Cuprins

Introducere

PARTEA ÎNTÂI.  Agonia vechiului regim

Capitolul I. RUSIA LA 1900

Ţărănimea

Rusia oficială

Intelighenţia

Capitolul II. EXPERIMENTUL CONSTITUŢIONAL

Revoluţia din 1905

Stolîpin

Capitolul III. RUSIA ÎN RĂZBOI

Perspectivele

Primul an

Semnele catastrofei

Capitolul IV. REVOLUŢIA DIN FEBRUARIE

PARTEA A DOUA.  Bolşevicii cuceresc Rusia

Capitolul V. LENIN ŞI ORIGINILE BOLŞEVISMULUI

Capitolul VI. LOVITURA DE STAT DIN OCTOMBRIE

Eşecul primelor încercări bolşevice de a lua puterea

Lovitura de stat

Capitolul VII. STATUL PARTIDULUI UNIC

Capitolul VIII. INTERNAŢIONALIZAREA REVOLUŢIEI

Tratatul de la Brest-Litovsk

Implicarea străină

Capitolul IX. COMUNISMUL DE RĂZBOI

Crearea economiei de comandă

Războiul împotriva satelor

Capitolul X. TEROAREA ROŞIE

Asasinarea familiei imperiale

Teroarea de masă

PARTEA A TREIA.  Rusia sub regimul bolşevic

Capitolul XI. RĂZBOIUL CIVIL

Primele bătălii: 1918

Apogeul: 1919–1920

Capitolul XII. NOUL IMPERIU

Capitolul XIII. COMUNISMUL DE EXPORT

Capitolul XIV. VIAŢA SPIRITUALĂ

Cultura ca propagandă

Război împotriva religiei

Capitolul XV. COMUNISMUL ÎN CRIZĂ

NEP: Falsul Thermidor

Criza noului regim

Capitolul XVI. REFLECŢII ASUPRA REVOLUŢIEI RUSE

Glosar

Tabel cronologic

Lecturi suplimentare

Introducere

Cuvântul „revoluţie” are o etimologie interesantă. Întrebaţi de sociologii sovietici, ţăranii ruşi răspundeau că înseamnă „samovolşcina” adică, într-o traducere aproximativă, „să faci ce vrei”. În publicitatea zilelor noastre, „revoluţionar” a ajuns să însemne „absolut nou”, deci implicit „îmbunătăţit”. În vorbirea curentă, el reprezintă un alt mod de a spune „complet diferit”. Această întrebuinţare a cuvântului ne-ar putea cu greu lăsa să bănuim că originile lui ţin de astronomie şi de astrologie.

„Revoluţie” derivă din verbul latinesc revolvere, „a se roti”, folosit iniţial pentru a descrie mişcarea planetelor. Copernic şi-a intitulat marele tratat în care nega poziţia pământului de centru al universului Despre revoluţia corpurilor cereşti. Din astronomie, cuvântul a trecut apoi în vocabularul astrologilor, care pretindeau că pot prevedea viitorul studiind cerul. Astrologii secolului al XVI-lea aflaţi în slujba prinţilor şi a generalilor numeau „revoluţie” evenimentele neaşteptate şi imprevizibile provocate de conjuncţia planetelor – cu alte cuvinte, de forţe pe care omul nu le poate controla. Aşa se face că înţelesul ştiinţific, originar, al cuvântului, care sugera repetitivitate şi regularitate, a ajuns să exprime în câmpul vieţii umane exact opusul, adică neprevăzutul, neaşteptatul.

Cuvântul a fost pentru prima oară utilizat în politică în Anglia anilor 1688–1689, spre a descrie înlăturarea de pe tron a lui Iacob al II-lea în favoarea lui William al III-lea şi a reginei Maria. Ca preţ al obţinerii coroanei, noul rege a trebuit să semneze o „Declaraţie a drepturilor”, prin care se angaja să nu abroge legi sau să impună noi dări fără aprobarea parlamentului, inaugurând astfel un proces care avea să conducă la triumful suveranităţii poporului în Anglia. Era aşa-numita „Glorioasă Revoluţie”. Ea nu a influenţat însă decât regimul politic al ţării.

Un secol mai târziu, Revoluţia Americană avea să aducă schimbări mai profunde, prin faptul că proclama independenţa ţării şi modifica radical raporturile dintre individ şi stat. Ea îmbina principiul suveranităţii poporului şi pe cel al libertăţii individuale cu ceea ce mai târziu urma să fie numit dreptul la autodeterminare naţională. Chiar şi aşa însă, ea se limita la sfera politicului. Cultura Statelor Unite, sistemul lor judiciar, garantarea vieţii şi a proprietăţii – toate moştenite de la Marea Britanie – au rămas neatinse de Revoluţie.

Prima revoluţie modernă a fost cea franceză. În prima sa fază, ea a avut un caracter spontan şi neconştientizat: în iunie 1789, când reprezentanţii celor trei stări au depus jurământul de la Jeu de Paume, act de sfidare care marca declanşarea Revoluţiei, ei vorbeau nu despre o revoluţie, ci despre „o renaştere naţională”. Cu timpul însă, conducerea Franţei răzvrătite a trecut în mâinile unor ideologi care vedeau în prăbuşirea monarhiei o ocazie unică de a împlini idealurile Secolului Luminilor, idealuri care depăşeau cu mult ţelurile politice limitate ale revoluţiilor engleză şi americană, vizând nici mai mult, nici mai puţin decât crearea unei noi ordini sociale şi chiar a unui nou tip de om. Sub regimul iacobin, măsurile luate şi, uneori, puse în practică au anticipat, prin îndrăzneala concepţiei şi brutalitatea cu care au fost aplicate, regimul comunist din Rusia. Cuvântul „revoluţie” a început din acel moment să desemneze planurile grandioase de transformare a lumii – prin urmare, nu schimbările petrecute, ci schimbările înfăptuite.

Secolul al XIX-lea a fost martorul apariţiei revoluţionarilor de profesie, intelectuali care îşi dedicau întreaga viaţă studierii revoltelor din trecut – spre a găsi în ele orientări de ordin tactic – şi analizării evenimentelor epocii lor, pentru a căuta semne ale viitoarelor revolte; odată ce acestea se produceau, revoluţionarii de profesie interveneau, încercând să dirijeze revolta spontană spre o revoluţie conştientă. Acest soi de revoluţionari radicali puneau viitorul sub semnul unor tulburări violente, progresul impunând, în viziunea lor, distrugerea sistemului tradiţional al relaţiilor dintre oameni. Ţelul lor era să elibereze „adevărata” natură umană de sub apăsarea proprietăţii private şi a instituţiilor cărora aceasta le dăduse naştere. Comuniştii radicali şi anarhiştii îşi imaginau revoluţia ca pe un eveniment care avea să schimbe în întregime nu doar aspectele ordinii politice şi social-economice de până atunci, ci însăşi existenţa umană. Scopul ei era, după expresia lui Leon Troţki, să „răstoarne lumea”.

Această tendinţă a culminat cu Revoluţia rusă din 1917. Deşi prăbuşirea monarhiei ruse s-a datorat unor cauze interne, bolşevicii, învingători în lupta pentru putere care a urmat abdicării ţarului, erau internaţionalişti, înflăcăraţi de aceleaşi idei ca şi intelectualii radicali din Occident. Ei au pus mâna pe putere pentru a schimba nu Rusia, ci lumea întreagă. Îşi priveau propria ţară, „veriga cea mai slabă din lanţul imperialismului”, ca pe o simplă rampă de lansare a revoltei universale care avea să transforme din temelii condiţia umană, refăcând, cu alte cuvinte, cea de-a şasea zi a Facerii Lumii.

