Tory se îndrăgostise de Magnus încă din studenţie, iar slujba oferită de el pe o insulă tropicală îndepărtată, în Airouna, părea împlinirea viselor ei din tinereţe; abia când a ajuns acolo, Tory a descoperit că Magnus se însurase, iar Carla, rebela sa fiică, se ţinea după cel mai periculos om de pe insulă, Denzil Hallam. Tory s-a pomenit încurcată fără speranţă în afacerile lui Magnus şi a fost nevoie de lipsa de scrupule a lui Denzil pentru a o salva de consecinţele propriei ei nesocotinţe. Dar, lăsându-l pe Denzil să-i orânduiască viaţa, nu cumva nimerise din lac în puţ?

Capitolul 1

Tory simţi mirosul insulei încă dinainte de a o fi văzut. Nasul ei sensibil percepu aroma unei mulţimi de flori şi mirodenii, plutind spre ea pe aripile brizei calde care încreţea marea albastră.

Scrută nerăbdătoare orizontul pâclos. Dintr-o dată, ceaţa se ridică, prefăcându-se într-un nor care se înălţă şi fu înlăturat ca o batistă de voal în mâna unui scamator, pentru a dezvălui pantele albastre-cenuşii ale unui munte cu vârful plat ce se înălţa peste colinele verzi ale insulei Airouna.

Norul risipindu-se, soarele începu să strălucească mai puternic, pe cerul albastru ca de cobalt. Marea îşi schimbă culoarea, din albastru ca ardezia într-un turcoaz profund, presărat cu luminiţe argintii; o lumină a cărei putere se înteţea, devenind o văpaie orbitoare, astfel încât Tory fu nevoită să-şi scoată din buzunar ochelarii de soare şi să şi-i pună la ochi.

Prin lentilele fumurii, putu distinge detaliile insulei. Un far alb se înălţa pe un promontoriu, iar dincolo de acesta se deschidea un golf larg, mărginit cu nisip argintiu scânteietor şi vegetaţie tropicală luxuriantă. În capătul golfului se vedea un grup de clădiri albe cu acoperişuri roşii, în spatele cărora se ridica o colină împădurită. În timp ce bacul cu care venise din Antigua intra în golf, Tory văzu alte clădiri aliniate curb în jurul unui ţărm pe jumătate ascuns de coroanele în formă de umbrele sfâşiate ale palmierilor şi ramurile delicate ca nişte pene ale casuarienilor.

Motoarele vasului încetiniră, în timp ce se apropia de o geamandură mare şi roşie, pentru navigaţie, care sălta încet pe valuri, cu o măreţie austeră. Bacul ocoli cu grijă geamandura şi luă din nou viteză, trecând prin dreptul unui schooner negru care profita de briza din larg pentru a ieşi pe mare, cu pânzele scânteind în lumina soarelui. Tory întrezări acoperişul cabinei, vopsit în galben strălucitor, şi îl văzu pe omul de la timonă, cu picioarele încordate pe puntea care se legăna şi chipul bronzat zâmbind larg în timp ce ridica mâna să salute pe cineva de la bordul bacului. Apoi, schoonerul trecu mai departe, siajul său larg lăsând o dâră netedă printre valuri.

Intrarea în Port Anne se afla între două promontorii pline de clădiri. Majoritatea acestora erau antrepozitele vechi, construite de negustorii englezi în secolul al XVIII-lea. Vopsite în alb, cu uşi boltite, ferestre dreptunghiulare la etaj, mărginite de obloane viu colorate, şi acoperişuri în pantă abruptă cu ţigle roşii, inspirau o eleganţă cam dărăpănată, în contrast cu simplitatea concepţiei unghiulare a clădirilor moderne de beton care se înghesuiau în spatele lor.

Întrucât portul era plin cu bărci de pescuit şi mici vase de agrement, bacul se apropie de port cu destulă dificultate, dar după multe strigăte ale căpitanului şi echipajului şi după numeroase treceri ale motorului în marşarier şi din nou înainte, atinse în sfârşit zidul de piatră al cheului larg.

Un mic grup de oameni, stând pe cheu, aşteptau bacul, iar dincolo de ei Tory văzu o stradă lată ce ocolea scuarul, decorată cu peluze circulare, ronduri de flori viu colorate şi palmieri regali graţioşi.

- Tory, Tory!

Auzindu-se strigată pe nume, coborî din nou privirea spre grupul de oameni. Un bărbat în şort kaki convenţional, cu cămaşă albă şi pălărie de soare pleoştită, îi făcea cu mâna. Îl recunoscu imediat. Era doctorul Magnus Jarrold directorul Grădinii Botanice din Airouna, celebru botanist şi, cândva, profesor de ştiinţe ale naturii la universitatea unde îşi obţinuse ea diploma. O chemase să lucreze pentru el, ca botanistă asistentă, pe această insulă din Caraibe.

