Ofiţer de serviciu

1

Februarie– martie 1990.

Insul care mi-a fost adus în birou abia se mai ţine pe picioare. S-ar fi prăbuşit de mult dacă lângă el n-ar fi stat sergentul Dumitru să-l prindă în braţe. Tipu – simpatic foc – se hlizeşte la mine ca şi cum ne-am cunoaşte de când lumea. Înalţă fruntea, vrea să-mi spună o vorbă dulce, limba i se împleticeşte, renunţă şi, bălăbănindu-şi calpul dă să-l sărute pe Dumitru.

— De unde l-ai cules? îl întreb amuzat de felul cum sergentul se fereşte de sărutul beţivului.

— De pe 1 Mai. Se ţinea de un copac şi bâiguia „La paşa vine un arab”… Spunea primele versuri şi o lua de la capăt.

— De unde a ieşit?

— Dracu ştie… sunt patru localuri prin preajmă. Zice că-i poet.

— Poet! prinde turmentatul cuvântul din zbor şi îşi înalţă din nou fruntea ca pe o greutate.

Mă redescoperă şi îmi zâmbeşte dulce:

— Poeţii, dom’le… „La paşa vine un arab”… Nu, nu, dom’le…

Genunchii i se înmoaie brusc şi e cât p-aci să se prăbuşească. Îl salvează din nou braţele sergentului.

— Cum te cheamă? mă hazardez eu să aflu, că doar sunt ofiţer de serviciu şi sergentul mie mi l-a adus pe cap.

Tipul rânjeşte… se clatină… plescăie, îşi roteşte ochii.

— Numele şi prenumele?

— Eu sunt poetul…

Nu-şi mai aduce aminte cine e. Capul îi cade iar în piept, închide ochii.

Mă uit la el: dacă are patruzeci de ani. I s-au furat paltonul, haina, pantofii. Mare minune că nu l-au lăsat în izmene. În halul în care e, nici identitatea nu i-o putem stabili, căci o dată cu banii i s-au furat şi actele.

— Ce fac cu el, domnule locotenent-major? Să-l duc înapoi de unde l-am luat? Adoarme şi îngheaţă.

„Asta-i plin de alcool, gândesc. Nu îngheaţă atât de uşor.”. Zic:

— Găseşte-i şi tu un loc să doarmă… Dă-i şi o pătură.

Poetul se prăbuşeşte din nou în braţele puternice ale sergentului bolborosind: „La paşa vine un arab… Mă, tu pricepi sau nu?”. Sergentul îl cară spre ieşire asigurându-l că înţelege foarte bine ce-i cu acel arab amărât silit să-l vândă pe „El Zorab”.

Rămân singur. În dreapta mea un teanc de ziare. Le-am adus de acasă cu gândul că voi avea parte de un serviciu liniştit şi că, în sfârşit, voi bate recordul de lectură citindu-le pe toate. Despăturesc Tineretul Liber şi ochii îmi cad pe titlul unui reportaj: „Garoafele şi prostituata”. Incitant titlu nu-i aşa? Încep să-l citesc, dar nu apuc să intru în miezul reportajului. Din pricina telefonului o voce metalică îmi sparge timpanul.

— Vorbesc de la Berbecul, unde m-ai trimis… Cel înjunghiat e în stare gravă… îţi raportez de pe acum, ca să nu avem vorbe, am scos pistolul la Mitache şi l-am somat… N-a vrut să ducă victima la Urgenţă că-i murdăreşte maşina cu sânge.

— Bine-ai făcut! Cine-i autorul?

— Autorii… îi aduc acuşi la unitate. Încă nu mi-e clar mobilul… Cică ar fi amestecată şi o paraşută. A dispărut de la masa lor înainte de a începe halimaua.

— Cine-i victima?

— Un oarecare Turcu Cornel în vârstă de treizeci şi nouă de ani.

— În ce stare sunt agresorii?

— Duhnesc a coniac, atât. Nu sunt în stare de ebrietate.

— E în ordine. Te aştept…

— Poate vorbeşti cu cei de la Urgenţă, îmi sugerează plutonierul-major şi închide telefonul.

Nea Tudorică, cum îl mai alintăm noi, e în poliţie de vreo treizeci şi cinci de ani. De pensie îl mai despart două sau trei luni. Ştie mai multă poliţie decât zece ofiţeri la un loc. A rezistat însă cu o tenacitate feroce tuturor tentativelor de a fi trimis la școala de ofiţeri. Sun la Urgenţă. Doctorii ne cunosc. Îmi răspunde un medic din generaţia mea, chirurgul Calistrat Vlad. E la curent cu internarea victimei de la restaurantul Berbecul şi mă informează:

— L-am băgat imediat în sala de operaţii.

— Atât e de grav?

— Nu ştiu dacă scapă.

— Mulţumesc. Gardă uşoară.

— Asemenea, domnule Dabu.

Mă uit la ceasul-farfurie – adevărată piesă de muzeu – agăţat pe un perete înnegrit de fum. Noaptea nici n-a început încă… Şi eu, care, atunci când îmi pusesem banderola la mâneca hainei, mă rugasem lui Dumnezeu să se milostivească de mine şi să-mi dăruiască o noapte fără evenimente! Mă întorc la „Garoafele şi prostituata” din reportaj şi încerc să reiau lectura de unde am întrerupt-o. Băiat bun reporterul, pâinea lui Dumnezeu, dar mai bine ar fi îmbrăţişat profesiunea de horticultor sau pe cea de duhovnic. Fascinat de subiect bietului băiat i s-a înmuiat sufletul. Prea devreme. Ajuns să se documenteze în zona moravurilor, un investigator trebuie să-şi lase sentimentalismul în cui – la redacţie sau acasă – altfel riscă să fie dus de nas. Să nu mă înţelegeţi greşit: a trata cu umanitate o temă e una şi a trata sentimental e altceva. Şi bietul reporter, de altminteri talentat, s-a lăsat impresionat de istorioarele melodramatice ale unei tinere de douăzeci de ani care practică prostituţia de la treisprezece ani.

Uşa se deschide. Îşi vâră capul sergentul Dumitru pentru a-mi raporta că poetul, în fine, a adormit.

— O fi chiar poet?

— N-am de unde să ştiu. Te-a supărat cu ceva?

— Nu… Da-i dădea întruna că-i poet şi meritul lui e că a scris „El Zorab” cu mult înaintea lui Coşbuc.

Izbucnesc în râs:

— Ei, dacă susţine asta, să ştii că-i poet. Să avem răbdare până mâine dimineaţă.

— Eu ies să-mi fac rondul.

— Mergi sănătos, Dumitre!

Nu mai am chef de ziare. Deschid radioul şi-l potrivesc să-l aud în surdină. Încăperea se umple de o muzică languroasă, potrivită pentru doi îndrăgostiţi care osteniţi de dragoste plutesc în întuneric fumând şi ascultând-o ca pe o binecuvântare. Îmi aprind o ţigară şi după primul fum încep să mă gândesc la Antoaneta. „Ce bine-ar face dacă m-ar suna!” îmi zic încântat de o asemenea eventuală perspectivă. Şi, minune, telefonul zbârnâie. Nu e Antoanela la celălalt capăt al firului, ci credinciosul meu prieten, Mitiţă, fost campion naţional la aruncarea suliţei şi, în prezent, profesor de gimnastică la un liceu.

— Ce faci golanule? mă ia el la refec din primul foc.

— Caut o pisică dar norocul mă ocoleşte în noaptea asta.

— Ai încercat pe acoperiş? se preface dumnealui că nu m-a priceput. Mi-e dor de tine şmecherie.

— Şi mie, îi mărturisesc eu.

— Dacă-i aşa, hai, vino la un coniac… O să te simţi la Capşa ca în arestul poliţiei.

— Nu te prosti!

— Nu mă crezi? Vino să vezi! E plin localul de borfaşi. De unde au ieşit atâţia?

— Nu dau interviuri la telefon…

— Mă simt aici ca într-o cafenea rău famată din Soho.

— Cere şi tu condica de reclamaţii şi sugestii, îi recomand.

— Cu cine îmi pierd eu vremea?!

— Cu ofiţerul de serviciu, locotenent-major Mircea Dabu.

— Mircică, mor de plictiseală, se lamentează Mitiţă, în zilele astea nu am ore…

— Da’ unde-ţi sunt gagicuţele?

— Mă, eu, între două gagicuţe, mor de plictiseală… Nu-mi dai şi mie un caz?

Nu mai am când să-i răspund, uşa biroului e dată în lături cu violenţă şi în încăpere sunt împinşi doi tineri uniţi cu una şi aceeaşi cătuşă. Mai să se prăvălească peste mine. În urma lor, Avasilichii, stăpânindu-şi cu greu mânia.

