Deşteptătorul ţîrîi strident. Sunase la orele 16 cu o riguroasă exactitate. Inginerul Popovici, încă stăpînit de somn, privi cu uimire camera străină a hotelului, încercînd să‑i definească, în semiîntuneric, contururile. Nu reuşi. Căscă. Se întinse. îşi aminti că este ziua cînd avionul avea să‑l aducă în ţară. Cu papucii în mînă se repezi sub duş. Pentru cîteva minute nu se mai auzi zgomotul apei. Inginerul, după vechiul său obicei în asemenea clipe, fredona o melodie. Era un afon iremediabil. Dar cînta cu convingere şi conştiinciozitate. Era un meloman şi un adept fanatic în a transforma baia într‑o sală de concert. Ieşi din baie strîngîndu‑şi halatul cu mişcări grăbite. Îşi aprinse o ţigară şi puse în priză ibricul pentru cafea. Mai avea suficient timp pînă la decolarea avionului. De aceea, fără grabă, începu să‑şi facă bagajul. Deodată se auzi o bătaie în uşa capitonată. Nu răspunse imediat. Ciocănitul se repetă la fel de discret. „Cine o fi? Nu aştept pe nimeni pînă la orele 18,30.” Auzind pentru a treia oară bătaia în uşă, se decise să deschidă. Îşi trase halatul la gît. Apăsă pe clanţă şi… se sprijini, halucinat, de prag, murmurînd.

— Nu… Nu pot să cred… Tu eşti mort… De un sfert de veac eşti mort…

Dar „fantoma” se dovedi din carne şi oase. Şi voce.

— Cred că‑i momentul să‑ţi revii la realitate. Hai, hai, linişteşte‑te. Nu sînt strigoi, dragă Nelule.

Noul venit închise cu siguranţă uşa în urma sa, după ce, cu o privire fugitivă, controlă palierul etajului. Continuă:

— Te‑ai obişnuit cu mine sau nu?

— Pleacă!… Dispari, bîigui, încă înspăimîntat şi trăind sub presiunea emoţiei, inginerul Popovici.

— Sînt fratele tău Crin, ce dracu’ nu mă recunoşti, Nelule.

— Tu eşti mort de douăzeci şi cinci de ani.

Crin rîse gros:

— Atunci sînt fantoma mea. Poftim, fantoma te îmbrăţişează… şi te pofteşte pe fotoliu… A, să nu dea cafeaua în foc, cum se spune.

Sub privirea încă uluită a fratelui său geamăn, Crin turnă cu gest familial cafeaua în ceşcuţe.

— Îţi place mai dulce?

Nelu nu răspunse. Nu sorbi nici din cafea. Rămase înmărmurit, perplex, nereuşind să articuleze un singur cuvînt.

După ce gustă din cafea, Crin vorbi degajat.

— Mă vad obligat să‑ţi ofer explicaţii mai ample… Poate aşa vei scăpa de starea asta de imbecilitate. Imaginează‑ţi că pe front, la un cadavru, s‑au găsit actele mele. Aşa că eu am fost dat „căzut pentru patrie în Tatra”. Cu actele celui ucis de glonţ am trecut la inamic, mă atrăgea occidentul. Ai înţeles sau trebuie s‑o iau de la cap?

Nelu întrebă cu vocea voalată de surprindere:

— Tu ai făcut această mişelie?

Crin nu se supără, ci rîse amuzat, puţin cinic.

— Ei, vezi că ţi‑a venit vocea?! Şi logica. Ai înţeles cît de simplu a fost…

— Simplu, se revoltă inginerul, numeşti simplu cînd părinţii noştri au murit înlăcrămaţi fiind convinşi că şi‑au pierdut copilul pe front.

— Fără sentimentalisme! Apoi se scuză. Şi eu m‑am gîndit la voi, dar ştiam că numai aşa am să vă uşurez situaţia din ţară. Ce‑aţi fi făcut dacă în biografiile voastre ar fi fost trecut: „fiu (sau frate) aflat în străinătate”? Ai fi ajuns tu pe postul în care eşti azi dacă în biografia ta nu ar fi fost scris: „un frate, Crin, căzut în luptele din Tatra”, de îmbăta sufletul celui de la cadre? Să vorbim raţional, Nelule. Şi, te rog, serveşte din cafea… Iar de‑i vorba de sacrificiu să ştii că doar eu m‑am sacrificat pentru voi!

— Preferam adevărul, Crin. Să fi primit o scrisoare. Atît.

— Iată‑ne şi patetici! Eşti amuzant, Nelule!

Rîse ascuţit şi îşi umplu din nou ceaşca de cafea. Vorbi mai autoritar, răsuflînd adînc:

— Să spunem că părinţii au murit cu o durere în plus. Am să le cer iertare. Dar să nu‑ţi închipui că dacă ar fi ştiut că trăiesc ar fi murit surîzători. Nimeni nu rîde în faţa morţii. Dar, să lăsăm filozofia banală pe seama erudiţilor rataţi. Şi poate am avut motivul meu să las impresia că am murit…

Bănuitor, inginerul se îndepărtă cu fotoliul de fratele său geamăn. Nu‑i plăcea cum se desfăşura discuţia şi, mai ales, îl agasa rîsul impertinent şi îndrăzneţ al fratelui său. Ca să schimbe cursul convorbirii, se hotărî să destupe ultima sticlă de ţuică, pe care o găsise uitată într‑o valiză‑burduf.

— Să bem pentru întoarcerea ta din moarte, să bem pentru revederea noastră, Crin. Ε o ţuică veche de acasă şi sper că nu i‑ai uitat gustul. Noroc!

Crin răspunse ambiguu:

— Chiar dacă l‑am uitat, Nelule, voi avea ocazia să‑mi reamintesc curînd gustul ţuicii. Cînd eram tineri, după cum îmi amintesc, nu‑ţi prea plăcea ţuica. Tu erai copilul model şi silitor, eu eram contrariul tău… Tu erai ochiul care rîde al bătrînului nostru, eu eram ochiul care plînge, aşa ca în basm.

