Prolog

1987, Londra, Anglia

Inconfortabil cocoţate pe scaunele din lemn şi metal, cele şase tinere femei se agitau cu nervozitate, anxietatea lor fiind mărită de pereţii de oglindă ai sălii de repetiţii. Nu încetau să arunce priviri rapide spre uşă, până când, în sfârşit, el a intrat.

Danny Dennison era frapant – de şase virgulă două picioare înălţime, musculos, cu un păr cu bucle negre, dese, ici şi colo cu reflexe de oţel, faţă osoasă şi ochi căprui închis. Ochii puteau intimida, îl puteau face să pară neînduplecat, mai ales când, adâncit în gânduri şi-i îngusta, încordând muşchii maxilarelor sale ferme. Dar, când zâmbea, faţa sa se relaxa, făcând gropiţe şi proiectând un dezarmant farmec bărbătesc, deşi ochii îi rămâneau mai totdeauna trişti. Cu înfăţişarea lui plăcută nu arăta, cu siguranţă de cincizeci şi cinci de ani şi, deseori, era confundat cu actorul vedetă şi nu cu regizorul.

Danny se scărpină în cap. Trebuia să aleagă una dintre aceste tinere femei pentru un rol.

Alt regizor ar fi lăsat această treabă pentru şeful cu distribuţia, dar Danny nu lăsa deoparte nici măcar treburile mărunte; avea grijă de detalii. Acesta era unul dintre motivele pentru care era atât de respectat de colegi.

Dădu fiecăreia dintre ele o şansă, urmărindu-le cu răbdare în timp ce păşeau, legănându-şi coapsele, aplecându-se ca să-şi arate linia spatelui, împingându-şi sânii înainte. Cu excepţia uneia. Calmă, aştepta. O chema Luba. Îi dădu rolul şi concedie grupul.

În timp ce o privea, ieşind împreună cu celelalte, se auzi strigând:

— Luba.

Se, întoarse şi, încet, se apropie. Avea doar douăzeci şi cinci de ani şi, stând în faţa lui, ca un elev în faţa unui profesor, părea fetişcană, cu obraji rotunzi de copil şi o piele roz, strălucitoare. Dar gura plină era prea senzuală pentru o fată tânără, iar ochii ei mari, foarte întunecaţi, erau adulţi, siguri, uşor intimidaţi.

Încercă să fie nonşalant.

— Aş vrea să-ţi vorbesc. Eşti liberă deseară?

— Sigur.

Răspunsul a fost atât de simplu, încât n-a mai ştiut cum să continue.

— Ce zici de cină – pe la opt?

— Nu pot, până la zece. Ce zici de un pahar, înainte de culcare?

— În regulă. Stau la Dorchester. Mă găseşti la bar.

Îi zâmbi din ochi, apoi plecă.

În spatele lui, cineva spuse cu voce tare:

— Priviţi cum pleacă un fund grozav.

Danny se întoarse să-şi privească star-ul în faţă. Bruce Ryan avea o privire împăienjenită, goală, poate de prea multă cocaină. Danny se întreba dacă actorul îl auzise când a fixat întâlnirea.

— Bruce, îi spuse cu blândeţe, gândeşte-te doar la „London Rock”.

— Mda, mârâi actorul, rimează cu „cock[1]”.

Întorcându-se la rulotă, Danny mormăi în sinea sa:

— „London Rock” rimează şi cu „crock[2]”. Ce scenariu stupid!

Nu-i plăcea deloc, dar avea un contract cu Ace Films şi Art Gunn, şeful studioului, nu-şi făcea griji în privinţa criticilor, sau a revistelor.

— Vreau un film care să castreze, înţelegi? îi spusese lui Danny, frecându-şi vârfurile degetelor. Nu-ţi face griji despre nimic altceva.

— Dar ăsta-i rahat!

Din spatele biroului său uriaş de mahon, Art îl privi cu coada ochiului şi mai trase un fum de ţigară. Apoi se aplecă înainte, lăsă fumul să-i iasă din gură şi-i spuse foarte blând:

— Vreau un rahat.

O să-l aibă, cu siguranţă, se gândea Danny, în timp ce trecea pe lângă rulota lui Ryan, care era de două ori mai mare decât a lui, aşa cum îi stătea bine noii şi tinerei vedete a zilei. Bruce Ryan era în vogă.

— Ţine-l pe Bruce fericit, au fost ultimele cuvinte sfătuitoare ale lui Art Gunn, înainte să ia zborul în direcţia opusă Londrei.

Danny suspină. N-o să fie uşor.

Când se întoarse la Dorchester, la sfârşitul zilei, portarul îi înmână două scrisori odată cu cheia. Urcând în camera lui, aruncă o privire pe prima. Recunoscu scrisul de mână al soţiei sale – ştampila poştei, Reno, Nevada, capitala mondială a divorţurilor. Cealaltă era de la fiica lui – ştampila, Long Island. Aceasta îl enervă. Le puse pe amândouă în buzunarul interior.

Îşi termină repede masa în cameră, apoi făcu un duş lung. Ceasul de lângă pat arăta ora nouă.

— Doamne, o oră întreagă!

Trase perdelele grele de catifea şi privi atent, dincolo de stradă, spre Hyde Park. În lumina slabă a becurilor, copacii care se legănau, aruncau umbre stranii prin mănunchiurile văluroase ale ceţii.

Încercă să studieze scena pentru ziua următoare, dar se plictisi. Verifică încă o dată ceasul: nouă patruzeci şi cinci.

Încă prea devreme să plece.

Luba îl neliniştea. De ce a ales-o? De ce i-a dat întâlnire? O să încerce să fie o întâlnire scurtă, un singur pahar; în mod sigur n-o s-o invite în camera lui.

Când ajunse la bar, la zece şi un minut, îl aştepta deja într-un separeu, pe colţ, arătând foarte drăguţă, într-un costum albastru deschis. În timp ce chemă chelnerul, încercă să pară calm, dar era puţin nervos. În schimb, ea părea relaxată. Ceva în felul ei calm, în privirea liniştită, îl apropie de ea. După câteva pahare, începu să simtă o căldură plăcută. Poate o s-o invite în camera lui.

— Mă conduci acasă? spuse ea.

Un sentiment de dezamăgire îl cuprinse pe Danny, dar spuse:

— Bineînţeles, ducându-şi imediat mâna la portofel.

Taxiul îi conduse într-o parte a Londrei care îi era nefamiliară şi se opri în dreptul unei clădiri din piatră, de trei etaje.

Coborî, apoi se întoarse, ochii ei sechestrându-i pe ai lui.

— Vino, spuse.

Intrigat, o urmă pe scara în spirală, până la ultimul etaj.

Descuie uşa şi, fără să aprindă lumina, îl conduse de mână de-a lungul unui hol. Zări nişte ochi galbeni de pisică, strălucind în întuneric. În interiorul unui dormitor, aprinse o lumânare mică, pe noptieră.

