Cineva deschise o fereastră. Aerul tare năvăli brusc şi, odată cu el, mirosul de zăpadă proaspătă. Bărăganul părea o imensă hlamidă albă, punctată de bumbii negri ai ciorilor. Deodată se auzi glasul controlorului:

— Biletele la control!

Era de mirare cum funcţionarul acela spătos reuşea să se strecoare atît de bine prin mulţimea pestriţă, printre valize şi baloturi.

Locotenentul tresări. Se auzi strigat. În aglomeraţie, observă părul blond al prietenei sale, Ileana Plop. Fata se străduia să ajungă pînă la el. Ofiţerul o ajută. Ileana, agitată şi obosită de atîtea eforturi, abia mai vorbea.

— Ioane, tu aici?

— Dar tu? Te credeam la Bucureşti. Vroiam chiar să trec pe la tine…

— De se nu m‑ai anunţat că vii în Capitală? Te‑aş fi aşteptat… Totdeauna faci aşa. Şi nu e frumos! Ce zici?

— Doar cu o oră înaintea plecării acceleratului am aflat de această misiune… Abia am avut timp să‑mi fac bagajele…

După o scurtă pauză, fata i se adresă cu o voce nebănuit de energică:

— Minţi. Ştiai de ieri că pleci. Mi‑a comunicat prietenul tău, Alecu… Acum înţelegi de ce te‑am căutat?

Ileana avea dreptate. Ofiţerul urma să îndeplinească o misiune specială şi, dintr‑o precauţie bine întemeiată, nu informase pe nimeni despre deplasarea sa în Capitală, încercă o scuză, dar cu prea puţin temei logic:

— Probabil că Alecu a aflat înaintea mea… De multe ori se întîmplă şi aşa…

Fata îl apostrofă cu maliţiozitate:

— Se întîmplă şi aşa… cînd doreşti să scapi de o prietenă inoportună… Iartă‑mă, n‑am să te mai oblig să treci pe la mine! Ce proastă sînt!… Dar nu voi mai fi!

Ofiţerul se strădui să o îmbuneze:

— Te înşeli, Ileana. Dacă nu te‑am anunţat, probabil că am avut motivele mele… Observi că sînt în misiune…

— Misiune… veşnica scuză a tuturor ofiţerilor!

— După ce îmi termin treburile, trec pe la tine. Sper că îţi va trece supărarea şi că diseară vom ieşi împreună. A venit o cîntăreaţă nouă la restaurantul militar…

Lui Tudor nu‑i scăpă starea de agitaţie a fetei. Simţea la ea ceva străin, necunoscut pînă atunci. În gesturi, în privire, în aplecarea capului pe spate şi, mai ales în rîs, în toate apărea parcă o altă fiinţă. Ofiţerul îşi explică totul printr‑o singură cauză: starea ei de iritare. Cîndva hotărîseră să se căsătorească, dar Ileana îi pusese o condiţie de netrecut: numai dacă vor rămîne în Bucureşti. În zadar i‑a demonstrat Tudor că un ofiţer de marină îşi are întotdeauna garnizoana lîngă mare. Ileana nu accepta în ruptul capului să părăsească Bucureştiul. Au rămas totuşi prieteni; el aştepta ca Ileana să renunţe la obsesia sa de a nu părăsi Capitala, iar ea spera ca ofiţerul să fie mutat la Bucureşti, motivînd: „Atîţia ofiţeri de marină se află în Bucureşti! Nu poţi să te aranjezi şi tu?” Dar Tudor iubea cu pasiune marea şi nu ar fi părăsit‑o toată viaţa. Era fiu de pescari de pe litoral. De cîteva generaţii marea le intrase în sînge, în inimă, se identifica cu existenţa lor, era singura lor raţiune de a fi, de a trăi.

Ileana îi ceru o ţigară.

— Parcă n‑ai fumat niciodată?… Aşa‑i?

Îi întinse pachetul de „Amiral”.

— Ori de cîte ori sînt supărată, fumez!