— Te las bătrâne, mi-au venit nişte muşterii… Te caut eu.

— Dea Dumnezeu să nu mă găseşti!

Pun receptorul în furcă şi mă uit întrebător la Avasilichii.

— Dumnealor sunt, mârâie printre dinţi plutonierul-major punând pe birou o armă albă, un pumnal cu declanşare automată. Poftim! adaugă Avasilichii plin de dispreţ. Made în Hong Kong!

Îi cântăresc pe cei doi dintr-o privire: sunt încruntaţi cu căutături obraznice şi par gata să-mi ceară socoteală pentru îndrăzneala noastră de a-i reţine. Îi fac semn lui Avasilichii să-mi dea cheia de la cătuşă. Privirile lui nedumerite numai că nu mă întreabă: „Ce-ţi veni dom’le?”. Îi eliberez şi cei doi încep să-şi frece încheieturile mâinilor.

— Al cui e pumnalul? întreb scrutându-i.

Avasilichii face un efort să-şi ţină gura, îmi dau seama după cum i s-au aprins obrajii. Nu primesc niciun răspuns. Nu-mi sare muştarul. Mă adresez plutonierului:

— Câţi martori ai?

Acesta scoate din buzunar o hârtie şi o pune lângă pumnal.

— Cinci martori… De la doi am luat declaraţii.

— Cine a băgat pumnalul în Cornel Turcu?

Cei doi tineri par intrigaţi că numele victimei îmi este cunoscut.

— El, îmi răspunde nerăbdător nea Tudorică şi-i arde un ghiont unui tânăr de statură potrivită îmbrăcat într-un blue-jeans a cărui geacă lasă să se întrevadă un frumos pulover albastru.

Îmi aminteşte de un personaj dintr-un film, chiar şi mutra măslinie accentuată de un păr negru şi cârlionţat pare a unui mafiot din Sicilia.

— Buletinul!

Ochii Sicilianului devin dintr-o dată foarte mobili. Nu, nu mă înşel. L-a înfiorat spaima sau un gând neliniştitor. Caută, evident, un colac de salvare.

— Buletinul! îmi repet cererea.

Şovăie în a mi-l prezenta. N-are însă încotro. În cele din urmă mi-l întinde cu un gest zeflemitor:

— Na, dacă ţii atât de mult să-l vezi!

Stabilesc astfel că am de-a face cu Paizu Stan, fiul lui Nicu şi al Floricăi, născut în Buzău, la 3 mai 1966.

— Domiciliul? întreb fără să-mi ridic ochii de pe fotografia ştampilată a buletinului.

— Păi nu scrie acolo?! îmi răspunde Paizu nemulţumit de curiozitatea mea.

— Lasă domiciliul din Buzău, spune-mi-l pe cel din Bucureşti.

Iese din muţenie prietenul său, un tinerel cu o mutrişoară de fetiţă, îmbrăcat şi el în costum de blue-jeans şi adidaşi.

— Locuieşte la mine… Pe strada Heleşteului 97, sector 1.

— De mult?

— De la revoluţie.

Revin la Paizu şi-l cântăresc din priviri cuprins de o vagă bănuială.

— Profesiunea?

— Lăcătuş.

— Locul de muncă?

— Da atelierele CFR din Buzău.

— Arată-mi mâinile!

Paizu nu ezită, mi le arată şi pe o parte şi pe alta: nu sunt în niciun caz ale unui lăcătuş.

— De când te-ai lăsat de meserie?

— De la revoluţie.

Îmi aruncă un zâmbet prevenitor: „Vezi cum umbli cu mine! Să n-o păţeşti!”.

Nu mă pot stăpâni să nu fiu ironic şi-i zic:

— Domnule revoluţionar, fii dumneata drăguţ şi pune pe masă tot ce ai în buzunare.

Nu protestează, nu aşteaptă să-i spun a doua oară ce trebuie să facă, semn că e familiarizat cu formalităţile impuse de poliţie.

Apar, rând pe rând, lângă pumnalul de pe birou: un paşaport nou-nouţ, fotografia unei tinere frumoasă-foc, o oglindă dreptunghiulară de buzunar, un pieptene verde de plastic, o brichetă, o batistă murdară. Mai ies la iveală dolari, un pachet de Kent, apoi bancnote de o sută de lei.

— Asta-i tot! mă încunoştiinţează Paizu.

— Eşti sigur?

— Cum vă văd şi cum mă vedeţi!

„De te-ai vedea tu cum te văd eu, îi vorbesc în gând, ai fi mai puţin sigur pe tine. Vai de tinereţea ta dacă Turcu Cornel nu scapă cu viaţă!”. Îl caut din priviri pe Avasilichii şi îi ordon pe un ton milităros:

— Controlează-l!

Mâinile mari şi grele ale plutonierului-major intră în acţiune cu ştiinţă, de sus în jos. Arestatul încremeneşte cu picioarele răşchirate şi, aşa cum stă cu capul său frumos dat pe spate, pare un monument al demnităţii. Un muşchi al feţei nu i se clinteşte în timp ce complicelui i se înmoaie picioarele cu fiecare minut ce trece. Deodată îl văd pe Avasilichii petrecându-şi degetele pe sub centura lată de la blugii lui Paizu:

— Ia scoate tu centura!

Paizu nu se împotriveşte. Cu un aer absent, de parcă în momentul acela s-ar fi aflat acasă şi nu la poliţie, îşi scoate centura de piele bătută cu ţinte.

Avasilichii îmi face semn cu ochiul şi înţeleg că e pe cale de a face o descoperire. Îşi bagă din nou degetele între betelia pantalonilor şi cămaşă poruncindu-i:

— Leapădă-i!

Paizu refuză să-i dea ascultare. Ordinul mai răsună o dată ceva mai ameninţător. Paizu cedează, începe să se dezbrace lent, dezgustat parcă. Curând rămâne în chiloţi. Tabloul e desigur hilar: Avasilichii în uniformă flutură un drapel: blugii arestatului. Celălalt tânăr face o mutră de parcă s-ar fi scăpat pe el.

— Domnule locotenent-major ştiu că aveţi un briceag.

Aşa e, am un briceag cu o lamă subţire şi ascuţită, mi l-a adus Antoanela dintr-o excursie în Turcia. I-l întind subalternului curios să văd ce are de gând. Nimic de zis, în ciuda degetelor sale butucănoase, îl mânuieşte ca pe un bisturiu şi descoase căptuşeala de la betelia blugilor. O căptuşeală concepută ingenios, mascând nişte buzunărele în care stau ascunse cinci inele de aur masiv, două dintre ele având şi monturi din pietre preţioase. Tăcerea devine deodată grea. Aşa se face că aud cu uşurinţă scrâşnetul din dinţi al lui Paizu.

— Na, pune-ţi nădragii!

Paizu se pomeneşte cu blugii în braţe şi, înainte de a-i trage pe el, îi şuieră lui Avasilichii cu ură:

— Ţi-aş tăia beregata cu plăcere!

Replica plutonierului-major nu se lasă aşteptată:

— Şi eu!

Iau inelele şi de cercetez pe rând: sunt lucrate cu multă măiestrie, înainte de război de un bijutier, un artist autentic. Valoarea lor o va stabili un expert. Îmi întorc ochii spre Paizu pentru a-l intimida cu privirea lor tăioasă. Tipul însă, uns cu toate alifiile, e imun. A încremenit cu capul dat uşor pe spate fixând semeţ un punct de pe plafon.

— De unde le ai domnule Paizu?

— Acu le văd şi eu pentru prima oară, ţine el să mă prostească.

— Ah, nu ştiai de ele? îi intru eu în joc.

— Vă jur că habar n-aveam ce cumpăr.

— Ce vrei să spui?

— Ţoalele astea de pe mine – blugii, geaca, puloverul – le-am cumpărat astăzi de dimineaţă pe Şoseaua Giurgiului de la un turc. Pe nimica toată… Două mii de lei.

— I se făcuse turcului milă de tine?

— Milă, nemilă, nu ştiu de ce avea nevoie de lei, se grăbea să ajungă mai repede la frontieră.

Un zâmbet şiret a sclipit o secundă pe chipul său de Sicilian sigur pe familia sa. Îşi imaginează că m-a băgat în cofă, că o să mă apuc de îndată să caut un contrabandist turc care, din greşeală, a încurcat nădragii aduşi în ţară şi i-a vândut o comoară.

— Dolarii erau şi ei tot în blugi?

— Nu, nu… Dolarii sunt ai mei… ce-i drept, e drept… opt sutare…

— Fă bine şi numără-i!