Rîse din nou sec, rece, distant. Nelu simţi că în faţa sa se află un alt Crin, impulsiv, străin, cinic şi fără scrupule. Această constatare îi repudia şi‑l amăra profund. Îl încurajă, totuşi, spre destăinuiri.

— Sper că te‑ai hotărît să te întorci în ţară. Eu am să te ajut, Crin.

Crin răspunse la fel de enigmatic, cu o umbră de rîs maliţios pe faţă:

— S‑ar putea să mă întorc… Da, da… Şi chiar mai curînd decît îţi poţi imagina tu, Nelule.

— Te voi ajuta să‑ţi faci actele, propuse inginerul neînţelegînd aluzia directă şi dură exprimată brutal de fratele său.

— A, nu‑i obligatoriu să te osteneşti… S‑ar putea ca în clipa asta actele să fie gata făcute. Hai, hai, să mai ciocnim un pahar pentru norocoasa noastră întîlnire. Utilă pentru amîndoi! Prozit!

Ciocniră paharele. Între cei doi fraţi începu un fel de pîndă mută. Ascunsă. Inginerul era vizibil intrigat de răspunsurile cu dublu înţeles pe care le primise. Ceva nu‑i părea în ordine. Sună, sub un pretext oarecare, după personalul de serviciu. Dar nu‑i răspunse nimeni, nu s‑a prezentat nimeni la apelurile sale insistente. Încercă să dea un telefon la Ambasada română, dar Crin îl reţinu cu un gest aproape violent.

— Lasă, telefonul, dragul meu, avem atîtea să ne comunicăm în aceste puţine clipe cîte ne‑au mai rămas pînă la despărţire.

Nelu se opuse vehement.

— Trebuie să vorbesc la ambasadă în privinţa maşinii care mă va duce la aeroport.

Crin îl privi cîteva clipe în ochi. O tăcere profundă se aşternu între ei ca un zid despărţitor. Inginerul se simţi lezat de hohotul de rîs viclean al fratelui. Acesta îi replică insolent:

— Poftim vorbeşte! Sînt dornic de conversaţii inteligente!

Nelu păli. Telefonul nu formă tonul. Centrala hotelului nu‑i putea răspunde. Îşi exprimă revoltat, în panică, amara sa constatare.

— Firul telefonului meu a fost tăiat.

— Serios? înseamnă că eşti perspicace. Felicitările mele!

— Să lăsăm gluma.

— Să discutăm serios.

— Aceasta este şi intenţia mea sinceră. M‑am gîndit la amîndoi.

Inginerul, dîndu‑şi seama de intenţiile fratelui său şi de situaţia precară în care se află, ripostă energic.

— Te rog să te gîndeşti numai la tine, Crin. Asupra actelor mele îmi place să reflectez numai eu. Să fim clari. Îmi pare ciudat cum judeci lucrurile.

— Aparent, dragă Nelule. După ce vei afla adevăratul motiv al vizitei mele, s‑ar putea să fii de acord cu mine. Îţi fac o propunere rezonabilă. Ε bine să te gîndeşti înainte de a‑mi răspunde. Tu vezi cît de bine semănăm noi amîndoi? Singura deosebire este că tu n‑ai mustaţă.

— Şi ce‑i cu asta?

— Aşteaptă. Şi priveşte.

Crin intră în baie şi în cîteva secunde îşi rasa mustaţa subţire.

— Ce zici de această miraculoasă asemănare?

— Unde vrei să ajungi?

Crin îşi mai umplu un pahar de ţuică.

— Vreau să‑ţi spun că ar trebui să profităm amîndoi de această similitudine cu care ne‑a hărăzit soarta. Vom putea cîştiga bani mulţi. În toate valutele, chiar cele mai forte din lume, şi chiar în aur. În aur, Nelule!

Inginerul răspunse după o scurtă meditaţie.

— La ce te referi? Nu înţeleg.

— Bine. Ce‑ar fi să mă întorc eu în ţara în locul tău? Tu tot trebuie să revii peste o lună la noi. Ei, după o lună ai să te întorci tu în locul meu. Un fel de carusel… Interesant, nu?

— Ε o propunere jignitoare. Şi în ce scop să te întorci în locui meu şi cu actele mele?

— Iată aşa… mi‑a venit dor de ţară… Nu‑mi dai voie?

Rîse fals, nescăpîndu‑l din ochi pe Nelu.

— Asta ar însemna o mistificare ordinară!

— Care ne va ajuta pe amîndoi cu valută forte.

Pentru o clipă inginerul se simţi derutat, dezorientat. Nu putea crede că fratele său a ajuns chiar spion, care vine să‑şi trădeze oamenii pămîntului natal.

— Văd că nu poţi înţelege, Nelule. Te ajut, poftim! Tu lucrezi la un institut militar de cercetări în domeniul armamentului. Perfect. Eu activez aici în slujba unui mare trust de armament. Ne interesează invenţiile voastre. Le plătim în aur. Eu merg la birou în locul tău. Mă întorc cu documentele. Şi banii îi vom împărţi în două, frăţeşte…

Nelu sări de pe scaun. Chipul i se albise, tot sîngele i se scurse din faţă. Abia reuşi să articuleze cu revoltă.

— Ticălosule!

— Fără insulte! Eu am încercat să ne înţelegem ca între rude. Dar constat că nu‑i posibil. Ţi‑am propus o afacere prosperă. Dar m‑ai refuzat în mod stupid. Bine, eu n‑am scrupule, să ştii.

— N‑am să te las, răcni Nelu.

— Nici n‑am nevoie de aprobarea ta. Am să te forţez, iubite frăţioare.

Nelu explodă.

