— Vă surprinde poate că sînt un bun cunoscător al muzicii dumneavoastră? Sînt muzicolog, folclorist… Poftiţi şi o legitimaţie a mea!… O să vă confirme cele relatate de mine… Acesta a fost scopul vizitei mele în frumoasa dumneavoastră ţară.

În timp ce vameşul îşi începu controlul, tînărul puse în funcţiune un magnetofon minuscul. Pe bandă erau imprimate melodii populare din munţii Vrancei şi din Maramureş.

— Cu muzică, verificarea va fi mai plăcută, adăugă el. O să vă convingeţi. Cred că pot să trec peste frontieră aceste frumoase melodii. Nu ştiţi ce comoară vă răpesc! Neegalată în aur sau în valută…

Tînărul era îmbrăcat în pantaloni gri, foarte înguşti, pantofi gri şi o imaculată cămaşă albă. Ofiţerul de grăniceri observă că atît pantalonii cît şi pantofii erau stropiţi de noroi încă umed, probabil turistul coborîse din turism în timpul ploii.

Grănicerul controlă cu atenţie rama parbrizului. Tînărul se prefăcu indiferent. Glumi chiar, cu o bună dispoziţie cuceritoare:

— Poate doriţi şi o melodie din Argeş.

Ofiţerul îi replică prompt:

— Doresc altceva!

Şi fără grabă, cu gesturi sigure, începu să demonteze rama parbrizului. Tînărul îşi pierdu zîmbetul. Pe faţă îi apărură stropi de sudoare. Din rama parbrizului ofiţerul scoase cîteva microfilme. Dar în aceeaşi clipă tînărul se prăbuşi cu un zgomot surd. Cianura pe care o avea ascunsă în batistă îşi făcu efectul fulgerător.

*

Locotenentul-major Marin Ulmu îl conduse la gară pe şeful său, căpitanul de securitate Miron Dan. Îi declară la despărţire:

— Tovarăşe căpitan, vă invidiez… O lună de zile doar în preajma brazilor din Sinaia şi eu rămîn în canicula din Bucureşti… Şi fără dumneavoastră… Îmi va fi foarte greu!

Căpitanul îl ascultă cu ochii aproape închişi, absent. Dar cînd să se urce în tren, un plutonier de securitate îl opri respectuos pe Dan:

— Tovarăşe căpitan, am un ordin scris! Bine că am sosit la timp!

Cu gest indiferent, Dan deschise plicul. Citi fără să i se clintească un muşchi pe faţă. Ulmu abia îndrăzni să-l deranjeze:

— Ceva nou, tovarăşe căpitan?

— Da. Brazii vor rămîne fără mine! Şi noi vom merge cu avionul direct la Curtici… Şi ce spuneai de caniculă?

*

După trei ore se aflau lîngă cadavrul folcloristului. Cercetară paşaportul. Dan surîse:

— Acest nume Jean Louis nu spune nimic. Să trecem la cercetarea hainelor şi a bagajului…

Căpitanul îl ascultă cu ochii aproape închişi, absent. Dar cînd s-a afundat parcă într-o permanentă toropeală. Cînd i se anunţă că nu s-a mai găsit nimic, cu vorbele-i domoale, indiferente, alunecînd ca dintr-o altă planetă, preciză:

— Am cercetat microfilmele… A fost fotografiat obiectivul militar HC 14!…

Figura proaspătă, radiind sănătate, a locotenentului-major Miron Ulmu se întunecă brusc.

— Tovarăşe căpitan, cred, că evenimentul se va elucida aici!… Documentele sînt în mîna noastră… Secretul a fost îngropat cu acest Jean Louis… Slavă grănicerilor

Dan îi privi îndelung. Vorbi cu greu mai tîrziu, cu aceeaşi voce neutră, puţin voalată:

— Dar complicele sau complicii lui Jean au mai rămas în ţară… Obiectivul militar HC 14 este ameninţat din umbră. Vei merge la Bucureşti şi vei aduna toate datele despre acest zelos „folclorist”… Eu mă voi deplasa la obiectivul HC 14… Sper să fie instalat într-un loc pitoresc. Poate voi avea norocul de brazi… şi răcoare, căci de o linişte deplină nu sînt convins!