— Nu-i nevoie domnule locotenent-major! Am încredere în…

Râd şi-l iau la mişto:

— Ştiu că ai încredere în poliţie… da’ numără-i tu de faţă cu prietenul tău… să ştim ce trecem în procesul-verbal.

Se conformează. Sunt, într-adevăr, opt sute de dolari în bancnote de cincizeci.

— Numără şi leii!

N-are nimic împotrivă. Stăpâneşte tehnica număratului bancnotelor mai dihai decât o casieriţă de la CEC.

— O mie opt sute cincizeci!

Mă întorc spre tânăr şi-i cer să-şi spună numele şi prenumele.

— Necula Bujorel, răspunde el fără vlagă.

E ceva mai scund decât prietenul său, blond, cu o faţă albă, catifelată, ca de fecioară. Ochii lui verzi, dezorientaţi, cerşesc milă.

— Domnule Necula ia numără şi dumneata dolarii lui Paizu.

Îi ia, mâinile îi tremură, le numără stângaci, cam de la a patra bancnotă se încurcă, reia număratul. La capătul operaţiei răsuflă uşurat şi rosteşte:

— Opt sute.

Îl invit să numere şi leii. O face cu aceeaşi stângăcie din pricina emoţiei. Îi iese o sută în plus.

— Mai numără-i o dată!

Repetă număratul bancnotelor, fruntea i s-a îmbrobonit. Tot din pricina emoţiei îl trec şi năduşelile.

— O mie opt sute cincizeci! murmură Necula Bujorel.

— Bagă de seamă, îi vorbesc eu ameninţător. Ai fost martor la descoperirea inelelor, la numărarea dolarilor şi a leilor. Să te ferească Dumnezeu să-ţi pierzi memoria!

— N-o să mi-o pierd, mă asigură blondul abia auzit.

— Ai valori asupra ta?

— De niciun fel.

Îl cred. Îi arunc o căutătură lui nea Tudorică. O expresie de duritate s-a întipărit pe figura lui de ţăran îndărătnic.

— Pune-le cătuşa şi freci cu ei dincolo… la Declaraţii.

— De ce-n cătuşă? protestează Paizu.

— Îţi explic eu mâine după ce o să primesc expertiza de la Urgenţă.

În timp ce Avasilichii îşi face de lucru cu cătuşa, eu mă ocup de obiectele lui Paizu adunându-le cu grijă într-o pungă de plastic: pumnalul, banii, inelele, dolarii, leii, fotografia. Frumuseţea fetei îmi atrage iarăşi atenţia. Pe verso, descopăr o dedicaţie scrisă cu un pix: „Lui Mână Spartă, de la a ta fostă virgină. L”. Îl iscodesc cu coada ochiului. Mă pândeşte ca o fiară. Nu-l mai întreb cine-i gagica şi îmi văd mai departe de celelalte obiecte de pe masă.

— Vă rog să-mi lăsaţi ţigările şi bricheta.

Îi satisfac dorinţa. Ajung la paşaport. Îl răsfoiesc mai mult din rutină decât dintr-o vie pornire profesională. La pagina a şaptea viza de intrare în Franţa. „Bravo!” îmi zic. La pagina a opta o altă viză a Italiei. „Prostul! S-a înecat ca ţiganul la mal. Planuri de voiaj nu glumă! Veneţia… Nisa… Paris… Versailles…”. Mă opresc asupra fotografiei. Al naibii mai seamănă cu un Sicilian… Mă priveşte din dreptunghiul ăla de carton cu încăpăţânare şi fanatism. Pradă automatismelor mai întorc o pagină şi nu-mi pot stăpâni un zvâcnet. Îmi ridic privirile stupefiate şi lovindu-mă de tupeul cu care Paizu mă înfruntă izbucnesc:

— Mă, tu eşti Paizu Stan sau Macarie Petru? Care-i adevărata ta identitate?

Tace strângându-şi gura până aproape de dispariţia buzelor.

— În buletin eşti Paizu Stan, în paşaport Macarie Petru. Deci, încă o dată te întreb: care-i adevărata ta identitate?

— Nu vedeţi că şi-a înghiţit limba? îmi sare în ajutor plutonierul-major cu o voce prevestitoare de rele. Aflăm noi de la cartotecă cu cine avem de-a face. Pun mâna în foc că-i unu din ăia liberaţi în ianuarie…

În fine, Paizu alias Macarie îşi descleştează fălcile uluindu-mă cu răspunsul său impertinent:

— Întrebaţi-l mai bine pe domnul colonel Crăciun, telefon 10.48.7… şi o să aflaţi cu cine aveţi de-a face.

Un zâmbet sardonic s-a întins biruitor pe faţa-i oacheşă. Savurează fără să se sfiască deruta în care m-a aruncat.

— Şi, mă rog frumos, cine-i domnul colonel Crăciun?

— O să vă spună chiar el. Eu şi aşa am vorbit prea mult.

Zâmbetu-i obraznic se modifică într-unul ce se vrea misterios. Totuşi nu mă grăbesc să-i iau în serios răspunsul. Îmi mut privirile şi-l redescopăr pe tovarăşul de cătuşă al lui Paizu. Se făcuse moale ca o balegă. Fără îndoială starea blondului e efectul declaraţiilor de ultimă oră ale lui Paizu. Socotindu-l, din capul locului, mâna a doua în tentativa de omor de la Berbecul, îmi propusesem să-l las într-o primă etapă în seama celui ce urma să încheie formalităţile, adică a lui Avasilichii. Însă impertinenţa cu care Paizu, alias Macarie, mă trimite la un oarecare colonel Crăciun mă hotărăşte să schimb macazul.

— Cum ziceai că te cheamă?

— Necula Bujorel, îmi răspunde blondul cu un glas sugrumat.

— Unde ziceai că domiciliezi?

— Pe strada Heleşteului 97, sector 1.

— Ocupaţia?

— Am dat în toamnă la regie de teatru şi am căzut.

— De ce nu eşti în armată?

Se fereşte de privirea mea lăsându-şi ruşinat capul în piept şi îşi întârzie răspunsul. Pe neaşteptate intervine Paizu trădându-şi enervarea:

— Spune-le, mă, cine-i tac-tu, că ăştia sunt în stare să mă ţină în picioare şi cu cătuşe la mâini până mâine dimineaţă!

Bujorel se crede probabil în faţa comisiei de admitere la IATC interpretând rolul unui tânăr care ros de remuşcări şi-a pierdut graiul. Ca să-l scot din rol îi cer buletinul. Uită că mâna stângă îi este încătuşată şi vrea să se folosească de ea bruscând-o dureros pe cea dreaptă a lui Paizu Macarie. Acesta, apărându-şi braţul, reacţionează violent amintindu-i complicelui că în relaţia lor el e cel puternic. Problema o rezolvă pe dată plutonierul-major Avasilichii sărind din proprie iniţiativă în ajutorul blondului. Îl buzunăreşte şi dă de buletin.

— Dacă tot ai început, îi zic, du-ţi până la capăt treaba, goleşte-i buzunarele!

Mă ia cu greaţă când iau în mână buletinul lui Bujorel. N-am încotro, trebuie să-l controlez. Mă opresc asupra datelor din act şi am, într-adevăr, o mare surpriză: Necula Bujorel, fiu al lui Nicolae… Deodată, înţeleg sensul îndemnului lui Paizu Macarie: „Spune-le, mă, cine-i ta-tu!”. Fiu al tovarăşului Nicolae Necula… fost membru al Comitetului Central… Fost şi iar fost… Nu, nu mă înşel. Care alt Necula ar fi putut domicilia pe Heleşteului în vecinătatea Palatului Primăverii? Îmi ridic ochii şi, pentru o clipă, îi întâlnesc pe cei verzi ai lui Bujorel, zic pentru o clipă, căci acesta, descurajat, se grăbeşte să-şi lase iarăşi capul în piept. În schimb, curajul Sicilianului e în creştere; mutra lui batjocoritoare pare a mă întreba: „Ei, ce zici, domnule, cu cine m-am combinat?”.

Pe birou, alături de o batistă mânjită cu ruj mai apar dolari, lei şi un lanţ de aur cu un pandantiv, de fapt, un medalion pe care bijutierul a gravat un nume: „Silvia”. Necula Bujorel, aflu eu din buletin, fiu al lui Nicolae şi Silvia.

— Bujorel Necula! Uită-te la mine când îţi vorbesc! Am imprimat cuvintelor mele o rezonanţă aspră.

Odrasla fostului tresare speriată şi se agaţă, dezorientată, de privirile mele. Sudoarea i-a lăcuit fruntea.

— L-ai furat de la maică-ta?

— Are de unde… se bagă ironic Paizu Macarie.

— Ţine-ţi fleanca, mă, când vorbesc eu!

Necula junior confirmă printr-o mişcare a capului.

