Capitolul 1

O urmărea deja de trei zile, studiind-o. Aşteptând. Îi cunoştea de-acum obiceiurile, programul. Ştia la ce oră se scula dimineaţa şi la ce oră se culca seara. Ştia că noaptea citea în pat, sprijinită în perne. Ştia titlul cărţii pe care o citea şi că o punea cu faţa în jos, pe noptieră, înainte de a stinge veioza.

Ştia că părul ei des, blond era natural, iar culoarea aceea uluitoare, albastru-violet a ochilor, nu era rezultatul lentilelor de contact pe care le purta. Ştia că îşi cumpăra fardurile de la farmacie şi că îi trebuiau exact douăzeci şi cinci de minute ca să se pregătească să plece la muncă, dimineaţa. În mod clar, o interesa mai mult să fie curată şi îngrijită decât să-şi scoată în evidenţă atuurile fizice. Pe el, totuşi, îl interesau mai mult considerabilele ei atuuri fizice. Dar nu acum şi nu pentru motivele „obişnuite”.

La început avusese foarte mare grijă să nu o scape din vedere, asigurându-se totodată să nu fie văzut de ea, dar precauţiile lui veneau mai mult dintr-un obicei decât din necesitate. Cu o populaţie de 150.000 de locuitori dintre care 15.000 erau studenţi, micuţul orăşel Bell Harbor de pe coasta estică a Floridei era suficient de mare, pentru ca un străin să se poată mişca neobservat printre oameni, dar nu atât de mare, încât să îşi piardă din vedere prada, într-o îmbârligătură de autostrăzi şi şosele rapide, metropolitane.

Astăzi o urmărise în drum spre parcul oraşului, unde îşi petrecuse după-amiaza înmiresmată dar răcoroasă de februarie, înconjurat de adulţi veseli care beau bere şi de copii zgomotoşi, care veniseră acolo pentru picnicul şi petrecerile organizate de Ziua Preşedintelui. Nu-i plăceau copiii în jurul lui, mai ales copiii cu mâini lipicioase şi feţe pătate, care treceau peşte picioarele lui în timp ce se alergau unii pe alţii. Îi strigau „Hei, domnule!” şi-l rugau să le arunce înapoi mingiile de baseball. Cât despre părinţii lor, atenţia acestora se îndreptase atât de des asupra lui, încât părăsise câteva bănci confortabile, fiind forţat acum să-şi găsească adăpost şi anonimat sub un copac cu un trunchi aspru, de care era neplăcut să se sprijine şi cu rădăcini groase, noduroase, care făceau imposibilă aşezarea pe jos. Totul începea să-l enerveze şi ştia că răbdarea lui ajunsese la sfârşit. Ca şi pânda şi aşteptarea.

Ca să-şi mai domolească enervarea, începu să se gândească la planurile lui pentru ea, în timp ce îşi urmărea atent prada. În clipa aceea, Sloan cobora tocmai dintr-un copac uriaş, din care încercase să recupereze un zmeu care arăta ca un vultur negru, cu aripile întinse stropite cu galben strălucitor. La baza copacului, un grup de copii între cinci şi şase ani scoteau strigăte de felicitare. În spatele lor stătea un grup de adolescenţi, cu toţii băieţi. Copiii mici erau interesaţi să-şi capete zmeul înapoi; adolescenţii erau interesaţi de picioarele frumos formate, bronzate, ale lui Sloan Reynolds, în timp ce apăreau încet dintre ramurile groase ale copacului. Băieţii îşi dădeau coate, holbându-se la ea, iar el înţelegea motivul acestei minore enigme masculine: dacă ar fi fost vorba de o fată de douăzeci de ani, aceste picioare ar fi fost remarcabile, dar pentru o poliţistă de treizeci de ani, erau un fenomen.