*

În localitatea în care se afla obiectivul HC 14 nu erau brazi. Doar salcîmi, sălcii şi castani. Cînd intră pe poarta unităţii, Dan zări un cîine vagabond. Surîse, atît cît putea să zîmbească noul „Maigret” din Bucureşti, aşa cum fusese poreclit de colegii săi. Cîinele miţos îi aduse în minte o întîmplare citită undeva. Nişte spioni introduseseră în ochiul unui cîine un micro-aparat de fotografiat şi astfel obţinuseră imagini din interiorul unui obiectiv militar. Dan, după prezentarea la comandantul obiectivului HC 14, se retrase în camera pusă la dispoziţia sa. Medita: „Curios, fotografiile au fost executate de sus. În jur nu descopăr nici o înălţime! Ce-o fi făcut oare Ulmu la Bucureşti? Afurisită dilemă! Nu ştiu de unde să încep! Şi sînt tare ostenit!” După cîteva minute, coborî la colonelul-inginer Bujor, comandantul obiectivului. Bujor îl îmbie la o cafea.

— Tovarăşe colonel, aveţi vreo bănuială cumva…?

Colonelul aşteptase întrebarea, deoarece Dan îşi declarase funcţia, deşi era îmbrăcat în uniformă de ofiţer de pompieri, venit să cerceteze sistemul de prevenire a incendiilor.

— Tot efectivul a fost verificat.

Căpitanul se mulţumi să soarbă din cafeaua fierbinte.

— Pe-aici trec curse de avioane?

— Nu!

— A zburat de curînd vreun elicopter?

— Nu. Nici unul.

— Vreun avion sanitar?

— Nu!

— Dar vreun avion agricol? Mai bine zis, din agricultură…

— Nici!

Cu fiecare negaţie, Dan elimina pe rînd cîte-o ipoteză. Cu pierderea unei noi piste, căpitanul părea tot mai cufundat în tăcere, fapt ce nu-i scăpă colonelului. Urmă o linişte lungă, apăsătoare. Vorbele lui Dan se rostogoliră moi, pufoase:

— Tovarăşe colonel, vă rog să comunicaţi pentru sîmbătă dimineaţă o tragere de expertiză… cu armament special…

— Nu înţeleg, tovarăşe căpitan.

— Simplu. Ca şi cum aţi fi primit un ordin de sus de la Institutul de cercetări ştiinţifice… Deci o tragere extrem de importantă şi secretă, în acelaşi timp.

— Şi? aşteptă colonelul ca Dan să continue.

— Şi… executaţi o tragere obişnuită. Numai vîlva să fie cît mai exagerată. Încerc să întind o cursă şi atîta tot…

*

Locotenentul-major Ulmu era disperat. În afară de faptul că Jean Louis locuise la hotelul „Lido”, nu mai putu să obţină decît informaţii vagi, lipsite de semnificaţie. Bunăoară, aflase că Jean se deplasa la sate, unde, într-adevăr, culegea folclor pe care-l imprima, pe benzi de magnetofon. Nu fusese văzut cu nimeni. Nu primea pe nimeni la hotel. Mînca totdeauna singur. Ofiţerul rămase stupefiat de abilitatea cu care lucrase spionul, nelăsînd nici o urmă, cît de vagă. Tocmai se pregătea să-şi încerce norocul la hotelul „Lido”, cînd uşa se deschise şi apăru căpitanul Miron Dan. Ulmu plecă vinovat capul. Dan înţelese motivul.

— Va să zică, nimic! Nici norocul nu-i de partea noastră!

— În afară de faptul că a locuit la hotelul „Lido” şi că făcea deplasări la sate după folclor…

Căpitanul se aşeză şi îşi aprinse o ţigară.

— Bine, Ulmule, nu fii supărat! E dificil să reconstitui activitatea unui… mort… Dacă l-ai fi putut urmări, ar fi fost cu totul altceva… Fă o mutră mai veselă… Diseară sîntem invitaţi la cină la cumnata colonelului Bujor… N-ai să regreţi!

— N-o cunosc, tovarăşe căpitan.

— Am spus eu că o cunoşti? O vei cunoaşte. E o femeie agreabilă şi volubilă. Şi pare destul de interesantă.

— Credeţi?