Simţind un val de emoţie că ajunsese în sfârşit, Tory îi făcu şi ea cu mâna, apoi se răsuci grăbită, hotărâtă să-şi găsească bagajul cât mai repede şi să debarce. În graba ei, se ciocni de cineva care trecea prin spate, pe punte. Parcă s-ar fi izbit de stânca Gibraltarului. Aerul i se revărsă din piept cu un şuierat, în timp ce violenţa coliziunii o zgâlţâia din cap până-n picioare.

- O, scuzaţi-mă, gâfâi ea, în timp ce-şi regăsea echilibrul, agăţându-se de antebraţul gol şi vânjos al bărbatului. Mă tem că n-am fost atentă.

- E clar că n-ai fost, altfel nu intrai în mine ca orbetele. N-arăt tocmai ca un spectru.

Cu siguranţă că nu. Deşi nu mult mai înalt decât ea, dădea impresia unui om masiv şi solid. Glasul său avea o sonoritate tăioasă, ca şi cum ar fi fost obişnuit să dea ordine, iar accentul, deşi diferit, era la fel de englezesc ca al ei.

Retrăgându-şi mâna de pe antebraţul bronzat al bărbatului, Tory îi privi ochii căprui ca alunele, cu gene negre, adânciţi sub sprâncenele stufoase: ochi în care strălucea o luminiţă jucăuşă şi răutăcioasă. Sub ochiul drept avea o vânătaie verzuie, iar deasupra arcadei, un tampon de tifon alb era lipit cu fâşii de leucoplast peste cine ştie ce rană. Părea să fi participat la o încăierare.

Avea părul şaten închis, des, şi cârlionţat, tuns scurt, cu favoriţi lungi în josul obrajilor slabi.

Sub cămaşa cu modele vesele şi mâneci scurte, descheiată la gât, umerii săi laţi stăteau aduşi, căci se rezema în nişte cârje de lemn, iar Tory avu mustrări de conştiinţă, când privirea ei coborî asupra picioarelor lungi, cu pantaloni albi de bumbac, până la sandala piciorului drept, pe care omul şi-l ţinea mai sus de nivelul punţii.

Îşi aminti că îl văzuse îmbarcându-se, la Antigua. Venise cu un taxi, pe cheul de unde plecase bacul. Căpitanul vasului îl salutase ca pe un vechi prieten, cu o remarcă veselă şi cam obscenă, căreia pasagerul îi răspunsese cu o observaţie succintă şi la fel de vulgară, care-o făcuse pe Tory să se înroşească de jenă până-n vârfurile urechilor, nefiind obişnuită să audă un asemenea limbaj fără perdea.

- Sper că nu v-am lovit, spuse ea acum, într-un efort de a-şi alunga remuşcările. Omul stătea drept în faţa ei, blocând intrarea spre salonul bacului, unde Tory îşi lăsase bagajele.

- Am plăcerea să spun că nu m-ai lovit, replică el rece, studiindu-i trupul cu ochii săi strălucitori. Cu părul ăsta ca mătasea de porumb, ar trebui să ai ochii albaştri ca floarea de porumb. Aşa e?

Tory deveni rigidă. Ce tupeu avea, să-şi închipuie că putea face comentarii personale numai fiindcă se ciocnise de el! Era, în mod clar, genul de corsar îndrăneţ, care nu exita să le facă avansuri femeilor la cea mai mică ocazie. Ei bine, avea să înveţe că tacticile sale obraznice nu aveau nici o şansă cu ea! Era imună la privirile făţiş-admirative şi la comentariile directe legate de culoarea părului.

- Nu-i adevărat, sunt cenuşii, se răsti Tory, sperând ca omul să priceapă aluzia din tăceala vocii ei şi să se dea la o parte.

El, însă, rămase pe loc, părând mai amuzat ca oricând.

- Ce păcat, spuse, cu voce tărăgănată. Ştii, dintotdeauna mi-am dorit să cunosc o femeie cu părul blond ca al tău şi ochi albaştri. Cu excepţia ochilor, pari să corespunzi perfect idealului meu.

- Ce ideal? întrebă ea, intrigată în ciuda hotărârii de a-l pune la punct.

- Caut o femeie cu care să împart casa şi masa, declară omul, cu neruşinare. O femeie ca tine.

Numai faptul că era în cârje, avea un ochi învineţit şi o rană deasupra sprâncenei îl salvă de o palmă aplicată cu mâna mare şi dibace a lui Tory. Făcând mari eforturi să se stăpânească, replică printre dinţi:

- Eşti sau nebun, sau beat. Acum, vrei te rog să te dai la o parte ca să pot intra în salon să-mi iau bagajul?

Bărbatul nu se mişcă, nici nu păru jenat.

- Recunosc că am băut două păhărele de când am venit la bord, dar beat nu sunt, spuse el cu glas limpede, şi de obicei lumea mă consideră mai întreg la minte decât majoritatea celor din jur. De ce mă găseşti beat sau nebun numai fiindcă sunt sincer, nu înţeleg, dar mă bucur să aud că debarci aici. Înseamnă că, măcar de data asta, soarta e de partea mea şi suntem hărăziţi să ne cunoaştem.