— Da sau nu?

— Da, e al mamei… Bijuterie de familie…

— Cam asta-i tot, îmi raportează nea Tudorică parcă nemulţumit de cât de puţine lucruri adunase din nou pe birou.

— Cine-i colonelul Crăciun?

— Aud de dânsul pentru prima oară.

Ochii mi se mută pe mutra arogantă a Sicilianului şi, fără să vreau, îmi amintesc de filmele poliţiste americane, de libertatea poliţistului de a-şi vârî interlocutorul în zid silindu-l astfel să dea din el cât mai multe informaţii.

— Sunteţi de mult prieteni?

— Răspunde tu, Bujorel, stabileşte Paizu.

— Mă, întrebarea ţie ţi-a fost pusă, îl cheamă Avasilichii la ordine intrând cu un ghiont uşor în coasta lui.

— Nu da, dom’le plutonier, că o să-ţi pară rău!

— Mie mă, mie să-mi pară? și-i mai arde un ghiont pe la spate crezând că eu nu-i văd lovitura. Răspunde, mă!

— Să fie o lună de când ne-am cunoscut… La o petrecere… în casa lui Vlad Tănase, fiul lui Radu Tănase, fostul secretar al Municipiului.

Tace, o tăcere insinuantă. „Vezi, l-am cunoscut şi pe Radu Tănase, aud graiul tăcerii şoptindu-mi. De ce nu l-aș cunoaşte şi pe colonelul Crăciun?”.

— Acolo v-aţi cunoscut?

— Acolo… îmi confirmă Bujorel Necula din vârful buzelor.

— Ce intenţionai să faci cu medalionul mamei tale?

— Să-l vând.

Intervine pe neaşteptate, cu o voce sfătoasă, Paizu Macarie.

— Acu, Bujorele, că suntem aici, trebuie să le spui domnilor poliţişti adevărul.

Aud clar suspinul blondului, apoi cuvintele:

— Voiam să-l dăruiesc.

— Cui?

— Unei fete.

Printr-o asociaţie de idei îmi. Amintesc de fotografia găsită la Sicilian. O scot din pungă şi i-o bag sub nas:

— Tu eşti Mână Spartă?

— Eu…

— Şi atunci ce caută fotografia la el?

— Dânsul mi-a prezentat-o… şi i-am dat-o să mi-o păstreze.

Simt cum urcă în mine o revoltă surdă, confuză şi contradictorie, pe care n-aş vrea s-o exteriorizez.

— Ia-i de aici, îi ordon lui Avasilichii. Du-i la tine… Să-ţi declare fiecare în scris cum au ajuns la Berbecul, cine-i tipa din fotografie, dacă ea e cea cu care au băut, de ce şi unde a dispărut, motivul încăierării… După ce termini, îi depui jos la arest.

Îi înmânez punga şi-i atrag atenţia să mai inventarieze o dată valorile găsite asupra celor doi înainte de a fi trecute în procesul-verbal.

— ’Nţeles! răspunde plutonierul-major în stilul său cazon.

Din uşă Paizu Macarie îmi aruncă o privire complice:

— Nu uitaţi să-i telefonaţi domnului colonel Crăciun!

— O să-l chem dând o să-ţi vezi tu ceafa! îi aduc eu la cunoştinţă ce gândesc. N-are decât să mă caute el pe mine.

Totuşi, prima mişcare pe care-o întreprind după ce rămân singur este să ridic receptorul şi să formez numărul indicat de Paizu. Îmi răspunde un bărbat parcă supărat de faptul că-i deranjat. Îi spun că aş dori să vorbesc cu domnul colonel Crăciun.

— Cine sunteţi?

Întrebarea o consider normală, mă recomand fără a-mi face probleme că stau de vorbă cu un grad superior.

— Eu sunt colonelul Crăciun, îmi dezvăluie el, accentuându-şi tonul autoritar.

— În jurul orei 19:30 am reţinut… încep eu să-i povestesc, dar spre surprinderea mea mă întrerupe.

— Ştiu… La restaurantul Berbecul.

— Se legitimează cu buletinul…

— Paizu Stan, mi-o ia înainte interlocutorul.

— Mai are asupra sa un paşaport pe numele…

— … Macarie Petru… Ştiu şi asta, dă-i drumul imediat. Că mâine în zori trebuie să prindă avionul de Paris.

Răspunsurile prompte rostite sentenţios mă derutează.

— Domnule colonel, Paizu a înjunghiat grav un tânăr…

— Pe… Turcu Cornel… un terorist pe care-l căutăm de multă vreme.

Indirect, mi s-a deconspirat, dându-mi clar de înţeles că se află la comanda unei unităţi de urmărire şi capturare a teroriştilor.

— Victima e în stare gravă… la Urgenţă …

— Nu mai e în stare gravă. Între timp a decedat. Am vrut să-l transfer la un spital de-al nostru. Însă mi s-a comunicat decesul lui. Aşa că dă-i drumul lui Paizu… E un caz de care mă ocup eu.

Năuceala mea sporeşte deoarece cazul mai este încă pe umerii mei. Nu mi-e străin faptul că teroriştii sunt căutaţi, că unităţi speciale aflate sub comanda Ministerului Apărării Naţionale sunt angajate în depistarea şi capturarea acestora.

— Cum să-i dau drumul, domnule colonel? Am găsit asupra lui…

— … cinci inele ascunse în betelia blugilor, mă uluieşte în continuare colonelul cu cunoştinţele sale. Îi strici omului meu legenda, domnule locotenent-major. Dacă nu-l expediez mâine la Paris îmi dai peste cap o foarte importantă operaţie…

— Fără un ordin scris nu-l pot elibera.

— Pe celălalt n-ai decât să-l păstrezi… în maximum o oră doi băieţi de-ai mei cu un ordin semnat de mine se vor prezenta la Circă să-l preia pe Paizu. Suntem înţeleşi?

— Sunt obligat să raportez şefilor mei…

— Foarte bine, raportează-le! se învoieşte colonelul. Conformează-te regulamentelor. Fă-o însă cât mai repede!

Interlocutorul meu dispare de pe fir lăsându-mă – de ce să nu recunosc? – total debusolat de parcă dintr-o dată m-aş fi pomenit într-alt loc, sub un alt acoperiş, în braţe cu multe, multe întrebări grele. Încerc să mă reculeg, să-mi rânduiesc gândurile, să mă orientez în timp şi în spaţiu. Identific în comportamentul meu o primă greşeală; n-am pus în mişcare caseta conectată la telefon şi, în consecinţă, n-am înregistrat convorbirea. Reprezenta o întâmplare ieşită din comun şi era de datoria mea de ofiţer de serviciu s-o fac. Pur şi simplu uluit de noutatea celor auzite am uitat s-o declanşez. Şi tare mi-ar fi prins bine să-l mai ascult o dată pe acest colonel al cărui nume îl auzeam pentru prima oară, ai cărui soli urmau să-mi aducă ordinul de a-l preda pe Paizu alias Macarie. Dar de ce numai pe Paizu? Întrebarea îmi aduce în minte nu un răspuns, ci informaţia interlocutorului meu: „Turcu Cornel… un terorist pe care-l căutăm de mai mult timp.”. Mă mai trezesc puţin din buimăceală. Îmi spun că nu pot să raportez superiorilor mei inedita situaţie fără să verific mai înainte dacă într-adevăr victima a decedat. Mă reped la telefon şi preţ de cinci minute trebuie să-l aştept pe doctorul Calistrat. I s-a comunicat cine-l caută, de aceea, atunci când ajunge să-mi vorbească atacă direct subiectul:

— Domnule Dabu, victima, aşa cum i-am comunicat şi domnului colonel Crăciun a decedat. Îmi pare rău. Răni profunde… o hemoragie puternică. Mi s-a spus că numitul Turcu Cornel ar fi terorist.

— Aşa s-ar părea… E o problemă care mă depăşeşte… Mâine expediaţi cadavrul la morgă?

— La prima oră… Cu tot ce-i aparţine.

— Domnule doctor, ce să vă spun? Să vă dea Domnul o noapte liniştită.

— Asemenea.

Aşadar, Paizu nu m-a minţit, tupeul şi aroganţa sa având acum şi o explicaţie. Probabil peste o oră îmi va zâmbi batjocoritor luându-şi rămas bun de la mine: „Pa şi pusi! Pe mâine la Paris.”.

2

Prezenţa în sediu a şefului meu direct mă scuteşte de un şir de rapoarte nocturne la domiciliul său. Mă uit la ceas. Mă mai despart de rezolvarea cazului Paizu aproximativ douăzeci de minute. Sper că până atunci şi Avasilichii să-şi încheie primele formalităţi. Mă aşez la masa de lucru cu gândul să încerc totuşi să citesc cât de cât ziarele. Îmi cade iarăşi sub ochi titlul „Garoafele şi prostituata”. Dar parcă e un făcut, nu pot să mă concentrez, să duc până la capăt lectura.