— Sînt convins. Pe scurt: în preajma obiectivului HC 14 nu există nici o înălţime. Pricepi? N-a trecut nici un avion şi nici un elicopter pe deasupra. Atunci cum de a fost fotografiat? Din satelit? Am anunţat pentru sîmbătă o tragere specială, strict secretă. Şi am controlat fiecare mijloc de comunicaţii spre Bucureşti sau spre alte oraşe. Nu s-a deplasat decît cumnata colonelului. Nu-i aşa că devine interesantă?

Ulmu deveni din ce în ce mai atent şi mai cucerit de cele recepţionate.

— Se afla întîmplător la cumnatul său?

Căpitanul deschise o pleoapă, celălalt ochi rămase mai departe închis, parcă într-o meditaţie pe care Dan nu se încumeta să o deconspire nici chiar celor mai apropiaţi.

— Tocmai acest fapt mi-a atras atenţia. Soţia colonelului este bolnavă de nervi şi sora sa, din cauza aceasta, o bună parte din an locuieşte mai mult la colonel. Pricepi? Şi, din cînd în cînd, face deplasări la Bucureşti, acasă. Obişnuit, călătoreşte în preajma tragerilor speciale…

— Cumnata colonelului e medic?

— A urmat patru ani de medicină… Acum, după părerea mea, doreşte să se mărite…

Ulmu nu se putu opri:

— Şi v-aţi gîndit din nou la mine?

Dan îşi reţinu un zîmbet ascuns.

— De ce nu?… Ce să fac dacă pe mine nu mă plac femeile. Nu sînt un Florin Piersic. Mă mulţumesc să admir de la distanţă „cuceririle” tale. Deci, pentru a cîta oară „ginerică”?

Ulmu pufni în rîs.

— Nu vă supăraţi, tovarăşe căpitan, care va fi biografia mea pentru cină?… Biografia viitorului „logodnic”.

— Vei lucra în comerţul exterior… Îţi place?

— Mai mult mi-ar fi plăcut să fiu inginer silvic. Dar şi aşa, înseamnă că voi călători mult în străinătate…

Dan adăugă cu precauţie:

— Şi nu uita esenţialul: eşti vărul meu. N-aş fi putut să te recomand nepot sau fin, ţin şi eu la tinereţea mea… Şi ce, nu am dreptul? Poate mă şi însor…

Se auziră bătăi în uşă. Se prezentă plutonierul Stavăr, din echipa lui Dan. Raportă laconic:

— Tovarăşe căpitan, şoferul a trecut pe acasă. Locuieşte în strada Mimozelor nr. 14 şi se numeşte Ion Drugă. A mîncat, apoi s-a întors cu maşina la unitate, la obiectivul HC 14. N-a vorbit absolut cu nimeni.

— Corect, murmură Dan, apoi adăugă: ce sînt părinţii lui?

— Are numai tată. Mamă-sa a fost ucisa în bombardament, în timpul războiului. Tatăl său a fost factor poştal. Acum e pensionar. Se ocupă, în timpul liber, cu tîmplăria.

După plecarea lui Stavăr, căpitanul hotărî precipitat:

— Să ne pregătim pentru vizită! Îţi recomand un costum cît mai extravagant… Călătoreşti doar în străinătate. Nu uita să ai ţigări străine. Mie-mi plac „Kent”. Mă conduci cu maşina ta „personală”, am impresia că domnişoara Zizi se omoară după turisme. Şi pregăteşte nişte anecdote noi. Dacă le mai debitezi pe cele vechi de cînd erai în şcoala de ofiţeri, te-ai ras de primă pe viitorii cinci ani… Şi nu cumva să o repeţi pe aceea pe care am ascultat-o prima oară, cînd am căzut din leagăn din cauza rîsului. O ştia bunicul de la străbunicul său, de pe timpul Zaverei…

*

Canicula se mai potolise. Amurgul era totuşi torid. Marin Ulmu stopă cu siguranţă în dreptul locuinţei domnişoarei Zizi. Cînd cei doi ofiţeri coborîră din autoturism, auziră glasul de clopoţel al unui băieţaş de nouă-zece ani.

— Notează, Nicule: ora 20, Volkswagen vişiniu, numărul 4 B 5143… Aproape nouă.

Dan rîse copios.

— Ce faceţi aici, flăcăilor?