Remarca o zgudui, făcând-o să arunce o privire prudentă spre el. Omul observă, şi zâmbetul lui neaşteptat străluci surprinzăor de alb pe chipul bătut de vânturi şi ars de soare.

- Aha, te-ai simţit atinsă, o ironiză el încet. La fel ca atâtea alte femei, eşti fatalistă.

- Ba nu sunt fatalistă deloc, se burzului Tory. Cred că fiecare dintre noi e stăpân pe viaţa lui.

- Stai mult pe insulă?

- Am venit să lucrez aici, îl repezi ea.

- Ce surpriză. Te aşteaptă cineva?

- Da.

- Cine?

- Nu te priveşte.

Fierbea de nervi.

- Şi-acum, ai de gând să te dai la o parte, te rog? Aş dori să cobor de pe ferryboat înainte de a pleca spre insula următoare.

- A, e timp destul. Pe insule, nimeni nu se grăbeşte - un lucru pe care va trebui să-l înveţi şi să-l accepţi, dacă ai intenţia să locuieşti aici. Poţi foarte bine să-mi spui cine te aşteaptă, pentru că tot voi afla, când am să debarc şi eu, adăugă el, calm.

Tory avu strania senzaţie că era captivă în acel moment din timp, ca şi cum ar fi stat acolo o veşnicie, simţind cum soarele fierbinte îi pârjolea pielea, auzind cadenţa uşor melodioasă a dialectelor din Indiile de Vest şi cântecele marinarilor care descărcau provizii de pe ferry pe cheu, în timp ce ştia că Magnus o aştepta şi totuşi nu putea ajunge la el pentru că era ţinută prizonieră de un mitocan care se dădea mare.

Negricios cum era, cu licărirea aceea răutăcioasă în ochi, cu umerii mari aduşi peste cârje, părea unul dintre nemiloşii piraţi care dominaseră odinioară mările din jurul insulelor, hotărât s-o ţină ostatică. Îl vedea ca pe o stâncă de neclintit, un obstacol între ea şi Magnus, împiedicând-o să-l întâlnească pe omul pentru care îşi părăsise ţara, familia şi prietenii, plus o slujbă sigură.

- Dacă nu mă laşi imediat să trec, am să strig după ajutor, îl preveni ea, împinsă de panică la disperare.

Amuzamentul i se şterse de pe chip. Ochii îi rămaseră limpezi şi duri ca ai unui vultur. Involuntar, Tory făcu un pas înapoi, văzând cum gura i se răsfrângea cu cinism.

- Nu e nevoie să te fereşti. N-am să te ating, deşi ai merita să-ţi dau o mamă de bătaie pentru ceea ce ai insinuat adineaori, mârâi el.

- N-am... N-am vrut să insinuez nimic, se apără Tory. Nu vreau decât să trec - te rog.

- Iar eu nu făceam decât să-mi manifest interesul prietenos faţă de o persoană nou-sosită pe insulă, replică necunoscutul. Bine, poţi să treci. Scuză-mă că te-am deranjat.

Şi se dădu la o parte din calea ei. Eliberată, Tory trecu grăbită pe lângă el, fără nici un cuvânt de scuză. Scurta ciocnire a personalităţilor o făcea să tremure de indignare. Va să zică, îşi prezenta scuzele că o deranjase? Simţea că se îneca de furia care o cuprinsese ca o stare de greaţă, dându-şi seama cât de abil răsturnase necunoscutul situaţia, făcând să se înţeleagă că ea ar fi fost nepoliticoasă, pentru că îi respinsese avansurile bine-intenţionate.

Acum, când bacul staţiona şi prin gurile de ventilaţie nu mai circula aerul, în salon domnea o zăpuşeală apăsătoare. Simţind cum i se îmbrobona pielea de sudoare, în timp ce se mişca grăbită, Tory îşi găsi valizele, le ridică şi le cără pe punte, spre pasarelă. Când coborî de pe schelă, pe dalele încălzite de soare ale cheului, rochia de bumbac cu flori albastre îi era leoarcă de năduşeală la subsuori şi-şi dorea să fi sacrificat câteva clipe pentru a-şi pune pălăria de paie pe care o avea în geanta de prelată.

Dar Magnus o aştepta, cu mâinile întinse în semn de bun venit şi ochii albaştri-deschişi zâmbindu-i de sub borul pleoştit al pălăriei. Lumea ei revenise la normal, aşa că-şi lăsă valizele jos, îl luă de mâini şi se întinse să-l sărute pe obraz.

- Tory, draga mea, ce bine-mi pare că te văd! exclamă el, în timp ce-i răspundea la sărut. Glasul îi era întocmai aşa cum şi-l amintea, scăzut şi blând, cu un uşor accent gutural, fiind danez din naştere.

- E minunat că am ajuns în sfârşit aici, răspunse ea cu sinceritate.

Aruncă o privire în jur, la scena multicoloră; ape albastre strălucitoare, pereţi albi scânteietori, acoperişuri roşii luminoase - toate, sub strălucirea vie a soarelui tropical, părând mai intense, mai vitale.