— Ceva de băut? întrebă şi dispăru, fără să aştepte răspunsul.

Danny se aşeză pe pat. Se întreba dacă ar trebui să se dezbrace. Îşi dădu jos numai jacheta sport. Ea se întoarse cu două pahare umplute cu gheaţă şi o sticlă de vodcă, pe care o aşeză pe birou.

O urmări, turnând băutura. Bruce avea dreptate, se gândi el, avea un fund frumos.

Mişcându-se înspre el, sorbi lung din băutură. Încet, se aplecă şi-şi puse gura pe a lui, dând drumul lichidului să se scurgă în jos, pe gât.

Pentru Danny era o nouă senzaţie erotică. Privi în ochii aceia mari.

— Mă bucur că m-ai ales.

— Şi eu.

Buzele ei pline erau moi, atingerea lor, delicată. Gura era foarte răcoroasă, poate din cauza gheţii. Vârful umed al limbii ei îl căuta pe al lui. O trase mai aproape, excitarea lui crescând, dar ea se smulse.

— Mă întorc imediat, şopti, dispărând din nou.

Îşi dădu jos restul hainelor şi aşteptă pe pat, dar, stând acolo în pielea goală, nu se simţi în largul lui. Îşi puse cămaşa chiar în momentul în care uşa se deschise.

Stătea acolo, goală, cu silueta conturată de lumina din hol. Părul castaniu şi moale, lung până la umeri, pe care îl desfăcuse, cădea liber pe amândouă părţile feţei.

Veni înspre pat şi, descheindu-i cămaşa, îi mângâie trupul cu degetele. Apoi se aşeză în genunchi şi îi desfăcu picioarele. Îi atinse pieptul cu sânii puternici, şi porni să se mişte înainte şi înapoi, iar el putu să-i simtă sfârcurile întărindu-se. Uşor, îi atinse interiorul coapselor. Continua să-l privească. Ce era cu ochii aceia, care-l hipnotizau?

Nu-şi aducea aminte de când n-a mai fost atât de puternic aţâţat.

Se simţea ca un adolescent – dornic să intre în ea, incapabil să se abţină. O răsturnă încet şi o pătrunse privindu-i faţa. Era frumoasă. La lumina lumânării, ochii aceia mari păreau abisali. Gura-i era larg deschisă, căutându-l. Începu să împingă şi mai tare, şi mai repede. Ochii ei păreau tot mai mari. Privi în adâncul lor şi, deodată, se simţi ameţit. Se uită în jur, în cameră, forţându-şi mintea să se limpezească, dar totul părea ciudat.

Era într-o altă cameră, care se învârtea încet în jurul lui – mobile şi ornamente sculptate i se mişcau prin faţa ochilor. Văzu o bibliotecă mare, umplută cu cărţi legate în piele; putea desluşi titlurile în germană, gravate cu aur. Lumina palidă aluneca pe ramele de argint ale tablourilor, care încadrau portrete de soldaţi în uniformă, cu feţe înceţoşate.

Se întoarse spre Luba şi o văzu pe Rachel.

Ochii ei, ochii lui Rachel, erau bulbucaţi. Era spânzurată, atârnată de grinda tavanului, cu o frânghie de satin împletit în jurul gâtului.

Corpul ei se legăna uşor. Un scaun răsturnat zăcea sub ea, pe podea.

Părul îi atârna în jos, de-o parte şi de alta a feţei. N-a putut scoate un cuvânt. A ridicat scaunul în picioare şi s-a urcat pe el, dar mâinile lui – ale unui copil de doisprezece ani – erau prea scurte pentru ca să ajungă la frânghia strânsă în jurul gâtului ei.

Aproape că s-a răsturnat şi a trebuit ca să se agaţe de pieptul ei ca să se liniştească. Era surprins să-şi vadă mâinile atingându-i burta, foarte rotundă, puternică şi întinsă sub fustă. S-a uitat din nou în sus, la ochii ficşi. Apoi a simţit ceva. O mişcare lângă mâna lui.

A sărit de pe scaun şi s-a îndepărtat de corpul care se legăna, dându-şi seama, cu oroare, că un copil nenăscut era înăuntru, luptând împotriva morţii inevitabile.

Capitolul 1

1944, Lagărul de concentrare San Sabba, Trieste, Italia

Cu ochii lui întunecaţi, plini de o intensă admiraţie, Moishe, care avea doisprezece ani, privea scânteile zburând din aparatul de sudură al tatălui său, în timp ce o altă sculptură, din resturi de metal sudate, lua formă în faţa lui.

 Gărzile italiene se amuzau de eforturile artistice ale tatălui său; germanii erau indiferenţi. Deseori, Tateh făcea sculpturi în miniatură pentru italieni, iar ei îi dădeau voie să lucreze în subsolul atelierului, după ce îşi termina lucrul. Din resturile de metal, sculpta acum un băieţel în pantaloni scurţi, trăgând un cărucior. Pe capul băieţelului sudase bucle delicate din şpan de oţel, asemeni părului cârlionţat al lui Moishe.

Aparatul de sudură lumina faţa slabă şi adânc cutată a sculptorului, reflectând argintiul din părul încreţit. Şuviţele argintii nu existau în urmă cu un an, când au ajuns în acel loc. Acum numai barba îi era neagră. Tateh era înalt, bine făcut, un bărbat puternic, cu muşchi care unduiau în timp ce ducea mai aproape de foc bucăţile mari şi grele de fier.

Dar, după un timp începu să pară mai încovoiat, ceva mai mic, mai slab, nu atât de viu cum fusese odată, şi tuşea mereu.

Cocoţat pe pervazul ferestrei, Moishe era la acelaşi nivel cu drumul din pietriş, care ducea spre curtea principală, centrul activităţilor lagărului. Acolo aveau loc execuţii zilnice. Moishe nu putea să vadă zidul cicatrizat de gloanţe, nici troaca de lemn, lungă şi îndoită, care aduna sângele, nici trupurile care erau transportate cu roabele, la crematoriu.

Dar putea auzi împuşcăturile şi ţipetele celor care mureau, pe care muzica asurzitoare încerca, fără succes să le acopere.

Îşi apăsa obrajii pe barele de fier şi privea trecând diferitele picioare – cizmele înalte, curate, ale SS-iştilor, cizmele prăfuite ale gărzilor italiene, care se plimbau agale, pantofii uzaţi, târşiţi, ai prizonierilor. Îşi aducea aminte de zgomotul fără de griji pe care-l făceau saboţii surorii sale, Rachel, tălpile lor de lemn tropăind pe pietrele care pavau curtea fermei, în timp ce se grăbea spre hambar, în vremea când el abia se trezea.