— Nu sîntem flăcăi. Sîntem miliţieni!

Celălalt adăugă:

— O să avem şi un borcan mare!

De data asta rîse şi Ulmu.

— De ce rîdeţi? Ne-a promis tata. E miliţian. Ofiţer.

— Iată că nu mai rîdem, conveni Dan. Dar vreau să vă verific perspicacitatea. Ce maşină a staţionat azi la orele 14 în acest loc…

Nicu răsfoi cu gravă seriozitate carnetul.

— Astăzi la orele 14 a parcat o Volga neagră cu numărul A 14295… Este?

Dan se prefăcu entuziasmat:

— Bravo! Meritaţi să fiţi avansaţi! Dar să vă pun o întrebare mai dificilă: cînd a staţionat aici un Fiat 850 de culoare albă?… Acum e acum!… Să vă văd, tovarăşe miliţian.

Nicu deschise iar carnetul, dar Petruţ îi veni în ajutor:

— N-o fi cel care s-a ciocnit săptămîna trecută cu Volga neagră chiar în acest loc?…

Nicu ridică ochii din carnet şi întrebă cu toată seriozitatea:

— Avea număr străin, nu?

Ulmu preciză precipitat:

— Da. Avea număr străin!

Copiii rîseră spontan, nereţinut, satisfăcuţi.

— E Fiatul cu accidentul… Am făcut şi proces-verbal. Priviţi aici… E numărul acesta sau nu?

Cei doi ofiţeri încremeniră. Era numărul maşinii lui Jean. Dan îi întrebă cu vădit interes:

— Şi ce accident a avut loc?

— Nu chiar un accident. Volga staţiona şi a fost lovită de Fiat… Cînd a venit şoferul Volgăi s-au certat. Dar cel din Fiat vorbea franţuzeşte. Ce-am mai rîs! Apoi s-au împăcat. Aşa sînt şoferii! Se ceartă şi se împacă în fiecare zi iar duminica de două ori: matineu şi seara…

Ulmu înghiţi în sec, amintindu-şi de investigaţia sa, în timp ce unul din puşti adăugă:

— Francezul s-a rănit puţin la frunte… A fost chiar în casa asta… Dar a venit curînd, bandajat la cap…

Ofiţerii îşi amintiră că Jean avea o zgîrietură la tîmpla stîngă. „Va să zică Jean a fost în locuinţa domnişoarei Zizi şi s-a ciocnit cu maşina condusă de Ion Drugă, înregistră Dan. Apoi, ofiţerul hotărî: „Desigur nu a fost o simplă întîmplare!”

Îi felicită pe tinerii „miliţieni”.

— Să ştiţi că dacă veţi merge aşa mai departe, o să vă decorez! La revedere şi la mai mare!

Sunară. Îi primi chiar domnişoara Zizi. Părul roşcat era vopsit de curînd. Dan constată o oarecare transformare. Avu impresia că vizita lor nu o entuziasma prea mult. Le declară deschis cauza acestei indispoziţii:

— Sora mea mi-a telefonat acum cîteva minute! Nu se simte prea bine…

Interiorul casei era plăcut, deşi abuza de un amestec de stiluri. Lîngă biroul florentin se afla un scrin modern, oferind o imagine nearmonioasă, stridentă, frizînd lipsa de bun gust. Dan nu remarcă mobila, se gîndea stăruitor. „Care e pricina adevărată a acestei schimbări atît de subite? Boala soţiei colonelului Bujor? Sau sinuciderea lui Jean la frontieră şi descoperirea microfilmelor? În tot cazul lipsită total de rutină!”

Discuţia curgea anevoios. Domnişoara Zizi era prinsă de cu totul alte frămîntări, încît prezenţa distinsului „funcţionar” din comerţul exterior trecu aproape neobservată. La cină, Dan cunoscu pe unchiul şi pe mama gazdei, o bătrînă simpatică, venerabilă şi care afişa o mare curiozitate pentru crimele pasionale. Mai ponderat, unchiul Paul, fost inginer de aviaţie, îşi exprima admiraţia sa pentru aeromodele. De altfel, destăinui cu infatuare:

— Şi acum mai fac experienţe… Întrebaţi-o pe Zizi dacă nu l-am entuziasmat şi pe colonelul Bujor.