Sună telefonul. Avasilichii mă smulge gândurilor. E iritat. Mă roagă să vin până la dânsul. Îmi dau seama că nervii îi sunt în clocot. Îl găsesc într-adevăr pe jar. Se ridică în picioare şi ordonă şi celor doi arestaţi să se ridice.

— Ce s-a întâmplat? mă interesez.

Plutonierul-major întinde acuzator mâna spre Paizu Macarie.

— Derbedeul ăsta nu vrea să-mi răspundă la întrebări. La niciuna. Cică are consemn să nu vorbească…

— Celălalt ți-a răspuns?

— Da.

— Ţi-ai format o imagine despre ceea ce s-a petrecut la Berbecul?

— În mare măsură, da.

— Au semnat declaraţia, procesul-verbal?

— Au semnat.

— Bagă-i la arest!

— Pe mine n-aveţi dreptul, sare obraznic, să se apere, Paizu.

— Ba-l am…!

Constat, nu fără satisfacţie, că Paizu se dezumflă. Întrebarea sa următoare abia o aud:

— I-aţi telefonat domnului colonel?

Îl întrerup minţindu-l:

— Nu. N-are decât să te caute el… dacă eşti al lui… Bagă-i la arest!

Avasilichii răsuflă uşurat. Ordinul îl bucură şi nu-şi ascunde simţămintele faţă de clienţii săi.

— Domnilor, sil vu ple, la arest cu voi!

Revin în birou tocmai în clipa când telefonul preface în ţăndări liniştea încăperii.

— Alo? răsună vocea plăcută a unei femei.

În prima clipă am crezut că-i Antoanela şi era cât p-aci s-o întâmpin cu cele trei cuvinte care-i plac atât de mult: „Iubito, tu eşti!”. O întrebare însă, pe care Antoanela n-ar fi rostit-o niciodată, îmi stăvileşte elanul.

— Circa patru poliţie?

— Da, ofiţerul de serviciu, locotenent-major Dabu Mircea, mă recomand eu respectuos, aşa cum ne obligă instrucţiunile de după revoluţie.

— Domnule ofiţer, la dumneavoastră au fost aduşi cei doi tineri ridicaţi în seara asta de la restaurantul Berbecul?

Declanşez fără să ezit caseta, cutia neagră, cum a poreclit-o unul dintre noi.

— Stimată doamnă…

— … domnişoară, mă corectează plăcuta voce râzând.

— Stimată domnişoară, reiau eu fraza pe un ton voit curtenitor, în ceea ce mă priveşte, m-am prezentat, deci ştiţi cu cine staţi de vorbă. Vă rog să fiţi amabilă şi să vă prezentaţi şi dumneavoastră.

— De ce? ripostează intrigată interlocutoarea.

— V-aţi adresat autorităţilor cerând o informaţie.

— Poate doriţi să vă prezint şi buletinul? chicoteşte ea amuzată.

— Chiar vă rog!

Necunoscuta nu-i lipsită de umor: chicotele s-au transformat în râs.

— Bine, domnule ofiţer, dacă o să mă dau drept cântăreaţa de muzică uşoară Silvia Dumitrescu, o să mă credeţi?

— Daţi-vă!

Iarăşi am făcut-o să râdă. După râs, pare să fie o femeiuşcă tânără.

— Sunt Irina Mavrocordat.

— Sună frumos… o măgulesc eu.

— Aş dori să aflu dacă cei doi tineri – Paizu Stan şi Bujorel Necula – se află la dumneavoastră.

— Da, domnişoară, sunt la noi, o informez fără reticenţe.

— Aş putea să-i văd?

— Acum nu, însă mâine, oricând doriţi. Întrebaţi de mine şi vă stau la dispoziţie.

— Da’ politicoşi au mai devenit poliţiştii! exclamă ironic necunoscuta.

— Au fost ei şi înainte, dar se observa ceva mai greu.

Şi, ca să-i dovedesc cât sunt de binevoitor, adaug:

— Poate doriţi să le transmit ceva băieţilor? Care dintre ei vă interesează?

Domnişoara Irina Mavrocordat, probabil, a căzut pe gânduri. Normal, are ezitări. Nu-mi rămâne decât să aştept să-şi depăşească dilema. După un timp, o aud:

— Mai sunteţi pe fir?

— Vă ascult.

— Mă interesează Bujorel Necula. Comunicaţi-i că am remuşcări, că mâine o să încerc să-l scot din încurcătură.

— Adică de la poliţie?

— Aţi înţeles bine, domnule ofiţer. Asta-i realitatea: am remuşcări. Dacă n-aş fi întârziat la întâlnire, în mod cert nu s-ar fi abătut asupra lui nenorocirea asta pe care am aflat-o de la unul dintre chelneri.

— Deci treceţi pe la noi mâine.

— Obişnuiesc să mă ţin de cuvânt, mă asigură domnişoara Mavrocordat.

— Sunteţi o prietenă a familiei Necula?

— Nu, nu, se apără ea de parcă aş fi speriat-o cu ceva. Vezi, domnule, d’asta nu-i înghit eu pe poliţişti, că sunt prea curioşi. V-am reţinut prea mult.

Şi ca să nu am vreo îndoială cu privire la simţămintele ei faţă de poliţişti, îmi trânteşte telefonul în nas. Sunt obişnuit. Nici nu mă întristez, nici nu mă enervez. Abandonez receptorul, deconectez caseta. Chiar dacă Irina Mavrocordat n-o să-şi respecte cuvântul dat, o amintire tot voi păstra din partea ei: vocea înregistrată pe bandă. A supărat-o curiozitatea mea profesională! Păcat! Mi-ar fi plăcut să-i spun că un poliţist căruia îi mor întrebările înainte de a le formula ar trebui să-şi aleagă o altă profesiune. La urma urmei, de ce mi-aş pierde eu timpul cu dumneaei? Şi aşa am destule pe cap. Aşa-numitele cazuri cu autori necunoscuţi îmi scot peri albi. Debutanţii postrevoluţionari în ale infracţiunii sunt mai toţi tineri – o puzderie de minori. Cum, naiba, să-i descoperi, când nu ştii mai nimic despre ei? Ehei, domnişoară Mavrocordat, dacă n-aş fi fost ros de curiozitate! Îi zâmbesc vocii ca unei fotografii, fiind cât p-aci să încep să-i povestesc cum, din întrebare în întrebare, am ajuns să identific în persoana unui adolescent romantic pe autorul unui omor odios, când îşi face apariţia plutonierul-major Avasilichii.

— Am terminat, îmi zice cu o vizibilă satisfacţie. Gata, pe ziua de azi îmi ajunge… şi îmi pune pe masă o mapă.

Mă uit la ceas: conform asigurărilor primite din partea colonelului Crăciun solii săi s-ar fi cuvenit să-mi bată la uşă. Ajutorul meu îşi cercetează şi el ceasul şi mă dojeneşte clătinând din cap.

— Ah, nu vine odată şi ziua dând oi ieşi ca tot, omu’ la pensie! De două ore mă aşteaptă nevasta cu masa pusă… Plec… Punga cu obiectele arestaţilor am încuiat-o în fişetul meu.

— Lasă-mi cheia.

Pe faţa sa mare, cu pomeţii proeminenţi, aprinsă încă de efortul ascultării lui Paizu şi Necula, răsare o expresie de nedumerire. Îmi predă cheia fără să-mi pună întrebări, deşi una tot îi flutură pe buze:

— Deci chestia cu colonelul ţine?

— Am şi vorbit cu el. Vor veni să-l ridice… dintr-un moment în altul.

— Îl predai chiar?

Şi-a mârâit întrebarea. E pe cale să ia foc. Din pricina temperamentului, dar şi a oboselii.

— Dacă mi se prezintă forme legale, desigur, îl predau. I-am raportat şi şefului.

Informaţia l-a calmat.

— Mai e sus?

— Mai e!

— Bre Mircică, ţine minte ce-ţi spun, cu banditu’ ăsta de Paizu o să mai avem de furcă, chiar dacă-l predai cu forme colonelului. Eşti încă tânăr, bre! Uită-te la mine – am îmbătrânit în uniforma asta… Eu, cu mintea mea, văd că după revoluţie infractorii e mai răi decât înainte şi mai mulţi…

E nervos. Deduc că cei doi l-au călcat pe coadă. Numai când e nervos, nea Tudorică face greşeli de acord.

— Democraţia…

Îi tai avântul, întrerupându-l:

— Nea Tudorică, nu băga democraţia în chestia asta!

