ea, dar... dar...

— Ne vedem şi noi o dată pe săptămînă pentru cîteva ore şi atunci tu...

N-o întrerup, aş da dovadă de lipsă de tact. O las să-mi reproşeze orice; numai cînd îmi dau seama că a ajuns la fundul sacului trec şi eu la contraatac. O asigur că o iubesc – ceea ce este adevărat – chiar mai mult decît în prima zi – aici de-acum exagerez, nu prea mult totuşi... Mă ascultă ea cît mă ascultă, în cele din urmă, vorbăria mea tot o calcă pe nervi şi, pentru că nu mai are încotro, trebuie să se predea; „ridică mîinile” şi ţipă în receptor de-mi ia auzul: „Fie! Facă-se voia ta. Nu ne rămîne decît să dansăm la bătrîneţe, cînd tu o să suferi de sciatică sau de astm... Aleluia, nu mai mergem nicăieri!”

Aşadar, am convins-o, s-a învoit. Să fie însă clar, o altă soluţie nici nu avea. Mă iubeşte doar. Înainte de a pune receptorul în furcă, o rog să nu plece de-acasă, să stea lîngă aparat, căci n-ar fi exclus... „Ce n-ar fi exclus?”, se răsteşte la mine, supărată foc. „Să mergem totuşi să... dansăm!”, o temperez. „Bine, binee! reacţionează ea cu ironie. Uite, iau ghergheful, mă instalez la fereastră şi, în aşteptarea ta, iubitule...”, şi, bang!, îmi închide telefonul în nas.

Nu mă supăr. Margareta sau Margo, cum o alint în clipele noastre de tandreţe, mi-a fost în anumite împrejurări de mare folos. Într-o seară, n-o să credeţi, am luat-o cu mine la o mică petrecere dată la vila de la Şosea a căpitanului von Werner, mîna dreaptă a generalului Hansen, şeful Misiunii militare germane în România. Am făcut-o praf pe Margo cu invitaţia mea. „Ce să caut eu acolo, printre nemţii tăi?”, a ripostat după ce şi-a mai venit în fire, făcînd apoi o grimasă de parcă i-aş fi propus, să înghită untură de peşte. Am încîntat-o cu o istorioară din care rezulta cît se poate de clar că, uneori, scopul scuză mijloacele. Dar ea nici pînă în prezent nu ştie cît mi-a fost de folos. Ataşatul militar al Suediei a invitat-o la dans, iar eu m-am simţit, de îndată, dator să fiu cavaler şi s-o invit pe distinsa soţie a suedezului. Şi iată aşa, în timpul unui tango languros, dansat chiar sub acoperişul neamţului, distinsa doamnă suedeză mi-a transmis un important document microfilmat, ascuns într-un tub pe care a doua zi de dimineaţă l-am predat căpitanului Pan Demetriad. De fapt, în seara aceea de neuitat mi-am dat seama că Margo, fată isteaţă, printre altele şi bună cunoscătoare a limbii franceze şi engleze, ar putea să mă ajute la îndeplinirea anumitor misiuni.

Cînd i-am împărtăşit comandantului gîndurile mele, a exclamat: „Nu-i rău planul, numai să nu abuzezi...” N-am prea abuzat de sprijinul ei, dar în seara asta, cine ştie... De aceea am şi rugat-o să nu plece de acasă.

De-abia după ce am vorbit cu Margo la telefon, am intrat în baie şi mi-am făcut un duş rece. Dincolo de ziduri e un zăduf de-a dreptul greţos. Apa mă mai răcoreşte. În odaia cu storurile trase e umbră, mă întind pe pat şi, după ce mai reflectez un pic la cele discutate cu căpitanul Demetriad, îmi ordon să dorm exact trei ore. Să nu vă mire. Capacitatea mea de a-mi ordona nu numai să dorm, ci şi durata somnului, este rodul unor intense şi răbdătoare exerciţii.

Mă uit la ceas – e patru şi jumătate –, închid ochii şi pe dată cad într-un somn profund. Ar fi trebuit să fie şi odihnitor, n-a fost însă să fie. Ce să-i faci, somnul unui militar depinde de comandanţii săi şi nu de el. Mă trezeşte soneria telefonului. Aparatul fiind pe carpetă, lîngă studio, întind mîna şi ridic receptorul. Aud:

— Costel!