- Nici nu-mi vine să cred că am ajuns aici, spuse ea. O, Magnus, n-ai idee cât m-am bucurat când ţi-am primit scrisoarea. Începeam să cred...

- Că uitasem de tine, interveni el, cu blândeţe. Ştiu, şi regret amânarea, dar n-a fost din vina mea. Fiind o numire guvernamentală, am avut de îndeplinit anumite formalităţi. Dar acum eşti aici şi aş dori s-o cunoşti pe fiica mea, Carla. Sper să vă împrieteniţi. Carla, ea e Tory Latham.

Fiica lui! Tory speră să nu se observe cât o zguduia acest anunţ. Privi cu ochi mari spre fata scundă şi brunetă pe care Magnus o trăgea înainte. Cu tenul măsliniu şi ochii negri, Carla purta o rochie de vară simplă, croită din bumbac alb cu pete colorate, care-i lăsa spatele gol până la talie şi avea un decolteu larg, prin care se întrezăreau sânii rotunjiţi, cu pielea oacheşă.

Cu un zâmbet pe care şi-l simţea crispat şi fals, Tory întinse o mână, în semn de salut, dar Carla nu păru să i-o observe şi, după ce înclină scurt din cap, privi pe lângă ea, spre cineva sau ceva care se afla în spate. În aceeaşi clipă, ochii migdalaţi, negri şi opaci ai fetei se luminară de încântare.

- Denzil! strigă ea. O, ia uite, e în cârje! Tăticule, să nu plecăm încă, vreau să-l întreb pe Denzil ce-a făcut, de ce e rănit.

- Carla, nu contează...

Magnus se întrerupse, ridicând neputincios din umerii săi înguşti, când fiica sa îi trecu protestul complet cu vederea, repezindu-se în direcţia pasarelei pe unde cobora omul cel brunet, legănându-se în cârje.

Se întoarse din nou spre Tory, cu gura arcuită în jos, zâmbind cam abătut.

- E foarte impulsivă şi, drept să-ţi spun, îmi fac griji pentru ea. Are şaptesprezece ani şi tocmai a descoperit bărbaţii.

Oftă adânc, cu fruntea încreţindu-i-se a nelinişte; lui Tory îi veni să întindă mâna ca să i-o însenineze.

- Omul pe care-l vezi acolo, cu cârjele, e singurul bărbat pe care mi-aş dori să nu-l fi descoperit niciodată, adăugă el, pe un ton descurajat.

- Cine e? întrebă Tory, întorcându-se cu spatele spre Carla, care se apropia însoţindu-l pe recentul ei persecutor.

- Denzil Hallam - cel puţin, aşa e cunoscut aici, în Airouna, răspunse Magnus.

- Pari cam sceptic, observă ea.

- Sunt sceptic. Cred că e un compatriot de-al tău, dar mai mult nu ştiu despre el, deşi se află aici de vreo şapte ani.

- Ce l-a adus încoace?

- Se spune că a venit la bordul unui sloop mic cu pânze, susţinând că traversase de unul singur Atlanticul. Era în zdrenţe, aproape mort de foame şi fără un ban în buzunar, dar până la sfârşitul anului preluase administraţia micii firme de operaţiuni portuare şi închirieri de iahturi din golf. În schimbul unui loc la ancoră pentru sloopul lui, s-a angajat acolo imediat după sosire, pilotând iahturile, inclusiv al său, pe care le închiriau turiştii pentru croaziere printre insule. Sub conducerea lui, afacerile au prosperat, iar flota iahturilor de închiriat este acum una dintre cele mai numeroase din insule; atrage turişti de peste tot. În consecinţă, Hallam are multă trecere la departamentul de turism al guvernului, dar eu n-aş avea încredere în el nici să-mi plăteşti.

- Aşa... Şi de ce nu?

- Are un mod neînduplecat de a face totul, lucrează în stil dur. Şi pe urmă, nici reputaţia cu femeile nu-i e prea grozavă. De când e aici, s-a încurcat cu una sau două tinere, apoi le-a părăsit fără pic de inimă, din câte am auzit.

Aruncă o privire peste umărul ei, părând cam jenat, apoi se aplecă înainte să-i şoptească:

- Am să-ţi povestesc eu şi altele despre el, mai încolo.

Tory se întoarse. Carla şi omul cel negricios ajunseseră foarte aproape.

- Salut, Hallam, îl întâmpină Magnus, cu un efort vizibil de a fi cordial. Pari să fi văzut moartea cu ochii, ca de obicei. Ce ţi s-a întâmplat?

Sprâncenele stufoase ale lui Denzil Hallam se arcuiră sarcastic şi, de sub borul tare al pălăriei albe de navigator care-i acoperea acum părul brunet, ochii îi licăriră cu un umor lipsit de bunăvoinţă, când se opri să arunce o privire spre Tory, rezemat în cârje. Apoi, privirea i se abătu dinspre ea către Magnus, iar un colţ al gurii sale aspre se ridică dispreţuitor.