Pe acoperişul de stuf al hambarului era o statuie a unei berze, pe care tatăl lui o făcuse cu ani în urmă. Stătea cu un picior ridicat şi cu aripile întinse. Tateh îi spusese lui Moishe că atunci când va împlini treisprezece ani şi va deveni bărbat, de Bar Mitzvah, pasărea de fier va zbura din nou.

Moishe spera ca barza să fie încă acolo. Spera că şi hambarul era încă acolo. Şi, oare ce se întâmplase cu toate sculpturile pe care tatăl său la crease?

După ce munca zilnică la câmp se termina, Tateh sculpta ore întregi în timpul nopţii. Moishe obişnuia să se furişeze în atelier şi să privească, fascinat de îndemânarea tatălui său, nedumerit de expresia tristă pe care o avea în timp ce transforma bucăţile de metal în opere de artă.

— Nu veni prea aproape, că te poţi arde, îl avertiza Tateh, cu torţa lui cu acetilenă scoţând flăcări lungi şi albe, şi aruncând scântei în întuneric.

Dar, se întreba Moishe, de ce părea Tateh nefericit, din moment ce făcea ceea ce-i plăcea. Deseori, lacrimi se scurgeau pe obrajii lui, în timp ce mormăia o rugăciune în ebraică.

Era nemulţumit de munca lui? Se ruga pentru succes? Moishe nu era sigur, dar îl durea să-l vadă pe tatăl său plângând.

Sculpturile erau aşezate prin toată ferma. Micul David, cu spatele arcuit şi praştia în poziţie de tragere, îl înfrunta pe Goliat, care se apăra cu un scut mare şi rotund. Cu o curea dintr-un lanţ rupt peste piept, Goliat îndrepta o suliţă lungă şi ascuţită spre micul său adversar. Moishe ar fi stat ore întregi, captivat, aşteptând ca David să arunce piatra. Nu ar fi fost surprins ca, într-o dimineaţă, trezindu-se, să-l vadă pe uriaş întins la picioarele lui David.

Don Quichote, călare pe un armăsar cabrat, care lovea aerul cu picioarele din faţă, păzea poarta din lemn, încadrată de aluni, la intrarea în fermă. Moishe îşi amintea cum alegea alunele şi încerca să le spargă în dinţi, aşa cum făcea tatăl său. Dar numai Tateh putea să le spargă astfel.

Părinţii săi se mutaseră la fermă în 1935, când Moishe avea trei ani şi Rachel opt. Amândoi profesori la München, Jacob şi Leah Neumann, fuseseră tulburaţi de un val de antisemitism, aprins de Partidul Nazist. S-au hotărât să scape de acea agitaţie şi să devină fermieri, nu departe de graniţa cu Elveţia, unde se credeau în siguranţă, până când pericolul ar fi trecut.

Ferma nu însemna mai mult de o jumătate de duzină de clădiri, văruite şi acoperite cu paie, toate aranjate în jurul unei curţi pavată cu pietre de râu; una era locuinţa de la fermă, celelalte erau pentru pui, oi, vaci şi cei patru cai, folosiţi la aratul celor douăzeci de hectare de câmpuri cu fân şi grâu, de dincolo de hambarul mare de lemn.

Dar chiar şi aşa, mica fermă era suficientă, ceea ce-i făcea să aibă prea puţină nevoie să ia legătura cu cei din afară.

Cultivau suficiente legume şi fructe, ca să pună deoparte pentru iarnă, iar când aveau nevoie de bunuri pe care ferma nu le putea furniza, angajatul lor, Hans, singura persoană care ştia că sunt evrei, le aducea din orăşelul apropiat, Ravensburg.

Hans, vesel, îndrăgostit de cântecele de bere germană, cu o burtă care demonstra cum le învăţase, locuia la câţiva kilometri în josul drumului, şi venea cu bicicleta la fermă, în fiecare dimineaţă.

Lui Moishe îi plăcea Hans, care îi promisese că-l învaţă să meargă pe bicicletă, de îndată ce va avea picioarele destul de lungi.

Hans făcea munca grea, Tateh şi Mameh făceau restul; şi pe măsură ce creşteau, Rachel şi Moishe trebuiau să-şi facă partea lor de muncă, mai uşoară. Lui Rachel îi plăceau tare mult animalele. Iubea toate vietăţile, iar ele păreau să simtă acest lucru. Moishe obişnuia să se uite cu teamă şi de la o oarecare distanţă cum deschidea stupii, care erau aşezaţi între şopron şi livadă. Cu braţele şi faţa acoperite de albine, îi plăcea să se apropie de Moishe şi să-l necăjească, apoi să râdă în timp ce acesta o lua la fugă, împrăştiind puii.

Moishe o urma pe Rachel oriunde mergea. Se simţea în siguranţă alături de ea. Dar ea îl trata ca pe unul dintre viţeluşii de care avea grijă. Dacă Mameh îl prindea făcând năzbâtii, putea fi foarte severă, în schimb Rachel doar se uita la el, cu ochii ei întunecaţi şi blânzi, şi-i spunea:

— Moishe, nu trebuie să faci asta, iar buzele ei pline zâmbeau.

Nu putea rezista să nu se dea pe acoperişul de paie, în pantă, al hambarului – ceva strict interzis de Mameh – mai ales pentru că ştia că Rachel ar fi spus că nu l-a văzut.

O dată, jucându-se pe acoperiş, a căzut pe pavajul din pietre.

Ca de obicei, Rachel era acolo ca să-l salveze. L-a dus în casă, lovit şi urlând, apoi i-a spălat zgârieturile şi i-a bandajat mâna, care sângera. În ziua aceea, a avut grijă de el ca un înger pe care el îl văzuse într-o carte cu poze. I-a promis că nu o să-i spună lui Mameh.

Mama lui era aproape tot timpul tăcută. Scundă, robustă, cu o faţă rotundă, mai mult din cauza celor două cosiţe pe care le împletea în jurul capului, Mameh se ţinea departe de animale, preferând solitudinea grădinii ei cu flori.

Din spatele ochelarilor cu rame metalice, ochii ei priveau deseori undeva, departe, în timp ce mergea să-şi tundă trandafirii albi.

Nu se plângea niciodată, dar continua să viseze la vremea când se va întoarce la München. Îi lipsea marele oraş, muzeele, teatrul, opera, pentru că acum trebuia să se mulţumească doar cu cărţile şi discurile.

Anii au trecut fără evenimente, rutina liniştită a fermei fiind în contrast puternic cu agitaţia din afară. Moishe, care avea acum şapte ani, începea să devină conştient de evenimentele care aveau loc în lumea de dincolo. Mameh şi Tateh ascultau frecvent radioul, care întotdeauna părea că transmite numai voci furioase. Şi uneori auzea lucruri pe care nu le putea înţelege.