Recunosc glasul căpitanului şi sar din pat.

— Am onoarea! Eu sînt...

— Duş ţi-ai făcut?

— Făcut, domnule căpitan.

— Cu Margareta ai vorbit?

— Vorbit...

— Reiese că numai somnul... ţi-l stric, îmi pare rău... Căpitanul e tulburat, îmi dau seama după modulaţia glasului său. Încearcă să-şi stăpînească emoţia. Uite ce-o să întreprinzi, domnule locotenent...

Deci nu e vorba de Acţiunea Undele, îmi zic, dezumflîndu-mă puţin cîte puţin. Păcat! Şi eu, care mă pregătisem sufleteşte...

— Vă ascult, domnule căpitan!

— Te îmbraci rapid... civil, auzi? Iei un taxi, începe căpitanul să-mi înfăţişeze ce am de făcut, şi o porneşti spre comandament. N-o iei pe drumul tău obişnuit, ci prin Calea Victoriei, cu punctul de pornire Podul Senatului.

— Am înţeles!

— Stai, că n-am terminat, mă potoleşte şeful şi-l aud cum rîde scurt, cu zgîrcenie. Luînd-o pe Calea Victoriei, vreau să treci în revistă următoarele obiective: Poşta, „Grand-Hotel”, Telefoanele, Palatul regal...

Tace brusc. Nu ştiu de ce respiră precipitat. Mi se pare că şovăie.

— Auzi, locotenent Banu, glasul îi răsună iar pe fir, cînd ajungi în dreptul Palatului Regal, să deschizi bine ochii şi să „filmezi” cu memoria ta, aia ieşită din comun, tot ce vezi...

— Am înţeles! zic. (De fapt, nu prea înţelegeam.)

— Mai vezi dacă e ceva mişcare pe la „Splendid-Parc” şi „Athénée Palace”. Pe urmă îţi vezi mai departe de drum şi te opreşti la Mioara. (Mi se pune un nod în gît. E clar, s-a întîmplat ceva. Mioara, în limbajul nostru codificat, reprezintă Legaţia germană.)

— Am auzit bine, aţi spus Mioara? întreb cu glasul stins.

— Ai auzit bine, mă linişteşte căpitanul Demetriad, te opreşti la Mioara şi iei legătură cu Dinu. Îl întrebi ce personalităţi au intrat şi au ieşit de la Mioara, începînd cu ora cinci. Mă interesează dacă Ciobanu e la Mioara sau dacă ştie pe unde e... Îi comunici lui Dinu că-i trimit doi agenţi de legătură. De acolo, de la el, vii direct la comandament... Ai înţeles?

— 'Nţeles!

— Acţionează!

Mă îmbrac în grabă, cu gîndul la ciudata misiune care, zău, nu mi-e pe profil, căci şi noi, ofiţerii Biroului 2, deşi ne bucurăm de o instruire multilaterală, cunoaştem şi o specializare. Totuşi ştiu că Ciobanu e indicativul baronului Manfred von Killinger, iar Dinu este porecla grupului operativ împuternicit să supravegheze în secret legaţia de pe Calea Victoriei. Dar ceea ce mă intrigă în legătură cu misiunea mea e cu totul altceva... Ce caută Palatul Regal în toată povestea asta şi de ce căpitanul Demetriad, şeful nostru, nu comunică direct, prin telefon, cu Dinu?

Nu, nu-mi explic. În cele din urmă, mă mulţumesc să-mi spun: Ei, băiete, o fi un exerciţiu de alarmă ca multe altele!

Ies în stradă: soarele coborîse mult... un asfinţit ieşit parcă dintr-un cuptor încins şi nevăzut se întindea leneş şi egal peste tot oraşul. Aerul era fierbinte, clădirile, şi cele mari şi cele mici, dogoreau; smoala trotuarelor continua să fie moale şi să imprime nesfîrşite mulaje de tălpi şi de tocuri.

Nu ştiu de ce, mă aşteptam să mă lovesc de un oraş trezit pe neaşteptate, ca şi mine, din somn la o acţiune la fel de neînţeleasă ca şi a mea. Străzile cartierului însă arătau liniştite. Văzduhul mirosea a pepene verde. Toropiţi de căldură, bucureştenii traşi la umbră mai leneveau în aşteptarea înserării şi a răcorii de peste noapte.