— Aş fi curios să aflu în ce fel.

— Îţi voi satisface imediat curiozitatea. Tu ai ales varianta asta. Eu ţi‑am propus o soluţie echitabilă şi rezonabilă.

Cu paşi fermi se îndreptă spre uşa apartamentului vecin. Ciocăni. Uşa se deschise şi apărură doi indivizi înalţi, cu cefe de tauri furioşi, laţi în umăr, traşi ca la şapirograf.

— Cred că argumentul este convingător, onorabile şi distinse frate. Speri că ţi se va ridica monument pentru onestitatea ta ridiculă? În locul unei înţelegeri judicioase alegi un prizonierat, un domiciliu în tovărăşia acestor simpatici prieteni. Te priveşte personal.

— Asta înseamă că m‑aţi sechestrat, răbufni Nelu.

— Asta înseamnă că scopul nobil scuză mijloacele folosite împotriva cuiva lipsit totalmente de simţul major al realităţii. Te previn: din această clipă, să ştii că, în mod obiectiv, nu mai ai nici o şansă de partea ta. Mă voi informa de progresul invenţiilor româneşti în domeniul armamentului şi fără concursul tău direct şi discret.

Nelu înţelese că situaţia sa era mai mult decît dramatică. În toată tragedia sa îşi spuse, mai avînd o singură speranţă: „Voi fi descoperit de la bun început. Înlocuirea va fi sesizată de tovarăşii de la birou”. Parcă înţelegîndu‑i gîndurile, Crin spuse:

— Peste o lună, cînd am să mă întorc cu planurile noului tanc românesc, ai să te convingi personal că nimeni, absolut nimeni nu va observa această substituire. Pot să‑ţi demonstrez de pe acuma. Cunosc fiecare masă şi fiecare creion de la biroul tău. Despre cine vrei să‑ţi vorbesc, despre şeful institutului, despre colonelul inginer Ştefănescu? Ţi‑a recomandat să‑i aduci o maşină filtru pentru cafea? Este în valiza ta cenuşie. Ce materiale ai cumpărat de aici pentru institut? Dacă vrei ţi le spun chiar şi în ordine alfabetică. Să ştii că din umbră eu te‑am ajutat să‑ţi procuri toate materialele… De cine vrei să‑ţi vorbesc? De colegii de birou? De maiorii Panait şi Răducanu? Sau despre soţiile lor? Hai, verifică‑mă!

Inginerul nu mai putea suporta tensiunea extraordinară la care îl supusese în mod sadic fratele său. Într‑un moment de încordare nervoasă, apucă vasul de aramă de lîngă pat, gata să‑l repeadă în Crin. Dar unul din gealaţi, cu o mişcare rapidă, îi întoarse braţul. Scăpă, ruşinat, vasul din mînă. Crin zîmbi de situaţia ridicolă la care se expuse fratele său.

— Te‑am rugat să fii calm. Te avertizez: prietenii mei sînt extremi de abili. Şi e prima şi ultima oară cînd nu te pedepsesc pentru un asemenea gest negîndit. Pe viitor nu‑ţi garantez dacă după o atare ispravă nu ai să fii în lumea viselor… Uite, eu trec peste toate şi vreau să beau ultimul pahar la despărţire!

Nelu respinse paharul din faţa sa.

— Nu face nimic, voi bea cu prietenii mei. Ei sînt mai înţelegători decît propriul meu frate. Abia aştept să o întîlnesc pe doamna Stoica. Deşi trecută de patruzeci şi cinci de ani, gazda arată încă bine, nu lipsită de unele farmece. Eu, în locul tău, n‑aş fi refuzat‑o… Eu nu am de gînd să o refuz…

Nelu pricepu că în cele cîteva minute se schimbase totul pentru el, întreaga sa viaţă. Un singur gînd îl mai încălzea: „Trebuie să scap de aceşti doi călăi, cu orice risc, şi să anunţ Ambasada română. Astfel îi voi avertiza pe cei din ţară! Ε tot ce‑mi rămîne de făcut”. Faţa i se făcuse pămîntie. Simţi că se sufocă. Trase mult aer în plămîni. Clipele erau chinuitoare constatînd totala sa neputinţă să intervină în această criminală substituire de persoană.

Cu ultimele puteri, Nelu îi ameninţă:

— Cînd voi scăpa din acest prizonierat, voi aduce la cunoştinţă…

Crin nu‑l lăsă să‑şi termine fraza.

— Nelule, fii logic. Dacă ameninţi, ai toţi sorţii să‑ţi închidem gura pentru totdeauna. Nu va fi prea spectaculos. Va fi dureros! Dar nu uita şi cealaltă variantă. Colaborarea cu mine. Ai o lună de zile să meditezi la rece. Îţi las deschisă portiţa alegerii, să optezi pentru soluţia rezonabilă. Ne vom servi reciproc.

Îţi spun la revedere, deoarece cu ajutorul cloroformului vei dormi confortabil în apartamentul vecin. Îţi dai seama că nu poţi rămîne aici pînă la miezul nopţii… Prietenii mei vor avea o atenţie plină de afecţiune pentru tine. Ei nu uită că, totuşi, eşti fratele meu. De aceea te rog să nu uiţi nici tu… Atunci totul va fi în perfectă regulă…

*

În drum spre aeroport, Crin îşi imputa faptul că a fost nevoit să aleagă cea de‑a doua ipoteză. I‑ar fi convenit să se fi înţeles cu Nelu. Acţiunea lor ar fi rămas în istoria spionajului mondial. Le‑ar fi acoperit numele cu nemoarte. Dar îşi imaginase rezistenţa fratelui său, o bănuise, o anticipase, lucid, pregătise contralovitura. Pentru orice eventualitate. De altfel, din copilărie a fost străin de Nelu. Nici nu bănuise Nelu că fratele său încă de la optsprezece ani a lucrat pentru o organizaţie de spionaj hitleristă. Din ordinul organizaţiei pe front, şi după metodele ei din ultimele săptămîni ale războiului, atunci cînd totul era pierdut, Crin îşi valorificase identitatea şi schimbase actele cu un decedat. El trebuia să lucreze mai departe sub un alt nume. Aşa a ajuns în slujba trustului de armament. Şi nu regreta. Era excepţional răsplătit.