Cauzele revoluţiilor ulterioare anului 1789 sunt numeroase şi complexe. Observatorii secolului XX, influenţaţi de modele de gândire socialiste şi sociologice, sunt tentaţi să le caute într-o nemulţumire populară generală. Ei pleacă de la supoziţia că ar fi fost vorba de acţiuni disperate, pe care nu avem deci a le judeca. E o viziune care exercită o atracţie deosebită în spaţiul anglo-saxon, unde ideologiile nu au jucat niciodată un rol proeminent. Însă ideea că toate revoluţiile care au avut sau vor avea loc sunt inevitabile – şi prin aceasta, justificate – e valabilă numai într-un sens restrâns. Evident că, într-o ţară în care guvernul reflectă cu fidelitate dorinţele majorităţii populaţiei, cedând în mod paşnic puterea atunci când a pierdut încrederea oamenilor, şi în care există un nivel rezonabil de prosperitate, revoluţiile violente sunt inutile, prin urmare improbabile; alegerile reprezintă de fiecare dată un soi de revoluţie paşnică. Acest adevăr evident nu implică însă şi contrariul: anume că, acolo unde au loc revolte violente, populaţia ar dori o schimbare completă a sistemului politic şi economic – adică o „revoluţie” în înţelesul iacobin sau bolşevic al cuvântului. Istoricii au făcut observaţia că revoltele populare au un caracter conservator, obiectivul lor fiind recâştigarea unor drepturi tradiţionale, de care oamenii simt că au fost privaţi în mod nedrept. Revoltele sunt orientate spre trecut. Ele au un scop în acelaşi timp bine precizat şi limitat. Acele „cahiers des doleances” prezentate de ţăranii francezi în 1789, sau de cei ruşi în 1905 (sub o altă denumire), conţineau nemulţumiri concrete, care puteau fi toate rezolvate în cadrul sistemului existent.

Cei care transpun aceste doleanţe concrete într-o forţă atotdistrugătoare sunt intelectualii radicali. Dorinţa lor este nu de a reforma, ci de a şterge cu totul trecutul, spre a crea o ordine a lucrurilor care nu a existat niciodată până la ei, cu excepţia miticei Vârste de Aur. Revoluţionarii de profesie, majoritatea proveniţi din rândurile clasei de mijloc, dispreţuiesc cererile modeste ale „maselor”, ale căror interese reale pretind că le înţeleg doar ei. Ei sunt aceia care transformă revoltele populare în revoluţii, propovăduind că lucrurile nu se pot îmbunătăţi decât dacă totul se schimbă. Această filosofie, aliaj intim de idealism şi dorinţă de putere, deschide drumul unor tulburări permanente. Cum însă oamenii de rând nu pot face faţă unui mediu instabil şi imprevizibil, toate revoluţiile de după 1789 au eşuat.

Iată de ce existenţa nemulţumirilor populare este doar o condiţie necesară, nu şi suficientă, a revoluţiilor, care necesită în plus o infuzie de idei radicale. Revoltele care au zguduit Rusia începând cu februarie 1917 au fost posibile datorită colapsului ordinii publice provocat de presiunea unui război ale cărui efecte guvernul nu le mai putea controla. Cauza principală a derivei Rusiei în apele necunoscute ale unei utopii extreme a fost fanatismul acelor intelectuali care, în octombrie 1917, au profitat de extinderea anarhiei pentru a lua puterea în numele „poporului”, fără a avea curajul, nici atunci şi nici în cei şaptezeci de ani care au urmat, să încerce să obţină un mandat popular.

Se poate afirma că Revoluţia rusă a fost evenimentul cel mai important al secolului care se încheie. Nu numai că ea a constituit piedica principală în calea păcii după primul război mondial, dar a influenţat în mod direct ascensiunea naţional-socialismului în Germania şi declanşarea celui de-al doilea război mondial, pe care triumful nazismului o făcuse inevitabilă. În cei cincizeci de ani care au urmat victoriei aliaţilor în cel de-al doilea război mondial, regimul comunist apărut în urma revoluţiei a menţinut lumea într-o stare de permanentă tensiune, uneori cu riscul declanşării unui nou conflict mondial. Toate acestea par să aparţină acum trecutului. Pentru a împiedica însă ca istoria să se repete, este important să aflăm cum s-au petrecut lucrurile; căci problema fundamentală pusă în mod implicit de toate revoluţiile moderne, şi mai cu seamă de cea rusă, este de a şti dacă raţiunea poate ajuta omenirea să-şi depăşească imperfecţiunile cunoscute şi să atingă o ideală perfectibilitate. Eşecul incontestabil al revoluţiei ruse, confirmat în 1991, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat şi Partidul Comunist a fost scos în afara legii, poate fi interpretat ca o dovadă concludentă a faptului că utopia conduce în mod inevitabil la chiar opusul ei, că drumul spre paradisul terestru sfârşeşte în infern; în acelaşi timp însă, acest eşec ar putea fi considerat doar un accident vremelnic în eforturile omenirii de a-şi construi o existenţă ideală.

Autorului rândurilor de faţă, care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă studiului acestei probleme, Revoluţia rusă îi apare ca desfăşurarea unei tragedii. În care evenimentele sunt produsul mentalităţii şi caracterului protagoniştilor. Poate că unii se simt mulţumiţi să o considere rezultatul unor forţe economice şi sociale grandioase, prin urmare, „inevitabilă”, însă condiţiile „obiective” sunt o abstracţie; ele nu intră în acţiune. Nu constituie decât un fundal al deciziilor subiective, luate de un număr relativ redus de indivizi pentru care politica şi războiul sunt ocupaţia principală. Evenimentele se dovedesc „inevitabile” doar privite retrospectiv. Documentele pe care se bazează istoria de faţă ne înfăţişează oameni care îşi urmează propriile interese şi aspiraţii, fără a fi capabili sau dornici să ia în considerare interesele sau aspiraţiile celorlalţi. De multe ori, autorul s-a simţit înclinat să-şi povăţuiască personajele să se oprească şi să mediteze înainte de a se arunca orbeşte în catastrofa care avea să-i devoreze pe învingători şi învinşi laolaltă. E o experienţă din care ieşi mai umil şi mai puţin încrezător în capacitatea omenirii de a se schimba prin propriile puteri.

Paginile care urmează rezumă volumele mele: Revoluţia rusă (1990) şi Rusia sub regimul bolşevic (1994). Cele două cărţi descriu în mod detaliat şi pe baza întregii documentaţii disponibile istoria Rusiei în „epoca frământărilor” dintre 1899 şi 1924. Dat fiind că interesul istoriei rezidă în detalii, mulţi cititori atraşi de acest subiect nu au timpul necesar pentru a citi două volume care totalizează 1300 de pagini, sprijinite pe 4500 de referinţe. Am scris această Scurtă istorie cu gândul la ei. Cartea urmează îndeaproape structura celor două volume, omiţând ceea ce se poate omite, condensând restul şi restrângând referinţele la minimul necesar[1]. Toată informaţia conţinută în acest volum poate fi coroborată prin referire la cele două cărţi pe baza cărora a fost alcătuit. În cele câteva ocazii în care am introdus informaţii noi, sursele au fost indicate.

RICHARD PIPES

PARTEA ÎNTÂI.

