Capitolul 1

Trenul plecă şi Alandra Todd rămase în aşteptare în faţa gării mici din Ferny Druffield unde fusese singura călătoare care coborâse.

Un singur funcţionar era vizibil. Era un bărbat nu prea înalt, foarte corpolent, îmbrăcat în uniforma căilor ferate britanice. Îndeplinea concomitent rolul de şef de gară, impiegat de mişcare şi de casier.

„Probabil că dă şi informaţii” îşi spuse Alandra apropiindu-se de el.

— Vă rog, aţi putea să-mi indicaţi cel mai apropiat hotel? i se adresă ea.

Bărbatul o privi uluit.

— Un hotel? repetă el holbându-şi ochii.

— Probabil că există unul în Ferny Druffield, nu-i aşa? Sau un han, un pub... sau ceva asemănător?

— Avem două localuri, o anunţă el cu mândrie. Dar nu oferă şi pensiune.

Apoi îşi îndreptă atenţia spre lăzile pe care însoţitorul le lăsase pe peron înainte de a da semnalul de plecare.

Alandra îşi legănă pe braţ sacul uşor de voiaj. O briză uşoară de septembrie i se juca prin părul blond deschis.

„Şi acum ce mă fac?” se întrebă ea.

Dacă, chiar înainte de-a muri, mama ei nu i-ar mai fi cerut să se ducă la Ferny Druffield, niciodată n-ar fi întreprins această călătorie! Şi pe urmă, mai fusese şi scrisoarea aia îngrozitoare...

„Ar fi trebuit să mă interesez înainte de a părăsi Londra, se gândi ea. Şi ar fi trebuit să-mi închipui că nu există niciun hotel aici...”

Se gândise să-şi petreacă noaptea în sat, pentru a descoperi locul unde trăiseră părinţii ei. Apoi, în cursul zilei de mâine, s-ar fi dus la La Roseraie.

Având în vedere că nu exista nicio posibilitate de cazare la Ferny Druffield, trebuia să-şi reconsidere proiectele.

— Unde aş putea să găsesc un taxi? îl întrebă ea pe lucrătorul căilor ferate.

— Asta depinde de locul unde vreţi să mergeţi.

— La La Roseraie.

De data asta, el manifestă un oarecare interes.

— La Roseraie, vreţi să ziceţi la familiile Carstair şi Todd?

— Exact. E departe de aici?

— La circa cinci kilometri. Pot să-i telefonez lui Jim Lasky, vă va conduce el până acolo, dacă nu e prea prins cu grădinăritul...

Alandra îl urmă în interiorul gării şi aşteptă în spatele unui ghişeu.

De fapt, nu avea niciun chef să se ducă chiar astăzi la La Roseraie, dar era obligată s-o facă dacă nu exista niciun hotel în sat.

Perspectiva de a se găsi în faţa bunicului ei – acest bărbat pe care nu-l văzuse niciodată – o înfuria de pe acum. Ar fi preferat să lase să treacă o noapte înainte de a da ochii cu el.

Slavă Domnului că avusese ideea de a călători în rochia verde, cea mai elegantă dintre toaletele ei. Fusese gata să plece în blugi. Dar, în ultimul moment, îşi pusese blugii în geanta de călătorie.

„Bine că mă prezint în rochie la La Roseraie, gândi ea. Nu că aş vrea să fac impresie, dar...”

Funcţionarul apăru brusc lângă ea, întrerupându-i şirul gândurilor.

— Aveţi noroc, domnişoară! Jim Lasky acceptă să vă conducă. Va fi aici în zece minute.

— Mulţumesc!

— Mergeţi să lucraţi la Carstair & Todd? se interesă el cu ochii sclipind de curiozitate.

Ea se mulţumi să nege dând din cap. Nu avea niciun chef să-i povestească primului-venit motivele vizitei sale la La Roseraie.

— O să aştept afară, îi comunică ea.

Ajungând pe peron, strânse din pumni. Ura o cuprinsese din nou... îşi detesta bunicul, Alan Todd. Şi, pentru prima oară în viaţa ei, îl va întâlni.

La gândul acesta ura ei nu mai cunoscu margini.

O revăzu pe mama sa zăcând pe patul de moarte. Cu mare efort, întorsese capul spre ea şi, cu o voce aproape de neauzit, şoptise:

— Alandra, trebuie să... să te duci la... La Roseraie. Promite-mi... promite-mi asta.

Şi îi promisese. În acel moment, ar fi promis orice. Şi din cauza acestei promisiuni, se găsea astăzi la Ferny Druffield, satul pe care părinţii ei nu-l mai văzuseră după fuga lor de acum douăzeci şi trei de ani.