De obicei el era atras de femeile înalte, voluptoase, dar Sloan nu avea nici măcar un metru şaizeci, sâni frumoşi şi un trup zvelt, graţios, atrăgător, deşi departe de a fi voluptuos. Nu era ea candidata ideală pentru un concurs de fotomodele, dar în şortul kaki şi bluza tricotată de un alb strălucitor, cu părul acela blond prins la spate într-o coadă de cal, avea un aer atât de proaspăt şi de firesc, încât îl atrăgea, pe moment.

Un strigăt dinspre terenul de basebal îi făcu pe doi dintre băieţii mai mari să-şi întoarcă privirile în direcţia lui, obligându-l să-şi ducă la gură paharul de hârtie cu oranjadă ca să-şi ascundă faţa, dar gestul era mai mult automat decât necesar. Ea nu îl observase în ultimele trei zile de când o urmărea din alei şi de după intrări, aşa încât nu ar fi găsit nimic sinistru la un bărbat singur, într-un parc ticsit cu cetăţeni cuminţi care se bucurau de mâncarea gratuită şi de spectacole, chiar dacă l-ar fi observat. De fapt, îşi spuse râzând în sinea lui, era incredibil de stupid de nechibzuită când se afla în afara serviciului. Nu se uitase peste umăr când îi auzise paşii, într-una din seri; nici măcar nu-şi încuiase maşina după ce o parcase. Ca majoritatea poliţiştilor din oraşele mici, avea un fals sentiment de siguranţă în propriul ei orăşel, o invulnerabilitate conferită de insignă şi de pistolul pe care-l purta şi de secretele cetăţenilor, tocite şi atât de bine ştiute de ea.

Totuşi, ea nu avea secrete pentru el. În mai puţin de şaptezeci şi două de ore aflase toate datele vitale despre ea, vârsta, înălţimea, numărul carnetului de conducere, situaţia conturilor din bancă, venitul anual, adresa de acasă – genul de informaţii pe care le obţineai uşor pe internet, dacă ştiai unde să cauţi. Avea în buzunar o fotografie a ei, dar toate aceste informaţii combinate erau minore în comparaţie cu ceea ce ştia acum.

Mai luă o gură de oranjadă călâie, luptând cu un nou impuls de nerăbdare. Uneori era atât de directă, de impecabilă şi de previzibilă încât îl amuza; alteori era neaşteptat de impulsivă, ceea ce o făcea imprevizibilă, iar imprevizibilul făcea lucrurile riscante, periculoase pentru el. Aşa încât continuă să aştepte şi să urmărească. În ultimele trei zile strânsese toate acele părticele şi piese misterioase care în mod normal îţi construiesc imaginea totală a unei femei, dar în cazul lui Sloan Reynolds imaginea era încă înceţoşată, complexă, confuză.

Strângând zmeul în mâna stângă, Sloan coborî cu grijă spre cea mai de jos ramură; apoi sări jos şi înmână zmeul proprietarului, în uralele şi aplauzele pline de încântare ale mânuţelor micuţe.

— Mulţumesc, Sloan!, spuse Kenny Landry roşind de plăcere şi de admiraţie, în timp ce-şi lua zmeul înapoi. Lui Kenny îi lipseau cei doi dinţi din faţă, făcându-l uşor sâsâit, două detalii care o înduioşau teribil pe Sloan, care fusese colegă de liceu cu mama lui.

— Lui mami i-a fost groază să nu păţeşti ceva, dar eu puteam paria că ţie nu ţi-e niciodată frică.

De fapt lui Sloan îi fusese cumplit de frică în timp ce cobora printre crengile stufoase care-i agăţau şortul, arătându-i prea mult din picioare.

— Fiecare se teme de câte ceva, îi spuse Sloan reprimându-şi pornirea imperioasă de a-l îmbrăţişa, riscând astfel să-l facă să se jeneze cu această manifestare publică a afecţiunii. Se mulţumi să-i ciufulească doar părul castaniu.