„Dacă bancherii evrei, ar reuşi să azvârle naţiunile într-un război mondial, rezultatul ar fi anihilarea rasei evreieşti, în întreaga Europă”, zbiera vocea de la radio. Dar Moishe nu auzea întreaga poveste, căci ori de câte ori intra în cameră, Mameh oprea imediat radioul. Odată, în timp pe o ajuta pe Rachel să ducă laptele în bucătărie, i-a auzit pe părinţi certându-se.

— Jacob, prietenul tău, doctorul Goldman, e un alarmist – să vrea să plece în America numai pentru că şi-a pierdut dreptul de a practica meseria. De ce nu apelează la justiţie?

— Leah.

— Aceasta este o ţară civilizată, continuă Mameh, refuzând să fie întreruptă, plină de oameni decenţi şi care respectă legea, oameni buni, cinstiţi, muncitori, ca şi Hans.

— Dar Leah, alt fel de oameni conduc acum ţara.

Vocea lui Tateh era încordată.

— Nu poate fi preluată de un grup de huligani, insistă ea. Ne-am născut aici, suntem cetăţeni germani

— Uiţi că ne-au luat cetăţenia cu ani în urmă? Isteria a pus stăpânire peste tot. Cred că Goldman are dreptate.

— Prostii, Jacob. Refuz să cred acest lucru. Totul se va termina în curând şi ne vom întoarce la München.

Moishe o înghionti pe Rachel şi şopti:

— Ne întoarcem la München?

— Nu imediat, îi şopti, la rândul ei.

— Rachel, spune-mi, cum era acolo?

Îşi puseră găleţile cu lapte pe banca de după uşa bucătăriei şi ieşiră afară.

— Nu-mi amintesc prea mult Moishe. Era foarte plăcut. Locuiam într-o casă mică şi frumoasă, galbenă, cu flori roşii în faţa ei.

— Unde stăteau vacile şi caii?

— Nu era o fermă. München-ul e un oraş. N-am avut animale până a ne muta aici. Mameh şi Tateh erau profesori într-o şcoală mare.

— Aş vrea să putem merge la o şcoală mare. Pun pariu că n-am avea atâtea teme câte ne pune Mameh să facem aici.

— Nu te mai plânge, Moishe. E important să înveţi.

Orice alte întrebări pe care Moishe le-ar fi avut, le uită. Când era în pat lângă sora sa, o asculta citindu-i povestea sa preferată, de Hans Christian Andersen, una despre o oglindă pe care diavolul o crease ca totul să pară urât şi strâmb.

„Diavolul era atât de încântat de creaţia sa, încât a hotărât să ia oglinda cu el, în cer, şi să râdă de Dumnezeu. Dar în timp ce zbura tot mai sus, oglinda i-a alunecat din mână şi s-a zdrobit de pământ. Milioane de bucăţele, unele mici cât firele de nisip, s-au împrăştiat în toată lumea.” Vocea lui Rachel era blândă. Muzica de Mozart, de la gramofonul lui Mameh, pătrundea uşor în dormitor. „Dacă un ciob îţi intra în ochi, te făcea să vezi totul pe cât de strâmb, pe atât de urât, iar inima ţi se făcea de gheaţă.”

Deodată, Moishe o întrerupse.

— Rachel, ai umflături pe piept.

Rachel nu-şi ridică privirea de pe pagină.

— Rachel, pot să pipăi umflăturile?

Rachel închise cartea, trântind-o.

— N-o să-ţi mai citesc, dacă mă tot întrerupi.

Nedumerit de supărarea ei, Moishe tăcu.

Rachel luă din nou cartea, strângându-şi mai mult cămaşa de noapte în jurul ei.

Moishe era dezamăgit. Dacă el ar fi avut umflături, ar fi lăsat-o pe Rachel să le atingă.

În fiecare seară, după ce Tateh dezlega caii şi punea căruţa cu fân la locul ei, îl lăsa pe Moishe să-l ajute, să cureţe şi să dea cu ulei pe multele curele care alcătuiau harnaşamentul. Moishe întreba mereu.

— Când o să pot şi eu să conduc caii, Tateh?

Şi auzea acelaşi răspuns:

— Când vei învăţa cum să pui harnaşamentul pe un cal.

Dar Moishe nu putea să facă acest lucru.

După cină, îl privea pe Tateh cum sculpta. În timp ce o ajuta pe Mameh la spălatul vaselor, Rachel obişnuia să cânte un cântec frumos, „Struguri şi migdale”, iar vocea ei dulce era umbrită de tristeţe.

Moishe îşi amintea ziua în care Tateh s-a oprit şi-a dat jos ochelarii de protecţie şi şi-a şters lacrimile din ochi.

— Tateh, plângi?

Tatăl lui şi-a îndepărtat lacrimile.

— De ce, Tateh, de ce?

Tateh s-a uitat lung la fiul său şi i-a zâmbit.

— În ochii Domnului, ceea ce fac eu e un mare păcat.

— Un păcat?

— Într-o zi o să-ţi explic.

Tateh şi-a pus din nou ochelarii de protecţie şi a aprins arzătorul.

Moishe ar fi vrut să-i pună o sută de întrebări. Să sculptezi era un păcat? Cum aşa? Dumnezeu era, cu siguranţă, ciudat. Acceptase ca Avram să-l sacrifice pe Isac, iar acum el nu era de acord că tatăl lui sculpta lucruri frumoase. Dar Moishe şi-a păstrat gândurile pentru el. Nu voia ca Tateh să plângă din nou.

În timpul zilei, după ce-şi termina lecţiile pe care Mameh i le dădea îşi făceau treburile lor, pe care Moishe le prefera întotdeauna în locul problemelor de matematică. Erau lucruri mărunte: să hrănească puii, să împrăştie paie curate în grajduri, să-l ajute pe Hans să descarce căruţa cu fân.

Într-o zi, o rugă pe Rachel să-l înveţe cum să mulgă o vacă.

Ştia să mulgă bine. Aşezată pe un scăunel, storcea laptele în găleată, cu precizie. Cum stătea aplecat peste umărul ei, privind, putea să vadă prin rochie. Umflăturile erau mai mari acum.

— Rachel, pot să văd umflăturile de pe pieptul tău?

Ea îl împroşcă cu lapte, chiar din ţâţa vacii, drept în faţă.

Moishe îşi şterse lichidul cald cu mâneca şi insistă.

— Te rog, Rachel, numai un pic.

— Nu, spuse ea, hotărât. Ajută-mă la cealaltă găleată.

În timp ce ieşeau, Moishe mormăi:

— Eu îţi arăt totul. Când găsesc un şarpe mort…

Deodată se opri, distras de zgomotul agitat al copitelor vacilor. Priviră peste gardul din ţăruşi. În spatele livezii, noul armăsar cenuşiu, cu coada ridicată ca un fanion, se învârtea în jurul iepei maro, cabrându-se de parcă ar fi dansat. Iapa avea gâtui arcuit. Când şi-a întrerupt dansul şi s-a apropiat, i-a muşcat coama. Apoi ea se întoarse şi-şi ridică coada, îndepărtând picioarele din spate.