Agonia vechiului regim

Capitolul I.
RUSIA LA 1900

La începutul secolului XX, Rusia era o ţară a contrastelor izbitoare. Un călător francez din epocă, Anatole Leroy-Beaulieu, o compara cu „unul dintre acele castele, construite de-a lungul a mai multe epoci, în care vezi alăturate stilurile cele mai discordante, sau cu o casă, ridicată la întâmplare şi suferind mereu adăugiri, lipsită de caracterul unitar şi de confortul locuinţelor construite după un plan definitiv”. Optzeci la sută din populaţie era formată din ţărani, care duceau în provinciile Marii Rusii o viaţă nu foarte diferită de aceea a strămoşilor lor din Evul Mediu. La cealaltă extremă a spectrului social se aflau scriitorii, artiştii, compozitorii, oamenii de ştiinţă, perfect familiarizaţi cu stilul de viaţă occidental. O economie capitalistă viguroasă – Rusia era cel mai mare producător de ţiţei şi principalul exportator de grâne din lume la momentul respectiv – coexista cu un regim al cenzurii politice şi al arbitrariului poliţienesc. Rusia aspira la statutul de mare putere, egală a Franţei democrate, dar menţinea un regim autocratic, în care oamenii nu aveau niciun cuvânt de spus în guvernarea ţării şi care sancţiona cu asprime orice expresie a nemulţumirii faţă de starea de lucruri existentă. Era singura dintre marile puteri care nu avea nici constituţie, nici parlament. Aceste contradicţii creau o impresie de provizorat şi sentimentul, cel puţin în rândul claselor educate, că lucrurile nu mai puteau continua astfel şi că odată cu trecerea în noul secol, Rusia avea să facă saltul în modernitate, ajungând din urmă Europa occidentală şi poate chiar depăşind-o. Din motive care vor fi expuse în continuare, ţăranii aşteptau şi ei mari transformări, deşi de natură economică mai degrabă decât politică. Impresia lui Jules Legras, un alt călător francez, că Rusia era o ţară „neterminată” reflectă aceste aşteptări legate de schimbare, care îi umpleau pe unii de entuziasm şi pe alţii de teamă.

Ţărănimea

Agricultura reprezenta baza economică şi socială a Rusiei ultimilor ţari. Aproximativ patru cincimi din populaţia ei erau alcătuite din ţărani care cultivau pământul şi care, în provinciile nordice, aveau şi ocupaţii secundare în industrie. Un călător care ar fi survolat regiunile centrale ale Rusiei în balon ar fi avut sub ochi o întindere nesfârşită de terenuri cultivate, împărţite în fâşii înguste, întrerupte din loc în loc de păduri şi păşuni, pe care erau presărate la fiecare cinci-zece kilometri sate cu colibe de lemn. Oraşele erau mici şi situate la mare distanţă unele de altele.

Populaţia Rusiei rurale alcătuia, într-o măsură de neimaginat pentru occidentali, o lume închisă în sine, care nu era integrată nici în edificiul social, nici în maşinăria administrativă. Raporturile ei cu oficialităţile şi cu clasele educate erau similare celor dintre locuitorii Africii sau Asiei şi administraţia colonială. Ţărănimea continua să fie credincioasă orânduirilor vechii Moscove, rămânând neatinsă de occidentalizarea la care Petru cel Mare supusese elita ţării. Ţăranii ruşi purtau barbă, vorbeau un grai al lor, aveau o logică proprie, îşi urmau propriile interese, fără să simtă că ar avea ceva în comun cu reprezentanţii imberbi ai autorităţilor sau cu mica nobilime, care le cereau dări, arende şi recruţi, fără a le oferi nimic în schimb. Ei nu datorau credinţă decât satului, sau cel mult administraţiei acestuia (volosti).

Până la 1861, aproape jumătate din ţăranii ruşi erau iobagi, supuşi autorităţii arbitrare a proprietarilor de pământuri (cealaltă jumătate era alcătuită din ţăranii statului şi cei ai ţarului, administraţi de funcţionarii guvernamentali). Lipsiţi de drepturi civile, iobagii nu erau totuşi sclavi. În primul rând, nu puteau fi vânduţi în mod public. Apoi, nu lucrau pe mari plantaţii, ci pe loturi individuale, din care o parte o cultivau pentru proprietari, ca plată pentru teren (când nu plăteau în bani sau produse); restul era destinat consumului propriu sau vânzării. În esenţă, erau legaţi de glie şi îşi îndeplineau obligaţiile faţă de proprietari fie prin muncă (de obicei, trei zile pe săptămână), fie plătindu-i acestuia o rentă. Deşi neprotejaţi de tribunale, ei se bucurau de garanţiile oferite de cutume, pe care nici latifundiarii, nici funcţionarii statului nu-şi permiteau să le ignore.

În februarie 1861, ţarul Alexandru al II-lea a semnat decretul prin care iobagii erau eliberaţi, primeau pământ şi echivalentul unei ipoteci pe timp de patruzeci şi nouă de ani, cu care urmau să plătească foştilor proprietari terenurile pe care aceştia le cedaseră. Principala moştenire a iobăgiei, sistem care durase peste două secole şi jumătate, a fost izolarea ţăranilor de restul societăţii şi înrădăcinarea în minţile lor a convingerii că lumea e un loc al fărădelegilor, în care nu poţi supravieţui decât prin forţă şi viclenie. Era o mentalitate care avea să facă foarte dificilă transformarea lor în cetăţeni.

Viaţa ţărănimii ruse se desfăşura în jurul a trei instituţii: gospodăria (dvor), satul (derevnia sau selo) şi comuna (mir sau obşcina).

Gospodăria, unitatea de bază a vieţii Rusiei rurale, era în fapt familia lărgită: tatăl, mama, fiicele nemăritate şi fiii însuraţi, împreună cu soţiile şi copiii acestora. Ea cuprindea de obicei între şase şi zece persoane. În condiţiile de climă caracteristice Rusiei, cu un sezon agricol scurt, care presupunea perioade de muncă intensivă primăvara şi toamna, gospodăriile mari erau avantajate în raport cu cele mici. Gospodăria era organizată în mod autocratic, capul familiei – numit bolşak – dispunând de o autoritate absolută asupra celorlalţi membri şi a bunurilor lor. La moartea capului familiei, dvor-ul se destrăma de obicei, proprietatea comună fiind împărţită între membrii lui, care se mutau pentru a-şi crea fiecare propria gospodărie. Această practică explică lipsa de continuitate a vieţii rurale în Rusia. În contrast puternic cu situaţia din Europa Occidentală sau Japonia, satele ruseşti se aflau într-o stare de permanentă instabilitate.

Două din caracteristicile gospodăriei merită discutate în detaliu, ele explicând în mare măsură comportamentul social al ţărănimii ruse. Membrii gospodăriei nu aveau o proprietate personală (în afara bunurilor de folosinţă imediată), totul aflându-se la dispoziţia bolşak-ului. De asemenea, ei nu aveau drepturi individuale, interesele lor fiind subordonate celor ale întregii familii. În aceste condiţii, ţăranii Rusiei Mari nu puteau dobândi conştiinţa drepturilor lor individuale, nici pe aceea a proprietăţii private – ambele, elemente indispensabile ale noţiunii moderne de cetăţean. Ei se obişnuiseră să trăiască sub autoritatea arbitrară a bolşak-ului, în sistemul de proprietate colectivă asupra mijloacelor de producţie.

Satul rus era o aglomerare de case din lemn, dispuse de o parte şi de alta a unui drum central. Nu existau niciun fel de organe oficiale de autoadministrare. Conducătorul satului (starosta) era numit, adeseori împotriva voinţei lui, de funcţionari ai guvernului, care aveau şi puterea să îl înlăture. Din acest punct de vedere – din nou, în puternic contrast cu situaţia din vestul Europei sau Japonia – satul rus era o instituţie fluidă şi nestructurată.

Comuna nu era specifică doar Rusiei, instituţii similare existând în trecut şi în alte părţi ale lumii. În jurul anului 1900 însă, această instituţie nu mai exista, în ciuda lipsei sale de eficienţă practică, decât în Rusia. Ca sistem de organizare a deţinerii şi cultivării pământului, ea era departe de concepţia modernă despre proprietate.