— Eu am căzut o dată dintr-un copac! mărturisi o fetiţă într-un şort roz şi un maieu roz cu alb, zgâindu-se la Sloan cu smerită admiraţie. Şi m-am rănit la umăr, adăugă Emma cu timiditate. Avea un păr roşu, creţ, tuns scurt, pistrui pe năsuc şi o păpuşă jerpelită în mâini.

Butch Ingerstroll era singurul copil care refuza să fie impresionat.

— Se presupune că fetele ar trebui să se joace cu păpuşile. Băieţii se caţără în copaci, o informă el pe Emma.

— Învăţătoarea mea zice că Sloan este o adevărată eroină, declară ea strângând şi mai tare păpuşa jerpelită, ca şi cum gestul i-ar fi dat curaj să vorbească. Îşi ridică ochii spre Sloan şi izbucni:

— Învăţătoarea mea zice că ţi-ai riscat viaţa ca să-l salvezi pe băieţelul care a căzut în puţ.

— Învăţătoarea ta este foarte amabilă, spuse Sloan ridicând de jos sfoara zmeului şi începând să o înfăşoare pe degete. Şi mama Emmei fusese colegă de clasă cu Sloan şi în timp ce se uita când la Kenny, când la Emma, Sloan nu se putea decide care dintre ei era mai adorabil. Mersese la şcoală cu părinţii celor mai mulţi dintre copiii aceştia şi în timp ce zâmbea spre cercul feţişoarelor fascinate, îndreptate spre ea, vedea asemănările uluitoare cu fostele ei colege.

Înconjurată de copiii fostelor ei colege de clasă, Sloan simţi o dorinţă teribilă de a avea un copil al ei. În ultimul an această dorinţă de a avea un copil al ei, un băieţel sau o fetiţă, pe care să-l strângă în braţe şi să-l iubească şi să-l ducă la şcoală, devenise aproape o nevoie care câştiga în intensitate cu o viteză şi cu o forţă alarmante. Îşi dorea o micuţă Emma sau un micuţ Kenny pe care să-l ocrotească, să-l iubească şi să-l înveţe. Din nefericire însă, dorinţa ei de a-şi lega viaţa de a unui bărbat nu crescuse câtuşi de puţin. De fapt, chiar dimpotrivă.

Ceilalţi copii se holbau la Sloan cu nedisimulată veneraţie, dar Butch Ingersoll era hotărât să nu se lase impresionat. Tatăl şi bunicul lui fuseseră stelele fotbalului, în liceu. La şase ani, Butch nu avea doar constituţia lor solidă, moştenindu-le şi bărbia pătrată şi fanfaronada macho. Bunicul lui era şeful poliţiei şi şeful lui Sloan. Butch îşi împinse bărbia în faţă, amintindu-i lui Sloan de Şeful Ingersoll.

— Bunicul zice că orice poliţist l-ar fi putut salva pe copilul acela, doar că cei de la televiziune au făcut mare tam-tam pentru că eşti femeie-poliţist.

În urmă cu o săptămână, Sloan pornise în căutarea unui copilaş dat dispărut şi sfârşise coborând într-un puţ ca să-l salveze. Televiziunea locală culesese povestea copilului dispărut, iar apoi media din Florida culesese povestea acţiunii de salvare. La trei ore după ce coborâse în puţ şi după ce petrecuse momentele cele mai terifiante din viaţa ei, Sloan ieşise afară ca „eroină”. Murdară şi epuizată, Sloan fusese ovaţionată cu urale asurzitoare de către cetăţenii din Bell Harbor, care se adunaseră să se roage pentru siguranţa copilului şi cu strigătele reporterilor care se adunaseră să se roage pentru o ştire suficient de interesantă ca să le asigure rating-ul.