Ofiţerul zîmbi:

— Deci te‑am supărat pentru întîia oară, fiindcă pînă acum nu te‑am văzut fumînd!…

— Ai face bine să nu mă mai vezi fumînd niciodată. Asta ar însemna să nu mă mai superi… Pricepi?

Totuşi, Tudor constată că Ileana fumează ca un fumător cu stagiu îndelungat. Ţinea ţigara în mîna stîngă, trăgea adînc fumul în piept. Observă chiar că are degetele îngălbenite de nicotină. Nu‑şi putu reţine o remarcă usturătoare:

— Am impresia că, de cînd nu ne‑am văzut, ai fumat cam mult… Aş putea să aflu ce te‑a supărat atît?

— Tu! Şi numai tu! ripostă Ileana cu un zîmbet provocator, maliţios.

Trenul se apropia de ultima staţie înainte de sosirea în Bucureşti. Pe culoar se produse o adevărată busculadă. Două curente de călători se ciocneau… Ofiţerul o pofti pe Ileana în compartiment, observînd cu mirare:

— Hai înăuntru! Imaginează‑ţi, trenul este supraaglomerat şi, cu toate că locurile din compartiment au fost vîndute chiar de la Mangalia, nici un călător nu s‑a prezentat pînă acum!

— Deşi sînt supărată pe tine, nu am să te refuz! Sînt foarte obosită, iar în compartiment voi fi ferită de atîtea îmbrînceli.

Cînd intrară, sergentul major Vasile Rizea se ridică respectuos în picioare. Apoi, totul se petrecu în cîteva secunde. Ileana făcu să acţioneze un minuscul pulverizator. Un miros înţepător se risipi fulgerător în compartiment. Tudor şi Rizea se prăbuşiră ameţiţi. Ileana, ţinîndu‑şi respiraţia, ridică geanta cu corespondenţa secretă, o introduse repede în valiza ei, spre a nu atrage atenţia şi părăsi în grabă compartimentul. Cînd trenul opri în Gara de Nord, cei doi militari încă nu‑şi reveniseră. Controlorul, care îi descoperi întîmplător, deschise repede fereastra şi, ameţit la rîndu‑i, anunţă cu ultimele puteri:

— Să vină miliţia!

Ofiţerul sosit la faţa locului nu putu să constate decît dispariţia documentelor secrete şi starea de inconştienţă a celor doi militari. Încercă să‑i trezească, dar nu reuşi. Un medic care venise între timp hotărî transportarea urgentă a celor doi marinari la Spitalul Militar Central.

*

Căpitanul Miron Dan şi locotenentul major Marin Ulmu se îndreptau într‑o „Volgă” spre Spitalul Militar Central, unde se aflau internaţi cei doi militari, însoţitorii corespondenţei secrete ce dispăruse atît de misterios din trenul de Constanţa.

Marin Ulmu se arăta revoltat pe bună dreptate.

— Se poate, tovarăşe căpitan, atîta neglijenţă? Doi curieri militari, un ofiţer şi un subofiţer, prădaţi de documente extrem de importante… Ce poate fi mai condamnabil? Ce poate fi mai de neiertat? Pentru mine e inexplicabil!

Spre disperarea sa, Ulmu constată că vorbea în van. Privi, contrariat, faţa calmă şi indiferentă a şefului său. Îşi spuse în gînd: „Pot jura că omul acesta nu are nervi. Uite ce impasibil stă! Parcă ar fi vorba despre o întîmplare de pe o altă planetă. Din Marte, bunăoară… Gata, a închis şi ochii… Nu mai rămîne decît să adoarmă! Iar eu stau ca pe jar! Abia aştept să dau ochii cu cei doi netrebnici!”

Ulmu reluă discuţia şi mai iritat:

— Tovarăşe căpitan, există oare pedeapsă pentru asemenea specimene? De cînd e armata noastră pe lume, nu s‑a întîmplat un caz asemănător! Sau cel puţin nu‑mi amintesc! Auziţi: militari cu experienţă, doi oameni tineri şi puternici, bine înarmaţi, şi să le dispară de sub ochi geanta cu documente! Şi încă ce documente! Nici nu ştiu dacă există pedeapsă pe măsura faptei lor!