Comuna cuprindea ansamblul ţăranilor care dispuneau, fiecare, de o parte din pământul aflat în proprietatea ei. Deşi în multe privinţe ea coincidea cu satul, cele două instituţii nu erau identice, dat fiind că sătenii care nu aveau acces la pământul comunei, precum învăţătorii şi preoţii, nu făceau parte din ea. În anumite regiuni un sat mare putea cuprinde mai multe comune. Suprafaţa de pământ aflată în proprietatea comunei era împărţită într-un mare număr de fâşii înguste de teren. În funcţie de tradiţia locală, în mod periodic, de obicei la fiecare zece-cincisprezece ani, aceste terenuri erau „redistribuite” între gospodării, pentru a se ţine cont de schimbările produse prin moartea, naşterea sau plecarea membrilor diferitelor familii. Scopul acestor realocări era să asigure fiecărei gospodării suficient pământ arabil pentru a-şi putea hrăni membrii şi a face faţă obligaţiilor legate de impozite. Terenurile erau distribuite în funcţie de fertilitatea solului şi de distanţa până la vatra satului.

La 1900, practic toate gospodăriile ţărăneşti din provinciile centrale ale Rusiei erau organizate în comune. În zonele de graniţă ale imperiului – fostul stat polono-lituanian, Ucraina, regiunile din sud-est ale cazacilor – predominau fermele individuale. Apartenenţa la o comună nu îi împiedica pe membrii acesteia să cumpere de la marii proprietari sau de la alţi deţinători, cu titlu individual sau în asociere, suprafeţe de pământ ai căror proprietari direcţi deveneau. În preajma Revoluţiei, aceşti ţărani-proprietari, luaţi laolaltă, ajunseseră să deţină tot atâta pământ cât latifundiarii şi negustorii.

Toate deciziile în probleme care priveau comuna erau luate de adunarea sătească, care includea numai bărbaţi, capii gospodăriilor. Hotărârile respective, adoptate în unanimitate, erau obligatorii pentru toţi. Ele priveau chestiuni legate de calendarul muncilor agricole, repartiţia dărilor sau conflictele dintre gospodării. Adunarea decidea de asemeni în probleme de afiliaţie religioasă şi, mai târziu, când Rusia a avut un parlament, hotăra cărui partid îşi dădeau votul membrii ei.

Sistemul comunal avea numeroase dezavantaje. Cultivarea pământului prin împărţirea lui în fâşii irosea o mare parte din timpul ţăranilor, obligaţi să-şi mute mereu animalele de povară şi uneltele de pe un teren pe altul. Modul de repartiţie îi încuraja să exploateze la maximum pământul, cu un minimum de investiţii, ceea ce ducea la epuizarea solului. În fine, comuna îngăduia existenţa unui element ţărănesc neproductiv, întârziind dezvoltarea clasei micilor proprietari liberi. Egalitarismul ei producea o nivelare socială în sens negativ.

Figura 1. Exploatare agricolă în fâşii înguste de pământ, aşa cum se practica în Rusia centrală în jurul anului 1900

.

Cu toate acestea, sistemul comunal supravieţuia tuturor dificultăţilor, fiind sprijinit atât de oficialităţi cât şi de ţăranii înşişi. Guvernul era mulţumit de sistem şi făcuse aproape imposibilă, prin lege, ieşirea ţăranilor din cadrul lui, dat fiind că astfel era asigurată plata la timp a dărilor şi altor obligaţii faţă de stat, evitându-se (cel puţin în teorie) un şomaj rural masiv. Ţăranii se simţeau încă şi mai ataşaţi de sistemul comunal: credinţa lor era că Dumnezeu a creat pământul, precum aerul şi apa, spre folosul tuturor oamenilor, motiv pentru care acesta putea fi doar cultivat, nu şi deţinut în proprietate. Sistemul comunal garanta (din nou, în teorie) accesul fiecăruia la o bucată de pământ. Pentru ţărani, era drept şi inevitabil ca toate pământurile din Rusia aflate în proprietate privată să fie luate proprietarilor şi date comunelor. La începutul secolului nostru, ţăranii ruşi aşteptau cu încredere ca, de la o zi la alta, ţarul să hotărască o astfel de mare „redistribuire” naţională şi să împartă comunelor tot pământul aflat în mâinile proprietarilor. Această aşteptare, bazată pe credinţa retrospectivă într-un trecut îndepărtat, când pământul era disponibil în cantităţi nelimitate, făcea din ţăranul rus un potenţial adept al intelectualităţii revoluţionare.

Exista la începutul secolului opinia generală că Rusia se confruntă cu o criză agrară din ce în ce mai gravă, datorată în cea mai mare parte suprapopulării. Cu un spor natural al populaţiei de cincisprezece până la optsprezece la mie, ea înregistra cea mai rapidă creştere demografică din Europa. O suprafaţă de teren care în anii ’60 ai secolului trecut, în momentul desfiinţării iobăgiei, asigura hrana pentru două persoane, trebuia patruzeci de ani mai târziu să hrănească trei; rezultatul a fost apariţia tocmai a acelei clase rurale de ţărani fără pământ sau cu pământ puţin, a cărei formare sistemul comunal fusese menit să o întârzie. În trecut, ţarii asiguraseră prin cuceriri pământul necesar unei populaţii în permanentă creştere. Lucrul nu mai era posibil, fiindcă Imperiul atinsese limitele expansiunii rapide, dincolo de care nu se mai putea extinde decât cu riscul declanşării unui război generalizat. Ţăranii erau prea săraci şi prea conservatori ca să treacă de la agricultura extensivă la una intensivă, ceea ce le-ar fi permis să mărească recoltele şi să o scoată la capăt cu mai puţin pământ. Industria, deşi aflată în plină expansiune, nu putea absorbi decât o mică parte din surplusul de populaţie rurală. Iar emigrarea peste ocean, care salvase restul Europei de la o criză asemănătoare, nu era o soluţie în acest caz, în parte pentru că ruşii nu puteau concepe să trăiască într-o ţară neortodoxă, dar şi pentru că, obişnuiţi cu viaţa comunităţilor tradiţionale, ţăranii ruşi nu se simţeau capabili să o ia de la capăt, căutându-şi norocul aiurea. Ca urmare, presiunea demografică se intensifica an după an, odată cu ea crescând şi riscurile unei explozii în mediul rural.

Proletariatul industrial rus a apărut din rândurile ţărănimii. Majoritatea muncitorilor ruşi erau de fapt angajaţi sezonieri ai căilor ferate şi ai fabricilor de textile, lucrând acolo doar în perioadele în care nu era nevoie de ei la arat sau la strânsul recoltelor. Din acest motiv, cea mai mare parte a fabricilor din Rusia nu erau amplasate în oraşe, ci în mediul rural, unde forţa de muncă era la îndemână. O clasă de muncitori calificaţi, angajaţi permanent şi separaţi atât economic cât şi psihologic de lumea satului, s-a dezvoltat doar în industriile miniere şi în cele cu tehnologie avansată, existente în Urali, Ucraina şi Sankt Petersburg. Cu totul, Rusia începutului de secol nu avea probabil mai mult de un milion de muncitori industriali permanenţi, faţă de circa o sută de milioane de ţărani. Legislaţia ţaristă interzicea muncitorilor să se organizeze în sindicate şi încercările, chiar timide, de a crea cercuri educative sau asociaţii de întrajutorare erau pedepsite cu asprime.

Mentalitatea ţăranului rus, deşi esenţială pentru înţelegerea istoriei moderne a Rusiei, nu a fost studiată în mod serios: intelectualii par să-i fi privit pe ţărani ca pe nişte creaturi primitive, ţinute cu bună ştiinţă în ignoranţă de către stăpânii lor şi, de aceea, nedemne de o atenţie deosebită. Ceea ce însă intelectualitatea urbană lua drept ignoranţă era în realitate inteligenţa adaptării la condiţiile în care ţăranii erau obligaţi să trăiască: o climă aspră şi o administraţie care îi trata exclusiv ca pe o sursă de exploatat. Ţăranul rus nu conta pe nimeni în afară de el însuşi, nici măcar pe cei asemenea lui. Iar despre patriotismul lui, iată ce spunea Lev Tolstoi:

Nu am observat niciodată la oamenii din popor vreo urmă de sentimente patriotice, dimpotrivă, am auzit adesea la cei mai serioşi şi mai respectabili dintre ei cuvinte care exprimă o indiferenţă desăvârşită şi chiar dispreţ faţă de orice formă de patriotism.

