CAPITOLUL 1

Camera era cufundată în penumbră, iar liniștea era tulburată doar de valurile care scăldau plaja.

Pe un pat îmbrăcat în mătase, stătea o femeie tânără, întinsă pe spate. Albeața pielii sale era evidențiată admirabil pe verdele cearșafurilor, iar părul ei de culoarea inului, avea reflexe argintii. Ochii ei ușor încercănați, erau închiși.

Deodată, buzele îi tremurară și gemu. Se suci și se răsuci pe pernă. Se trezea încet și retrăia o experiență îngrozitoare.

Îi revedea rânjind pe bărbații care o apucaseră. Simțea mâinile lor brutale care-o târâseră până la mare. Acum era trasă de valuri. Apa sărată-i intra în gură și-i ardea ochii. Crezuse că-i vor exploda plămânii și se zbătea cu disperare. Revenise pentru o clipă la suprafață, dar un val imens o aruncase la fund din nou. Simțea cum se scufundă într-un întuneric fără sfârșit.

Deschise ochii și privi în jur cu o uimire crescândă. Era într-o cameră necunoscută. O femeie brună, înaltă, îmbrăcată într-o rochie neagră și cu un șorț alb, broda lângă ea.

Tânăra se întinse, simțind mătasea fâșâind. Ridică cearșaful și constată că era complet goală. Ridică încet capul, încercând să vorbească. Abia suflă slab. Femeia o auzi și se ridică.

— Como esta usted, señorita?

Părea că o păzește și nici un zâmbet nu-i lumina trăsăturile feței.

Tânăra o fixă cu spaimă. Nu înțelesese nici un cuvânt.

— Unde sunt? murmură ea. Unde mă aflu?

Interlocutoarea ei își încruntă sprâncenele și ochi-i aruncară fulgere. Începu să vorbească repede în spaniolă, gesticulând puternic. Panica tinerei se mări.

— Nu înțeleg. Nu înțeleg.

Mexicana o privea exasperată și părăsi rapid camera.

Rămasă singură, bolnava se sili să se ridice. I se învârtea capul și recăzu pe perne. Fu învăluită de o teribilă dorință de a dormi.

O voce bărbătească vorbind spaniola o trezi puțin, dar nu deschise ochii. Alunecă din nou într-un somn adânc, când simți un deget mângâindu-i obrazul.

— Nu adormiți imediat – spuse bărbatul pe un ton rece. Vorbea engleza cu foarte puțin accent. Trebuie să știu cine sunteți.

Ea ridică pleoapele și întâlni privirea clară și dură, semănând cu cea a unui vultur.

— Cine sunteți? – murmură ea.

Un zâmbet slab îi lumina figura, dar el continuă pe un ton glacial:

— Am putea continua așa, până la infinit. Dar pentru că suntem la mine, eu pun întrebările. Cine sunteți?

El era așezat pe marginea patului, foarte aproape de ea. Figura-i bronzată era încadrată de un păr des, negru și ud. Purta o cămașă elegantă, albă, pe jumătate descheiată și ea văzu lucind un lanț de aur pe pieptul bronzat.

Se simți tulburată de autoritatea pe care o degaja. Cine era ea? Pentru o clipă, nu-și mai aminti de nimic. Apoi, îi veni un nume în minte.

— Cred că sunt Aurore – îngăimă ea. Gura lui se strâmbă într-un rictus crud și o privi cu atenție. Își încrucișă mâinile pe piept și spuse pe ton glumeț:

— Credeți. Să nu-mi spuneți că v-ați pierdut memoria. Pentru că dacă așa stau lucrurile, veți ajunge curând într-un spital de psihiatrie, așa va fi mai bine.

El o privi sarcastic. Privirea i se opri pe părul ei, apoi pe ochi, după aceea coborî obraznic pe gât și pe umeri, ca să se piardă, în sfârșit, pe cearșaful care acoperea pieptul fetei.

— Aurore – repetă el rar. Foarte frumos și foarte potrivit. De-asta l-ați ales?

Ostilitatea acestui bărbat o irita și o forță să-și amintească brusc cine era.

— Nu l-am ales. Este numele meu de botez – răspunse ea, ridicând capul.

— Aurore și mai cum?

— Aurore Aylwin.

— Facem progrese. Și de unde veniți, Aurore Aylwin? Nu sunteți mexicană, e evident. Veniți din nord?

Aurore ameți din nou și închise ochii. Din nord? Din nord? Își trecu mâna peste frunte pentru a-și îndepărta durerea de cap.

— Cred…

— Ascultați, chiquita – o întrerupse el cu răceală. Nu țin să aflu ce credeți. Prietenii dumneavoastră ar crede poate comedia asta, dar cu mine nu merge.