— De ce? Crezi că n-are niciun amestec, nicio legătură? reacţionează plutonierul-major iritat şi mai mult că l-am întrerupt.

— Cât nu ştim prea bine ce-i aia democraţie şi cu ce se mănâncă, să nu ne luăm de ea.

— Dacă zici dumneata…

Acest dumneata e încă un mod prin care nea Tudorică îşi exprimă nemulţumirea faţă de mine, de lumea înconjurătoare.

— Eu mai am puţin şi scap, gata, n-o să mai am de lucru cu ei. Însă mătăluţă… Ehei!

— De fapt, nea Tudorică, ce vrei să-mi demonstrezi?

Am cedat. Mi-a sesizat slăbiciunea. În câteva clipe l-am făcut fericit, mă scrutează victorios.

— Că nu e bine nici cu prea multă democraţie. Paizu a băgat cuţitu-n Turcu Cornel. Victima e la Urgenţă. Medici, operaţii, medicamente. Cine plăteşte nota? Statu’! De unde? De la buget! Acu lămureşte-mă şi tu, că eşti mai şcolit decât mine, ce vină are statu’ în povestea de la Berbecul, ca să-i plătească ăstuia spitalizarea? Ce-au vărsat ăştia în vistieria statului ca să se bucure de îngrijire medicală gratuită?

Placă veche. Am mai auzit-o în multe împrejurări. Numai în aparenţă pare justă, în esenţă rămâne tributară unei mentalităţi simpliste de a analiza şi înţelege realitatea. Totuşi, îl las pe nea Tudorică să peroreze mai departe, să se descarce, că de asta are, de fapt, nevoie.

— O, dacă aş pune mâna şi pe putoarea aia care i-a învrăjbit, i-aş arăta eu ei! I-aș trage câteva scatoalce la fund, că n-ar mai da din el multă vreme.

— Şi ar deveni o fată cinstită?

Se preface că nu m-a auzit şi o ţine, în continuare, pe a lui.

— Mama lor, le-a dat acum Dumnezeu şi paşapoarte! îmi aruncă el în faţă cu o bucurie răutăcioasă, De, vor să călătorească, să vadă lumea… că au dreptu’. N-a muncit ei de s-a spetit?! Ducă-se unde vor! N-am nimic împotrivă. Şi să vină dând le-oi spune eu. Da’ pentru ca să călătorească în lume, au nevoie de bani. De dolari, nu de lei. Iar la negru dai pentru un dolar 120 lei. De unde să-i iei? Şi atunci, pune-te, frăţioare, pe tâlhării, pe jaf, pe spargeri, chiar şi pe omoruri. Că şi leuţul ăsta trebuie să-l iei de undeva, nu-i aşa? Eu atât am avut de spus. Am plecat, Mircică, sunt frânt. Să nu care cumva să mă chemi, de-acasă, că nu vin… că şi pe mine mă apără democraţia. Să trăiţi, dom’ locotenent-major! Am plecat…

De data asta se ţine de cuvânt. Iese val-vârtej şi, deşi îmi amintesc că aş fi vrut să-l întreb dacă Paizu ori Necula a pomenit de una Irina Mavrocordat, nu-l întorc din drum. Rămân singur în încăperea asta cu o fereastră-ghişeu ce dă în holul mare de la parterul clădirii, unde patrulează un tânăr subofiţer la început de drum în ale poliţiei. Mă aşteaptă o noapte încă lungă. În ultima vreme, rareori mi-a fost dat să mă odihnesc pe patul de campanie acoperit cu o pătură aspră, cazonă, întins în prelungirea unui birou vechi, care, oricât l-ai curăţa, tot murdar rămâne. Mă uit din nou la ceas: băieţii colonelului Crăciun întârzie. Mă aşez la birou şi trag spre mine mapa lăsată de nea Tudorică. Ceea ce mă surprinde din prima clipă e puţinătatea paginilor: procesul-verbal – nici două file – însoţit de declaraţiile sumare ale lui Paizu şi Necula, apoi de cele ale unui chelner şi ale unui consumator. Le-am răsfoit în grabă, căutând numele Irinei Mavrocordat. Nu l-am găsit şi, ciudat, nu m-am împiedicat nici de un alt nume de femeie. Piesele de la dosar se încheie cu o filă cuprinzând întrebări şi observaţii ale celui care le întocmise, adică ale plutonierului-major Tudor Avasilichii. Aşa că n-am pierdut decât un sfert de oră să-mi formez o idee ceva mai rotundă în legă tură cu încăierarea de la Berbecul. Un incident banal, ca multe altele.

Cei trei tineri, care păreau să fie buni prieteni – observaţia aparţine chelnerului Iuilică Păţan – au apărut în local în jurul orei 17, au ocupat o masă şi au comandat coniac. „Le-am spus că n-am decât Milcov, ca să n-avem vorbe la nota de plată, declară chelnerul. Au plătit pe loc. Nu erau gălăgioşi. Vorbeau în şoaptă. Cam după o jumătate de oră, a apărut în local o tânără foarte frumoasă şi elegantă şi care s-a dus direct la masa lor. Băieţii au mai cerut un pahar. Tânăra, în jur de 20—23 de ani, era obişnuită cu băutura: a ras uşor o sută de coniac. Deşi de câteva ori am trecut pe lângă. Masa lor, n-am auzit ce şuşoteau, dar am înţeles că frumoasa venise să le comunice ceva. Singurul lucru pe care l-am observat era că frumoasa îi făcea ochi dulci victimei şi că la un moment dat s-a aplecat spre el şi i-a pus mâna pe genunchi, apoi a dus-o mai sus, că ziceai că ar vrea să-l descheie la pantaloni. A stat cu băieţii cam jumătate de oră. S-a pupat cu ei la despărţire şi a plecat. Afară o aştepta un Audi de toată frumuseţea, cu număr de străinătate. N-am fost de faţă când a izbucnit cearta, că mă dusesem la magazie să iau o navetă cu apă minerală. Când m-am întors, victima era la pământ, iar cei doi, imobilizaţi de consumatori, dar mai ales de nea Fane, bossul, cum îi zicem noi. Precizez că victima e băiatul pe care tânăra îl pipăise.”.

Declaraţia consumatorului, un oarecare Oprică Lazăr, era şi mai sumară. Reţinuse şi el apariţia frumoasei, bucuria băieţilor care erau de-acum abţiguiţi. „Eu sunt de părere că cei trei o aşteptau şi sunt sigur că din pricina ei s-au luat la bătaie. Pe cel înjunghiat l-am auzit zicând: „Eu nu mă bag… să fie clar!”. Cel care a dat cu cuţitul e brunetul… Blondul n-a făcut nimic să-l oprească.”.

Paizu Macarie, în declaraţia sa, recunoaşte că pumnalul cu declanşare automată îi aparţine, că-i „arma cu care l-am înjunghiat pe Cornel Turcu”. Motivul: „La băutură, odată îmi pierd minţile şi nu mai ştiu ce fac. Nu aveam niciun motiv să bag cuţitu’ în Cornel Turcu (…) că doar mi-e prieten…”. Mai recunoaşte Paizu că el organizase întâlnirea de la Berbecul, că din motive serioase nu poate să zică cine-i fata. „Şi-apoi, ea nu are niciun amestec în scandalul nostru.”.

Explicaţia lui Paizu mă determină să-mi întrerup lectura şi să ridic receptorul: formez nervos numărul de telefon al colonelului Crăciun. Îmi răspunde o femeie. O rog, să mi-l dea la telefon pe domnul colonel. „Care colonel, domnule? Aici nu locuieşte niciun colonel Crăciun” precizează femeia pe un ton arţăgos. N-apuc să verific dacă am format corect numărul. Din pricina arţăgoasei: a întrerupt legătura. „Oi fi greşit” îmi spun şi formez din nou numărul, concentrându-mi atenţia asupra discului. De data asta sună în gol. Aştept un minut, două… Chestia mă intrigă. Pocnesc furca şi formez din nou numărul, la fel de atent ca şi înainte. Zadarnic. Ochii îmi cad iarăşi pe ceas. La ora asta, Paizu ar fi trebuit să fie de mult plecat. Nu-mi rămâne decât să mă întorc liniştit la lectura pieselor de la dosar.