Abia cînd ajung la statuia lui Tache Protopopescu izbutesc să prind un taxi, un „Buick” negru şi împuţit. Mă arunc lîngă şofer cu senzaţia că, liber şi nesilit de nimeni, plonjez într-un cuptor.

— Unde să vă duc?

Şoferul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o chelie năpădită de pistrui şi de broboane de sudoare, mă priveşte nemulţumit, ca şi cînd l-aş fi deşteptat dintr-o dulce visare.

— Mă scoţi în Piaţa Senatului, pe drumul cel mai scurt, precizez şi dau să scot o ţigară din tabacheră, ca să-mi omor timpul.

— Domnule, ca să nu avem vorbe, fumători nu iau! sare şoferul, arătîndu-mi încruntat portiera. Dacă nu vă convine...

Ştiu să-mi strunesc nervii. Zîmbesc strîmb, îmi ascund tabachera în buzunar. Enervant început de misiune!

— Dom-le, dă-i drumu', te previn că mă grăbesc. Şi încă ceva, fii pregătit pentru o cursă lungă...

— Dacă domnu' plăteşte...

Şoferul bagă maşina în viteză. Un miros nesuferit de benzină îmi umple pe dată nările şi mă indispune. Mă supăr pe rablă, pe urîciosul ei stăpîn, pe ghinionul meu, dar după ce văd cum „Buick”-ul se avîntă pe Calea Moşilor, dispoziţia mi se schimbă: constat că şoferul ăsta nesuferit e un adevărat as al volanului. Execută cu măiestrie un nesfîrşit slalom printre tramvaie, trăsuri, căruţe, chiar şi printre pietoni.

Deodată şoferul îşi descleştează gura:

— Domnule, sînteţi bucureştean?

— Get-beget, mă laud eu.

— Ceva nu-i în ordine... nu-mi miroase a bine.

Glasul îi este acru, de om nemulţumit de cele din jur. Îl iscodesc pieziş. Transpiraţia îi şiroieşte întruna, de pe chelie pe frunte şi pe obraji, iar de acolo în jos, pe „jgheabul” ridurilor de sub bărbie. Ai zice că transpiră nu din pricina zăpuşelii, ci a gîndurilor.

— Unde nu-i ceva în ordine?

— În oraş..., în Bucureştiul nostru iubit.

— Nu înţeleg.

Şoferul micşorează viteza, îmi aruncă o căutătură încordată. Zice:

— A ieşit, dom'le, armata din căzărmi... Cînd îţi spun că în oraşul ăsta mort de căldură se petrece ceva!

Informaţia nu-i de ignorat. Mă răsucesc de-a binelea spre şofer, iar acesta îmi sesizează dorinţa de a-l trage de limbă.

— Armata, zici?! Pe unde ai văzut-o?

— Pe şoseaua dinspre Alexandria... s-a pus în mişcare un regiment întreg. Cu echipament de luptă, dom'le! M-am ţinut după coloană...

Aşa-i bucureşteanul nostru... că-i şofer, negustor sau doctor, îi place să pălăvrăgească. Uită că ţara-i în război, frontul e la Iaşi, că trebuie să-şi ţină gura.

— De unde ştii dumneata că nu-i vorba de o divizie?

Mă învăluie din nou cu o privire scurtă şi zeflemitoare:

— Păi, dom'le, nu m-am ţinut eu după coloană, nu l-am întrebat eu pe un românaş?! „Sîntem Regimentul 2 călăraşi!”, mi-a răspuns el.

Şoferul meu nu bate cîmpii. Regimentul există şi e cantonat în zona de sud a oraşului.

— Te pomeneşti că ai întrebat încotro mărşăluiesc?

— Nu, că ăsta-i chiar secret militar...

O clipă sînt tentat să cred că taximetristul nu întîmplător mi-a ieşit în cale; ca să mă ia peste picior pe tema secretului militar în vreme de război.

Ne apropiem de Piaţa Sfîntu Gheorghe. O cercetez cu atenţie. E liniştită. Nici urmă de militari români. Trecătorii îşi văd de-ale lor, fără să se grăbească. Nici un eveniment n-a silit magazinele de pe Lipscani să-şi tragă mai devreme obloanele.