Dan sesiză importanţa situaţiei. De aceea întrebă cu o voce obişnuită, fără nici un interes deosebit:

— Aţi experimentat aeromodele şi la colonelul Bujor?

Fostul inginer de aviaţie şi actualul aeromodelist mărturisi puţin îmbujorat de emfază:

— Da, domnul meu! Şi încă cu succes. Toţi ofiţerii m-au felicitat. Am un model, conceput de mine, care poate urca la trei sute de metri. Planează magistral. Acum l-am perfecţionat aşa că, la sfîrşitul săptămînii, voi merge cu Zizi din nou la Bujorel, aşa îi spun eu colonelului. Sper să realizez un record personal. Toată viaţa m-au preocupat recordurile!

Dan îşi fuma absent ţigara, sau aparent absent, în timp ce gîndurile i se ordonau cu luciditate: „Deci sîmbătă, o dată cu tragerile, experienţă de aeromodelism… Cît de uşor se poate fixa un micro-aparat de fotografiat sub planul unui aeromodel! De la trei sute de metri cuprinzi o zonă întinsă… Şi domnişoara Zizi, hotărît şi respectabilul ei unchi, îl cunosc sau mai bine zis l-au cunoscut pe folcloristul Jean Louis. Un singur lucru îmi încîlceşte ipotezele: francheţea fostului inginer constructor de avioane. Ori e naiv, ori extrem de periculos şi abil, încercînd prin felul său de a fi să ne dezarmeze… Mici un spion din lume n-ar fi declarat cu atîta ingenuitate manevrele cu aeromodelele. Sau poate tocmai pe acest fapt mizează.

Inginerul şi bătrîna doamnă se retraseră în camera vecină să urmărească reluarea serialului la televizor. Discuţia lîncezise total. Ulmu încercă să o reanime povestind o anecdotă prăfuită, în timp ce Zizi îi studia cu o vădită neplăcere. După ce zîmbi din politeţe la consumarea poantei, Zizi le turnă cîte un pahar de lichior. Dan îşi acoperi paharul:

— Să ne iertaţi, sîntem cu maşina! Şi ştiţi cît de uşor se pot produce accidentele… Aţi fost doar martori şi dumneavoastră acum cîteva zile la un caz neplăcut…

— Eu? Zizi tresări. Nu-mi amintesc!…

— Cînd Volga unităţii s-a lovit cu un Fiat alb, chiar în faţa casei dumneavoastră.

— A, da, da, parcă am auzit…

Dan continuă cu atenţia încordată, ca un arc gata să pleznească, deşi pe faţa ofiţerului stăruia aceeaşi mască de netulburată linişte şi indiferenţă totală:

— Nu se poate să nu vă amintiţi! Doar l-aţi pansat pe şoferul Fiatului…

Zizi preciză cu brutalitate în glas:

— Eu n-am pansat pe nimeni! Asta e sigur!

— Se poate. A fost doar o simplă supoziţie. Desigur, m-am înşelat. Dar în privinţa alcoolului, cînd conduci un turism, nu mă înşel. Am fost martor la zeci de asemenea accidente. Dar să nu vă plictisim cu aceste truisme în privinţa alcoolului.

*

A doua zi, Ulmu rămase în Bucureşti să cerceteze din depărtare pe fostul inginer constructor de avioane, în timp ce căpitanul se îndrepta cu maşina unităţii spre obiectivul HC 14. Încercă să lege o conversaţie cu şoferul, dar Ion Drugă era un taciturn convins. Răspundea în silă, monosilabic. Dan insistă, puţin scos din răbdări. „Parcă are limba legată şi bolovani în gură”.

— Mi-a povestit domnişoara Zizi de accidentul cu Fiatul alb. Acela cu număr străin… Îţi aminteşti?

— N-a fost un accident.

— Totuşi o mică, pare-mi-se, ciocnire, nu?

Şoferul răspunse apatic:

— Nimica toată… Străinul a pus frîna prea tîrziu. Sau poate frîna nu-i funcţiona normal. Se mai întîmplă!

— Totuşi s-a rănit la cap… Nu?

— Ei, rănit… O julitură la tîmplă.

— L-ai dus la spital?