Sentimentele religioase şi xenofobia înnăscută a ţăranului rus au făcut posibilă ridicarea lui împotriva inamicilor din afară. Ele nu erau însă suficiente pentru a îi cere sacrificii în numele naţiunii. În timpul Revoluţiei şi al războiului civil, generalii ruşi au avut doar motive de dezamăgire atunci când au încercat să ralieze ţărănimea împotriva comuniştilor, folosind sloganuri patriotice; comuniştii au avut mult mai mult succes făcând apel la resentimentele de clasă şi la lăcomie.

Până în secolul al XVIII-lea, ţăranul occidental nu se deosebea prea mult de cel rus de la începutul secolului XX. Însă o serie de inovaţii introduse în Occident în secolul al XIX-lea i-au transformat pe supuşii pasivi din mediul rural în cetăţeni activi: ne referim la generalizarea învăţământului, apariţia pieţelor naţionale şi a partidelor politice. Nimic din toate acestea nu exista însă în Rusia anului 1900. Ţăranul rus nu juca prin urmare niciun rol social sau politic. El rămânea pentru moment un outsider.

Rusia oficială

Administraţia începutului de secol era marcată de aceleaşi contradicţii ca şi restul Rusiei. La vârf, un aparat birocratic greoi, care dispunea de puteri nelimitate; la bază, o populaţie pusă, în general, în situaţia să se descurce pe cont propriu. În mod paradoxal, rusul obişnuit, trăind sub regimul autocratic, se afla mai puţin în contact cu administraţia şi resimţea mai puţin impactul politicii decât cetăţeanul Angliei, Franţei sau al Statelor Unite, state democratice. Lucrul a devenit evident în timpul primului război mondial, când guvernul ţarist a mobilizat populaţia cu mult mai mare greutate decât au reuşit să o facă democraţiile occidentale.

Până în 1905, Rusia fusese condusă de o monarhie cu puteri nelimitate. Întreaga putere emana de la împărat. Conform Codului de procedură penală, orice încercare de a pune la îndoială autoritatea ţarului sau simpla exprimare a dorinţei de a vedea schimbat regimul constituiau delicte majore. Toate propunerile – inclusiv cele care veneau din rândul cercurilor oficiale – de a include în procesul de luare a deciziilor reprezentanţi ai poporului, fie şi numai cu titlu consultativ, erau respinse. Autoritatea politică era considerată o proprietate a dinastiei, încredinţată fiecărui ţar, care avea datoria să o treacă întreagă urmaşilor.

Absolutismul fusese desigur forma de guvernământ predominantă în restul Europei continentale până în secolul al XIX-lea, când a fost înlocuit de suveranitatea poporului. În Rusia el a supravieţuit secolului al XIX-lea, luând forme extreme. La apogeul absolutismului, regii din Occident respectau proprietatea privată a supuşilor, încălcarea dreptului de proprietate fiind considerată aici o manifestare a tiraniei. Un jurist spaniol din secolul al XV-lea scria, exprimând un principiu fundamental al sistemelor politice din Occident: „regelui îi este încredinţată numai administrarea regatului, nu şi posesia bunurilor, căci proprietatea şi drepturile Statului sunt publice şi nu pot constitui patrimoniul nimănui”[2]. Dreptul de proprietate constituia o limitare reală a autorităţii regale, chiar şi atunci când aceasta nu era în mod oficial îngrădită. Dimpotrivă, în vechea Rusie, precum în „despoţiile orientale”, ţarul domnea şi era, în acelaşi timp, proprietarul regatului său. Lui îi aparţineau pământul şi resursele naturale, el deţinea monopolul pieţei interne şi al comerţului exterior şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, supuşii lui îi erau slujitori pe viaţă. Cei din pătura aristocratică îl slujeau în mod nemijlocit, în rândurile armatei sau ale administraţiei, în vreme ce supuşii de rând munceau pământurile lui sau pe cele ale servitorilor lui, nobilii. Acest gen de regim „patrimonial” echivala cu o autocraţie dusă la extrem.

Regimul patrimonial din Rusia a început să se destrame spre mijlocul secolului al XVIII-lea. În 1762, ţarul a decretat scutirea de serviciul public a nobililor şi, la scurt timp după aceea, le-a cedat dreptul de proprietate asupra pământurilor pe care până atunci le deţinuseră în numele lui. Ideea de proprietate privată a prins rădăcini de-a lungul secolului al XIX-lea, ajungând să se bucure de mai mult respect din partea autorităţilor decât drepturile personale ale proprietarilor. Desfiinţarea iobăgiei în 1861 a distrus şi ultimele rămăşiţe ale structurii sociale patrimoniale. Regimul patrimonial a supravieţuit însă într-un domeniu, respectiv în spaţiul autorităţii politice. Ţarul a continuat să considere suveranitatea drept un bun al său, iar administraţia şi armata îi datorau loialitate personală: funcţionarii publici şi ofiţerimea jurau supunere nu statului sau naţiunii, ci persoanei ţarului. Oficialii guvernamentali, la rândul lor, continuau să fie consideraţi slujitorii lui.

Funcţionarea sistemului autocratic era condiţionată de existenţa unui autocrat nu doar cu numele, ci în persoană, ca deţinător al prerogativelor puterii şi singurul care ştia cum să le folosească. Întâmplarea a făcut ca la 1900 Rusia să fie condusă de un om lipsit de oricare din calităţile cerute unui autocrat veritabil – cu excepţia simţului datoriei. Nicolae al II-lea avea o inteligenţă limitată şi o voinţă slabă, lipsuri pe care încerca să le suplinească prin accese periodice de încăpăţânare. Nici puterea, nici privilegiile pe care i le aducea ea nu îl făceau fericit. Ţarul mărturisea odată unui ministru că menţine autocraţia nu pentru plăcerea lui personală, ci pentru că ţara are nevoie de ea. În afară de soţie şi copii, nu îl preocupau decât Rusia şi armata; suprema lui plăcere erau exerciţiile fizice. Orice altceva îl lăsa rece. Mărturiile concordă asupra faptului că nu a părut niciodată mai fericit decât după abdicare.

Soţia lui, Alexandra Fedorovna, era făcută dintr-un aluat diferit. De origine germană, nepoată a reginei Victoria, a asimilat foarte repede tradiţiile patrimoniale ale ţării de adopţiune. Conştientă de slăbiciunile soţului ei, Alexandra îi cerea cu insistenţă să se comporte ca un adevărat autocrat, să fie un al doilea Petru cel Mare. „Tu şi Rusia sunteţi una”, îi repeta ea; ori: „Rusia iubeşte biciul.” Lipsit de influenţa ei, Nicolae ar fi cedat poate presiunilor, acceptând rolul de monarh decorativ, ceea ce ar fi putut preveni declanşarea Revoluţiei.

Trebuie atunci să ne întrebăm: de ce ţarul Nicolae – asemeni multor ruşi de bună credinţă – a ţinut să conserve un regim politic perimat, în ciuda opoziţiei crescânde a elitelor cultivate ale ţării? Liberalii şi radicalii respingeau argumentele favorabile autocraţiei ca servind interesele personale ale ţarului. O privire asupra evenimentelor ulterioare ne arată că aceste voci ar fi meritat cel puţin să fie ascultate.

Poziţia monarhiştilor de respingere a înlocuirii regimului autocratic cu o monarhie constituţională se sprijinea pe două argumente.