Ulmu, auzind respiraţia regulată a căpitanului Miron Dan, se opri înciudat. Şeful său aţipise pe semne. Dar se înşela, căci imediat îi auzi glasul neutru, indiferent:

— Se mai întîmplă, tovarăşe locotenent major! Apoi, trecîndu‑şi mîna peste faţă, căpitanul îşi cercetă îndelung barba asprită, adresîndu‑se înviorat parcă subalternului său:

— Ce zici, n‑ar trebui să mă bărbieresc? Aşteaptă‑mă cîteva minute. Uite, ai şi o revistă la dispoziţie…

Spre totala uluire a lui Ulmu, căpitanul opri maşina şi intră în prima frizerie. Locotenentul major şedea ca pe ghimpi. Multe ciudăţenii descoperise la superiorul său, atît de apreciat de altfel, dar de data aceasta comportarea lui îl scosese cu totul din sărite. Şi, culmea, după ce se întoarse ras ca un ginerel, îşi invită subalternul la o gustare.

— Doar două tartine cu icre, o pereche de crenvurşti şi o sticlă de apă minerală! Nu am pus nimic în gură de ieri.

În timp ce mînca, mărturisi ajutorului său:

— Am rămas cu o obişnuinţă… Să nu rîzi… Pe cînd eram mai tînăr, m‑am îndrăgostit de o asistentă de la Spitalul Militar Central… De ce rîzi, da, am fost şi eu înamorat, ăsta‑i cuvîntul, nu? Ei, de cîte ori mă duceam la ea, mă bărbieream. Pricepi? De aceea m‑am bărbierit şi azi… Numai că ea s‑a căsătorit de mult şi eu sînt obligat să suport în continuare risipa de colonie pe faţa mea. Au exagerat, nu? Şi nu‑i o colonie prea grozavă.

Marin Ulmu îşi privea tot mai surprins şeful pe care, în taină, îl diviniza. Uneori, originalitatea căpitanului i se părea studiată, alteori i se părea înduioşător de sinceră şi naivă. Niciodată nu puteai să descifrezi pe faţa lui Dan ceva. Era ca un Sfinx. Cînd ţi se părea mai bine că dormitează, că‑i absent, deodată, prin surprindere, îţi indica pista adevărată a unei acţiuni. Cei cercetaţi de căpitan mărturiseau că tocmai această comportare, aparent lipsită de nerv, apatică, descumpănea uneori mai mult decît oricare interogatoriu încrucişat. Dar, în acele clipe, căpitanul părea preocupat numai de tartinele cu icre şi parcă uitase cu desăvîrşire cazul extrem de dificil ce‑i aştepta la spital. Şi totuşi, aruncînd o privire asupra ceasului de la mînă, spuse brusc: „Da, acum e timpul să plecăm!” Ulmu se întrebă fără să înţeleagă: „De ce acum?” Dar, la spital se lămuri, cînd doctorul de serviciu îi vesti:

— Aţi sosit tocmai la timp, oamenii noştri s‑au trezit de două minute! Puteţi vorbi cu ei…

Ulmu constată: „Nici de data aceasta Dan nu a greşit” Nu se putu reţine să nu‑i declare admirativ:

— Zău, tovarăşe căpitan, dumneavoastră nu greşiţi niciodată! Sînt convins!

Dan îl privi cu o severitate rece, tăioasă:

— Ce, vrei să te propun la primă? La avansare? Află că am greşit de foarte multe ori. Ştii că nu‑mi plac deloc complimentele…

*

Locotenentul Ion Tudor şi sergentul major Vasile Rizea abia se treziseră. Ofiţerul zîmbi descoperindu‑l pe căpitanul Dan lîngă el. Ulmu privea buimăcit. Uluiala îi crescu şi mai mult în clipa în care Dan le întinse mîna şi îi felicită cu căldură şi recunoştinţă:

— Bravo, băieţi, v‑aţi comportat foarte bine! Totul a mers strană, nu?