— Ei, spital… L-a pansat domnişoara Zizi în casa… Eu a trebuit să plec. Dar sper că nu a murit din rana aceasta.

— Ai avut vreo pagubă? Sau poate maşina sa…

— Ei, pagubă… S-a lovit de bara din spate.

Apoi, conducătorul maşinii se cufundă în tăcerea sa impenetrabilă. Nici Dan nu mai continuă discuţia, regretînd că şoferul nu este mai dispus pentru pălăvrăgeală, cum sînt atîţia din breasla sa. Căpitanul se îndreptă spre comandantul unităţii, gîndindu-se la adevăratul motiv care o determinase pe Zizi să ascundă întîlnirea cu Jean Louis: „Să fi aflat de moartea folcloristului? E totuşi o greşeală din partea sa. Avea doar un alibi perfect: rănirea lui Jean. Poate în acele clipe Jean primise filmele realizate de unchiul atît de pasionat de aeromodele. Nu se poate spune că au lucrat prost… Curios sînt să aflu cît mai curînd raportul lui Ulmu. Sper că biografia şi activitatea încercatului aeromodelist vor fi pline de conţinut edificator”.

Comandantul îl primi pe Dan cu multă bunăvoinţă:

— Vă aşteptam, tovarăşe căpitan.

— Aţi remarcat ceva deosebit?

Colonelul rîse din toată inima, precizînd:

— Din contră. După fixarea „tragerilor speciale” nu s-a întîmplat absolut nimic. Cum v-aţi distrat la Bucureşti?

Căpitanul profită de întorsătura nebănuită pe care o luase discuţia, pe o pantă de intimitate.

— Minunat. Aveţi o cumnată ospitalieră şi agreabilă. M-a invitat la cină. Am avut bucuria să-l cunosc şi pe unchiul Paul. M-a cucerit cu tenacitatea şi tinereţea sa explozivă.

Colonelul se înveseli de-a binelea.

— E un bătrîn cuceritor! Imaginaţi-vă, la etatea lui se mai ocupă de planorism! A făcut cîteva experienţe şi aici… Da, construieşte aeromodele… Ne-a impresionat, mai ales, cu un model original care plana la trei sute de metri. Era, într-adevăr, un lucru demn de luat în consideraţie.

Dan tatonă terenul cu multă precauţie:

— Cred că a fost un constructor de avioane remarcabil. Mi se pare un om studiat, pasionat, dotat cu multă perseverenţă şi cu deosebită…

Colonelul îl întrerupse entuziast:

— Nu remarcabil ci excelent! A fost un adevărat as al I.A.R.ului de la Braşov. Şi cred şi eu, a lucrat ani şi ani în Franţa. Ba s-a specializat şi în Germania. De la Paris s-a întors cu două diplome, trei premii şi o soţie franţuzoaică. Soţia sa a murit însă peste puţin timp într-un accident de tren. Da, la Paris, mi se pare. Are şi un băiat în Franţa pe care tot speră să-l aducă în ţară. Un băiat de treizeci de ani. De băiat însă, vă rog, să nu-i pomeniţi. Sîmbătă o să-l cunoaşteţi mai bine pe unchiul Paul. Mi-a comunicat că vine iar cu aeromodelul său… Da, da, imaginaţi-vă, între timp, l-a perfecţionat… Şi să nu economisiţi laudele, îi place să fie flatat!

Dan îşi muşcă buzele şi arboră un zîmbet de circumstanţă murmurînd cu dublu înţeles:

— Vă promit că n-am să uit, tovarăşe colonel. Nu voi face economie cu complimentele. O să constataţi.

*

Dan îşi continuă controlul amănunţit al încăperilor. Venise doar în unitate ca ofiţer de pompieri, cu gradul de căpitan.

Astfel, Dan nu atrăgea atenţia nimănui asupra sa şi putea să controleze nestingherit cazarma la orice oră. În afară de Bujor, nimeni nu cunoştea adevărata identitate şi scopul sosirii sale la obiectivul HC 14. Ajunsese cu verificarea stingătoarelor la garaj. Şoferul Ion Drugă îl urmărea atent. Pe chipul lui întunecat apăru raza unui zîmbet maliţios. Îşi spunea: „Pot garanta că acest căpitan pune pentru prima oară mîna pe un stingător. Afurisită birocraţie!” În acest timp, Dan fu chemat de la garaj la telefon. În aparat auzi glasul lui Ulmu: „S-au copt căpşunile, tovarăşe căpitan!” „Bine, voi fi la prînz la Bucureşti”. Ulmu îl chema pentru o întrevedere urgentă în Capitală. Căpitanul telefonă colonelului chiar din garaj şi obţinu Volga. I se adresă lui Drugă, de altfel atent la convorbire, urmărind-o parcă cu un interes special, fapt ce nu-i scăpă lui Dan:

— Eşti gata să facem o cursă la Bucureşti?