— Nu-i o comedie! – spuse ea, furioasă. Se ridică și cearșaful alunecă de pe ea, descoperindu-i sânii cu linii frumoase. Aurore apucă cearșaful și se acoperi cu el. Sunt puțin tulburată, asta-i tot. Îmi trebuie timp să-mi revin. Nu mă ajutați deloc, dacă sunteți… atât de autoritar.

— Sunt autoritar – spuse el, puțin înmuiat – pentru că vreau să știu numele orașului, al regiunii, al străzii unde locuiți, pentru a lua legătura cu familia dumneavoastră și a-i liniști pe cei apropiați.

— Nu e nimeni de liniștit – se bâlbâi ea.

— Cum? N-aveți părinți?

— Nu. Mama mea a murit când eram mică, în Irlanda. Tata a emigrat apoi în Canada. El… Vocea îi tremura și se întrerupse… A murit la Toronto, acum câteva săptămâni. De aceea o caut pe Judy. Tata mi-a spus s-o găsesc. Își făcea griji pentru ea.

— Cine e Judy?

Ea-l privi cu atenție. Trăsăturile armonioase ale necunoscutului nu lăsau să i se întrevadă gândurile.

— Sora mea – răspunse ea.

— De ce s-o căutați pe-aici? Ce făcea, turism?

— Eu… nu știu. Ultima ei adresă era la Los Angeles.

— Acum câtă vreme?

— Acum șase luni. Era foarte mulțumită că obținuse un rol mic într-un film. Tata și cu mine trebuia să mergem la ea, dar el s-a îmbolnăvit. I-am scris surorii mele, s-o previn. Dar n-a răspuns și n-a venit. Ochii i se umplură de lacrimi la amintirea acelor zile și se lăsă pe pernă. Mi-am luat toate economiile și-am pornit spre Los Angeles.

— …Și nu era la adresa pe care v-o dăduse – adăugă el, sec. Așa continuă povestea?

O undă de scepticism îi lucea în priviri.

— Dacă nu vreți să mă credeți, nu văd de ce aș continua! replică ea furioasă.

— Ce-ați făcut, când n-ați găsit-o? – întrebă el, ignorând remarca Aurorei.

— M-am dus la studiorile cinematografice, unde-mi spusese că lucrează, murmură ea. Nimeni nu știa unde era. Atunci, l-am întâlnit pe Farley.

Pronunțând numele lui Farley, începu să-și reamintească tânărul blond, cu ochi albaștri, care-i devenise prieten.

— Unde e Farley? – întrebă ea. Unde este?

— N-am nici cea mai mică idee – răspunse el.

Ea deveni imediat bănuitoare.

— Unde mă aflu și cine sunteți? Ce-ați făcut cu hainele mele și cu banii mei?

Cum el continua s-o privească fix, ea explodă:

— Răspundeți-mi! Răspundeți-mi! – țipă ea. Unde-i Farley? Ce i-ați făcut?

După evenimentele din ultimele două luni, ea era cu nervii la pământ. și acum, dispăruse și Farley, era singură. Cu acest străin distant, care o chestiona fără încetare. Uitând să-și țină cearșaful, ea se ridică și începu să-l lovească cu pumnii în piept. Încetă să-l mai lovească. Își plângea tatăl mort, sora și prietenul dispăruți.

Brațe puternice și suple o îmbrățișară. Mâinile-i mângâiară spatele cu gesturi apăsate și o voce dulce-i vorbea la ureche:

— Lasă, lasă, chiquita, calm, calm.

El o legănă tandru, ca pe un copil și, încet, încet, ea se calmă. Își lăsă capul pe umărul lui, simțind prin cămașa fină de mătase căldura corpului lui. Dacă ar fi putut să rămână așa, la pieptul lui, toată viața.

Dar el deja o îndepărta și o împingea încet, pe pernă. El ridică cearșaful pentru a o acoperi. O trata din nou ca pe un copil.

— Dac-aș ști unde se află Farley, îmbrăcămintea și banii dumneavoastră, n-aș avea nevoie să vă pun atâtea întrebări – reluă el, pe un ton impersonal. Când v-am scos pe mal, nu erau nici Farley, nici lucrurile dumneavoastră.

— M-ați scos pe mal? – întrebă ea, surprinsă.

— Da – răspunse el. Făceam surf…

— O, mi-amintesc că v-am văzut! – îl întrerupse ea. Erați foarte departe și călăreați valurile, ca un zeu ieșit din ocean…

Ea se opri și se simți roșind, încurcată de privirea batjocoritoare a bărbatului.

— Eram aproape de dumneavoastră, când ați ieșit la suprafață și am pierdut un surf, plonjând să vă pescuiesc. V-am făcut respirație artificială și v-ați revenit. Atunci, v-am adus până aici. El făcu o pauză, înainte de a continua pe un ton sec: Ați vrut să vă înecați?