Primul dintre ele era că Rusia, ţară prea vastă şi prea eterogenă din punct de vedere etnic, nu putea fi guvernată eficient de un regim parlamentar. Populaţia ei nu forma o societate închegată, ci trăia în comunităţi izolate, închise, lipsite de conştiinţa apartenenţei la o singură naţiune sau chiar la un singur stat. Ţăranii trăiau într-un soi de anarhie primitivă, incompatibilă cu responsabilităţile cerute unor veritabili cetăţeni; ei ar fi putut interpreta opoziţia parlamentului faţă de coroană drept un semn că regimul e slab şi că-şi pot însuşi nepedepsiţi pământurile aflate în proprietate privată (necomunală, deci). Doar autoritatea personală a unui ţar, situat deasupra neînţelegerilor dintre etnii sau partide şi liber de constrângeri constituţionale, putea menţine unită o asemenea ţară.

Un al doilea argument era că eventualele instituţii parlamentare ar fi fost, în mod aproape cert, dominate de liberali şi socialişti, care ar fi refuzat să coopereze cu un monarh constituţional. Amatori într-ale politicii, cu capetele pline de idei utopice împrumutate din literatura occidentală, aceştia nu ar fi fost satisfăcuţi decât de abolirea monarhiei şi înlocuirea ei cu o republică în care parlamentul urma să exercite întreaga putere. Rezultatele ar fi fost anarhia şi războiul civil.

Deşi desfăşurarea evenimentelor avea să dovedească multe din temerile lor întemeiate, monarhiştii nu ofereau altă soluţie pentru rezolvarea crizei politice decât represiunea. Coroana folosea în acest scop cinci instrumente: funcţionarii publici, poliţia secretă, nobilimea funciară, armata şi Biserica Ortodoxă.

Birocraţia rusă era din multe puncte de vedere unică. Provenită din rândurile servitorimii prinţilor din Evul Mediu, ea continua să se comporte ca şi cum s-ar fi aflat în slujba monarhului şi nu în aceea a naţiunii. Funcţionarul rus acţiona după bunul plac al ţarului şi al superiorilor lui direcţi. Putea fi destituit fără a primi vreo explicaţie şi fără a avea dreptul să protesteze. Nu putea demisiona din proprie iniţiativă. Astfel de practici duceau la servilism. Complet dependent de superiorii lui, funcţionarul public rus era, în relaţiile cu oamenii de rând, un personaj intangibil. În Rusia ţaristă, oficialii administraţiei, în calitatea lor de reprezentanţi ai suveranului autocrat, nu puteau fi aduşi în faţa justiţiei decât cu consimţământul superiorilor. Acest consimţământ venea însă foarte rar, fiindcă greşelile slujbaşului s-ar fi răsfrânt în mod negativ asupra celor care îl numiseră şi, în ultimă instanţă, asupra ţarului însuşi. Această situaţie încuraja abuzurile şi corupţia. Reversul servilismului era teroarea.

Deşi în ministerele din Sankt Petersburg lucrau destui funcţionari bine pregătiţi şi cinstiţi, marea masă a membrilor administraţiei o alcătuiau carieriştii lipsiţi de scrupule. Una dintre particularităţile sistemului rus era că intrarea în serviciul public nu se făcea pe baza unei diplome sau a unui examen de aptitudini: candidatul trebuia doar să demonstreze că ştie să citească, să scrie şi să efectueze operaţii matematice elementare. Principalele însuşiri cerute pentru a fi angajat şi a promova erau de fapt loialitatea şi supunerea oarbă.

Poate că cea mai frapantă caracteristică a administraţiei ruse era sistemul de „ranguri” introdus de Petru cel Mare în 1722. Fiecare funcţionar avea un rang (cin), numărul total al acestora fiind de paisprezece. Proaspătul angajat începea de la cel mai de jos, al paisprezecelea, străduindu-se apoi să urce scara demnităţilor. Iniţial, obţinerea celui de-al optulea rang conferea nobleţe ereditară, însă în jurul anului 1900 funcţionarii trebuiau să atingă rangul al patrulea pentru a se bucura de o astfel de onoare. Intenţia lui Petru fusese ca orice creştere a responsabilităţii să fie însoţită de o creştere în rang. Însă urmaşii lui au denaturat sistemul. Ecaterina cea Mare, ajunsă pe tron în urma unei lovituri de stat care s-a sfârşit prin moartea soţului ei, ţarul Petru al III-lea, a încercat să-şi consolideze poziţia cumpărându-i pe nobili şi pe funcţionari. În timpul domniei ei, ridicarea în rang a ajuns să depindă nu de asumarea unor responsabilităţi mai mari, ci pur şi simplu de vechime: după ce servea o anumită perioadă de timp – de obicei trei sau patru ani – într-un anumit rang, funcţionarul era avansat în mod automat la rangul imediat superior. În plus, cum tradiţia cerea ca numai deţinătorii unui cin să poată avea funcţii administrative, serviciul public rus s-a transformat într-o castă închisă. Cu excepţia posturilor celor mai înalte, pentru care numirile erau făcute direct de ţar, nimeni nu putea obţine o poziţie în cadrul administraţiei dacă nu avea un cin. Această practică a avut două urmări: a izolat administraţia de restul societăţii şi a lipsit-o de calităţile şi aportul celor care nu erau birocraţi de carieră.

Principalele organe executive ale Rusiei, ministerele, nu se deosebeau în mod esenţial de instituţiile similare din Occident, deşi aveau anumite particularităţi. Până în 1906, de exemplu, nu existaseră nici cabinet, nici prim-ministru. Fiecare ministru răspundea direct în faţa ţarului, îndeplinind instrucţiunile acestuia fără să-şi consulte colegii. Această practică era motivată de temerea că discutarea deciziilor imperiale în cadrul cabinetului ar fi putut impieta asupra prerogativelor coroanei. De aici, o lipsă de coordonare politică şi, prin urmare, un mare grad de confuzie în administrarea ţării.

Administraţia provinciilor era afectată de penuria de personal. Deşi Rusia ţaristă avea reputaţia unei tiranii, iar tirania presupune de obicei o autoritate arbitrară, conducând cu mână de fier, marea majoritate a ruşilor veneau rar în contact cu statul. Numărul funcţionarilor, fie el raportat la teritoriu sau la populaţie, reprezenta doar o mică fracţiune din cel existent în ţări ca Franţa sau Germania. Faptul este explicat de constrângerile fiscale. Trezoreria nu dispunea de resursele necesare administrării corespunzătoare a unui stat atât de întins, bazându-se în schimb pe guvernatorii provinciali, învestiţi cu o autoritate arbitrară, şi pe autoadministrarea instituţionalizată la nivelul comunelor ţărăneşti.

Astfel, autoritatea ţarului, deşi nelimitată, avea o arie de cuprindere efectivă redusă. În toate problemele de natură practică, autoritatea guvernului imperial se oprea la nivelul celor optzeci şi nouă de capitale de provincie, în care îşi aveau reşedinţele guvernatorii şi subordonaţii lor; dincolo de ei, un imens vid administrativ. În subdiviziunile provinciale nu existau reprezentanţi permanenţi ai administraţiei; funcţionarii acesteia erau simpli vizitatori, aflaţi în trecere, cel mai adesea pentru a colecta dările neplătite la timp, după care dispăreau. Reprezentanţii ministerelor în capitalele provinciale erau responsabili direct faţă de instituţiile lor centrale şi nu cooperau unii cu alţii.

Cel mai important minister era cel de interne, însărcinat cu administrarea ţării şi asigurarea securităţii în interior. Ministerul de interne numea guvernatorii, a căror putere discreţionară îi făcea comparabili cu satrapii Orientului. Una dintre manifestările acestei puteri era dreptul de a cere Ministerului de interne instaurarea în provinciile lor a „garanţiilor sporite” sau „extraordinare”, un fel de lege marţială care îi autoriza să suspende drepturile civile şi activitatea instituţiilor private. Ministerul de interne supraveghea de asemeni supuşii de altă religie decât cea ortodoxă – inclusiv evreii –, ca şi ramurile disidente ale Bisericii Ortodoxe. În plus, era însărcinat cu aplicarea cenzurii şi administrarea închisorilor.