Drugă ezită o clipă, apoi îndrăzni cu timiditate:

— Tovarăşe căpitan, aş avea o rugăminte… Nu ştiu dacă…

— Te rog! Hai, omule, îndrăzneşte!

— Aş putea să-mi iau şi soţia? Vrea să-şi vadă părinţii. Şi vă spun sincer, de două zile aşteptăm o asemenea ocazie.

— De acord! consimţi Dan înveselit, bucuros că va mai fi cineva în limuzină, în afara taciturnului şi întunecatului conducător. Călătoria cu Drugă nu era prea amuzantă.

Şoferul opri maşina la capătul localităţii, unde îşi avea locuinţa înconjurată de o livadă spaţioasă. În cîteva clipe, soţia lui Drugă, Mimi, îşi făcu apariţia cu o valiză voluminoasă şi cu o colivie de plastic, în care se agitau două găini şi două gîşte. Femeia se scuză cu un torent de cuvinte:

— Să mă iertaţi, tovarăşe căpitan, îi aprovizionez pe bătrîni, măcar atît să fac şi eu… Da, îmi macin tinereţea în văgăuna asta!… Dumneavoastră, care staţi la Bucureşti, nu bănuiţi ce plictiseală e aici. Mai ales, cînd vin ploile de toamnă! Sau viscolul iernii. Nu te poţi urni din cameră săptămîni întregi.

Mimi era o femeie frumoasă şi suplă, cu un corp elastic, perfect. Avea predispoziţie pentru discuţii interminabile. Dan se întreba, cuprins de o vie curiozitate: „O fi oare adevărat că spiritele contrarii se atrag şi în căsătorie? Cum s-ar explica altfel căsătoria şoferului, urît şi taciturn, cu această femeie expansivă, frumoasă şi, oricum, mult mai stilată! Curioasă asociere!”

Parcă ghicindu-i gîndurile, Mimi turuia cu o voce plăcută, muzicală:

— Mi-a spus soţul meu că aţi venit să inspectaţi aparatele de stins incendii. Eu de mică aveam admiraţie pentru pompieri. Am crescut la circ, am fost artistă pînă nu de mult! Toţi din familie am fost circari. Nu-i o viaţă plăcută, dar circul are o poezie a lui. De sus, de la paralele, cînd vedeam pompierul lîngă arenă mă linişteam. Îmi dădea un fel de calm, de siguranţă. Şi dumneavoastră îmi inspiraţi acelaşi calm şi linişte.

— Vă mulţumesc, replică Dan, şi adăugă cu umor: de altfel la etatea mea nu mai pot radia decît linişte şi calm profund.

Femeia rîse amuzată, încercînd să-l complimenteze:

— Şi bărbaţii tineri pot fi calmi! Nu înseamnă, vai de mine, că sînteţi bătrîn! Aţi fi fost un bun îmblînzitor de animale. Tatăl meu a dresat urşi, cai, cîini, maimuţe, porumbei şi purici. Da, de ce rîdeţi? E o plăcere să priveşti purici dresaţi… Mai ales dacă reuşiţi să descoperiţi vedetele de prima mînă.

Soţia lui Drugă îl bine dispuse pe Dan. De aceea, politicos, propuse şoferului să o conducă mai întîi pe Mimi acasă. Aceasta primi cu căldură propunerea lui Dan, revanşîndu-se:

— Voi avea bucuria să vă servesc cu o cafea preparată de tatăl meu. Pot jura că n-aţi mai băut o asemenea cafea! Şi lîngă cafea, o dulceaţă de cireşe amare, făcută de mine… Nu mă laud, dar nimeni nu mă întrece în preparatul dulceţei… Jur!