După o săptămână, notorietatea şi vâlva începuseră în sfârşit să se mai domolească, dar nu suficient de repede pentru Sloan. Ea găsea rolul de star media şi de erou local nu doar comic de nepotrivit ci şi deconcertant. Într-o parte a spectrului, nu avea voie să-i dezamăgească pe cetăţenii din Bell Harbor, care o priveau acum ca pe o eroină, un ideal, un model pentru femei. Pe de altă parte, trebuia să se descurce cu căpitanul Ingersoll, bunicul de cincizeci şi cinci de ani al lui Butch, misogin înveterat, care privea fapta involuntar eroică a lui Sloan ca pe o „ostentaţie deliberată” şi prezenţa ei în forţele poliţiei sale, ca pe un afront adus demnităţii lui, ca pe o provocare a autorităţii lui, o greutate pe care era obligat să o poarte până când va putea găsi o cale să se descotorosească de ea.

Cea mai bună prietenă a lui Sloan, Sara Gibbon, sosi la locul evenimentelor exact când Sloan terminase de înfăşurat sfoara zmeului într-un mosorel pe care i-l oferi cu un zâmbet lui Kenny.

— Am auzit aplauze şi ovaţii, spuse Sara uitându-se la Sloan, apoi la micul grup de copii şi apoi la zmeul-şoim cu aripa galbenă la vârf, frântă. Kenny, ce s-a întâmplat cu zmeul tău?, întrebă Sara zâmbindu-i şi făcându-l să se lumineze tot. Sara avea acest efect asupra bărbaţilor de orice vârstă. Cu părul ei acaju, strălucitor, tuns scurt, cu ochii verzi, strălucitori şi cu trăsăturile ei fine, Sara îi putea opri pe bărbaţi din drumul lor cu o singură privire.

— S-a agăţat în copac.

— Da, dar Sloan l-a luat de acolo, îl întrerupse Emma aprinsă, îndreptând un degeţel durduliu spre vârful copacului.

— S-a căţărat până sus de tot, îi luă Kenny vorba din gură şi nu i-a fost deloc frică, pentru că este curajoasă.

Sloan simţi, ca o viitoare-cândva-mamă, că trebuia să corecteze această impresie, în faţa copiilor.

— Să fi curajos nu înseamnă că nu ţi-e niciodată frică. Să fi curajos înseamnă că deşi îţi este frică, faci totuşi ceea ce trebuie să faci. De exemplu, spuse ea zâmbindu-i micului grup, voi sunteţi curajoşi când spuneţi adevărul, chiar dacă vă este frică să nu daţi cumva de necaz. Asta înseamnă să fii cu adevărat, cu adevărat, curajos.

Sosirea la faţa locului a lui Clarence Clovnul, cu un mănunchi de baloane uriaşe, îi făcu pe toţi copiii să se întoarcă la unison şi câţiva dintre ei se îndepărtară pe loc, lăsându-i în urmă doar pe Kenny, pe Emma şi pe Butch.

— Mulţumesc că mi-ai dat jos zmeul, spuse Kenny zâmbind din nou cu zâmbetul lui irezistibil, cu doi dinţi lipsă.

— Cu plăcere, spuse Sloan înfrângându-şi imposibilul impuls de a-l lua şi a-l strânge în braţe – cu maieul lui pătat, cu faţa lipicioasă, cu tot. După care cei trei copii se întoarseră şi se îndepărtară, comentând cu glas tare gradul real de curaj al lui Sloan.

— Miss Memullin a avut dreptate. Sloan este o adevărată eroină în viaţă, declară Emma.

— Este cu adevărat foarte curajoasă, stabili Kenny.

Butch Ingersoll se simţi obligat să califice şi să limiteze complimentul.

— Este curajoasă pentru o fată, declară el expediind subiectul, amintindu-i şi mai mult unei Sloan amuzate, de Şeful Ingersoll.

În mod ciudat, micuţa, timida Emma a fost cea care a sesizat insulta.

— Fetele sunt la fel de curajoase ca şi băieţii.