Privi prin parbriz cum maşina înghite kilometrii autostrăzii cu o lăcomie devoratoare. Cauciucurile scrîşneau din cauza vitezei exagerate. Treceau cu o iuţeală ameţitoare printre semnalizatoarele cu sclipiri diavoleşti, depăşind zeci de maşini, într‑o cursă infernală să nu piardă avionul de Bucureşti.

Lui Crin îi părea rău că îmbătrînise. Era mort de oboseală. De cîteva ori se surprinse aţipind. Se ruşină. Altfel visase întoarcerea sa în ţară. Totuşi se simţea bine. Îi era dor de Bucureştiul copilăriei. Îl atrăgea acum învălmăşeala sălbatică de faruri şi avertizoare luminoase. La Bucureşti va găsi mai multă linişte deconectantă. Această metropolă avea darul să te sufoce. Ştia că nu are o misiune uşoară.

La fiecare pas va întîlni tot felul de capcane. Cum oare se comportă contrainformaţia din România? Zîmbi: „Cu experienţa mea de treizeci de ani voi reuşi, desigur, să pun contraspionajul în cui! Le voi trimite la plecare un salut cordial!”

În avion, Crin se studie în oglindă. O asemănare perfectă. Cercetase doar cărarea părului. De cînd erau mici, pentru a se putea deosebi, măcar după frizură, Crin purta cărarea în dreapta iar Nelu în stînga. Spionul închise ochii şi rememoră datele cu asiduitate. „Tovarăşe colonel inginer Ştefănescu, v‑am adus acest filtru de cafea precum mi‑aţi cerut la plecare. Tovarăşe maior Panait…”

Tresări nervos, spunîndu‑şi: „Dar dacă mă aşteaptă cineva la aeroport? S‑ar fi putut ca Nelu să fi anunţat data şi ora întoarcerii… Poate doamna Stoica…” Dar îşi aminti cît de discret şi modest este fratele său. Nu şi‑ar fi permis să deranjeze pe nimeni pentru el… „Of, doamna Stoica… Primele zile o să fie mai dificil pînă am să‑mi conving proprietăreasa. Trebuie să fiu tot timpul în alertă de gradul I să nu mă trădez. Mai tîrziu lucrurile vor intra în normal. Procent de sută la sută la îndeplinirea misiunii!” Trase un gît de coniac din sticla plată pe care o purta în buzunarul pantalonului.

Încrederea îl cucerea tot mai mult: „În gestapou am avut profesori deosebiţi. Ei m‑au condus mai departe şi după război, cînd am intrat în slujba acestui gigant trust de armament. Cîte misiuni nu am îndeplinit de atunci? Nu a rămas continent nebătut de mine. Am lucrat în Africa, în America, în Asia, în Australia! De Europa nu vreau să mai vorbesc. Şi, ce curios, să am emoţie cînd mă întorc în ţara mea, unde cunosc la perfecţie limba şi aproape fiecare localitate mai răsărită. E, probabil, emoţia datorită reîntîlnirii cu pămîntul natal şi revederea cu vechii prieteni. Nu‑i uşor să‑ţi vezi oraşul natal după un sfert de veac, o viaţă de om cum s‑ar spune. Ε explicabilă neliniştea care mă obsedează şi leacul e tot un păhărel de coniac”.

Fata cu părul blond şi ochii albaştri, întunecaţi, ca mările privite de sus, din avion, anunţă cu vocea limpede, muzicală:

— Atenţiune! Prindeţi‑vă centurile de siguranţă! Pregătiţi‑vă pentru aterizare pe aeroportul Otopeni‑Bucureşti!

Avionul ateriza lin pe pista nouă a aeroportului.

Pe Crin îl copleşi linia modernă, arhitecturală, a clădirii aeroportului. Îşi mărturisi cu un fel de satisfacţie: „Gata! Am început să ne civilizăm şi noi! Vrem să ajungem Europa din urmă”. I s‑a întîmplat de puţine ori să fie atît de sigur pe un paşaport! Da, paşaportul era veritabil, nu putea să‑i pricinuiască nici o neplăcere. Gîndul acesta îl învioră. Cum ar fi putut sesiza elementele de control schimbarea persoanelor atît de abil înfăptuită? Trecu, tot cu succes, şi de controlul vamal al bagajelor. Răsuflă uşurat.

Se opri la bufetul luxos al aeroportului, tentat să‑şi satisfacă uimirea şi evidenta curiozitate. Părea cucerit de tot ce înregistra.

— Ei, domnule chelner, un coniac dublu!

— De care? întrebă ospătarul.

— De cel mai bun, tovarăşe, se corectă de această dată Crin. Zîmbi. „Am păşit cu stîngul! Pe viitor trebuie să înlocuiesc formula de «domnule» cu «tovarăşe»… da, am citit surprinderea din ochii chelnerului, nu, mai nimerit a «ospătarului»… Privi cu interes în jur. Lîngă masa lui se aşeză o tînără. „Cum naiba să‑i spui «tovarăşă» cînd are picioare de fildeş veritabil! Şi lungi şi dezgolite mai mult decît trebuie! Ar trebui numită zeiţă… Dar nu pentru picioarele ei am venit la Bucureşti. Nu trebuie să uit că Nelu avea cu femeile o conduită extrem de cenzurată, să nu zic severă sau rigidă. Deci, pofta‑n cui, domnule Crin! Deocamdată! Dar, la dracu’, fetele astea din Bucureşti îţi toarnă jar în sînge şi te întineresc în mod galopant.” Să scape de tentaţie, cumpără un ziar şi se afundă în lectura unui articol vehement îndreptat împotriva fustelor scurte. Era şi nu era de acord. Da, în Crin trăiau, sau, mai bine zis, începuseră să trăiască doi oameni: el şi fratele său Nelu. Privi cu interes în jur. În orice clipă ar fi putut fi cunoscut de cineva. Trebuia să nu comită nici o gafă demascatoare. Prudenţă, prudenţă şi iar prudenţă.