Apoi femeia se adresă iritată soţului său:

— Hai, Ionele, invită-l şi tu pe tovarăşul căpitan! Tovarăşe căpitan, să-l iertaţi că este atît de urîcios… Şi ştiţi din ce cauză? Dacă pe noi ne-a făcut Dumnezeu în zilele lucrătoare, pe el l-a făcut duminica, în orele suplimentare şi prost plătite. De, era şi Dumnezeu ursuz şi plictisit în acele clipe.

Dan refuză cafeaua. În schimb, admiră casa împodobită cu o vegetaţie luxuriantă, cu un porumbar ca un foişor din basm, cu o mansardă îngropată în flori multicolore. Viţa de vie atîrna peste gard ciorchini proaspeţi şi minusculi.

— Să ştiţi că această locuinţă pare desprinsă din paradis. Aşa că am să beau cafeaua cînd ne vom întoarce să vă luăm. Şi nu am uitat nici de dulceaţa de cireşe amare.

Mimi protestă cu o vehemenţă adorabilă:

— Nu. Eu voi veni abia sîmbătă dimineaţa acasă, cu acceleratul de cinci. E cel mai puţin aglomerat. Aşa că poftiţi la cafea şi la dulceaţă.

Dan amînă cafeaua pe altă dată, pretextînd că va trebui să ajungă la timp la comandamentul pompierilor.

— Dacă nu voi fi peste un sfert de oră acolo, vă jur că pentru mine va lua tot Bucureştiul foc!… Şi nu ştiţi ce înseamnă cînd ia foc pompieria.

Peste cîteva minute se prezentă la comandamentul pompierilor, unde îl aştepta Ulmu. Se retraseră într-un birou.

— Tovarăşe căpitan, ştiţi că Paul a fost în Franţa?

— Ştiu! Cred că m-ai chemat pentru ceva mai important.

— Ştiţi că soţia sa era din Paris?

— Şi că are un fiu în Franţa. De etatea lui Jean Louis…

— De treizeci şi ceva de ani, deci de vîrsta pasionatului folclorist Jean Louis…

— Şi asta am ştiut-o cu precizie. Care-i însă surpriza?

— Desigur, nu ştiţi că domnul Paul mai are un prieten, fost aviator de recunoaştere, deci cu o mare aplicaţie pentru fotografiile aeriene… Şi o mare experienţă în arta schiţelor de teren. A, să nu uit, acest ins a fost închis mai mulţi ani…

Căpitanul privea visător prin norii deşi de fum de tutun. Fumau amîndoi ţigară de la ţigară.

Spre surprinderea sa, Dan o găsi pe Mimi lîngă şofer, cînd ieşi din comandament.

— Mi-aţi refuzat cafeaua, dar eu tot v-am adus-o! V-am pregătit un termos. De altfel, am fost nevoită să viu să-i aduc lui Ionel cheile de-acasă. Le-am uitat la mine. Tare ar fi fost caraghios dacă ar fi intrat pe fereastră. Vi-l imaginaţi, cum este el butucănos şi greoi, escaladînd fereastra?

Şoferul privea în altă parte, oarecum jenat de modul cum îi prezenta consoarta sa atît de volubilă. Dan îi sări în ajutor, avertizînd-o pe Mimi:

— O să se supere! Cred că exageraţi! Soţul dumneavoastră e un bun atlet.

— Aş! rîse femeia. E moale ca o mămăliguţă moldovenească! Cînd a avui accidentul cu Fiatul alb nici măcar nu l-a înjurat pe francez cum trebuia…

— Eraţi acolo? încercă Dan să afle cît mai multe lucruri despre incidentul dintre Drugă şi Jean Louis. Miza pe predispoziţia de pălăvrăgeală a femeii.

— Eram. Mă luase la Bucureşti cu domnişoara Zizi. Abia ce-am ajuns, l-am trimis să cumpere nişte caise. Eram singură în Volga, cînd ne-a tamponat bezmeticul acela! Şi el, în loc să-l ardă cu vreo două, aproape că-i cerea scuze. Doamne, de ce n-am fost eu bărbat! Îl culegeam pe francez pe făraş şi-l transportam în urnă funerară în ţară. Mie îmi plac bărbaţii cu nervi. Ce dacă era străin. Să fi deschis ochii…