— O iau prin Piaţa Unirii? întreabă şoferul cu acelaşi glas ursuz, de parcă eu aş fi fost vinovat de broboanele de sudoare ce-i lăcuiesc chelia.

Încuviinţez printr-o clătinare a capului şi-mi dau cu presupusul apropo de acel regiment în marş, văzut de el.

— O fi vreun exerciţiu... o alarmă ca multe altele.

— Aş! mă contrazice. Ce fel de exerciţiu e ăsta cu muniţie de luptă?

Rîde, fireşte, de mine, de naivitatea mea şi, astfel, mă obligă să zăbovesc puţin asupra informaţiei. Deci „Regimentul 2 călăraşi” a ieşit din cazarmă... cu muniţie de luptă. Alarmă reală, falsă? Şi într-o situaţie şi în alta, căpitanul Demetriad trebuia să mă avertizeze. N-a făcut-o. De ce n-a făcut-o? Să fie oare vreo legătură între „inedita” mea misiune şi...

— Poftim!... sare în sus şoferul, bucuros că poate să-mi demonstreze că nu-i un palavragiu, aşa cum aş fi fost înclinat să-l socotesc. Poftim, armata ieşită din căzărmi!

Într-adevăr, în timp ce maşina înaintează spre Podul Senatului, văd pe partea stîngă a drumului o coloană de infanterişti intrînd în marş pe Calea Rahovei, în dreptul Palatului de Justiţie. Reţin fără dificultate elementele echipamentului de luptă: arme, muniţie, căşti... Exerciţiu? Alarmă reală? Totuşi nimic în jur nu trădează vreun eveniment ieşit din comun.

— Ia-o la dreapta, pe Victoriei! îl ghidez pe şofer, iar la Poştă, opreşti!

Un minut mai tîrziu, „Buick”-ul frînează în faţa Palatului Poştei. De fapt, ciudata mea misiune care n-are absolut nimic cu Acţiunea Undele de aici începe.

Îi cer proprietarului maşinii să mă aştepte.

— Dacă nu te mai întorci? Rămîn cu buza friptă, hai?

O, ce l-aş mai apuca de reverele hainei şi ce mi l-aş mai scutura de să mă ţină minte, dar omu' e în cămaşă şi aia atacată de sarea transpiraţiei. Ce, am eu mutră de derbedeu bucureştean? S-o şterg fără să-i plătesc? Îi arunc o privire sfidătoare şi-i trîntesc pe banchetă buletinul de populaţie, că mai am vreo cinci bucăţi acasă pe nume diferite. Nu-mi bat capul cu Poşta, nu zăresc nimic suspect la impunătoarele intrări ale clădirii, aşa că traversez în fugă strada. „Grand-Hotel”-ul este ocupat în întregime de aviatorii nemţi. Nu întîmplător, căci undeva în spatele hotelului, la nici o sută de metri, pe străduţa Ilfov, se află sediul Misiunii germane aero, condusă de generalul Gerstenberg.

Trec pe lîngă restaurantul „Grand Hotel” şi zăresc din stradă, ca într-o vitrină imensă, feţele vesele ale ofiţerimii germane. Mănîncă crenvurşti îngălbeniţi de muştar şi beau bere din halbe înalte şi grele. De ce m-o fi expediat căpitanul Demetriad într-o asemenea misiune de recunoaştere? Să-i văd pe nemţi cum se îndoapă?

Intru în hotel ca un obişnuit al stabilimentului şi mă duc direct la serviciul de recepţie. Un funcţionar blond şi cu ochi albaştri, invalid – mîneca stîngă a hainei e vîrîtă în buzunar – mă întreabă amabil, în româneşte, cu ce poate să-mi fie de folos. Îi răspund fără să şovăi în germana mea fără de cusur.

— La ce cameră locuieşte domnul căpitan Willy von Pflug?

Desigur, von-ul l-am inventat pe loc, ca să-l oblig pe funcţionar, invalid de război, să deschidă un registru şi să caute în el. În vremea asta eu îmi aprind o ţigară şi-mi rotesc privirile. Pace... „În spaţiul aerian al României linişte deplină!” Hotelul doarme, naiba să-l ia, sau se preface că doarme. În restaurant, obişnuita animaţie a consumatorilor.

— Domnule...