- Săptămâna trecută, lucram în echipaj, pe iahtul unui prieten. Participam la o cursă şi ne-a prins din pupa uraganul Enid. Vântul a înclinat iahtul pe-o parte, iar reducerea velelor a devenit foarte problematică. Am scăpat uşor, doar cu câteva vânătăi şi o gleznă scrântită, explică el, calm.

- Şi cu norocul de a fi viu ca să povesteşti, presupun. Am auzit că Enid a făcut mari pagube pe coasta de est a Statelor, spuse Magnus.

Ochii duri şi căprui, spuziţi cu verde, îl priviră gânditori un moment, după care se îndreptară asupra lui Tory.

- Nu ştiam că ai două fiice, doctore Jarrold, comentă Denzil Hallam, cu o politeţe suavă pe care o contrazicea luminiţa răutăcioasă din ochi. Tory strânse buzele şi se uită în altă parte, numai pentru a vedea faţa Carlei strâmbându-se de râs la auzul ideii că ea şi Tory ar fi putut să fie surori.

- Nici nu am, răspunse Magnus, cu un zâmbet. Tânăra domnişoară este Tory Latham. E botanistă şi a venit să lucreze la Grădină, sub conducerea mea.

- Frumoasă botanistă.

Acum, diavolul nici nu încerca să-şi ascundă amuzamentul pe socoteala ei, iar Tory simţi că tremura, făcând eforturi să pară nepăsătoare.

- Nu eram conştient că există o asemenea specie, doctore, şi te felicit pentru gusturile dumitale rafinate, adăugă obraznic Hallam. Dar Tory pare un nume cam ciudat pentru o femeie. Eu am crezut întotdeauna că e denumirea unui partid politic.

- E prescurtarea de la Victoria, se răsti Tory, nemaiputând rezista batjocurii lui, după care îşi dori să-şi fi ţinut gura, când Hallam râse pe faţă.

- A, acum înţeleg de ce nu te distrai pe ferryboat, pufni el. Ai avut o reacţie extrem de victoriană.

- Cum adică? V-aţi cunoscut deja?

Magnus vorbea pe un ton tăios, aparent nelinişit, dar înainte de ca lui Tory să-i vină în minte un răspuns pentru a-l liniştit, Denzil Hallam spuse alene:

- Oho, nu numai că ne-am cunoscut. Ne-am ciocnit frontal, cu rezultate extrem de interesante, n-ai zice, domnişoară Latham?

O provoca intenţionat, răzbunându-se pentru comportamentul ei necuviincios de pe punte, iar Tory începea să se simtă cam rău, stând acolo, sub soarele arzător. Observă că era singura care nu purta pălărie, căci Carla avea o tichiuţă drăgălaşă cu boruri largi, cocoţată pe creştetul ei cu păr des şi înfoiat. În loc de a muşca momeala pe care i-o aruncase Denzil Hallam, dând încă un răspuns tăios, începu să-şi caute pălăria în geantă şi fu uşurată să-l audă pe Magnus spunând, cam încurat:

- Te putem lua cu maşina, Hallam? După cum ştii, în drum spre Grădină trecem pe la debarcader.

- Nu, mulţumesc.

Răspunsul era repezit şi o uşură pe Tory, întrucât n-ar fi suportat obligaţia de a sta cu el în aceeaşi maşină.

- Îl aştept pe Josh şi, de fapt, cred că-i şi aud jeep-ul apropiindu-se. Încântat de cunoştinţă, Victoria Latham.

Tăcu o clipă, dar când Tory nu ridică privirea, nici nu răspunse în vreun alt fel, adăugă scurt:

- Sper să te mai văd, doctore. Şi pe tine, Carla.

Se răsuci pe cârje, tocmai când Tory îşi potrivea pălăria pe cap.

- Denzil, stai! se repezi după el Carla, ajungându-l din urmă în timp ce lângă el frâna zgomotos un jeep albastru.

- Carla, vino imediat aici! Plecăm! îi ordonă Magnus - fără nici cel mai mic rezultat. La naiba, adăugă el încet, în timp ce-şi privea fiica vorbindu-i omului cu cârje şi aspect de pirat feroce.

Se întoarse spre Tory, cu un zâmbet de scuză:

- Înţelegi ce vreau să spun? Acum vezi cu cine am de-a face? Cu o forţă magnetică, pe care cred că majoritatea femeilor o găsesc irezistibilă, ca să nu mai vorbesc de o adolescentă cum e Carla. La ce s-a referit, când a spus că v-aţi ciocnit pe ferryboat?

- Am intrat în el, atâta tot, răspunse calmă Tory. Încearcă să obţină capital de pe urma incidentului.

- Hmmm. Pare tipic pentru el. Dar nu trebuie să te mai ţin aici în soare. Eşti puţin cam palidă şi cred că te simţi obosită, după lunga călătorie.

Mai mult decât obosită, îşi spuse Tory; absolut epuizată, fiindcă, din cine ştie ce motiv, emoţia care o însufleţise după primirea scrisorii lui Magnus se risipise, lăsând-o cu o senzaţie sălcie şi decepţionată.