Armăsarul se înălţă, iar Moishe şi Rachel îi văzură sexul enorm. Armăsarul îşi puse copitele pe coapsele iepei, apoi o acoperi cu trupul lui. Tot ce puteau să vadă, era tremurul împingerilor adânci.

— O loveşte! strigă Moishe.

— Nu, mă… Îi place, spuse Rachel încet, cu ochii ţintuiţi la ce se întâmpla.

 Îi urmăriră în tăcere, până când vocea lui Mameh a rupt vraja.

— Vă rog să aduceţi laptele, înainte să se acrească.

Într-una din zile, după ce şi-a terminat treburile, Moishe o înduplecă pe Rachel să se joace de-a v-aţi ascunselea. Se piti după paltoanele din spatele uşii bucătăriei, vesel că ea pornise să-l caute într-o altă direcţie. Apoi îl auzi pe Tateh, în bucătărie. Iscodi prin crăpătura uşii, puţin deschisă.

— Draga mea, de ce nu asculţi radioul?

— Nu mai vreau să aud nimic, spuse Mameh, în timp ce cârpea ciorapii, aşezată la masă. Vreau să-ţi vorbesc.

— Despre ce?

Mameh mai împunse cu acul de câteva ori.

— Armăsarul şi iapa s-au împreunat în dimineaţa aceasta.

— Asta-i bine, spuse Tateh. Mă bucur să aud că viaţa încă merge înainte, în lumea asta nebună.

— Rachel şi Moishe se uitau.

— Şi?

— Cu mare curiozitate.

Tateh chicoti.

— Curiozitate inocentă. Copiii trebuie să înveţe că viaţa înseamnă mai mult decât a exista şi a muri. Mai este şi sexul – orice fel de sex. Nu crezi că ei ar trebui să ştie asta, Leah?

Mameh nu-şi ridică privirea de pe lucrul ei.

— Ceea ce cred, este că Moishe e destul de mare acum ca să aibă patul lui. Ar trebui să doarmă în pod.

Un râs puternic, ca un bubuit, izbucni din pieptul lui Tateh.

— Da, e şi asta o parte a vieţii.

Moishe nu a înţeles tot ce s-a discutat, dar nu i-a plăcut ce a auzit. Nu voia să fie surghiunit în pod, departe de Rachel.

În seara aceea, un Moishe necăjit îşi cără puţinele lucruri pe scara de lemn. Podul era o cameră întunecoasă, mucegăită, cu o fereastră mică, de celulă, care dădea înspre curtea fermei şi a grajdurilor. Putea, la fel de bine, să fie un donjon trist. Grinzile grele şi grosolan tăiate ale acoperişului, păreau să-l ameninţe, când stătea în patul lui de campanie, înăbuşindu-se parcă sub greutatea lor agresivă. Un păianjen trecu peste mâna lui şi Moishe, căruia nu-i fusese teamă până atunci de păianjeni, tresări fără să vrea.

Dorea aşa de mult să fie jos, din nou, ghemuit în siguranţă lângă Rachel, pe salteaua din paie.

Cum stătea, încercând să nu plângă, auzi pe cineva urcând încet scara. Capul lui Rachel se ivi prin uşa trapei, iar Moishe trebui să-şi pună mâna la gură, ca să nu ţipe de bucurie. Ochii lui nu s-au dezlipit de ea, urmărind-o în timp ce aprindea cu grijă o lumânare pe care o ascunsese în buzunarul şorţului. Se aşeză pe pat, lângă el şi îi citi povestea lui preferată, aceea cu Diavolul şi cu oglinda spartă.

„Greta şi micul ei prieten, Kay, erau într-o frumoasă grădină cu trandafiri, mirosind şi adunând florile. Deodată,  o rafală de vânt a zburat ceva în ochii lui Kay. Greta a încercat să scoată acel ceva, dar Kay a insistat că ieşise.

Privind trandafirii, el s-a uitat chiorâş.

— Sunt urâţi, a spus el. A rupt tulpina trandafirului, a lovit cu piciorul în vasul cu flori şi a fugit.”

— Rachel, o întrerupse Moishe, astăzi a bătut vântul. Uită-te în ochii mei.

Şi îi deschise larg.

Rachel se aplecă, zâmbi şi îl sărută pe frunte.

— Tu nu ai cioburi rele. Acum, dormi.

Suflă în lumânare.

Într-o vineri seara, Tateh nu a mai muncit la sculpturile sale. Membrii familiei se îmbăiară cu grijă, îşi puseră cele mai bune haine şi se aşezară în jurul mesei din bucătărie, care era acoperită cu o faţă de masă aibă, pentru ocazii. Mameh dădu binecuvântarea deasupra lumânărilor aprinse, care întâmpinau Sabatul, în timp ce Rachel repetă rugăciunile împreună cu ea. Moishe s-a simţit foarte mare atunci, căci tatăl său i-a dat voie să facă semnul binecuvântării în timp ce rupea Hallah-ul, pâinea de sabat, făcută de mama sa şi de Rachel.

— Binecuvântat eşti Tu, o, Doamne, care ne-ai dat nouă fructul pământului.

În timp ce femeile spălau vasele, după o masă cu supă, pui fript, cartofi şi morcovi, Tateh îl luă pe Moishe de mână şi îl duse în curtea fermei. Privind spre cerul de un negru precum cerneala şi plin de stele, Tateh se rugă încet. Apoi spuse:

— Moishe, nu este uşor să fii evreu.

Moishe aşteptă. Nu ştia ce să spună.

— Fiul meu, continuă Tateh, să faci idoli, chiar şi din resturi de fier, este un păcat în faţa Domnului nostru. Mă rog ca Dumnezeu să mă ierte şi sa mă lase să-mi împlinesc obsesia.

— Dar îmi plac statuile pe care le faci, Tateh.

— Nu e bine, Moishe, nu e bine. E împotriva Poruncii. „Să nu faci imagine cioplită.” Sunt un păcătos, Moishe, un păcătos.

„Deci, de asta se plânge tatăl meu.”

Tateh se uită în jos, la Moishe, cu un zâmbet trist.

— Ştiu că nu mă înţelegi acum. Dar când o să creşti, fiule, vei vedea că a fi evreu înseamnă un continuu zbucium sufletesc.

Hans îl văzu prima dată. Moishe îl ajuta să adune fânul de pe câmp, când un tânăr cu un rucsac apăru pe culmea dealului.

— Cine eşti? strigă Hans.

— Un prieten. Îl caut pe domnul Neumann.

Hans îl studie bănuitor.

— I-am fost student, adăugă tânărul, apropiindu-se şi arătându-şi dinţii, într-un zâmbet sincer. Era de înălţime mijlocie, avea ochii căprui şi o barbă îngrijită.

— Domnul Neumann este foarte ocupat, răspunse brusc Hans.