Tatăl ei părăsise La Roseraie luând-o cu el şi pe Lucy, orfana plăpândă pe care o iubea, orfana rămasă dintr-odată singură pe lume după moartea bătrânei mătuşi care o crescuse.

De ce, o dată ce părinţii ei nu se mai întorseseră niciodată acolo, de ce mama ei insistase ca ea să vină aici?

După înmormântare, zdrobită de durere, Alandra aproape că uitase ce promisese. Cu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji, începuse să aranjeze lucrurile personale ale mamei sale.

Plângea şi când deschisese poşeta veche pe care mama ei nu se putuse hotărî s-o arunce. Înăuntru era o scrisoare pe care ezitase la început s-o citească. În cele din urmă se hotărâse să scoată foaia de hârtie velină din plic.

Antetul era gravat: La Roseraie, Ferny Druffield. În acel moment îşi amintise de promisiunea făcută mamei sale.

Citise cele câteva rânduri scrise cu o mână fermă şi semnată cu numele bunicului ei, Alan Todd:

„Doamnă.

Vă mulţumesc că mi-aţi anunţat moartea fiului meu. Daţi-mi voie totuşi să vă amintesc că pentru mine, Edward Todd a încetat să existe din ziua când şi-a părăsit casa pentru a fugi cu o femeie bolnavă, în sărăcie.

El nu era în stare să aibă grijă nici de sine. Atunci cum de şi-a putut închipui că se poate ocupa de o invalidă?

O să-l urăsc întotdeauna fiindcă şi-a părăsit familia şi responsabilităţile profesionale.

Să nu vă aşteptaţi la niciun ajutor material din partea mea. N-o să primiţi niciun cent! Vă voi fi recunoscător dacă nu îmi veţi mai scrie”.

Furia o cuprinsese pe Alandra. Cum de îndrăznea omul ăsta s-o acuze pe mama ei că e o cerşetoare, când ea era atât de mândră?

Dacă ar fi ascultat de primul impuls, Alandra s-ar fi dus direct la La Roseraie pentru a-i arunca în faţă bunicului ei tot ce gândea despre el.

Apoi se gândise să-i scrie o scrisoare plină de dispreţ şi sarcasm. Dar nu-i promisese ea mamei, pe patul de moarte, că se va duce la La Roseraie?

O maşină veche opri în faţa ei.

— Dumneavoastră aţi cerut un taxi? se interesă şoferul, un bărbat în vârstă, cu o faţă ascuţită.

— Da, eu. Vreţi să mă aşteptaţi, vă rog, o clipă? Vreau să văd la ce oră pleacă primul tren spre Londra.

— La ora optsprezece, îi răspunse bărbatul.

— Mulţumesc, spuse ea aşezându-se pe locul cu tapiţerie roasă.

Părinţii ei nu vorbeau prea des despre Ferny Druffield, şi ea nu avea nici cea mai mică idee despre ce o să găsească acolo. Din timp în timp, le mai scăpa totuşi câte un cuvânt sau o frază. Alandra îşi amintea că îl auzise pe tatăl ei menţionând numele surorii lui, Eunice. Acum douăzeci şi trei de ani era măritată şi avea un bebeluş. Cum îl chema? Alandra îşi scotoci prin memorie. Parcă Robert... Oricum, bebelulşul de atunci era acum un adult.

Alan Todd şi Granville Carstair fondaseră cu mulţi ani în urmă Societatea Carstair & Todd. Soţiile lor se hotărâseră atunci să caute împreună o casă mare, nu departe de sediul societăţii care se găsea în provincie. O casă destul de mare pentru două familii...

Societatea Carstair & Todd era acum cunoscută în întreaga lume, dar Alandra nu era mândră că se numeşte Todd. Cum să aibă ea vreo legătură cu un bărbat capabil să scrie o scrisoare atât de crudă unei femei care tocmai îşi pierduse soţul?

Taxiul părăsi şoseaua pentru a o lua pe o alee lată, care părea că are o lungime de câţiva kilometri. În curând, Alandra zări o reşedinţă mare construită din piatră.

„Un adevărat castel”, gândi ea cu dispreţ.

Apoi se adresă şoferului:

— Mă aşteptaţi? Nu întârzii mult.

El dădu din cap. Nu părea grăbit, şi tufele mari de flori care împodobeau peluzele păreau să-l captiveze.

Alandra urcă peronul şi sună. O femeie îmbrăcată în rochie neagră nu întârzie să-i deschidă uşa.