Magnus îi luă valizele şi o conduse spre o maşină de culoare crem. Deschizând portbagajul, băgă geamantanele înăuntru. În timp ce îl închidea, aruncă o privire spre jeep.

- Ha! Aşa cum mă aşteptam, Hallam n-are timp de Carla azi, uite-o că se întoarce.

Se părea, însă, că Denzil avea totuşi timp pentru Carla, căci fata când sosi, cu părul lung până la umeri săltând peste pielea dezgolită şi oacheşă, anunţă cu ochii ei negri strălucind de emoţie:

- Merg cu Denzil, în jeep-ul lui.

- Nu, se opuse Magnus, categoric. Îţi interzic.

- Hai, tăticule, nu mai fi aşa de rău, se smiorcăi Carla. Zice că pot face o baie în piscina de la debarcader, şi-o să mă aducă el cu maşina acasă, mai târziu.

- Nici nu mă gândesc.

Magnus părea hărţuit de-a binelea, iar Tory îşi scobi creierul obosit în căutarea unei soluţii pentru a-l ajuta.

- De ce să nu mă duc? se bosumflară drăgălaş buzele pline şi roşii ale Carlei.

- Fiindcă nu vreau să ai nimic de-a face cu omul ăsta.

- Dar de ce? scânci fata.

- Ţi-am spus se mai multe ori. Şi-acum, urcă-n maşină şi ţine minte că avem o musafiră care vine de departe şi e obosită.

Carla aruncă o privire spre Tory. Avea o expresie cu adevărat feminină, serioasă şi critică; privirea unei femei care ia măsurile altei reprezentante a sexului ei şi evaluează concurenţa, iar asta o înfuria pe Tory şi mai mult decât admiraţia neobrăzată cu care o dezbrăcase din ochi Denzil Hallam.

- Şi tatăl tău e la fel de încuiat când e vorba de relaţiile tale cu alţi bărbaţi,? o întrebă Carla.

Întrebarea o deconcertă pe Tory. Fata apela la ea ca la o persoană de aceeaşi vârstă, probabil sperând s-o înroleze ca aliată împotriva unui membru al generaţiei mai vârstnice, şi anume Magnus, pe care fiica lui îl considera un tată ursuz şi mărginit, dar Tory îl privea ca pe un prieten foarte admirat şi respectat.

- Nu cred că l-am auzit vreodată pe tatăl meu exprimându-şi opinia asupra acestui subiect, dădu ea un răspuns evaziv.

Ochii negri ai Carla o măsurară din nou, apoi nu-i mai dădură atenţie.

- Bine, văd că n-ai să-mi fii de nici un ajutor. Eşti de partea lui, smuci ea din cap spre Magnus, chiar înainte ca zgomotul jeep-ului cu motorul ambalat s-o facă să se răsucească într-acolo. În timp ce autovehiculul pornea în direcţia scuarului, Carla scoase un vaiet de frustrare, bătând din picior.

- Uie ce s-a-ntâmplat! Şi numai din vina ta, strigă ea, întorcându-se acuzatoare spre tatăl ei, care părea foarte surprins de acest atac. Dacă nu veneam să-ţi cer voie, acum aş fi fost pe drum. A plecat fără mine.

- Şi m-a scutit de o droaie de necazuri, replică sec Magnus. Deşi aş prefera să nu-i rămân îndatorat niciodată individului ăsta dubios. Treci pe bancheta din spate, Carla, iar tu, Tory, stai cu mine în faţă, să mergem şi noi.

Atmosfera din maşină era înăbuşitoare, căci aceasta stătuse parcată în plină lumină a soarelui. Scaunele tapiţate cu vinil se înfierbânataseră atât de tare încât Tory, când se aşeză, aproape că sări în sus, de parcă i-ar fi ars coapsele chiar şi prin materialul rochiei. Iar când apucă mânerul cromat pentru a închide portiera, scoase un uşor ţipăt, căci avu senzaţia că atinsese un fier înroşit în foc.

- În partea asta a oraşului vei găsi multe lucruri care să-ţi amintească de Anglia, spuse pe un ton de conversaţie Magnus, în timp ce pornea prin scuarul umbrit, înscriind maşina pe strada principală. Majoritatea magazinelor vechi sunt clădite din cărămizi aduse ca balast de schoonerele care veneau să încarce zahăr, în secolul al optsprezecelea.

Privind afară, Tory văzu arcade cu bolţi rotunjite care aruncau o umbră foarte adâncă pe trotuarele cu borduri înalte şi rigole foarte adânci. În locurile neumbrite, razele soarelui aureau zugrăveala albă şi se reflectau din ferestrele simple, cu jaluzele albastre sau roşii. Bougainvilee violete şi geranii agăţătoare stacojii se revărsau în cascade peste marginile lădiţelor de pe pervaze, punând pete vii de culoare pe lemnul alb sau feroneriile negre.