Moishe fu surprins că Hans se purta atât de brutal.

— Dar, Hans, noi nu avem niciodată vizitatori. Cred că tatei i-ar face plăcere să-l primească.

Hans mormăi un răspuns incoerent, aşa încât Moishe continuă:

— Vă conduc eu.

O luară pe drumul spre hambar, iar Hans îi urmă fără un cuvânt. Tateh repara o potcoavă pe care o găurise un cui, cu câteva zile în urmă. Văzându-i că se apropiau, lăsă potcoava şi privi intens faţa străinului.

— Nu vă mai amintiţi de mine? David Mayer. Cel mai slab student al dumneavoastră.

Faţa lui Tateh se lumină într-un zâmbet larg. Îl cuprinse pe tânăr într-o îmbrăţişare strânsă.

— David, David, tu eşti în spatele bărbii? Ultima dată când te-am văzut, încă nu te bărbiereai.

— Nici acum nu mă bărbieresc.

Tateh râse din toată inima.

— Cât timp a trecut, cinci, şase ani?

— Poate chiar şapte, sau opt, domnule Neumann.

— Ai dreptate. Ne-am mutat aici când Moishe avea trei ani, iar acum are aproape unsprezece. Cum m-ai găsit?

— Doctorul Goldman are un mesaj pentru dumneavoastră.

— Ce mai face?

— A părăsit ţara.

— E chiar atât de rău?

David, fără să mai zâmbească, aruncă o privire peste umăr, spre Hans.

— Trebuie să vă vorbesc în particular.

— Oh, nu-ţi face griji, spuse Tateh. Aici suntem toţi prieteni. Dar, hai să intrăm, să gustăm ceva, după o aşa călătorie.

Hans îi urmă în casă, privindu-l în continuare pe străin cu suspiciune, observă Moishe.

Ajunşi înăuntru, familia se aşeză în jurul mesei din bucătărie, ca să-l asculte pe David.

— Toţi evreii din oraşe au plecat, iar Eichman are acum „vânători de evrei”, care cercetează oraşele mici şi fermele, căutând pe oricine a reuşit să se ascundă.

În tăcerea care urmă, David înghiţi câteva linguri din supa pe care Mameh i-o pusese în faţă, din când în când aruncând priviri admirative către Rachel, care se înroşea de fiecare dată.

— Venind încoace, am văzut camioane de-ale Gestapo-ului, încărcate cu oameni – femei, bărbaţi copii.

— Unde îi duc? întrebă Mameh.

Moishe se cutremură, auzindu-i tremurul vocii.

— Nu sunt sigur, răspunse David, uitându-se din nou la Rachel. Am auzit că sunt transportaţi într-un fel de tabere de muncă, în diverse ţări.

— Tabere? Ce fel de tabere? întrebă Moishe, agitat, gândindu-se la corturi şi focuri de tabără.

Toţi îşi întoarseră privirile spre el, iar Moishe se simţi prost că îi întrerupsese pe cei mari.

— Nu ştiu, Moishe, spuse David, cu un zâmbet abia schiţat.

 – Nu crezi că putem fi în siguranţă aici, până se termină totul? întrebă Mameh, cu o voce încă nesigură.

Moishe aproape că a sărit în sus, la răspunsul lui David.

— Nu. Sunt în drum spre Lacul Constance. Dacă pot să trec în Elveţia, sunt modalităţi de a ajunge în Palestina, sau America. Veniţi cu mine!

— Da, a aprobat Tateh. Ai dreptate. Trebuie să plecăm.

— Dar când, Jacob? Panica din vocea lui Mameh creştea.

— Acum, Leah, acum.

Tateh îşi puse braţul în jurul lui Mameh, iar ea îşi aşeză capul pe umărul lui.

— Moishe, spuse Tateh, cu voce răguşită, de ce nu te duci tu cu Hans, să le daţi animalelor fân pentru câteva zile?

Moishe alergă strigând:

— Hans! Hans!

Dar angajatul era de negăsit. Apoi Moishe observă că şi bicicleta a dispărut. Ce l-o fi făcut să plece? Ce s-a întâmplat? Moishe încerca să înţeleagă, în timp ce alerga spre hambar.

În seara aceea şi-au împachetat lucrurile în grabă. Moishe era în pod, punându-şi puţinele lucruri într-un rucsac, când auzi zgomotul unui camion care se apropia. Se repezi la ferestruică şi, prin ţesătura a trei ramuri, văzu nişte faruri aprinse intrând în curte. Câinii lătrau.

Îl recunoscu pe Hans, care stătea lângă şofer. Vru să-l strige, dar renunţă, văzând doi bărbaţi în uniformă şi purtând arme, care tocmai coborau din camion.

N-o să poată uita niciodată zgomotul pumnilor bătând în uşă.

Câţiva soldaţi scotociră casa, în timp ce alţii îi urcară în camion. Moishe îl văzu pe unul dintre soldaţi luând ceasul lui Tateh. Altul o apucă pe Mameh de mână, dar ea se dădu înapoi, tremurând şi rugându-se.

— Nu, nu, lăsaţi-mă.

Îi smulseră brutal verigheta de pe mână. Când Tateh încercă să intervină, soldatul îl izbi lateral cu patul puştii. Rachel începu să plângă. David îşi puse braţul în jurul ei, în timp ce Tateh o ţinea pe Mameh, mângâind-o şi repetându-i:

— O să fie bine, o să fie bine, Liebche.

Moishe îl trase pe tatăl său de mânecă:

— De ce e Hans cu ei?

Tateh îi mângâie capul cârlionţat.

— Oamenii fac multe lucruri ciudate, fie din teamă… Fie din lăcomie.

Moishe încercă să înţeleagă ce îi spusese Tateh, în timp ce camionul înainta, legănându-se.

La depou aştepta un tren de marfă. Li s-a ordonat să intre în vagon, împreună cu alte trei familii de evrei. Unul din bărbaţi spuse că a mai călătorit cu trenul vreo patru zile şi că circulau zvonuri că se îndreptau spre Italia, unde un nou lagăr de concentrare fusese deschis.

Când trenul se oprea, din când în când, să încarce alţi evrei, ultimii rămaşi în Germania şi Austria, printr-o deschizătură îngustă a uşii le erau înmânate căni de tablă cu apă şi bucăţi mari de pâine neagră, după care uşa era strâns zăvorâtă. Nu aveau voie să se dea jos şi trebuiau să-şi facă nevoile în colţul vagonului; unde fuseseră îngrămădite nişte paie, femeile protejându-se una pe alta pentru puţină intimitate.

Vagonul era întotdeauna în semiîntuneric, singura lumină filtrându-se prin micile crăpături ale acoperişului.