Ea-l privi uluită.

— Nicidecum.

— Atunci, ce s-a întâmplat?

— Ei… m-au aruncat în apă – spuse ea tremurând.

— Care ei?

— Brett, prietenul lui Farley și un alt bărbat. Se cunoșteau deja.

— Hm… I-am văzut și auzit. Păreau cam beți – spuse el, cu o mină dezgustată. Erați și dumneavoastră? De-asta N-ați putut înota?

— Nu! O, nu! Au încercat să mă facă să iau un drog. Nu știu ce era, dar am fugit. Atunci, m-au urmărit și m-au prins. M-au împins spre mare. Le-am strigat să-mi dea drumul: nu sunt o bună înotătoare și-mi era frică de valuri. Dar ei nu voiau să audă de nimic. A fost oribil!

— Unde l-ați întâlnit pe acest Farley?

— La Los Angeles, la studiouri. Era figurant. Când m-a auzit întrebând de Judy, mi-a declarat că o cunoaște. Mi-a arătat o fotografie de-a ei, pe care i-o dăruise și pe spatele căreia ea-i scrisese câteva cuvinte. Pretindea că n-o văzuse de multă vreme. Era îngrijorat. Îmi plăcea – murmură ea. Era drăguț și voia să mă ajute.

— Știa unde vă puteți găsi sora?

— El o credea în Mexic, cu un regizor care locuiește pe lângă Manzanillo.

— Știa cum se numește?

— Da. Roberto Suarez. Ați auzit de el?

Ea-l privi cu atenție, dar el nu reacționă. Figura lui rămase la fel de fermă, ca cea a unei statui aztece.

— Da – răspunse el. Și ce-a propus amicul dumneavoastră?

— Mi-a sugerat să închiriez o mașină. El și prietenul său Brett, ar fi venit cu mine și m-ar fi ajutat să găsesc casa lui Roberto Suarez. Am acceptat – conchise ea sec.

— De cât timp îi cunoștea, când ați acceptat o asemenea propunere? – întrebă el.

— De patru zile.

— Por Dios! – exclamă el. Trebuie că sunteți foarte naivă. Privirea lui o perfora, de parcă ar fi vrut să-i citească gândurile. Nu vi s-a spus niciodată să vă feriți de necunoscuți? urmă el, pe un ton batjocoritor.

— Farley nu era un necunoscut. O cunoștea pe Judy. Vorbea despre ea, despre ce făcuseră împreună – răspunse ea, cu ochii strălucind de furie. Dumneavoastră sunteți străinul – îl acuză ea. De dumneavoastră ar trebui să mă feresc.

El îi aruncă o privire provocatoare și se aplecă spre ea.

— Bineînțeles, ar trebui să vă feriți de mine! îi răspunse el. Sunt foarte periculos, mai ales pentru o fată ca dumneavoastră. Am să vă seduc și am să vă oblig să trăiți aici, cu mine.

Ea părea hipnotizată de privirea lui și tremura de teamă. Inima-i bătea ca o tobă și trase cearșaful, pentru a-și acoperi umerii.

O expresie de amărăciune se așternu pe figura bărbatului și acesta se ridică brusc în picioare. Înfundându-și mâinile în buzunarele pantalonilor bine croiți, se îndreptă spre fereastră. Apoi se întoarse.

— Când ați ajuns la Manzanillo?

— Sâmbătă, adică ieri. Am descoperit că reședința lui Suarez se găsea pe coastă, pe o faleză, în apropierea unei plaje frumoase. Farley și Brett, amatori fiind de surf, m-au lăsat în fața casei, înainte de a coborî spre plajă.

— Farley nu dorea s-o vadă pe sora dumneavoastră? – întrebă el, revenind spre pat.

— I-am cerut să rămână cu mine, dar după părerea lui, era mai bine ca eu să fiu singură cu domnul Suarez.

— L-ați văzut?

— Nu. Mi-a deschis un servitor care m-a sfătuit să revin: domnul Suarez nu era acolo. Am cerut s-o văd pe Judy, dar el a scuturat din cap și mi-a închis ușa în nas. Eram… decepționată. M-am dus pe plajă și acolo… pe scurt, v-am povestit ce s-a întâmplat.

— Și viteazul Farley n-a făcut nimic să-și împiedice prietenii să vă arunce în apă? – întrebă el sarcastic.

— Nu știu. Nu l-am văzut, când am ajuns pe plajă. Era atâta lume… Ea-și acoperi fața cu mâinile. Vă rog, nu mă obligați să mai vorbesc.

— Este obligatoriu să aflu dacă aveau într-adevăr intenția să vă lase să vă înecați – răspunse el încet. Se așeză din nou, pe marginea patului. Nu vezi, chiquita, că nimeni n-a încercat să te salveze? Au plecat toți de pe plajă, fără să te caute. Farley și Brett au plecat precis cu mașina închiriată, luându-ți hainele și banii. Câți bani aveai?