Magnus frână brusc, iar Tory se uită prin parbriz pentru a vedea trei femei oacheşe, cu pielea smeadă, în rochii de bumbac imprimat, ducând coşuri cu marfă în echilibru pe capetele cu turbane, în timp ce traversau strada cu mişcări graţioase.

- Pe insulă nu circulă prea multe autovehicule, aşa că localnicii umblă peste tot, cum au chef, îi explică Magnus, cu un zâmbet. Cred că astea trei au fost la piaţă. Se ţine într-o mică hală de pe o stradă paralelă cu asta şi trebuie să ajungi acolo devreme, dacă vrei să cumperi o capră sau o găină, fructe proaspete ori eventual un cupon de bumbac cu imprimeuri. Uită-te la stânga - încă ceva foarte englezesc. Catedrala anglicană.

Era o biserică frumoasă, având un scuar cu turnuri ca un castel, construită într-o grădină plină de verdeaţă. Tory întrezări o alee lată, umbrită de migdali graţioşi, care ducea spre un portic georgian. De fiecare parte a intrării se afla câte un şir de ferestre prelungi, cu ornamente în formă de evantai deasupra, practicate în pereţii de cărămidă a căror zugrăveală albă se ştersese pe ici pe colo, astfel încât se vedea culoarea roşie, într-un efect de mozaic neregulat.

- Nu mi-am dat seama că poinsettia poate creşte atât de înaltă! exclamă Tory, recunoscând forma neregulată a frunzelor pe arbuştii care se înghesuiau într-un colţ al grădinii împrejmuite cu ziduri. Iar copacii aceia înalţi de acolo sunt Poinciana Regali, nu-i aşa?

- Delonix regia, preciză Magnus, cu un zâmbet pieziş în direcţia ei. Ai perfectă dreptate. Cred că pentru tine poinsettia înseamnă o plantă mică în ghiveci, cultivată pentru Crăciun, un arbut ornamental enorm ca aici. Grădina asta a fost înfiinţată de primul director al Grădinilor Botanice, nu mai recent de 1760.

- Sir Jeffrey Downs, interveni Tory.

- Din nou ai dreptate. Poate observa oricine, domnişoară Latham, că te-ai specializat în ştiinţa horticulturii, o tachină el, făcând-o să simtă o văpaie caldă care se răspândea printr-însa, spre a risipi cenuşiul dezamăgirii. Era din nou cu Magnus şi vorbeau în limba lor, limba botaniştilor adânciţi în propriul lor domeniu ştiinţific. Din capul locului se cunoscuseră datorită unui interes comun, care îi reunise şi acum şi avea să-i menţină împreună şi pe viitor, după cum spera Tory.

Lăsară oraşul în urmă, pornind pe o şosea rudimentară, aproape un drumeag şerpuitor printre desişurile de bananieri. Ici şi colo, colibe de lemn cu acoperişuri de stuf în pantă abruptă stăteau chircite între copaci. Rufe puse la uscat, pe sârme întinse între trunchiurile bananierilor, fluturau în briza constantă, indicând că bordeiele erau locuite. Într-un luminiş cu pământ bătătorit, ars de soare, câţiva băieţi negri, desculţi, jucau cricket.

Drumul coborî în josul unei coline, apoi coti pe lângă o plajă cu nisip palis ce se arcuia alături de apa turcoaz scânteietoare, la umbra unor cocotieri aplecaţi. Dincolo de plajă, Tory întrezări catargele înalte ale ambarcaţiunilor cu vele şi construcţiile albe, strălucitoare, de pe punţile vapoarelor de croazieră ancorate în port, după care priveliştea dispăru după nişte pomi de grape-fruit de mare, iar casuarienii începură să mărginească drumul ca nişte garduri albe. Pe marginea drumului apăru o pacartă mare. Anunţa că, după câteva zeci de metri, aveau să ajungă la intrarea în Blue Horizons Marina, unde se puteau închiria cu ora, cu ziua sau cu săptămâna iahturi şi ambarcaţiuni de toate felurile şi mărimile.

- Tăticule, te rog, lasă-mă la poarta debarcaderului, ca să mă duc la piscină. Mor să înot şi eu puţin, risipi Carla tăcerea posomorâtă în care se cufundase încă din port.

- Poţi înota şi lângă plaja de-acasă, replică Magnus.

- Dar e atât de departe de casă. Durează şapte ceasuri până ajung acolo pe jos, şi nu-i acelaşi lucru. Acolo nu e nimeni. Nu am nici o distracţie, se plânse fata. Te rog, tăticule!

- Nu. În nici un caz n-am să-mi calc cuvântul, lăsându-te să te-nvârţi pe lângă un om cu o reputaţie ca a lui Hallam, refuză Magnus, iritat.

- Nu mă-nvârt pe lângă el, protestă cu aprindere Carla.

- Ba te învârţi. Şi acum, te rog să taci.

Fata se prăvăli peste spătarul banchetei, bombănind în sinea ei, iar Tory îi aruncă lui Magnus o privire oblică, prudentă. Profesorul care îi predase cursuri la universitate nu fusese nicicând nervos, nici nu vorbise vreodată aspru. Acum, însă, era încruntat şi avea o expresie crispată, care anihila impresia de farmec adolescentin şi voie bună pe care o inspira de obicei.