Se instală comod într‑un taxi, aranjîndu‑şi cu meticulozitate bagajele. Ştia că Nelu este pedant şi acest fapt nu trebuia să fie uitat de el nici o clipă. Se pregătea minuţios pentru întîlnirea cu doamna Stoica. Era prima piatră de încercare. Şi decisivă. Trebuie să‑şi impună ţinuta sobră, oarecum distantă, pedantă şi modestă a fratelui său. Nelu Popovici era un celibatar convins, un om retras, izolat de viaţă, preocupat numai şi numai de invenţiile sale. Rareori îşi permitea o relaxare şi mai niciodată o escapadă, o aventură amoroasă. Toate acestea nu‑i conveneau lui Crin, un temperament opus, vivace, gata oricînd de o petrecere prelungită şi o femeie nostimă. De aceea îşi propuse un autocontrol extrem de exigent, călugăresc.

Sună la sonerie de două ori, după obiceiul nescris al casei, dar hotărît de proprietăreasă. Repetă semnalul. În sfîrşit, uşa se deschise şi în cadrul ei apăru doamna Stoica. Femeia făcu o adevărată demonstraţie de entuziasm, dragoste şi înaltă apreciere chiriaşului întors din străinătate. Se îmbujorase la faţă de bucurie.

— Domnule Nelu, mă crezi sau nu mă crezi, dar află că ţi‑am dus dorul. Şi încă un fapt: pe mine nu mă înşală cafeaua. Te‑am văzut în cafea cum stăteai în avion. Jur, nu rîde. De cărţi nu‑ţi mai spun! Se tăiau numai pe valetul de pică…

Femeia îl privea îndelung şi insistent, fapt ce nu‑i conveni lui Crin.

— De ce‑ţi ascunzi ochii, domnule inginer?… Sau n‑am prea fost cuminţi în străinătate, am fost puţin ştrengari… Se cunoaşte după cum ai slăbit… Hai, să‑ţi ajut la bagaje că eşti stors de oboseală…

Crin o lăsă să meargă cu valizele înaintea sa, iar el o urmă cu două geamantane mai voluminoase.

Înţelese unde‑i camera sa şi fu mulţumit cînd femeia, deschizînd uşa larg, îi mărturisi:

— Am avut grijă şi de cactusul dumitale preferat… Să vezi cît de bine arată!

— Vă rămîn îndatorat pe toată viaţa, doamnă Stoica. Dar să ştiţi că nici eu nu v‑am uitat! Mai întîi să respirăm o clipă după aceste şase etaje! Chiar şi cu liftul oare!

— Să‑i dau drumul lui Bubi înăuntru? Ε dornic şi el să vă salute sosirea!

Cu gest sigur, deschise uşa de pe coridorul larg prin care pătrunse un foxterier. Crin înlemni. La această surpriză nu se aşteptase. Cîinele se repezi mai întîi la Crin, apoi, se retrase speriat şi începu să latre dezlănţuit. În zadar doamna Stoica încercă să‑l îmbune:

— Bubi… Bubişor… Ε domnul Nelu… Nerecunoscătorule, e tăticul care îţi aduce şocolată… Ingratule, termină cu lătratul.

Crin trecu spectaculos prin toate culorile curcubeului, în timp ce cîinele, pătimaş, îşi continua asalturile cu neistovit şi harnic elan, mereu împrospătat. Crin încercă un fel de scuză, motivare.

— Nu mă recunoaşte, deoarece mi‑am schimbat colonia… Hai, Bubişor, mă superi…

— Bubi, hai să‑l pupi pe tăticu, te roagă mămica, ingratule!

Dar cîinele nu renunţa la nobila sa îndeletnicire. Crin, neputincios, se văzu demascat de această jăvruţă intransigentă, pe care nu o prevăzuse în programul său atît de judicios calculat de specialişti şi de ei personal. Cîinele lătra acum şi mai disperat din braţele stăpînei sale, care încerca fără nici un rezultat să‑l potolească.

Episodul devenea penibil, în timp ce Crin îşi continua explicaţia mai mult sau mai puţin convingătoare.

— Hai, lasă, Bubişor, ai să te obişnuieşti şi tu cu noua mea colonie, sau nu‑ţi place mirosul ei? Să ştii că pentru tine am să‑l schimb. Vreau să rămînem prieteni, nu înţelegi?

Doamna Stoica îşi arboră un zîmbet enigmatic şi‑l privi lung, cercetător, în timp ce‑i declară cu o voce siropoasă.

— Să nu schimbi colonia. Mie îmi place mirosul în mod deosebit.

— Vă place, serios? Asta mă bucură nespus.

Cu gesturi sigure, Crin deschise o valiză‑burduf. Scoase o sticlă mare de colonie şi o minunată rochie cenuşie de interior.

— Mi‑aţi spus că această culoare vă place, nu?

Femeia protestă formal:

— Vai ce risipă! Toate pentru mine?… Nu ştiu cum să‑ţi mulţumesc…

Cu un zîmbet larg şi plin de satisfacţie, îl sărută fratern pe frunte, apoi, se agită adăugind:

— Este tot ce‑am visat şi mi‑am dorit mai mult. Îţi sînt recunoscătoare. Şi nu pot să mă revanşez decît cu o cafeluţă… Nimic nu‑i mai recomandabil după un drum lung. Reconfortantă şi liniştitoare. Tu, Bubişor, să stai cuminte cu tăticu.