— Aş dori să-l văd pe domnul Alan Todd, îi spuse Alandra pe un ton hotărât.

Stătea dreaptă, aproape ţeapănă, fără să zâmbească. Dorea ca această întrevedere penibilă să se desfăşoare cu maximum de demnitate.

— Domnul Todd este plecat.

Alandra ezită. Ce trebuia să facă? Să se întoarcă imediat la Londra? Dar asta însemna că va trebui să revină altă dată aici. Prefera să scape astăzi de această corvoadă, fără să fie nevoită să mai facă o a doua călătorie.

— Toţi sunt plecaţi, adăugă femeia în negru, probabil menajera.

— Cine sunteţi? se interesă Alandra cu o trufie neobişnuită la ea.

— Menajera, doamna Pinder, îi răspunse interlocutoarea ei încruntându-se.

O examină cu atenţie pe Alandra. S-ar fi zis că o cunoştea dar nu reauşea să-şi amintească unde şi când o mai văzuse...

„Probabil că am aerul familiei” îşi spuse tânăra fără pic de entuziasm.

— La ce oră se va întoarce domnul Todd? o mai întrebă ea.

— Spre ora şaisprezece, domnişoară.

Alandra îşi consultă ceasul şi constată că nu mai avea decât o jumătate de oră de aşteptat. Şi va avea destul timp să ia trenul de ora optsprezece. Va putea chiar să se întoarcă pe jos la Ferny Druffield, fiindcă nu avea intenţia să-i ceară şoferului de taxi s-o aştepte atât de mult.

Se duse să-l plătească, apoi reveni la doamna Pinder, cu sacul de voiaj în mână.

— Sunt o rudă a domnului Todd, rosti ea fără entuziasm.

Trebuia să dea o explicaţie plauzibilă prezenţei sale aici.

— Şi trebuie să-l văd astăzi, adăugă ea.

Se căzni să zâmbească.

— Şi eu mă numesc Todd. Alandra Todd...

Doamna Pinder, fără a-i mai cere amănunte suplimentare, o conduse în salon.

Era o încăpere mare, decorată cu mobilă stil. Tablouri de maeştri împodobeau pereţii. Alandra înghiţi în sec. În viaţa ei nu mai pătrunsese într-o asemenea casă luxoasă...

Casa lui Alan Todd... La gândul ăsta, ura îi reveni cu şi mai multă intensitate.

— Vreţi o ceaşcă de ceai, domnişoară Todd? o întrebă doamna Pinder.

Alandra n-ar fi vrut să accepte nimic de la bunicul ei, dar murea de sete.

— Cu plăcere, se auzi ea răspunzând.

— Vă aduc imediat.

Menajera dispăru şi Alandra putu admira în voie salonul imens. Cât de diferită era această casă de micul apartament modest pe care îl ocupa ea! Se ghicea de la prima vedere că familiile Carstair şi Todd nu duceau grija banilor!

Părinţii ei avuseseră întotdeauna dificultăţi financiare. Mama ei era foarte des bolnavă şi tatăl ei ţinea s-o îngrijească el însuşi. Asta însemna frecvente absenţe de la slujbă, pe care patronii lui le priveau destul de prost, ceea ce făcea ca Edward Todd să nu reuşească să rămână mult timp în acelaşi loc. Iar când nu găsea nimic, era în şomaj. Dar asta nu părea să-l îngrijoreze. Părea atât de fericit să trăiască, chiar dacă bugetul era destul de dificil de reglat la sfârşitul fiecărei luni. Iar el fusese obişnuit cu o existenţă fără griji...

Doamna Pinder reveni cu o tavă pe care erau aşezate un ceainic, o ceaşcă de porţelan şi o farfurie de argint, plină cu nişte fursecuri apetisante.

În timp ce îşi bea ceaiul, Alandra începu să se gândească la tatăl ei. Acesta i se părea mai apropiat ca niciodată, acum că se găsea în locuinţa în care crescuse.

Alandra avea paisprezece ani când el murise în urma unei pneumonii prost tratate.

Simţi că îi dau lacrimile. Dar în acel moment auzi o uşă trântindu-se. Apoi se făcură auzite nişte voci înăbuşite.

Nu, nu era momentul să plângă! Ura o cuprinse din nou la gândul că va trebui să-l înfrunte în curând pe bunicul ei, autorul acelei scrisori oribile al cărei fiecare rând îi rămăsese gravat în memorie.

Clanţa uşii se mişcă. Alandra îşi îndreptă spatele şi îşi ridică bărbia cu mândrie.