— Trei sute de dolari – murmură ea.

— Bani lichizi?

— Da. Tot ce-mi rămăsese.

— De ce n-ai avut o astfel de sumă, în cecuri de călătorie?

— Am avut, dar Farley a spus că era mai bine să-i schimb, înainte de a veni aici…

— Nu mă miră deloc… Ar fi trebuit să semnezi cecurile înainte de a încasa banii, iar cecurile nesemnate nu prezentau nici un interes pentru el. Cei trei sute de dolari ai tăi aveau să-i permită să trăiască câteva zile. Un parazit drăguț, prietenul tău. Presupun că ai plătit toate mesele lui, de când v-ați întâlnit. Am dreptate?

— Da – admise ea, cu tristețe. Dar sunt sigură că nu e așa cum spuneți. O adora pe Judy și voia s-o întâlnească.

— Atunci, de ce n-a venit aici, cu tine?

— Aici? Ea-l privi surprinsă. Aici, am venit după-amiază? Dar atunci, sunteți…

— Nu, nu sunt Roberto și nu sunt regizor. Eu sunt Sebastian Suarez; Roberto e fratele meu vitreg. Locuiește mai aproape de Guadalajara, decât de Manzanillo. Nici el, nici sora ta, nu sunt aici. Amicul Farley ți-a tras o păcăleală enormă.

El se uită o clipă la ceas.

— Acum, trebuie să plec. Sunt invitat la cină. Rămâi aici și revino-ți. Am să ți-o trimit pe Manuela. Se va ocupa ea de tine.

— Și mâine? – spuse ea, febril. Ce voi face mâine?

El se ridică; ea-i admiră suplețea gesturilor. El o privi și-i răspunse:

— În Mexic, nu ne sinchisim de ziua de mâine.

El mângâie obrazul Aurorei, cu vârful degetului.

— Mă voi ocupa de asta. Astăzi, ți-am salvat viata și ești în mâinile mele. Buenas noches.

El ieși. Ea rămase cu ochii pironiți pe ușa prin care tocmai dispăruse el. Apoi, se întoarse pe o parte, gemând ușor.

Farley își bătuse joc de ea oare, așa cum presupunea Sebastian Suarez? Nu-i venea să creadă. Și mai mult, nu-i venea să admită că se lăsase dusă atât de ușor, în pofida tuturor sfaturilor pe care le primise când părăsise Los Angeles.

Unde putea fi Judy, dacă nu era în casa asta? Ce i se întâmplase, dacă nu trăia cu Roberto Suarez? Amintindu-și cele pățite în acea după-amiază, Aurore se scutură de groază. Aproape se înecase. Fără acest străin enigmatic, Sebastian Suarez, ar fi fost acum un cadavru umflat de apă sărată.

Farley o cunoștea pe Judy. De asta era sigură. Cum ar fi putut avea, altfel, fotografia ei? O înșelase pe Judy, ca și pe ea? Își lăsase prietenii s-o înece pe Judy?

De ce nu-i împiedicase s-o arunce în apă? Era deja sub influența drogului, nu remarcase nimic? Revedea mâinile lui Brett pe brațele sale și râsul lui îi mai răsuna încă în urechi. Ea-și prinse capul în mâini și se răsuci în pat. Doamne, va putea uita vreodată ceea ce i se întâmplase în această după-amiază? Se tot întreba dacă și Judy împărtășise aceeași soartă… fără zeul mării, care să-i vină în ajutor.

Un zgomot de pași anunță întoarcerea femeii brune. Avea o cămașă de noapte în mână și-i tot explica prin gesturi Aurorei că trebuia s-o pună.

Era o cămașă de noapte de mătase naturală, de culoarea fildeșului, cu dantelă bej. Îmbrăcând-o, Aurore se întreba cui aparținea. Soției lui Sebastian Suarez? Amantei sale? Regreta că nu vorbea spaniola, ar fi putut s-o întrebe pe Manuela despre stăpânul ei.

Aceasta trase cearșaful, invitând fata să se scoale. Aurore puse cu grijă picioarele pe podea și fu mulțumită de ajutorul Manuelei. Femeia o conduse până la luxoasa baie unde, într-o apă discret parfumată, Aurore scăpă de mirosurile marine care-i impregnau pielea și părul.

Se întoarse apoi în cameră, unde servitoarea-i uscă părul. Apoi, mancă ouă fierte cu pâine prăjită și lapte rece.

Odată teminată masa, Manuela luă tava și murmură:

— Buenas noces, señorita.

— Buenas noces, y muchas gracias – răspunse Aurore, folosind puțina spaniolă pe care o știa.