— Am surprize şi pentru el. Îl împac imediat!

— Vai, domnule Nelu, ne răsfeţi prea mult… O să mă vezi cu rochia nouă… Cum de n‑ai uitat că griul este culoarea mea preferată?…

Proprietăreasa dispăru grăbită din camera lui Crin. Cu ajutorul direct al şocolatei, Bubi, mare amator de dulciuri, încheie pe viaţă un tratat de armistiţiu cu Crin. Da, un tratat sincer de neagresiune şi convieţuire paşnică. Cînd se reîntoarse doamna Stoica, mai, mai să scape cafelele de pe tavă. Bubi se afla în braţele lui Crin şi îi lingea degetele.

— Aţi văzut că m‑a recunoscut cînd s‑a obişnuit cu mirosul coloniei?

Doamna Stoica, emoţionată şi flatată constată:

— Aşa‑i Bubic al nostru: inteligent! Foarte inteligent!

Un zîmbet ciudat îi juca pe faţa fardată din abundenţă. Dar Crin nu‑l observă. Era preocupat cu cafeaua. Numai el ştia prin cîte emoţii trecuse. Era totuşi mulţumit de primul său examen.

În Alger suferise şi mai mult din cauza unui căţeluş nenorocit. Dar asta e cu totul o lată poveste. Şi de atunci au trecut ani mulţi. Mai ales pentru el şi pentru viaţa sa angajată mereu într‑un joc periculos. Desfăcu pentru sărbătorirea completă o sticlă de coniac. Numai astfel se deconecta după o încercare decisivă şi epuizantă.

*

Prezentarea la serviciu a fost un alt examen periculos şi hotărîtor. Emoţia prin care a trecut cu Bubi i‑a dat o nebănuită stare de nelinişte şi nesiguranţă. Pentru prima oară, în lunga şi primejdioasa sa carieră, se simţea lipsit de calmul necesar activităţii sale. Îşi impunea o atenţie mărită, o vigilenţă deosebită. La fiecare pas putea întîlni o capcană. Controlă şi verifică minuţios lista cu cadouri întocmită de fratele său Nelu. Se strădui să ajungă primul la serviciu, pentru a se familiariza cu localul, cu fiecare încăpere şi birou.

Arătă legitimaţia la biroul de control cu un aer degajat, sigur. Subofiţerul de serviciu constată cu admiraţie:

— Tot dumneavoastră primul, tovarăşe inginer Popovici.

Urcă grăbit scările. Trecu din birou în birou. Îşi recunoscu masa sa de lucru. Mai privi fotografiile colegilor săi de cameră să nu‑i încurce, deşi în privinţa memoriei vizuale nu avea nici un dubiu. Salută cu entuziasm reţinut, dar politicos şi decent, sosirea şefului său direct, a colonelului inginer Vasile Ştefănescu. I se adresă cu o voce impresionant de sigură.

— Tovarăşe colonel, nu am uitat filtrul pentru cafea!

Colonelul zîmbi înţelegător şi preciza:

— Va fi în folosinţa tuturor, dragul meu.

— Mai am un filtru de rezervă. Pe acesta îl vom reţine pentru noi la serviciu…

— Nu, nu, filtrul meu va rămîne la birou, protestă colonelul. Dar am impresia sau mă înşel, parcă ai mai slăbit, tovarăşe inginer.

Pentru a doua oară înregistra aceeaşi observaţie. Motivă.

— Nu, nu greşiţi, tovarăşe colonel, am slăbit cîteva kilograme. Nu mult. Dar am slăbit. Nu a fost uşor să procur toate materialele. Alergătură, încurcături. Uneori, deşi destul de rar, rea‑voinţă… Credeţi că imperialiştii nu au intuit în ce scop ne procurăm noi aceste materiale? Oho‑ho! Şi le convine oare faptul că noi le întrebuinţăm pentru armament în vederea apărării naţionale? A, nu… Bineînţeles că eu am încercat să‑i derutez cît mai mult…

— Hai să vedem ce‑ai realizat?

După ce o oră au lucrat cu uşa încuiată, pentru a nu fi deranjaţi, colonelul Ştefănescu constată bucuros:

— Nu se poate spune că ai pierdut timpul şi ai cheltuit valuta fără folos. Dimpotrivă. Adaugă şi sincerele mele felicitări. Şi pentru a‑ţi reveni la vechea formă, vreau să te odihneşti. În octombrie este foarte frumos la munte. Mai ai zece zile de concediu. Ţi le dau acum ca să te întorci cu o capacitate sporită de muncă. Tancul nostru într‑o lună şi jumătate trebuie să se afle la expertiză în tancodrom. Pricepi?

— Desigur, tovarăşe colonel. Soluţia dumneavoastră este judicioasă. Deşi cred că în două, trei zile voi reveni la normal.

— Nimic. Ε ordin. Pleci din această clipă şi voi consemna să nu te primească la birou decît după zece zile.

Nedorind să dea de bănuit cu insistenţa sa necugetată, Crin, prefăcîndu‑se mulţumit şi flatat de atenţia afectuoasă a şefului său, replică:

— Vă rămîn îndatorat pentru atenţia pe care mi‑o acordaţi… Şi am să plec chiar mîine, undeva la munte…

— Şi, nu uita, o odihnă activă! Să te întorci cu puteri înzecite, căci în zilele în care ai lipsit Panait şi Răducanu ţi‑au luat‑o înainte! Dar nu am nici o teamă! Îl cunosc bine pe inginerul Ion Popovici. Şi capacitatea sa de muncă.