Dar bărbatul care intră în salon nu putea fi bunicul ei. Se aştepta să vadă apărând un bătrân. Nu un bărbat de treizeci de ani!

„Cine o fi?” se gândi ea.

Era prea în vârstă pentru a fi vărul ei Robert. Fără să scoată niciun cuvânt, se mulţumi să-l privească. Părea să se simtă la el acasă aici... O examina, cu braţele încrucişate, şi ea avu brusc impresia că se găseşte în faţa unui judecător.

Se apropie încet de ea. Era înalt şi zvelt, cu umerii laţi, pieptul musculos şi şoldurile înguste. Privirea Alandrei se opri pe chipul lui cu trăsături puternice, pe bărbia voluntară, buzele senzuale. Avea un păr des de culoare închisă, puţin ciufulit de vânt. Dar cât de duri erau ochii lui negri...

— Cine sunteţi? o întrebă el în cele din urmă.

Vocea lui era autoritară. Se vedea că era obişnuit să dea ordine şi să fie ascultat. Dar Alandra nu avea deloc intenţia să se lase astfel dominată.

— Aş putea să vă pun aceeaşi întrebare, replică ea impertinent.

El ridică din sprâncene.

— Doamna Pinder mi-a spus că pretindeţi că vă numiţi Todd.

— Acesta este numele meu.

El o privi printre pleoapele strânse.

— Vreţi să mă faceţi să cred că sunteţi înrudită cu familia Todd de la La Roseraie?

Din păcate, era. Chiar dacă nu ţinea deloc să fie... oricum, nu era obligată să-i dea explicaţii tipului ăstuia. Ea voia să vorbească doar cu Alan Todd.

Îl privi pe interlocutorul ei, fără să clipească.

— Probabil că sunteţi un Carstair! declară ea.

— O deducţie uluitoare! o ironiză el.

Apoi, ridicând din umeri, adăugă:

— Au trecut mai mult de patruzeci de ani de când La Roseraie a devenit căminul familiilor Carstair şi Todd. Dacă nu eşti un Todd, eşti un Carstair. Sau invers.

— V-aţi născut aici? îl întrebă ea.

Apoi se încruntă şi exclamă:

— Sunteţi în mod sigur Matt Carstair!

Şi cum el rămăsese tăcut, adăugă:

— Îmi amintesc că tatăl meu spunea că aveţi un caracter la fel de independent ca şi al lui! Avea zece ani mai mult decât dumneavoastră şi...

— Tatăl dumneavoastră?!

O privea acum cu o deosebită atenţie.

— Sunteţi... începu el.

Ea termină în locul lui:

— ...fiica lui Edward Todd.

El dădu din cap, rostind dispreţuitor:

— Nu vă cred! Soţia lui Edward era prea bolnăvicioasă ca să aducă un copil pe lume!

— Şi totuşi mă aflu aici, în faţa dumneavoastră! îi lansă ea pe un ton sarcastic.

Apoi trase adânc aer în piept.

— Bineînţeles că pot dovedi cine sunt. Şi foarte uşor chiar!

Bărbatul râse fără veselie.

— V-aţi adus şi actele de identitate? Vă gândiţi la toate!

— E mai bine să nu laşi nimic la voia întâmplării, replică ea pe acelaşi ton ironic.

El strânse din maxilare.

— Şi de ce aţi venit până aici?

Ochii lui se îndreptară spre geanta de voiaj a Alandrei, pe care tânăra o pusese la picioarele ei.

— Asta e treaba mea, replică ea.

Timp de o clipă, crezu că o să se repeadă la ea. Dar el reuşi să se stăpânească.

— Dacă aşa vă închipuiţi... mormăi el.

Se pregătea să închidă uşa, pentru ca nimeni să nu le audă discuţia, dar în aceeaşi clipă un bărbat cu părul alb intră în salon.

Alandra, care se aştepta să vadă un bătrân, fu foarte mirată să constate că Alan Todd, în ciuda părului alb ca zăpada, părea în floarea vârstei. I-ai fi dat cu uşurinţă zece sau chiar cincisprezece ani mai puţin decât cei şaptezeci pe care îi avea.

— Matt, ştii că...

Remarcând prezenţa Alandrei, se întrerupse. Tânăra se ridică, deşi se jurase că n-o să facă niciun efort de politeţe faţă de acest om.

Se lăsă tăcerea. O tăcere incredibil de grea, pe care Matt Carstair fu primul care o rupse:

— Această tânără persoană pretinde că e fiica lui Edward. Ce părere ai, Alan?