Tudor vorbea cu glas scăzut.

— Aşa cum aţi prevăzut, tovarăşe căpitan! Numai un singur lucru: nu m‑am aşteptat ca atacatoarea să fie tocmai o fată cu care urma cîndva să mă căsătoresc… Mai de mult…

— Povesteşte‑mi totul… dar dacă eşti obosit, pot reveni mai tîrziu! Ce zici?

Cei doi curieri militari protestară energic:

— Putem vorbi acum, tovarăşe căpitan! Totul a trecut cu bine! Sîntem gata s‑o luăm de la început. Deşi n‑a fost uşor.

Sergentul major Rizea adăugă sincer:

— Pe mine mă mai doare puţin capul… Aşa, ca după un chef… Şi simt încă un gust înţepător… Sufocant…

Militarii marinari povestiră pînă la ultimul detaliu scena din tren. Dan mai puse cîteva întrebări suplimentare lui Tudor.

— Cum ai cunoscut‑o pe Ileana?

— La mare. Acum doi ani, pe plajă la Mamaia. Ne‑am plăcut din prima zi. Părea o fată cumsecade şi apropiată.

Dan ar fi vrut să‑şi aprindă o ţigară, dar se răzgîndi. În spital fumatul este interzis cu desăvîrşire. Se mulţumi doar să frămînte ţigara între degete.

— Tovarăşe locotenent, ai observat la Ileana ceva suspect?… Se interesa de serviciul dumitale?

— Niciodată, tovarăşe căpitan. Dimpotrivă, acum cîteva luni îmi propusese condiţionat un serviciu în Bucureşti, dacă plec din armată… Admitea să se căsătorească cu mine numai dacă voi rămîne în Capitală. O asemenea eventualitate am exclus‑o din capul locului. Ce‑i drept, la întîlnirea din tren a fost extrem de agitată… Parcă era alta… Aşa cum nu o cunoscusem niciodată…

Locotenentul major Ulmu îşi explica acum siguranţa şi calmul de mai înainte al lui Dan. Se simţea puţin lezat, puţin supărat, dar şi plin de o sinceră admiraţie pentru şeful său. În sfîrşit, îl auzi pe Dan, încheind discuţia:

— Ε de‑ajuns pentru azi. Odihniţi‑vă, dragii mei. Un somn sănătos, tovarăşe Tudor, e mai reconfortant decît o mie de somnifere. Dacă o să mai avem nevoie de dumneavoastră, o să apelăm! La revedere!

*

Ajunşi la birou, Dan i se adresă prieteneşte subalternului său:

— Mai eşti supărat pe mine, Ulmule?

— Cum aş putea fi? M‑aţi uluit şi astăzi…

— Vorba! Iar începi! Complimentele să le pui la C.E.C. pe numele dumitale.

Rîseră amîndoi, deşi Dan rîdea atît de rar…

— Ce era să fac, Ulmule? Priveşte aici acest mesaj cifrat, interceptat de organele noastre.

Locotenentul major citi pe un mic pergament: „X 8 Z O O 4 D 1 9 T 8 4 5 Y 4 1 5”.

— Şi ce înseamnă, tovarăşe căpitan?

Dan îi citi conţinutul descifrat: „Tren 481, vagon 5, compartiment 1, ziua 23”.

— M‑am interesat şi am fost informat că era ziua în care comandamentul marinei urma să expedieze documente secrete la Marele stat major. Am stat de vorbă cu cei doi curieri şi am pus compartimentul sub o atentă supraveghere… Pe spioni îi interesau documentele secrete, iar pe mine mă interesau „dumnealor”… Şi totul a mers strună!… Merită o cafea, nu?

Dan comandă două cafele şi îşi mai aprinse o ţigară.