*

Din mai multe motive, Crin nu regreta această perioadă de zece zile, cînd nu va reuşi să pătrundă la schiţe. Înseamnă că între timp invenţia se va finisa. Se va trece chiar la expertiză, deci o probă în plus, pentru a verifica proprietăţile noului tanc. În al doilea rînd, mai avea o misiune nu tocmai plăcută la Sibiu. Era împuternicit să reactiveze doi foşti spioni hitlerişti. O misiune dificilă şi de maximă răspundere, pe care el o proiectase pentru mai tîrziu. Îl încurajă faptul că acum, cînd nu este bănuit, nu este suspectat, va putea acţiona la Sibiu în largul său. De aceea aduse acasă o sticlă de vin pentru a sărbători evenimentul plecării sale la munte. Aşteptă să fie chemat la masă de către proprietăreasă, jucîndu‑se în hol cu Bubicuţ, cu care devenise prieten la cataramă. În sfîrşit, auzi glasul doamnei Stoica. Se spălă şi, cu şervetul încă în mînă, pătrunse în sufragerie. Dar rămase înlemnit şi surprins. Alături de doamna Stoica se afla o femeie în jur de treizeci de ani, cu trup suplu, cu părul blond şi ochii albaştri. Proprietăreasa, cu o licărire ascunsă în privire, făcu prezentările cu o ceremonie exagerată.

— Domnule inginer Ion Popovici, pentru mine domnu’ Nelu, să vă prezint pe domnişoara Corina Vlad. Cred că nu vă supără faptul că va lua masa cu noi. Este o funcţionară mult apreciată la telefoane. Lucrează chiar la oficiul central…

— Cum ar putea să mă supere o domnişoară atît de superbă şi pe cine oare ar putea supăra o asemenea prezenţă? Probabil că am intuit evenimentul extraordinar pentru mine şi am adus o sticlă de vin înfundat de Murfatlar. Da, să sărbătorim cum se cuvine întîlnirea noastră.

Gazda era mulţumită de cursul acţiunii, ţinu doar să precizeze:

— Luînd‑o în pensiune pe domnişoara Corina Vlad mă mai ajut şi eu…

— Desigur, desigur, aprobă Crin, dar de fapt prezenţa funcţionarei de la telefoane nu‑i era de loc pe plac. Era un stăruitor semn de întrebare: „Dacă proprietăreasa a remarcat faptul că Bubi nu m‑a recunoscut? Şi dacă nu şi‑a ţinut gura şi a ajuns la securitate?!… De ce nu! Ε un fapt logic. Securitatea a sesizat şi a „băgat‑o pe fir” pe această telefonistă, de fapt lucrătoare a securităţii, bine fixată pe statele de plată… Nu‑mi rămîne decît să o verific mîine şi să mă interesez la oficiul central…

Se poate să fie şi doar o biată telefonistă astenizată de munca ei solicitantă. În tot cazul, un avertisment şi un atent semnal de alarmă! Da, atenţie mărită pînă aflăm în ce ape se scaldă şi, mai ales, ce urmăreşte această diafană Corina Vlad.”

Prînzul a fost copios, apreciat de comeseni şi doamna Stoica, o amabilă amfitrioană, s‑a văzut obligată să mai aducă o sticlă de vin. Crin, bine dispus, dar mereu prudent, le anunţă la desert.

— Regret că timp de zece zile voi fi nevoit să vă părăsesc pensiunea…

— Veţi călători iar în străinătate? o luă pe Corina gura pe dinainte.

Crin sesiză seriozitatea întrebării, dar răspunse distrat.

— A, nu, doamnele mele, am primit restanţa din concediu şi voi fugi la munte… Străinătatea m‑a obosit…

— Unde veţi pleca? se interesă exagerat Corina.

— La Braşov, răspunse cu incertitudine Crin. Din greşeală era să rostească Sibiu!…

— La Braşov! se miră cu bucurie sinceră Corina.

— Da, la Braşov. Nu înţeleg de ce vă surprinde faptul. Ε un oraş obişnuit pentru toamnă…

— A, da, da, încuviinţă fata. Total de acord cu dumneavoastră. Mă miră doar coincidenţa bizară. Şi eu plec o săptămînă la Braşov la o soră a mea. Sper că o să ne întîlnim…

Şi fata rîse dezinvolt, adăugînd cu entuziasm:

— Sper că vom profita împreună de aceste zile superbe de toamnă braşoveană! Neegalată toamnă la poalele Tîmpei.

— A, desigur, desigur îmi va face chiar plăcere.

— Sînteţi amator de excursii? Sînt gata să vă însoţesc. Sînt o perfectă ghidă de excursie…

— A, nu mă îndoiesc. Deşi, eu, dragă domnişoară, nu sînt un alpinist redutabil. Dar cu dumneavoastră, vă asigur, îmi va face plăcere o promenadă mai prelungită. Să ne gîndim şi la vîrstă.

Fata îi luă vorba din gură, întrerupîndu‑l:

— O să vă convingeţi că oamenii la Braşov n‑au vîrstă. Toţi sînt la fel de tineri.

Crin îşi stăpîni nervii.

— Atunci am să mă predau în mîinile dumneavoastră.

— Şi nu o să regretaţi, domnule inginer. Pe mine mă găsiţi la sora mea, locuieşte pe strada Lungă 128 B.

Crin se retrase îngîndurat: „Hotărît este de la securitate. S‑a demascat cînd s‑a decis să mă urmărească întocmai ca o umbră şi la Braşov, pînă în vîrful munţilor. Cam prea deschis a lucrat domnişoara noastră, ar fi putut să inventeze un motiv mai plauzibil. Deci stare de alertă totală”.

A doua zi dis‑de‑dimineaţă se informă la serviciul Corinei Vlad. Da, spre surprinderea sa, fata era de mai mulţi ani în această slujbă. Crin conchise: „Probabil e numai colaboratoare. Dar voi avea la dispoziţie trei zile în care, sper, că voi rezolva arzătoarea problemă a fraţilor Sindelar. Cînd va veni domnişoara Corina voi fi liber să escaladez munţii Braşovului şi Făgăraşului.