— Nu sunt! Ea nici n-ar fi trebuit măcar să se facă poliţist. Asta e o meserie pentru bărbaţi. De aceea li se şi zice poliţişti.

Emma se simţi cumplit de jignită de această ultimă insultă la adresa eroinei ei şi declară cu voce ascuţită:

— Mama mea spune că Sloan Reynolds ar trebui să fie poliţist şef!

— Ah, da? ripostă Butch Ingersoll. Ei bine, bunicul meu este poliţist şef şi spune despre ea că este o adevărată pacoste! Bunicul meu spune că ar trebui să se mărite şi să facă copii. Pentru asta sunt făcute fetele!

Emma deschise gura să protesteze, dar nu-i trecu nimic prin cap.

— Te urăsc, Butch Ingersoll, strigă ea în schimb şi o luă la fugă, strângându-şi păpuşa, o feministă în faşă, cu lacrimi în ochi.

— Nu ar fi trebuit să spui asta. Ai făcut-o să plângă, îl atenţionă Kenny.

— Cui îi pasă?, spuse Butch, un închistat în faşă, cu aceeaşi mentalitate ca a bunicului său.

— Dacă mâine o să fi drăguţ de tot cu ea, poate că o să te ierte pentru ce ai spus, decise Kenny

Un politician în faşă, ca şi tatăl lui.

Capitolul 2

Când copiii se îndepărtaseră suficient, Sloan se întoarse spre Sara şi spuse cu un zâmbet ciudat:

— Până mai adineauri nu reuşisem să decid dacă vreau să am un băieţel sau o fetiţă. Acum ştiu. În mod categoric, vreau o fetiţă.

— Ca şi cum ai avea de ales, glumi Sara, obişnuită cu această topică a conversaţiei, care devenise tot mai frecvenţă. Şi în timp ce încerci să te decizi asupra sexului copilului tău încă neconceput, îţi pot sugera să te străduieşti ceva mai mult pentru găsirea unui eventual tată şi soţ?

Sara ieşea constant şi de câte ori ieşea cu cineva nou – ceea ce se întâmpla frecvent, se interesa în mod sistematic de prietenii acestuia, cu intenţia precisă de a găsi pe cineva potrivit pentru Sloan. De îndată ce selecta o posibilă partidă, începea campania de a i-o prezenta lui Sloan. Şi indiferent de numărul mare al încercărilor ei eşuate de peţire, nu renunţa niciodată să încerce, pentru că efectiv nu putea înţelege cum era posibil ca Sloan să prefere o seară singură, acasă, uneia în compania unui bărbat rezonabil de atrăgător, indiferent cât de puţine ar fi avut ei în comun.

— Pe cine ai în cap de data asta? întrebă îngrijorată Sloan, în timp ce traversau parcul spre corturile şi chioşcurile montate de întreprinzătorii locali.

— Există un chip nou chiar acolo, spuse Sara arătând cu capul spre un bărbat înalt, în pantaloni cafenii şi o jachetă galben pal, care, sprijinit de un copac, privea copiii adunaţi în jurul lui Clarence Clovnul, care tocmai transforma cu repeziciune două baloane roşii în doi elani roşii, cu coarne. Faţa umbrită era în profil şi bărbatul sorbea dintr-un pahar mare, din carton. Sloan îl observase ceva mai devreme, privind-o când vorbea cu copiii după recuperarea zmeului, dar de vreme ce acum urmărea acelaşi grup, presupuse că era un tată desemnat să se ocupe de progenitura lui.

— Este deja tatăl cuiva, spuse ea.

— De ce spui asta?

— Pentru că de o jumătate de oră se uită la acelaşi grup de copii.

Sara nu era dispusă să renunţe.

— Doar pentru că se uită la copii, nu înseamnă că unul dintre ei este al lui.

— Atunci de ce crezi că-i urmăreşte?

— Păi, ar putea să fie…

— Un pervers? sugeră Sloan sec.