— Şi cum gîndiţi că vom pune mîna pe vinovaţi, pe vinovaţii adevăraţi? întrebă locotenentul major. Această Ileană nu a fost decît o unealtă în mîna unor agenţi periculoşi… aşa presupunem… Trebuie să recunoaştem că au operat cu dexteritate şi cu mare risc.

— Nu ne rămîne decît să aşteptăm rezultatul urmăririi… Totul e să reuşim să punem mîna pe întregul grup… Firele, deocamdată, sînt în mîinile noastre.

— Şi iniţiativa în mîinile lor!

— Da. Deocamdată. Dar timpul lucrează în favoarea noastră.

Sună telefonul. Dan ridică receptorul. Chipul i se întunecă. Mai mult mîrîi în telefon decît vorbi:

— Bine! O să venim imediat! Da, da! Ε clar! Puse abătut receptorul în furcă.

*

Cînd ajunseră la locuinţa Ilenei Plop, echipa de criminalişti şi procurorul se aflau în fierberea cercetării. Fata zăcea moartă în pat. Avea o faţă liniştită, parcă dormea. Un picior îi ieşise de sub plapuma galbenă. Părea un copil care visează în somn. De altfel, şi camera avea o notă de tinereţe.

În interior domnea o ordine perfectă. Nici o urmă de violenţă. Specialiştii nu descoperiseră nici o amprentă străină. Paharul de pe noptieră purta urma degetelor Ilenei. Medicul legist decretă pe un ton profesional:

— A luat, probabil, un drog sau un somnifer. Desigur, în cantitate prea mare! Analiza va stabili… Poate din imprudenţă, sau de ce nu, poate chiar a dorit să se sinucidă… Vreo decepţie în dragoste…

— De ce nu şi o crimă? întrebă Dan.

— Imposibil, tovarăşe căpitan! Camera a fost închisă pe dinăuntru. Poftiţi, cercetaţi şi dumneavoastră uşile şi ferestrele! Nici o muscă nu ar fi putut intra sau ieşi din încăpere! Cunosc teoria crimelor în spaţiu închis.

Rîse cu superioritate şi îşi aprinse pipa scurtă, continuînd, de data aceasta mai bine dispus şi mai ferm:

— Şi, apoi, nici o urmă de violenţă… Nici o urmă de persoană străină în încăperi. Vă rog, verificaţi şi dumneavoastră; nu veţi putea ajunge decît la aceleaşi concluzii.

Locotenentul major Marin Ulmu aduse geanta cu „documentele secrete”:

— Cred că geanta este neatinsă, tovarăşe căpitan. Ileana a venit obosită de la gară şi s‑a culcat. Mai departe ştiţi ce a urmat… Priviţi acest paşaport pe numele ei! Şi un bilet de avion pentru mîine la orele 10,45. Tot pentru străinătate. De aceea cred că fata nu s‑a sinucis. Se pregătise minuţios, pentru ca a doua zi să dispară cu documentele… Ε logic? Cercul s‑a închis aici. Ε tot ce trebuia explicat. Să se fi omorît din imprudenţă?…

Dan nu răspunse. Cercetă geanta, biletul de avion şi paşaportul. Apoi se adresă procurorului în mod consultativ:

— Dar dacă, să presupunem, asasinul i‑a oferit un calmant sau un drog?… S‑a lăsat condus pînă la uşă, Ileana a închis cu cheia în urma lui, apoi s‑a întins în pat şi…

— Imposibil, interveni medicul legist, moartea a survenit la cîteva secunde după ce a golit paharul! O s‑o confirme, desigur, şi autopsia. Nici nu a avut timpul să aşeze paharul pe noptieră… Priviţi!…

Medicul avea, se pare, dreptate. Logica sa era fără greş şi nu putea fi contrazisă.

Procurorul adăugă, tot în favoarea argumentelor aduse de medic:

— Rămîne doar să stabilim dacă a fost o sinucidere sau o imprudenţă!

Ofiţerul de securitate acceptă concesiv.