Sună însă telefonul şi funcţionarul mă abandonează. Dealtfel, ştiu ce vrea să-mi spună, că nici un Herr von Pflug nu locuieşte la „Grand Hotel”. Îl observ cum ridică receptorul şi răspunde... Ascultă... Lasă receptorul jos, se scuză respectuos că mă va lăsa singur pentru un minut, iese de la recepţie şi se îndreaptă spre uşa ce dă în restaurant. Îl aud cum strigă de acolo în germană. „Domnul maior Blum să se prezinte urgent la telefon!” Revine apoi la locul său, urmat de un ofiţer scund şi dolofan. Îl urmăresc: moare de căldură, s-a descheiat la veston, lăsînd să se vadă cămaşa udă de transpiraţie. Strigă milităros în receptor: „Maiorul Blum la telefon!... Da, domnule general!... Cum? (Face o pauză şi-şi ridică ochii spre lampa din tavan). Am înţeles, domnule general!” Aşază receptorul în furcă şi rămîne ca hipnotizat lîngă aparat. Sesizez că s-a schimbat la faţă. De parcă i s-ar fi aplecat brusc. Nici blondului de la recepţie nu i-a scăpat această schimbare şi-l întreabă: „Ce s-a întîmplat, vă este rău?”; „Alarmă, Hans, alarmă!”, îi răspunde maiorul cu bunăvoinţă, ca unui vechi camarad, după care o porneşte grăbit spre restaurant.

În sfîrşit, funcţionarul îşi reaminteşte de mine şi, la fel de atent şi de respectuos, îmi comunică: „Regret, maiorul von Pflug nu locuieşte la noi.” Vestea mă „indispune”, mulţumesc şi ies în stradă. După cîţiva paşi mă opresc în dreptul unui geam şi-mi arunc o privire în local: vreo zece ofiţeri de aviaţie s-au ridicat de la mese şi, vizibil nemulţumiţi, se pregătesc să plece.

Aşadar, oamenii generalului Gerstenberg au intrat în alertă. Ceva tot am prins. Alarmă la ei... Alarmă la noi... Să fie ceva în legătură cu evoluţia frontului de la Iaşi?

Peste drum, şoferul se dăduse jos din maşină şi mă aştepta cu cele două portiere din faţă deschise, ca vehiculul să nu se încingă prea tare pe dinăuntru. Dau să-mi aprind o ţigară. Îmi amintesc că nu-i plac fumătorii şi o ascund enervat în buzunar. Nu vreau să-l pierd pe şofer; aşa ursuz şi nesuferit cum e, am nevoie, mai mult ca oricînd de serviciile lui. Ne aşezăm pe banchetă în acelaşi timp, el oftînd, eu gîndindu-mă la cele ce se petrec în pacea hotelului de vizavi, a oraşului. Da' ce se petrece oare?

Şoferul ambreiază şi mi se adresează cu o altă voce, oarecum mai neliniştită:

— Nu te supăra, stimate domn, mult n-o să mai pot merge cu dumneata. Se uită la mine să vadă cum reacţionez. Chelia i s-a îmbrobonit din nou.

— Cum asta? mă revolt. Ţi-am atras atenţia de cînd am urcat că te aşteaptă o cursă lungă!...

— Lungă, scurtă, nu mă priveşte... Vreau, dom'le, să ajung mai repede acasă, la ai mei... Mi-e teamă că în oraş n-o să fie a bună...

Deşi simt şi eu acelaşi lucru, mimez indiferenţa:

— Fii, domnule, serios!

— Sînt! Da' dumneata ştii ce-i în curtea Poştei? S-a înghesuit acolo, pe ne-ve, o companie... de infanterişti! Ce caută acolo? Ha? Păi vezi? S-au concentrat acolo cu un rost... Care-i ăla, dom'le? Poate mi-l spui dumneata.

— De un'să ştiu?

Fac pe prostul. Înalţ din umeri, iar el îşi continuă peroraţia:

— Păi să-ţi zic eu, că dumneata văd că eşti pus pe plimbatelea; ca să-i atace, dom'le, pe nemţii din hotel!... Nu acu', mai pe întuneric. Cum s-o întuneca, gata, şi pornesc la atac!

Uf, şoferii! Pe toate le ştiu, cu mult înaintea unor comandanţi. Sau poate m-am aşezat eu lîngă un mare strateg şi n-am băgat încă de seamă?