Cînd ceru o cameră la hotelul „Carpaţi”, Crin era obsedat doar de umbra Corinei Vlad. „Trebuie chiar mîine să plec la Sibiu, peste trei zile îmi va sosi codiţa de la Bucureşti. Jur că o să mă amuze jocul cu această fată drăguţă şi naivă. M‑am descurcat eu în situaţii mai dificile la Paris sau Londra. Acum mă voi juca întocmai ca pisica bătrînă cu un şoricel novice în meserie! Dar la Roma unde aveam după mine două umbre? Simţindu‑mă urmărit acţionez, paradoxal, mai în voie şi mai lucid. Deci, abia aştept să începem jocul, stimabilă Corina. Dar pînă să ne întîlnim îmi rămîn la dispoziţie trei zile, trei zile bune”!

Crin se instală în camera 202. Controlă încăperea în mod riguros. Verifică la dispecerat şi pe vecinii de cameră. Era un vechi şi salutar obicei al său. Făcu un duş, îşi schimbă costumul şi, împrospătat, coborî la cină în elegantul şi modernul restaurant al hotelului.

Comandă o porţie de langustă şi un vin negru. Spre surprinderea sa, i se aduse o întreagă cutie de langustă din Cuba. Vrînd‑nevrînd, trebui să o servească împreună cu o porţie dublă de maioneză. Vinul era admirabil, mai bun ca orice tonic. Crin se lăsă pradă gîndurilor. Plănuia cum să lucreze a doua zi la Sibiu, o acţiune fulger, prin surpriză, şi imediat înapoi la Braşov. Desigur, va trebui să împrumute de undeva un turism. Dar cum? De unde? De la O.N.T.? Nu. Renunţă la acest plan, fiind prea hazardat. Bătea la ochi. Ce‑ar fi să călătorească doar cu trenul? Va trece neobservat. Făcu prin local cu privirea un tur de orizont. Nu era observat. Constatarea îl bucură şi mai comandă o sticlă de vin negru. Cînd să ducă paharul la gură, înmărmuri cu mîna rămasă agăţată, undeva, în aer. Fata îl descoperi cu privirea şi aproape că de bucurie i se aruncă de gît.

— Mi‑a spus de la recepţie că sînteţi aici… sau, mai bine zis, că eşti aici! Şi‑am vrut să‑ţi fac o surpriză, plăcută sper, Nelule!

Crin părea în al nouălea cer. Se tutuiră.

— Corina, mi‑ai făcut cea mai minunată surpriză din viaţa mea!

Se aşeză ciripind la masa lui Crin. Se dezlănţui o adevărată avalanşă apocaliptică.

— Am plecat în concediu cu trei zile mai devreme. Ştii că din cauza ta? M‑am informat de la sora mea cum este timpul la Braşov. Cînd m‑a anunţat că‑i frumos, chiar în drum spre birou mi‑am cumpărat bilete la accelerat. Deci am evadat cu trei zile înainte să nu pierd magnificul început al lui octombrie. Şi încă ceva… Mi‑a fost dor de tine, Nelule!

— Minţi. Dar minţi atît de frumos!

— Eu mint? întreab‑o şi pe soră‑mea. Cum am venit am alergat după tine. Nici n‑am ţinut seama că acasă avea musafiri deosebiţi.

— Îţi mulţumesc, Corina. Ε prea mult ce‑ai făcut pentru mine.

Crin medita: „Prin acest gest s‑a descoperit total. Sînt reguli care nu se calcă. S‑a deconspirat. Pentru mine a devenit ca un semnal de alarmă. Ce‑ar fi să o încerc cu «proba de foc» a alcoolului? După ce am să o îmbăt la mine în cameră, îmi va spune şi laptele pe care l‑a supt! Da, ideea nu‑i de lepădat.”

Crin amestecă băuturile. După vinul roşu, trecu la gin, apoi la coniac. Se opriră la campari. O altă haltă la şampanie. La orele două descoperiră şi barul de noapte al hotelului.

Se dreseră cu vermut amestecat cu gin, o băutură care doboară şi cinci bărbaţi. Corina se clătina binişor, rostind ca un magnetofon dereglat.

— Nelule, nu uita, la orele cinci plecăm pe Postăvaru… Fii cuminte!

Către orele trei şi jumătate, Crin o transportă, mai mult pe braţe, pe Corina în camera sa. Fata, ca prin vis, îi amintea:

— Nelule, nu uita, obraznicule, la orele cinci plecăm pe Postăvaru… Fii cuminte, răule!… Te spun doamnei Stoica!…

Cum au ajuns în cameră, Crin o dezbrăcă pe îndelete, apoi stinse lumina. Corina, epuizată, adormi ca un copil, mai murmurînd automat:

— La cinci, nu uita Postăvaru.

Apoi, adormi buştean. Crin îi cercetă minuţios, cu migală, poşeta. Nu descoperi nimic suspect. Acest fapt îl mai învioră. După o metodă a sa, o mai verifică şi prin treziri bruşte, punîndu‑i întrebări. Dar fata trecu cu succes şi acest examen dificil. Cînd se trezi dimineaţă, cu ochii cîrpiţi de somn, se ului privind ceasornicul‑brăţară. Sări ca arsă.

— Scoală‑te, răule! Din cauza ta am întîrziat. Ε ora unsprezece şi jumătate! Să‑ţi fie ruşine, leneşule!

Crin se trezi anevoie. Fata îl îndemnă:

— Hai, îmbracă‑te! Ne aşteaptă munţii!

Bărbatul încercă o eschivare:

— Corina dragă, ţi‑am mai spus, eu nu am anii tăi! Am patruzeci şi şapte de ani!

Fata îl sărută pătimaşă.

— Răule, pentru mine nu ai decît anii mei… Şi poate şi mai puţini… Hai, sărută‑mă şi tu, să ne împăcăm!