Ca şi cum ar fi simţit că se vorbea despre el, bărbatul îşi aruncă paharul de carton în coşul de gunoi de lângă pom şi se îndepărtă în direcţia unde cea mai nouă achiziţie a serviciului de pompieri strânsese o considerabilă mulţime de privitori.

Sara se uită la ceas.

— Ai noroc. Oricum, azi nu am timp de peţit. Mai am încă trei ore de serviciu, în cortul nostru. Era vorba de cortul având ca temă designul de interior, în care Sara distribuia broşuri însoţite de sfaturi gratuite.

— Niciun mascul rezonabil de atractiv nu s-a oprit să ia o broşură, până la ora asta.

— Doar ciurucuri, glumi Sloan.

— Ai dreptate, conveni solemn Sara în timp ce înaintau pe alee. Oricum, am decis să închid cortul pentru un sfert de oră, în cazul în care vrei să mănânci ceva.

Sloan se uită la ceas.

— Peste cinci minute sunt programată să preiau cortul nostru, pentru o oră. O să trebuiască să aştept să ies din tură ca să mănânc ceva.

— În regulă, dar stai departe de chili, cu orice preţ! Aseară a fost un fel de întrecere cine face cel mai iute chili şi Pete Salinas a câştigat concursul. Se pare că el face cel mai iute chili din toată Florida iar oameni în toată firea se înghesuie să încerce să-l mănânce, deşi este făcut din jumătate ardei jalapeno şi jumătate fasole boabe. Ăştia-s bărbaţii. A dovedi că pot mânca chili iute este în mod categoric o chestiune bărbătească, explică Sara cu încrederea femeii care a cercetat cu atenţie şi plăcere subiectul simţindu-se expertă în materie de bărbaţi.

În ciuda calificării Sarei, Sloan avea dubii privind concluzia trasă.

— Poate că chili ăsta nu este chiar atât de iute pe cât crezi tu.

— Ah, ba da, este. De fapt, nu este doar iute, este letal. Shirley Morrison de la cortul de prim ajutor mi-a spus că în ultima oră au tot venit la ea victimele chiliului lui Pete, plângându-se de toată gama, de la dureri de burtă, la crampe şi la diaree.

Cortul poliţiei era amplasat în partea de nord a parcului, imediat lângă lotul de parcare, iar cortul Sarei se afla la vreo treizeci de metri distanţă. Sloan voia tocmai să comenteze ceva pe tema aceasta, când maşina de poliţie a căpitanului Ingersoll se opri scurt în apropierea cortului. Ingersoll îşi extrase trupul greoi de pe bancheta din faţă şi trânti portiera, apoi se îndreptă spre cortul lor, conversă scurt cu locotenentul Caruso şi începu să scruteze zona, cu faţa încruntată.

— Dacă aş şti să citesc chipurile oamenilor, aş zice că după mine se uită, spuse Sloan oftând.

— Parcă ziceai că mai ai cinci minute până îţi începe schimbul.

— Da, dar asta nu contează… Sara, izbucni ea, uite cine aşteaptă în faţa cortului tău! Doamna Peale, cu câte o pisică sub fiecare braţ.

Doamna Cliffors Harrison Peale III era văduva unuia dintre cetăţenii fondatori ai orăşelului Bell Harbor şi unul dintre cei mai bogaţi locuitori.

— Este un client cu un potenţial fantastic, aşteptând sfaturile tale excelente. Deşi este capricioasă. Şi foarte pretenţioasă.

— Din fericire, eu sunt foarte răbdătoare şi foarte flexibilă, spuse Sara şi Sloan râse când Sara o rupse la fugă, la stânga, spre cortul ei. Sloan îşi netezi părul în coada de cal, verifică să se asigure că bluza albă, tricotată, era bine vârâtă în cureaua şortului ei kaki şi o luă la dreapta, spre cortul secţiei de poliţie.