Dan şi Ulmu mai rămaseră în locuinţa Ilenei Plop şi după ce cadavrul fu ridicat şi transportat la morgă. Ofiţerii cercetară îndelung garsoniera compusă dintr‑o cameră, un antreu mic, bucătărie şi baie. Ulmu percheziţionă fiecare scrin, citi fiecare scrisoare, controlă o agendă cu numere de telefon şi cîteva adrese. Efortul nu aduse nici un rezultat. Ulmu constată cu oarecare resemnare în glas:

— Cred că ipoteza procurorului este bună… Şi a medicului. Nu s‑au înşelat.

Dan îi răspunse cu glas scăzut:

— Spuneai că nu greşesc, tovarăşe Ulmu? Poftim! Dacă o arestam în gară, am fi putut scoate ceva de la fată. Dar acum? Şi, totuşi, undeva există o contradicţie gravă în logica tuturor. Chiar şi în a dumitale.

— Cum aşa, tovarăşe căpitan?

— Da. Hai să spunem că toţi aveţi dreptate. Ileana a luat geanta cu documentele, a venit acasă, unde avea paşaportul şi biletul de avion, urmînd să dispară. Dar cînd să dispară? A doua zi. Totul este cusut cu aţă albă. Ea n‑ar fi putut în nici un caz să dispară a doua zi. De ce? Locotenentul Ion Tudor o cunoştea. Desigur, urma s‑o denunţe în cîteva ore. Ce faci într‑o asemenea, situaţie? Nici în ruptul capului nu te întorci acasă! Şi nu‑ţi scoţi paşaport şi bilet de avion pe numele adevărat, ca să rişti să fii arestat la aeroport. Cred că cineva, probabil complicii ei, au aranjat lucrurile în aşa fel, încît să ne inducă în eroare, ca să renunţăm la anchetă. Să ne facă să credem că Ileana, cuprinsă de remuşcări, s‑ar fi sinucis, sau că a avut loc un accident, toate urmărind să ne convingă că „documentele” nu au fost violate. Înţelegi? Dispariţia unor asemenea documente sau copierea lor de către spionajul străin ar impune o cu totul nouă organizare a unităţilor noastre. Această operaţiune nu ar fi fost însă în favoarea lor. Pricepi? Documentele şi‑ar pierde orice valoare sau aproape orice interes. Şi am să‑ţi dovedesc că geanta a fost controlată. De aceea, să se treacă de urgenţă la cercetarea microurmelor, aici, în această locuinţă şi, mai ales, la analiza documentelor. Pentru fibrele de îmbrăcăminte, să se folosească nu aspiratorul, ci benzile adezive. Să fie cercetată şi îmbrăcămintea Ilenei. Să se execute analize spectrofotometrice. Să se treacă la analiza A.A.N., prin activarea cu neutroni a fiecărui fir de păr şi de tutun…

Deodată sună telefonul. Ofiţerii se priviră o clipă surprinşi. Dan se hotărî să ridice receptorul. Un glas de fată tînără vorbea precipitat:

— Alo… Ileana nu‑i acasă?

Dan îşi schimbă vocea:

— Trebuie să sosească.

— Cine‑i?

— O rudă din provincie.

Se auzi un rîs zglobiu.

— Bine, „dragă rudă din provincie”, să o anunţi pe Ileana să fie la opt la barul „Lido”… La „Abataj”, cum îi spunem noi…

— Cine a căutat‑o?

— Gigi. Auzi, „dragă rudă din provincie”, dacă eşti simpatic, poţi să vii şi dumneata… Dar să ştii că mie îmi plac blonzii, gen Florin Piersic… Să fim clari…

Şi închise brusc telefonul.

Căpitanul puse receptorul în furcă şi se studie îndelung în oglinda bufetului. Nu păru prea satisfăcut de rezultat.

— Ce zici, dragă Ulmule, semăn eu cu Florin Piersic?

Ulmu îşi opri un zîmbet, abia schiţat în colţul gurii.

Vorbi, după ce trase mult aer în piept:

— Nu prea semănaţi, tovarăşe căpitan.

— Păcat! Avem şi noi lipsuri. Esenţiale!