După trei zile de călătorie, David, care se străduia să rămână vesel, încercă să-i angajeze pe ceilalţi în conversaţie şi-n jocuri de cuvinte, ca să mai treacă timpul. Avea multă grijă de Rachel, punându-i haina pe umeri când îi era frig, făcându-i loc să se aşeze, când era prea obosită să mai stea în picioare, insistând să accepte din raţia lui de mâncare.

Acest chin îi obosi curând, destul de mult, cu excepţia lui Mameh, care nu făcea altceva decât să privească fix, drept înainte, ca într-un fel de transă. Tateh trebuia să o implore să mănânce, dar părea că uitase de tot ce era în jurul ei, în timp ce fredona o sonată de Chopin şi se legăna înainte şi înapoi ca şi când ar fi fost un metronom care marca timpul.

Moishe îl imita pe Tateh, care părea calm şi fără teamă. Tateh îi împrumutase un briceag şi Moishe îşi ocupa timpul încercând să facă o gaură în peretele gros al vagonului. Nu era uşor şi îşi dorea să fie tot atât de puternic ca şi Tateh.

Odată ajunşi la Trieste, bărbaţii şi femeile fură repartizaţi în camioane şi duşi din gară până la capătul oraşului. Acolo, în faţa unei porţi mari de fier, fixată într-un perete înalt, văruit, care împrejmuia mai multe clădiri de cărămidă, li se ordonă să coboare.

Pe o pancartă, deasupra porţii, se putea citi: LA RISIERA DI SAN SABBA.

— Ce înseamnă asta? întrebă Moishe.

— La Risiera, înseamnă fabrică de orez, spuse David. Poate că o să ne dea ceva de mâncare.

Nimeni nu râse.

În timp ce se îndreptau spre poartă, Moishe văzu un coş înalt, care scotea valuri de fum negru înspre cerul senin. Apucă mâna tatălui său şi fu surprins să constate că zvâcnea. Se uită în sus, spre faţa lui, şi îi văzu barba tremurând. Pentru prima dată de la începutul călătoriei lor, Moishe simţi că urma să se întâmple ceva îngrozitor.

Înaintară pe două rânduri, de-a lungul unui drum îngust, acoperit cu pietriş şi li se ordonă să se alinieze în curte, pentru inspecţie. Comandantul lagărului, înalt, zvelt, neavând mai mult de patruzeci de ani, se plimbă înainte şi înapoi, întorcându-se graţios pe călcâie şi studie colecţia de prizonieri cu nişte ochi electrizanţi.

Mâna lui subţire şi înmănuşată biciuia nervos cu cravaşa, în timp ce dădea ordine ajutanţilor săi.

Evreii, prea înspăimântaţi ca să obiecteze, fură lepede împărţiţi în grupuri diferite. Tăcerea sinistră care plutea în aer fu uneori întreruptă de câte un oftat înăbuşit. Primii fură duşi femeile cu copiii, bolnavii şi bătrânii. Moishe o văzu pe Mameh în acel grup, târându-se ca o somnambulă.

— Unde merge? întrebă el, dar Tateh o privi pe Mameh şi murmură o rugăciune ebraică.

Urmară bărbaţii care părea buni de muncă. Tateh, Moishe şi David fură duşi cu ei. Moishe privi locul în care stătea Rachel, împreună cu alte femei tinere şi îl văzu pe comandant vorbind unuia dintre adjutanţii săi, în timp ce arăta înspre ea. Ofiţerul o luă politicos pe Rachel de braţ şi o conduse spre o maşină care aştepta. Surprins, la auzul unui strigăt înăbuşit, care venea de lângă el, Moishe se întoarse şi îl văzu pe David, cu ochii măriţi de groază, muşcându-şi mâna strânsă puternic în pumn.

Din ziua aceea începură o existenţă de necrezut. Fură cazaţi în camere strâmte, şase bărbaţi într-o despărţitură unde, cândva, fusese stocat orezul nealbit. Deseori, noaptea, Moishe se trezea la zgomotul uşilor de fier trântite şi la strigătele prizonierilor târâţi afară.

În timpul zilei, urla muzica – valsurile lui Strauss erau preferatele comandantului. Fumul negru ieşea tot timpul din coşul înalt.

La început, Moishe nu dormi aproape deloc, sărind în sus la fiecare nou şi îngrozitor sunet, apoi tremurând, până să se poată controla, ore întregi. Acum, după un an, o haină invizibilă îi acoperea emoţiile, şi nici măcar nu mai plângea când se gândea la Rachel şi la Mameh.

Neîncetatul coşmar părea o rutină. Cel puţin el şi cu Tateh erau împreună.

David fusese cu ei un timp, până când fu trimis să lucreze într-un atelier de lemnărie. Tateh suda, iar lui Moishe i se dăduse voie să-l ajute, să cureţe şi să stocheze materialele. Gărzile italiene le dădeau voie să doarmă împreună, în atelierele lor, dar, pe timp de noapte, trebuiau să se întoarcă la celula lor aglomerată.

Moishe purta numai îmbrăcămintea cu care venise, acum zdrenţuită şi foarte murdară. Pantalonii deveniseră prea scurţi, iar picioarele erau lungi. Crescuse mult într-un an, dar Tateh părea să se fi micşorat. Tateh era foarte slab acum; tuşea mereu şi părea să fi intrat într-o lume a lui, departe de realitate.

Moishe privea mereu picioarele care treceau, sperând să vadă pantofii maro cu şireturi galbene pe care mama sa îi purtase în ziua în care au sosit.

Moishe stătea la locul său obişnuit, privind printre barele ferestrei de la subsol. Auzea, de departe, zgomotul camioanelor, apoi vedea roţile motocicletelor trecând în viteză, urmate de multe perechi de picioare obosite. Aceasta însemna că sosise un nou grup de prizonieri. Tatăl său era indiferent la tot ce se întâmpla afară. Muzica răsuna întruna, dar el nu părea să audă nimic. Era absorbit să creeze o nouă sculptură.

— Moishe, la ce te uiţi?

— Mă uitam la păsări, Tateh.

— Da, păsările sunt frumoase. Sunt atât de libere. Şi mie îmi place să le privesc.

Mâinile lui nu încetau niciodată să lucreze bucăţile de fier.

— Îţi mai aduci aminte de barza pe care am făcut-o?

— Da, Tateh, ai pus-o pe acoperişul hambarului.

Tatăl său zâmbi trist, apoi se încovoie într-un acces de tuse.

— Te simţi bine, Tateh?

Tatăl său dădu din cap, încercând să-şi recapete răsuflarea.

— Sunt bine, sunt bine.

Şi se întoarse la treabă.

Sudase un soclu din piuliţe, cuie şi angrenaje. Acesta, spunea el, reprezenta maşinăria regimului nazist. Din temelie, ieşea torsul unui schelet de bărbat. Braţele îi erau întinse şi bătute în cuie mari pe o cruce din lemn; unul din braţe avea o bandă de pânză cu steaua albastră a lui David, capul îi era răsturnat cu faţa în sus, mărturisind agonia pe care toţi evreii o sufereau în mâinile naziştilor. Printre coastele întunecate, care formau cutia toracică, putea fi văzut un bănuţ de aramă, sufletul lui.