— Bine, omule, de ce să-i atace, că doar ne sînt aliaţi?

Şoferul se retrage subit în muţenie, ca într-o carapace. A devenit prudent. S-o fi gîndit că a mers prea departe cu strategia.

Prefectura Poliţiei a rămas în urmă. Calea Victoriei este animată, iar terasa Cercului Militar e plină de consumatori. Nu mai pricep nimic. Ne apropiem de obiectivul următor: Palatul Telefoanelor.

— Opreşti la Teatrul Naţional!

— O să mă mai opreşti dumneata în multe locuri? se îngrijorează şoferul. Ce să cauţi dumneata la Naţional? Ştie oricine că teatrul e închis! Sau nă-i fi bucureştean?

— Ţi-am lăsat în gaj buletinul. Acolo scrie dacă sînt sau nu bucureştean.

Opreşte maşina unde i-am cerut. Coboară şi el odată cu mine. Ba, mai mult, mă urmăreşte să vadă unde intru. Comportarea mea îl intrigă din ce în ce mai mult. Dacă mă lasă baltă, mă nenoroceşte. Cînd mai prind un alt taxi? Intru în Palatul Telefoanelor prin uşa turnantă. În sala mare a ghişeelor, lume puţină, şi aia liniştită. Nimic nefiresc. Deodată mă simt apucat de cot şi mă răsucesc, oarecum speriat. Mă pomenesc faţă în faţă cu Miron Popa, un camarad de-al meu. Ca şi mine, e în civil... Mă ia deoparte şi abia atunci îmi dau seama cît e de surescitat, ochii îi ard. Miron îmi şopteşte conspirativ:

— Mă, Banule, aici se petrece ceva... Am primit ordin să rămîn în zonă şi să observ o eventuală mişcare a unor subunităţi militare germane aflate prin preajmă, în palat şi în jur... Pînă-n prezent e pace, dar...

Tace. Iscodeşte imensa sală de relaţii cu publicul. Nu ştiu dacă a surprins ceva. Mă simt iar apucat de cot.

— Cred că nemţii ne-au pus gînd rău.

— Mai rău decît atît...

— Să nu ne ocupe...

Presupunerile lui Popa nu mă lasă indiferent. Acum, şi alarmarea ofiţerilor lui Gerstenberg pare să ateste supoziţia camaradului meu.

— Cum ţi-a venit ideea asta?

— Ei, şi tu, cum mi-a venit?! reacţionează Popa jignit. Directorul telefoanelor a dat ordin să fie blocate toate posturile ce aparţin germanilor... Îţi dai seama ce înseamnă asta?

Desigur... cum să nu-mi dau seama? E limpede, în aer pluteşte ceva. Poate că Popa are dreptate. Dacă am fi rupt-o cu nemţii, căpitanul Demetriad m-ar fi trimis să execut Acţiunea Undele... Aşa, comandantul nu m-a pus în temă. Îmi aduc aminte că Misiunea germană are la Telefoane şi o centrală separată, deservită numai de ei. Îl întreb:

— Nemţii de la centrala lor s-au prins?

— Încă nu... Sînt însă intrigaţi, nu-şi explică defecţiunile tehnice survenite pe anumite circuite...

Miron mă conduce către uşa turnantă, iese cu mine în stradă, unde se dezmeticeşte şi se uită lung la mine, iscoditor:

— Da' tu, Banule, cu ce treburi pe-acilea, că nu te-am văzut să-ţi plăteşti abonamentul? mă ia el la rost.

— Ei, din curiozitate... Tot e program administrativ!

Nu insistă să afle mai multe; ne despărţim. Mă uit în jur: clădirea Teatrului National pare părăsită. Pe celălalt trotuar, magazinele sînt deschise: program normal, clienţi înăuntru. Bucureştenii îşi văd nestingheriţi de-ale lor. Ce naiba, nimeni nu simte că ora H e pe cale să explodeze? Tot taximetristul meu rămîne omul cel mai sensibil şi mai bine informat din Bucureşti. Mă îndrept spre el şi-l găsesc mai nervos decît l-am lăsat.

— Ce faci, dom'le, pe unde umbli? Crezi că mă pot ţine la infinit de...

Ar fi vrut să zică: „de fundul dumitale”, însă şi-a înghiţit vorba. Mă aşez lîngă el şi demarează rapid.