Baza principală a puterii acestui minister era însă controlul poliţiei politice. Departamentul Poliţiei, creat în 1880, în urma unui atentat terorist în care ţarul Alexandru al II-lea fusese la un pas de moarte, era unic în felul său. Rusia era singurul stat cu două poliţii diferite: una însărcinată cu menţinerea legalităţii şi ordinii în rândul populaţiei, cealaltă, cu protejarea statului faţă de populaţie. Departamentul Poliţiei se ocupa exclusiv cu menţinerea ordinii politice, având în acest sens dreptul să efectueze supravegheri deschise sau secrete, percheziţii şi arestări, încarcerări şi, prin ordonanţă administrativă – deci, fără proces –, să hotărască exilarea unor persoane pentru perioade de până la cinci ani. Prin reţeaua sa de agenţi, acest departament avea acces în toate domeniile societăţii ruseşti, iar secţiile sale externe se ocupau inclusiv de urmărirea membrilor emigraţiei. Astfel de măsuri erau considerate necesare pentru a se contracara valul fără precedent de terorism politic declanşat de radicalii extremişti, care au făcut mii de victime în rândul reprezentanţilor administraţiei în deceniul dinaintea primului război mondial. În multe privinţe, măsurile respective făceau din Rusia ultimilor ani ai ţarismului un prototip al statului poliţienesc modern.[3]

Birocraţia ţaristă oferea lumii exterioare imaginea unei unanimităţi fără fisuri, disputele din interiorul ei nefiind niciodată făcute publice. Caracterul secret al majorităţii activităţilor pe care le desfăşura întărea această impresie. În realitate, ea era divizată în două tabere aflate în conflict: una liberal-conservatoare, cealaltă reacţionară. Oficialii de orientare liberal-conservatoare, concentraţi în Ministerul justiţiei şi în cel de finanţe, deşi erau de acord că Rusia avea nevoie de o autoritate centrală puternică, considerau sistemul existent perimat. Ei doreau o Rusie guvernată de legi: e adevărat, legi emise de un autocrat care nu dădea socoteală nimănui, dar care să fie obligat să-şi respecte propriile decizii. Considerau de asemenea că autoritatea guvernului putea fi întărită prin participarea la procesul de decizie a elementelor conservatoare ale societăţii, chiar dacă numai cu titlu consultativ. În fine, doreau să se pună capăt izolării ţărănimii, prin abolirea legilor care o legau de sistemul comunelor şi prin desfiinţarea tribunalelor speciale din mediul rural. Prin astfel de măsuri sperau ca ruşii să se poată treptat adapta unor metode mai moderne de guvernare.

Facţiunea reacţionară considera că întreaga societate este proprietatea ţarului şi eticheta orice formă de iniţiativă publică drept „nesupunere”. Guvernarea nu putea accepta, în optica lor, principiul domniei legii, fiindcă ar fi fost inevitabil slăbită, ceea ce ar fi deschis calea dezordinilor sociale. Iată ce afirma unul dintre miniştrii de interne ţarişti:

Populaţia Rusiei, risipită pe un teritoriu uriaş, depărtarea faţă de tribunale care decurge în mod inevitabil de aici, situaţia economică precară a oamenilor şi tradiţiile patriarhale ale clasei rurale – toate acestea impun existenţa unei autorităţi ale cărei acţiuni să nu fie supuse constrângerilor unui formalism exagerat, o autoritate capabilă să restabilească ordinea şi să sancţioneze cât mai prompt încălcările drepturilor şi intereselor populaţiei.[4]

Ruşii care nutreau astfel de convingeri nu se opuneau schimbărilor, dar susţineau că acestea trebuiau iniţiate şi puse în practică de sus în jos, de către guvern.

Poziţia reacţionarilor pornea de la ideea că „societatea” – mai exact, toţi cei care nu se aflau în serviciul guvernului – era în sensul cel mai propriu un duşman al statului. Această convingere era larg răspândită în cadrul Departamentului Poliţiei, aripa cea mai reacţionară din sânul facţiunii reacţionare. Unul dintre foştii conducători ai Departamentului spunea, referindu-se la atitudinea poliţiei secrete ţariste, că ea pornea de la principiul că „există un popor şi o autoritate a statului şi aceasta din urmă este în permanenţă ameninţată de cel dintâi… Prin urmare, orice formă de manifestare publică echivalează cu o ameninţare la adresa autorităţii statului. Iată de ce apărarea statului ia forma unui război împotriva întregii societăţi…”[5] Acest gen de atitudine, predominantă în Ministerul de interne, bloca tendinţele reformatoare. Din nefericire pentru Rusia, intelectualii radicali şi în special teroriştii radicali făceau jocul reacţionarilor.

Chiar şi în aceste condiţii, era evident că, pe termen lung, reacţionarii erau condamnaţi să piardă partida. În primul rând, ambiţiile Rusiei de a fi o mare putere îi impuneau dezvoltarea învăţământului superior, incompatibil cu un regim care îşi trata supuşii ca pe nişte copii neascultători. Alexandr Herzen, autor politic de la jumătatea secolului al XIX-lea, surprindea această contradicţie în felul următor:

Ne asigură o educaţie cuprinzătoare, sădesc în conştiinţele noastre toate dorinţele, aspiraţiile şi suferinţele lumii de astăzi, apoi strigă „Rămâneţi nişte sclavi muţi şi pasivi, altfel veţi fi striviţi”.[6]

Celălalt element care ameninţa supravieţuirea statului poliţienesc birocratic era de natură economică: este vorba de apariţia în Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea a industriei capitaliste. Rusia ţaristă a pornit pe calea capitalismului cu oarecari ezitări, temându-se să tulbure orânduirea cvasinaturală a comunităţii rurale, care părea să-i asigure stabilitatea. Statul rus se temea atât de mult de efectele destabilizatoare ale industrializării, încât la treizeci de ani după inventarea transportului feroviar, ţara era încă practic lipsită de căi ferate. În cele din urmă regimul ţarist a trebuit să înceapă să se adapteze ritmului lumii occidentale. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, trezoreria rusă era afectată de un deficit permanent, pe care îl acoperea prin împrumuturi externe. Oamenii de stat cu vederi deschise au realizat că Rusia nu putea rămâne o mare putere dacă nu crea o industrie proprie şi o bază economică capabile să-i asigure independenţa în raport cu capitalul străin. Serghei Witte, ministru de finanţe şi principalul promotor al industrializării, argumenta cu ardoare că atâta vreme cât nu avea să-şi creeze o bază industrială proprie, Rusia nu-şi putea dobândi independenţa economică, fără de care nu putea aspira la statutul de mare putere.

În 1897, la iniţiativa lui Witte, Rusia a adoptat standardul aur. De acum înainte toate bancnotele trebuiau să aibă acoperire în aurul aflat în trezoreria statului, putând fi convertite în monedă de aur. Această reformă a făcut din rublă una dintre cele mai stabile valute din lume şi a stimulat investiţiile străine. Între 1892 şi 1914, străinii au investit în întreprinderile ruseşti peste un miliard de dolari americani (echivalentul a 20 de miliarde de dolari-aur, la nivelul anului 1995). Rusia a cunoscut un salt al dezvoltării industriale care, deşi destul de mic la scara economiei naţionale, avea să aducă ţării, împreună cu agricultura şi resursele ei miniere, locul al cincilea între economiile lumii.