Bujorel Necula avansează în declaraţia sa câteva date noi: „Declar pe a mea răspundere că domnişoara Neli (aşa s-a recomandat – Neli) nu-i una şi aceeaşi persoană cu fata din fotografia găsită la Paizu.”. Şi mai mărturisea Bujorel Necula, desigur la cererea lui nea Tudorică, următoarele: „N-am observat că domnişoara Neli să-i fi făcut ochi dulci lui Cornel Turcu. Ea avea întâlnire nu cu Paizu, ci cu Cornel, aşa mi s-a părut, îl cunoaşte în orice caz de mult (…) Paizu observase ceva, căci, după plecarea domnişoarei Neli, îl luase la rost pe Cornel Turcu să nu se bage peste legătura lui. Atunci mi-am dat seama că Paizu se ameţise, că pe măsură ce Cornel se apăra, spunând: „Eu nu mă bag” Paizu devenea tot mai violent. Am încercat să-l opresc, dar n-am fost în stare să-l opresc… a băgat cuţitul în Cornel. Regret cele întâmplate.”.

Dacă regretul îi este sau nu sincer, rămâne de văzut. Multe declaraţii se încheie cu această formulă: „regret cele întâmplate” care, în miezul ei, ascunde speranţa unor circumstanţe atenuante. În final, însemnările plutonierului-major Avasilichii. Îi cunosc grafia. Scrisul îi devine lăbărţat numai când este nervos sau grăbit. Cred că în seara asta era şi una şi alta. Notaţiile urmau să-i amintească mâine de unde să-şi reia cercetările, dar îmi foloseau şi mie. Citesc:

„— Nu rezultă nicio legătură între fapta lui Paizu şi colonelul Crăciun.

— Să-i fi furat băutura minţile? Eu zic că totuşi trebuie să-l căutăm la cartotecă.

— Adevăratul mobil al înjunghierii îl putem afla numai de la Cornel Turcu.”.

„Al omorului, nea Tudorică, îi vorbesc eu în gând, am uitat să-ţi spun că victima a murit!”.

„— N-am încredere în Bujorel Necula; vrea să pară un bujor, dar cred că-i o mare pramatie.”.

Nu văd de ce n-aş recunoaşte – oare pentru a câta oară? – că nea Tudorică, în ciuda inculturii sale în specialitate, are fler… intuieşte rapid punctele vulnerabile sau contradictorii ale unor cazuri. Dacă Paizu este cuprins într-o operaţie secretă iniţiată de acest colonel Crăciun, de ce nu s-a apărat deschis: „Nu răspund la întrebările poliţiei decât în prezenţa domnului colonel Crăciun.”. Atunci, nici noi n-am fi insistat cu întrebările. Iată însă că nea Tudorică, cel care a hotărât de la sine putere să rămână pe viaţă plutonier-major, a urmărit, fără ca eu să i-o cer, această latură contradictorie a cauzei. Constatarea mă îndeamnă să fac o nouă tentativă de a-l găsi pe colonelul Crăciun. Îmi răspunde arţăgoasa, i-am recunoscut imediat timbrul vocii. O rog să-mi dea legătura cu domnul colonel Crăciun. „O clipă!” îmi zice şi după câteva secunde mă ia în primire un bărbat scandalizat: „I-ascultă, nătărăule, dacă nu-mi laşi nevasta în pace, pun procuratura pe urmele tale şi te distrug… te bag în puşcărie şi te decimez (sic) şi, în încheiere, te bag în…!”. M-a înjurat şi-a vărsat omul năduful, după care a trântit receptorul în furcă. Nu mai are niciun rost să repet apelul. Nu încape nicio îndoială că am făcut corect numărul. Ceva nu-i în ondine… ceva începe să-mi pută. Ies din birou şi-i ordon subofiţerului din holul clădirii să mi-l aducă de la arest, cu cătuşe la mâini, pe Paizu Stan. Cinci minute mai târziu, mă aflu faţă-n faţă cu eroul omuciderii de la Berbecul; ochii îi sunt cârpiţi de somn, dar chipul său smead radiază a bucurie. Nu mai are răbdare să-mi aştepte introducerea şi intră tare cu întrebarea:

— Au venit să mă ia, nu-i aşa?

Îl prind în raza privirilor mele, ameninţătoare în clipele acelea, şi încerc să-i frâng astfel siguranţa. Îi întind receptorul şi-i poruncesc:

— Telefonează-i tu colonelului Crăciun! Întreabă-l tu ce are de gând să facă. Până la ora asta nimeni nu s-a prezentat să te ia în primire.

Ezită. Îi duc receptorul la ureche. În cele din urmă, formează rar numărul… 10.48.7… Acelaşi număr l-am format şi eu. Devin curios, în liniştea încăperii, aud apelul aparatului. O vreme sună în gol. Paizu închide şi formează din nou numărul. De astă dată are noroc. Îi răspunde arţăgoasa. „Daţi-mi-l pe domnul colonel Crăciun!”. „Imediat.”. Îmi lipesc urechea de receptor, mort de curiozitate. Nu trece mult şi aud: „Mă, te distrug! Auzi? Să-mi laşi nevasta în pace…”. Apreciez că nu e cazul să las convorbirea să se prelungească. Îi iau, receptorul din mână şi-l aşez frumuşel în furcă.

— Nu mai pricep nimic, îmi mărturiseşte arestatul dezolat. Doar am vorbit cu el la telefon chiar în după-amiaza asta!

— Înainte de Berbecul?

Reţin un răspuns afirmativ printr-o vagă mişcare a capului.

— Să mai încerc? îmi propune el tulburat, cu un nod în gât.

Nu mai e atât de sigur pe el. Sau nu-i decât o falsă observaţie a mea? Că este debusolat, nu încape nicio discuţie. Îi permit să telefoneze: nu se abate de la numărul 10.48.7… L-a format bine. Dar celălalt aparat e mort, de parcă, între timp, cineva l-a deconectat. Descurajat, Paizu mi se adresează fără a mi se uita în ochi, abia auzit:

— Nu mai pricep nimic. La orice oră aş fi sunat, îmi răspundea… un ofiţer de serviciu.

Şi-a dat seama că s-a creat o situaţie nefirească şi începe să-i fie teamă. Îl simt. În consecinţă, devin mai activ decât la prima ascultare. Îl întreb:

— Pe ce stradă îşi are biroul domnul colonel Crăciun?

— Am jurat să păstrez secretul relaţiilor noastre.

De astă dată, răspunsul lui îmi pare al unui bărbat hotărât să-şi respecte angajamentele şi îi dau dreptate.

— Ei, atunci să aşteptăm să vină să te ia. Poate că întârzierea nu-i decât un accident.

Îl chem pe subofiţer să-l ducă înapoi la arest, cu precizarea:

— Îl vreau în continuare izolat de ceilalţi.

Pe faţa-i smeadă, de Sicilian, surprind o grimasă de nedumerire amestecată cu nelinişte. Mai surprind şi un uşor tremur al buzelor. Îşi înghite însă întrebările şi iese din încăpere cu capul în piept, ca un berbec gata de atac.

Mă întorc la dosarul întocmit de plutonierul-major Avasilichii şi-l răsfoiesc, ca şi cum în paginile sale aş mai fi putut găsi vreun răspuns edificator. Îmi amintesc că, la telefon, colonelul Crăciun mi-a confirmat existenţa unei misiuni, în zori. Paizu Macarie trebuia să fie în avionul de Paris. Subordonaţii colonelului mai dispun încă de timp pentru a mi-l lua pe Paizu de pe cap. Problema însă e cu totul alta, e cea înscrisă de nea Tudorică în dosar cu litere lăbărţate: Nu rezultă nicio legătură între fapta lui Paizu şi colonelul Crăciun. Mie, scurta convorbire cu necunoscutul colonel Crăciun îmi pusese în lumină cel puţin trei legături. Prima: cunoştea dubla identitate a lui Paizu. A doua: era la curent cu încăierarea de la Berbecul, soldată cu înjunghierea mortală a lui Cornel Turcu. În ciuda acestei filiaţii, eram înclinat să acord mai multă credibilitate notaţiei lui nea Tudorică. A treia: se reliefa o contradicţie pe care nu aveam dreptul s-o ignor. Tu, colonel, pregăteşti un agent să-l expediezi la Paris cu cine ştie ce misiune importantă, dar, în acelaşi timp, îl lași să chefuiască, să bea şi să ajungă să comită o infracţiune. Chiar dacă victima e un presupus terorist, fapta criminală a lui Paizu rămâne de necontestat. Să fie întâmplarea de la Berbecul un simplu eveniment nefericit?

Desigur, nu vom fi lăsaţi fără răspuns, cu toate că subordonaţii colonelului Crăciun nu mai apar, iar postul de telefon 10.48.7… a fost, ca prin minune, transferat unui alt abonat sau scos din circuit.

Cineva bate la uşă. Tresar. Nu sunt mesagerii colonelului Crăciun, ci subofiţerul. Îmi raportează îndeplinirea ordinului şi faptul că al doilea arestat, Necula Bujorel, cere insistent să-mi vorbească.