Îşi abătu grăbită privirea dinspre el, tocmai la timp pentru a vedea intrarea debarcaderului: o alee largă, de nisip şi pietriş, sclipind în lumina puternică a soarelui. Un jeep albastru era parcat în faţa unei clădiri administrative moderne, cu etaj, iar dincolo de aceasta se vedeau mai multe ambarcaţiuni atrăgătoare, amarate în şiruri ordonate, între pontoanele plutitoare cenuşii ce se întindeau peste colţul golfului.

- Nu mai e mult, spuse Magnus, cu glasul mai îmblânzit. Din păcate, în ceea ce mă priveşte pe mine, căci Hallam e vecinul nostru cel mai apropiat. De la poarta debarcaderului până la poarta Grădinii Botanice sunt cinci mile, dar dacă traversezi colina de-acolo, prin pădurea tropicală, faci numai o milă şi jumătate.

Drumul urca pe serpentine. Trecu de culmea unui deal, iar sub jos apăru o vale verde, prinsă între două lanţuri de coline joase. O altă serie de serpentine îi coborî în vale, unde drumul redeveni drept, pe lângă un zid solid de piatră cenuşie în faţa căruia creşteau mănunchiuri de ibisc cu flori roşii. Zidul se sfârşea printr-o deschizătură însemnată cu stâlpi de poartă paralelipipedici, având în vârf globuri din piatră.

Magnus coti, intrând pe poartă într-un parc amenajat care o făcu pe Tory să scoată o exclamaţie de încântare. În timp ce străbăteau aleea nivelată, rămase în tăcere, minunându-se de planificarea atentă a răsădirilor realizate în trecut, pentru a obţine contraste atât de atrăgătoare între frunzişuri şi flori.

Ocoliră un eleşteu pe ale cărui ape scânteietoare, unde se reflecta albastrul cerului, pluteau maiestuos două lebede albe. Flori albe şi delicate de poinsettia, numite Perne de Zăpadă, datorită asemănării cu petecele depuse de o fulguială pufoasă, se aplecau peste apa iazului. Ţepii galbeni ai tufelor de lumânare, cozile de un roşu închis ale şenilului, trompetele aurii de allamanda, ciocurile roz-aprinse ale florilor de Pasărea-Paradisului, toate creşetau în cel mai natural mediu, cu culorile contrastând şi uneori distonând, accentuate de săbiile verzi ale Baionetei Spaniole şi frunzele groase în formă de inimă ale boscheţilor de anthurium.

Lăsând în urmă eleşteul, aleea traversa nişte peluze verzi, umbrite de tulipieri gigantici, îndreptându-se spre o elegantă casă în stil georgian. Patru coloane albe susţineau un portic, peste uşa cu panouri şi o fereastră semicirculară cu feronerie în forma pânzei-de-păianjen deasupra. Câteva trepte puţin înalte urcau pe verandă, în capătul fiecăreia aflându-se câte o urnă mare de ceramică înspumată cu bougainvillee violete, begonii roşii şi orhidee de un roz delicat.

Magnus abia apucase să frâneze, când Carla ieşi din maşină. Trântind portiera, fata urcă în fugă treptele şi dispăru în casă.

- Ei, am ajuns, spuse Magnus. Asta-i casa. Locuinţa directorului, construită pentru Sir Jeffrey, pe care l-ai menţionat mai devreme. După cum vezi, e mult prea mare pentru Carla şi mine, aşa că mă bucur că vei ocupa şi tu una din camere. Nu ţi-am putut găsi nici o altă locuinţă. Toate vilele pentru botanişti şi grădianri sunt pline, iar orice alte camere nu se găsesc decât în Port Anne, la opt mile de-aici. Cred că te vei bucura să intri înăuntru, să te speli şi să-ţi schimbi hainele.

- Într-adevăr. Nu cred că am mai fost vreodată aşa de încleiată de sudoare ca acum.

- Mai târziu, te voi conduce într-o plimbare ca să te aclimatizezi, dar acum cred că e mai bine să te odihneşti. Putem sta de vorbă mai încolo, după ce apune soarele. Am atât de multe să-ţi spun, Tory, despre planurile mele pentru carte.

Urcară treptele largi şi joase, intrând pe uşă într-un antreu cu plafon înalt, unde îi aştepta o negresă scundă, cu păr cărunt şi creţ, strâns într-un coc pe creştetul capului. Magnus o prezentă ca fiind doamna Dunnet, menajera. Apăru un băiat zâmbitor, cu pielea oacheşă, îmbrăcat în cămaşă şi pantaloni scurţi de un alb imaculat, şi, la comanda doamnei Dunnet, luă valizele lui Tory, pornind în sus pe scara centrală lată.

Împreună cu doamna Dunnet, Tory îl urmă pe băiat în susul treptelor lustruite, fără covor, până pe un palier de lemn care străbătea de jur împrejur toată partea superioară a holului.