— La Palatul regal n-ai vreo treabă? mă întreabă şi un surîs batjocoritor i se iveşte pe chipu-i transpirat. Că văd că ai luat toate palatele la rînd...

Cuvintele şoferului mă descumpănesc: aşadar, mă ţine sub observaţie, trage concluzii. Îmi spun însă că ar fi o prostie să-mi pierd umorul. Ripostez:

— Cum ai ghicit, nene? Mă aşteaptă regele la cină...

— Poate la cina cea de taină! pufneşte în rîs şoferul. Îmi pare rău, dom'le, cred că n-o să poţi să intri în palat: porţile au fost închise, gărzile dublate...

Ce-i asta? Nu mai pricep nimic. Omul ăsta şi-a pus în gînd să mă umilească. La urma-urmei, cine-i ofiţer de informaţii, eu sau el? Nu-mi ascund uluirea:

— Da' pe-asta cu Palatul regal de la cine ai mai aflat-o?

Vesel din cale-afară, şoferul îmi răspunde prompt:

— De la o tutungioaică, de pe Luterană, care stă cu ochii pe poarta cea mare din spatele palatului. Şi mai zicea muierea un lucru: că au pătruns comuniştii în palat.

— I-auzi, bre?!

— Unde nu-i foc, nici fum nu iese!

Şoferul micşorează viteza, din curiozitate. Străbatem Piaţa Palatului, iar el izbucneşte victorios:

— Ai văzut? Porţile sînt închise. De ce? Nu se închid decît noaptea.... Tutungioaica avea dreptate.

Regele e în palat şi cele două porţi de fier forjat s-ar cuveni să fie deschise. Deşi draperiile de la ferestrele corpului central sînt trase, descopăr între ele sclipind linii de lumină – dovadă de activitate, neobişnuită altădată la această oră.

— Merg înainte sau rămîi aici la cină?

Nu mă supăr că mă ia în balon. Zic liniştit:

— Înainte, cu viteză redusă.

În schimb, Hotelul „Splendid Parc” – unul din sediile Gestapoului – mă interesează ceva mai mult. Îl desparte de palat o stradă îngustă, numită Imperială. De la ferestrele hotelului, gestapoviştii instalaţi acolo pîndesc fiecare mişcare din palat.

— Opreşte! poruncesc cînd taxiul ajunge în faţa Bisericii Albe.

Sar din maşină şi alerg către Strada Imperială. Remarc imediat prezenţa a două camioane militare germane, trase în dreptul unei ieşiri secundare a hotelului. Nu întîmplător: soldaţii germani sînt într-un necontenit du-te-vino. N-am nevoie de alte informaţii. Mă întorc în fugă la maşină. Îl găsesc pe şofer frunzărindu-mi buletinul de populaţie. Mi-l înapoiază, privindu-mă chiorîş:

— Dom'le, eşti un om curios!... N-am văzut client mai curios ca dumneata!... Te pomeneşti c-o să-mi ceri să opresc şi la Legaţia germană?

Replicile şoferului au realmente darul de a mă buimăci. Mă tot ţine „în pumni”. Nu mă pierd însă cu firea. Îi intru în joc, încercînd să-mi ascund cît mai bine frămîntările.

— Cum de-ai ghicit? Chiar acolo!... Numai că o să te rog să fii amabil şi să opreşti mai întîi la Ministerul Finanţelor.

Şi, instinctiv, duc mîna la buzunarul de la spate, unde ţin ascuns un pistol. Na, că nu l-am luat! Că de, şoferul ăsta – cum s-o fi nimerit oare? – are prea multe feţe. Mi se face „sete” de tutun. Nici n-apuc bine să scot tabachera, că şi aud glasul lui ameninţător:

— Dom'le!

— Nu, că n-o aprind..., încerc eu copilăreşte să-l domolesc. Mă amăgesc c-o fumez... duc doar ţigara la gură, să simt gustul tutunului. Ştii care-i Palatul Catargi?

Întrebarea nu-l ia deloc prin surprindere, ca şi cînd de mult aştepta să i-o pun. Îmi răspunde ca un şcolar silitor:

— Palat clădit în 1809, de primul petrolist român, Monteoru, om din popor, pentru fiica sa Eleonora, pe care a măritat-o cu un boier de viţă veche, Catargi.