Aşa cum avertizaseră reacţionarii, politica de stimulare a dezvoltării industriale a afectat regimul autocratic. Deţinătorii de obligaţiuni ruseşti din străinătate exercitau presiuni asupra guvernului pentru ca acesta să acţioneze în limitele legalităţii, penalizând surplusurile prin deprecierea obligaţiunilor, ceea ce forţa Rusia să plătească dobânzi mai mari pentru împrumuturile contractate. Un efect la fel de important l-a avut activitatea oamenilor de afaceri ruşi şi străini, ale căror decizii influenţau ocuparea forţei de muncă, transporturile şi investiţiile de capital, făcând ridicolă pretenţia monarhiei de a fi singura autoritate a ţării. Incompatibilitatea dintre capitalism şi autocraţie devenise frapantă pentru toţi cei care erau preocupaţi de soarta ţării, iar populaţia avea din ce în ce mai mult conştiinţa precarităţii stării de lucruri existente.

În afară de birocraţie şi poliţie, principalul element de susţinere al regimului era armata.

Cu cei 1,4 milioane de militari ai săi, Rusia avea cea mai mare armată permanentă din lume, mai mare decât armatele inamicilor ei potenţiali, Germania şi Austro-Ungaria, luate la un loc. Menţinerea unor forţe armate atât de mari şi de costisitoare avea trei motivaţii principale. În primul rând, distanţele mari şi reţeaua de căi ferate slab dezvoltată nu făceau posibilă o mobilizare rapidă: s-a estimat că în vreme ce Germania îşi putea mobiliza rezerviştii în termen de 15 zile, Rusia ar fi avut nevoie de 105 zile pentru o mobilizare totală. Cum teoriile militare ale epocii susţineau că soarta următoarelor războaie avea să se decidă într-o perioadă de ordinul săptămânilor, viteza de mobilizare avea o importanţă crucială. În al doilea rând, atât din lipsa resurselor financiare, cât şi datorită unui dispreţ adânc înrădăcinat faţă de civili, corpul ofiţeresc rus nu fusese capabil să pună la punct un sistem de rezervişti compatibil cu necesităţile unei mari armate naţionale şi apt, în caz de urgenţă, să reunească toate forţele disponibile, la capacitatea maximă. În fine, armata rusă era prin tradiţie un instrument de suprimare a dezordinilor interne: în 1903, o treime din efectivele de infanterie şi două treimi din cele de cavalerie din partea europeană a Rusiei au fost implicate în acţiuni represive. Nici Revoluţia din 1905, nici cea din 1917 nu ar fi putut avea loc dacă armata nu ar fi fost angajată în lupte la mare distanţă de centrul Rusiei.

Tradiţia militară rusă cerea ca armata să nu se amestece în politică. Ofiţerii considerau politica şi pe politicieni sub demnitatea lor profesională; datoria armatei era să servească în mod loial puterea: pe ţar, iar ulterior, după căderea ţarului, Guvernul Provizoriu şi mai târziu pe bolşevici.

Cel de-al patrulea pilon al regimului ţarist, nobilimea, se afla deja la acea epocă în declin. În epoca de aur a autocraţiei patrimoniale, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, nobilimea (dvorianstvo) fusese principalul sprijinitor al Coroanei. Ţarii dăruiau membrilor ei moşii cu tot cu ţăranii care să lucreze pământul, în schimbul cărora nobilii se puneau pe viaţă în serviciul monarhului, de obicei luptând în armata acestuia. Treptat însă, aristocraţia a reuşit să se elibereze de sub mâna de fier a monarhiei. De-a lungul secolului al XVIII-lea, profitând de prezenţa pe tron a unor ţari lipsiţi de autoritate, nobilii au obţinut o reducere a obligaţiilor faţă de suveran şi în cele din urmă, în 1762, au ieşit complet din situaţia de vasalitate. Moşiile pe care le primeau iniţial în schimbul slujirii ţarului au intrat atunci în deplina lor proprietate. Deşi sărăcia îi obliga pe mulţi dintre aceşti dvoriane să rămână toată viaţa în serviciul coroanei, cei mai bogaţi dintre ei au format treptat o clasă parazită, care se bucura de drepturi şi privilegii specifice supuşilor regilor din Occident, fără a avea însă şi răspunderile acestora. Cei mai prosperi dintre reprezentanţii acestei clase s-au îndreptat spre cultură; primii creatori, ca şi primii consumatori ai literaturii şi artei ruseşti proveneau aproape în întregime din rândurile marii nobilimi.

La începutul secolului al XIX-lea, o mare parte a tineretului de origine aristocratică a intrat sub influenţa ideilor occidentale care promovau liberalismul şi necesitatea desfiinţării privilegiilor. În decembrie 1825, ofiţeri aparţinând unora din familiile cele mai de vază ale Rusiei s-au răzvrătit, cu intenţia de a aboli autocraţia şi de a o înlocui cu o monarhie constituţională sau o republică. Aşa-zisa Revoltă a Decembriştilor a fost rapid înăbuşită. Ea a marcat însă pentru nobilime începutul declinului: monarhia, sub impresia şocului provocat de trădarea suferită din partea unei clase pe care o acoperise de privilegii, şi-a pierdut încrederea în nobili, începând să se bazeze din ce în ce mai mult pe birocraţii de carieră. Edictul de desfiinţare a iobăgiei din 1861 a dat nobilimii lovitura de graţie. Incapabili să îşi exploateze în mod eficient moşiile fără munca foştilor şerbi şi obişnuiţi cu un stil de viaţă luxos, nobilii s-au înglodat în datorii şi au început să îşi vândă moşiile. Din punct de vedere politic, aristocraţia s-a scindat, membrii ei alăturându-se uneia din cele două tendinţe principale existente: cea reacţionară sau cea a intelighenţiei liberale. Legislaţia din ultimii ani ai Imperiului avea să se orienteze din ce în ce mai mult spre desfiinţarea privilegiilor nobiliare şi promovarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Spre începutul secolului XX, apartenenţa la dvorianstvo nu mai aducea niciun fel de avantaje semnificative şi pierduse orice relevanţă din punctul de vedere al afilierilor politice: Lenin, de pildă, provenea din rândurile nobilimii ereditare.

În fine, Biserica Ortodoxă. Religie oficială a Imperiului, ortodoxia reprezenta aproximativ 55 la sută din populaţia acestuia.[7] Începând cu domnia lui Petru cel Mare, biserica rusă îşi pierduse autonomia şi era condusă de administratori numiţi de ţar; ulterior, în timpul Ecaterinei cea Mare, şi-a pierdut şi marile proprietăţi, care i-au fost confiscate. Biserica nu s-a ridicat împotriva acestor măsuri: credincioasă moştenirii bizantine, ea a continuat să sprijine cu loialitate monarhia şi să nu se implice în politică. A rămas de asemenea departe de conflictele sociale şi de disputele ideologice care zguduiau Rusia, convinsă că misiunea ei trebuia să se limiteze la mântuirea sufletelor. Ea propovăduia supunerea faţă de puterea lumească, fiind din acest punct de vedere un stâlp de nădejde al regimului. Statul i-a răsplătit loialitatea încredinţând clericilor răspunderea învăţământului elementar, finanţând-o şi interzicând credincioşilor ortodocşi să treacă la alte confesiuni.

Însă la începutul secolului, chiar şi în sânul acestei instituţii loiale regimului au început să se producă fisuri, odată cu apariţia unui cler liberal, care dorea emanciparea bisericii de sub tutela statului şi o implicare mai activă în viaţa politică şi socială a ţării.

Fără îndoială că majoritatea ruşilor şi mai ales ţăranii respectau cu sfinţenie riturile ortodoxe, toate posturile şi sărbătorile bisericii. Profunzimea credinţei lor rămâne totuşi discutabilă: sub imperiul evenimentelor, ea nu s-a dovedit a fi la fel de puternică pe cât era cea a catolicilor, evreilor sau musulmanilor din Imperiu. Religiozitatea ortodoxă pare să se fi bazat mai mult pe îndeplinirea ritualurilor decât pe respectarea preceptelor morale ale bisericii.