— E agitat, îmi atrage subofiţerul atenţia. Îi este frică, poate unde-i singur în arest.

— Ţi-a spus ceva în acest, sens? mă interesez eu.

— E o observaţie de-a mea… Vi-l aduc aici sau coborâţi dumneavoastră?

— Adu-mi-l aici, în cătuşe!

Decizia mea îl miră pe subofiţer şi nu se sfieşte să mă întrebe:

— De ce, domnule locotenent-major, că băiatu’ nu-i violent!

Bobocii anilor 1989—1990 gândesc, îşi exprimă opiniile. Subofiţerul are dreptate. De ce să-i pună la mâini cătuşe, dacă băiatul e cuminte?

— Aşa e… nu e violent. În cazul ăsta, te rog să observi ce mutră o să facă în clipa în care îi pui cătuşele… mă interesează efectul psihologic, reacţia lui. Avem de-a face cu un copil crescut în puf şi fulgi, căruia din scutece nu i-a lipsit nimic… Unuia ca ăsta îi place să stea ceasuri în şir în faţa oglinzii şi să se dichisească. Cum să suporte greutatea morală a cătuşelor? Or, pe mine mă interesează ca tocmai povara asta să-i dezlege limba.

Nu ştiu dacă l-am convins. Iese şi după cinci minute se întoarce cu Necula. Bujorel. Mă lasă singur cu el. Nu, n-am greşit scontând pe căderea psihică a arestatului. E ca o cârpă şi nu-şi mai ia ochii de la cătuşe.

— Şezi!

Îi arăt scaunul. Mă ascultă. Mă aşez şi eu. Las câteva minute să se scurgă. În tăcere, apoi, văzând că tace, îi amintesc că a cerut să mă vadă.

— Domnule ofiţer, vă rog să fiţi amabil şi să-mi explicaţi situaţia mea juridică.

Până şi vocea îi este moale, ca a unui om vlăguit: vorbeşte şi nu-şi mai ia ochii de pe fiarele de la mâini.

— O să-ţi dau o veste proastă: Cornel Turcu a murit. Prin decesul său, situaţia voastră juridică s-a înrăutăţit. În ceea ce te priveşte, ai participat la o omucidere.

Ştiu că l-am înfricoşat, chiar asta şi urmăream.

— Pot să vă mai rog ceva? Ceva… aparte.

Îşi îndreaptă spre mine privirile: cred că mă vede ca prin ceaţă, asemenea unui boxer în situaţia de groggy.

— Te ascult…

— Aţi binevoi să-i telefonaţi mamei mele? Dar numai mamei şi spuneţi-i, fără ocol, situaţia în care mă aflu.

— De ce nu şi tatălui?

Îşi coboară iarăşi ochii în pământ: nu-i convine întrebarea şi şovăie dacă să continue sau nu discuţia.

— Cu tata sunt în conflict… într-un conflict de neîmpăcat. Încă dinainte de revoluţie… Nu l-am înţeles, nu m-a înţeles. Cu mama însă…

Tace. Şi-o fi amintit brusc de ceea ce mi-am amintit şi eu. Numai, că eu n-am niciun motiv să tac.

— I-ai furat o bijuterie!

Îi urmăresc zbuciumul, şi-l exteriorizează. Iar eu aştept răbdător marea dezvăluire, dar ea întârzie.

— O să mă ierte şi o să declare că mi l-a dăruit, îi aud eu cu greu răspunsul.

— Ascultă, Bujorel Necula, hai să dăm cărţile pe faţă. De ce te-ai înhăitat cu Paizu Stan?

— Înhăitat aţi spus? încearcă fără vlagă să se revolte. A te împrieteni cu un locotenent înseamnă a te înhăita? Doar aţi auzit…

— Ce să aud?

— Că-i în subordinea unui oarecare colonel Crăciun.

Băiatul s-a mai înviorat puţin. Ba mi-a aruncat şi o privire, dornic, se vede, să-mi arate că nu-i lipsit de discernământ.

— Am auzit, dar am mai auzit – imprim vocii un accent autoritar – un răspuns al tău la o altă întrebare de-a mea. Să ţi-l amintesc?

— Nu-i nevoie.

— Ce te-am întrebat? stărui eu.

— „Ştii cine-i colonelul Crăciun?”.

— Iar tu ce mi-ai răspuns?

— „Aud pentru prima oară numele ăsta.”.

— Slavă Domnului, ai o memorie bună, Bujorele. Poate îţi mai sare în ajutor şi în alte chestiuni. Cine-i Irina Mavrocordat?

— Irina Mavrocordat?! … Nu ştiu. Jur!

— Mi-a telefonat şi m-a rugat să-ţi transmit un mesaj din partea ei.

— Un mesaj?!

Uluirea băiatului îmi pare sinceră.

— Da, s-a interesat de tine şi m-a întrebat dacă nu poate să aibă un vorbitor cu tine chiar în seara asta, continui eu pe un ton ce exprimă fără echivoc dorinţa mea de a fi conciliant. Domnişoara Mavrocordat mi-a explicat că din pricina ei ai căzut în nenorocire, că dacă venea la întâlnire la ora fixată, tu n-ai fi ajuns în arestul poliţiei. Mâine o să treacă pe aici.

M-a ascultat fascinat, cu gura întredeschisă, obicei rămas probabil din copilărie.

— Vă bateţi joc de mine!

S-a supărat: o adevărată reacţie-surpriză. Îşi examinează cătuşele şi oftează.

— Băiete, eu n-am timp să-mi bat joc de oameni. Ai sau nu o prietenă cu numele ăsta?

— Nu!

— Totuşi de unde a răsărit în viaţa ta această Irina Mavrocordat? Era la curent cu întâmplarea sângeroasă de la Berbecul, insist eu. Şi pe tine voia să te vadă, nu pe Paizu.

— Nu ştiu cine e… Pe onoarea mea că n-am auzit de ea… De ce aş minţi?

Să nu te pufnească râsul? Fură din casă, participă la o omucidere şi, poftim, acum invocă onoarea sa! Să nu te pufnească râsul? Numai că noi, poliţiştii, nu putem pufni în râs oricând.

— Ţi-e ruşine… nu vrei să te vadă cu cătuşe la mâini. Vrei s-o ocroteşti.

— Domnule locotenent, sare Bujorel Necula cuprins de un val de deznădejde, cum să vreau să ocrotesc o fiinţă pe care n-o cunosc?

Mă ridic furios de la birou, fac câţiva paşi spre uşă, mă întorc. Arestatul se ridică şi el respectuos în picioare. Îl împing înapoi şi rămân în dreptul său ameninţător, cu mâinile la spate.

— Bine, Bujorele, dar pe tipa cu care aţi băut la Berbecul o cunoşti?

— O cunosc, recunoaşte el spăşit.

— Atunci, cine-i tipa? De ce aţi refuzat să-i dezvăluiţi identitatea?

L-am pus pe, jar. Se frământă, degetele mâinilor încătuşate se caută. Zice, într-un târziu, privind într-o parte.

— Am jurat să tac. E o colegă de misiune de-a lui Paizu. Domnul colonel Crăciun o să vă dea toate lămuririle.

Acest domn colonel Crăciun a început să mă calce pe nervi.

— Ai susţinut că nu-l cunoşti.

— Am minţit.

— Cine ţi-a cerut să juri?

— Paizu…

— De ce te-ai supus?

— Mi-a promis că o să mă ajute prin Crăciun să-mi găsesc de lucru la Paris.

Mai fac o plimbare prin încăpere. E limpede, până nu aflu ce-i cu colonelul Crăciun de la un ştiu ce birou secret, n-am cum să descurc iţele.

— Aşadar, îmi ceri să te ajut? reiau eu, ceva mai îmbunat, firul întrerupt al convorbirii.

— Dacă se poate.

— O să încerc… Dar am şi eu o rugăminte: să-mi aşterni pe hârtie tot ce ai susţinut aici… că n-o cunoşti pe Irina Mavrocordat, de ce aţi ocrotit-o pe tipa de la Berbecul şi care-l adevărul în cazul lui Cornel Turcu. De ce Paizu a băgat cuţitul în el… Sper că m-ai înţeles – să n-avem vorbe! – vreau motivul real.

Îl chem pe subofiţer, îi cer să-i scoată arestatului cătuşele – se execută pe loc. Îi întind apoi lui Bujorel Necula câteva coli de hârtie şi un pix.

— Du-l înapoi la arest! îi ordon subofiţerului. Creează-i condiţii să-şi scrie liniştit memoriile.

Rămân din nou singur, mă concentrez asupra unei singure probleme – colonelul Crăciun. Îmi cercetez ceasul şi îmi îngădui să trag o primă concluzie: în planul colonelului trebuie să fi survenit schimbări.