Munca părea că-l extenuează pe Tateh. Moishe era îngrijorat în privinţa lui, dar ce putea face? Suspină şi se întoarse înapoi la fereastră.

Deodată, parcă de nicăieri, un copilaş care abia învăţase să meargă veni alergând şi alunecă pe pietrişul din faţa ferestrei.

Instinctiv, întinse mâinile printre bare, ca să-l ajute. Chiar atunci, o cizmă neagră, cu ţinte, izbi ca un ciocan capul copilului. Mica scăfârlie explodă, sânge şi creieri împrăştiindu-se peste tot.

Moishe simţi ace ascuţite alergându-i prin piele. Închise ochii.

Încet, îşi dădu drumul de la pervaz şi merse în spate, să adune resturile care zăceau în jurul sculpturii. Tatăl său, încă tuşind, însemna pe scândura de lângă braţele întinse cuvântul ebraic Adamai (Dumnezeu).

— Tateh, de ce nu-i opreşte Dumnezeu pe oameni, să nu facă rele?

Tatăl său puse dalta jos.

— Dumnezeu a renunţat la puterea sa asupra omului, atunci când i-a dăruit libertatea dorinţei. Omul alege binele sau răul.

— Dar oamenii buni sunt pedepsiţi!

— Nu sunt, Moishe. Uneori, ei suferă.

— Nu suntem noi poporul ales de Dumnezeu?

— Ba da, doar tu ştii asta.

— Atunci de ce El nu ne protejează? întrebă Moishe, ridicând vocea.

Tateh privi fix sculptura sa.

— O va face, o va face, spuse el foarte blând.

Moishe plecă. Pentru prima dată, nu era sigur că Tateh avea dreptate.

Picioarele unui prizonier se opriră în faţa ferestrei de la subsol. Când se lăsară în jos, Moishe văzu o faţă zâmbitoare.

— David!

— Ce mai faci, micuţule Moishe?

— Bine.

— Şi tatăl tău?

— Tuşeşte tot timpul.

— Îmi pare rău să aud asta. Ai grijă de el, Moishe. Ştii ce se întâmplă cu un om care nu mai poate să lucreze.

— Încerc.

— Ascultă… David se uită repede în sus. Asta o să-l înveselească. I-am auzit pe italieni că aliaţii înaintează. Spune-i că războiul aproape s-a terminat. Cu voia lui Dumnezeu, o să ieşim de aici în câteva luni.

Moishe apucă amândouă barele şi-şi apăsă şi mai mult faţa curioasă.

— Eşti sigur?

David dădu din cap, cu gura până la urechi.

— Spune-i că… Rachel e bine.

— Ai văzut-o?

— Da. Săptămâna aceasta fac rafturi pentru cărţi, în casa comandantului. Îi trimite toată dragostea ei.

— Oh, asta o să-l facă Tateh fericit.

— Şi, Moishe… David ezită. Când totul o să fie gata, vreau ca tu să fii cavalerul meu de onoare.

— Cavaler de onoare? repetă Moishe, nesigur că înţelegea bine.

— Da, la nunta mea. Aruncă, din nou, o privire rigidă peste umăr. O să mă însor cu sora ta.

Şi apoi faţa îi dispăru.

Moishe se repezi în spatele încăperii, ţipând.

— Tateh! Tateh! David tocmai…

Amuţi.

Doi gardieni nemţi târau afară trupul inert al tatălui său.

Tatăl său fusese întotdeauna atât de puternic şi protector. Cât de slăbit părea acum, privind neajutorat, ochii lui nedezlipindu-se de faţa lui Moishe.

— Nu! urlă Moishe, repezindu-se la unul din gardieni care, cu o lovitură de braţ, îl trimise clătinându-se în sculptura de fier.

Ameţit, Moishe aşteptă ca cizma cu ţinte să-i zdrobească scăfârlia. Leşină.

Când se trezi, Tateh dispăruse. Îşi duse mâna la capul care-l vâjâia şi simţi ceva lipicios. Zăcea într-o baltă de sânge. Faţa crucifixului părea că se uită fix la el.

David potrivea cu grijă biblioteca, în nişa din dormitorul comandantului. Era pentru colecţia de cărţi legate în piele ale lui Goethe, Nietzehe şi Schopenhauer. Camera era spaţioasă, mobila germană masivă avea ornamente sculptate, iar ferestrele înalte, batante, erau acoperite cu o draperie de catifea, maro-închis, legată cu panglici groase de saten.

Când Rachel intră, cu ramele din argint pe care le lustruise în bucătărie, David puse jos ciocanul. Se duse direct la masa de lângă patul cu baldachin şi începu să aranjeze cu grijă pozele ofiţerilor în uniformă, într-o anumită ordine.

— Rachel, şopti David.

— Şşş. Te-ar putea auzi cineva.

David închise uşa şi veni la ea.

— David, te rog, este prea periculos.

Ignorându-i rugămintea, îi cuprinse faţa cu mâinile şi, o sărută.

— Eşti frumoasă.

Nervoasă, Rachel apucă şorţul care-i acoperea uniforma în dungi, de cameristă.

— Nu, David, nu…

Îi mângâie părul lung şi negru.

— I-am spus lui Moishe ce simt pentru tine. E mai uşor să-i spun lui decât ţie.

Ochii ei mari şi întunecaţi se umplură de lacrimi când îi privi fata sinceră.

— Nu plânge, Rachel. Îi luă mâinile într-ale lui şi le ţinu strâns. Te iubesc. O să am grijă de tine. Numai să ai încredere că vom fi împreună. Nu va dura mult.

Tocmai atunci uşa se deschise, trântindu-se, iar el se îndepărtară.

— Ai terminat?

Comandantul stătea în cadrul uşii, cu ordonanţa în spatele său.

— Nu, domnule. David traversă camera, până la bibliotecă. O să mai dureze câteva ore. Vocea îi era puţin nesigură.

— Eşti gata acum.

David părăsi camera fără să se uite înapoi, iar ordonanţa îl urmă, închizând uşa după el. Comandantul şi Rachel rămaseră singuri.

Comandantul îşi dădu jos chipiul şi mânuşile, le puse pe birou, se aşeză şi începu să răsfoiască nişte documente.

— Domnule Comandant. Rachel se apropie de el, cu mâinile împreunate ca într-o rugăciune şi tremurând toată. Îmi cer scuze pentru David.

— Scuzele nu sunt necesare. Înţeleg. Este greu pentru un bărbat să reziste unei femei drăguţe.

— Nu, nu, David îmi spunea numai că l-a văzut pe fratele meu.

— Rachel, dacă ai vreo întrebare despre cei din lagăr, ar trebui să mi-o pui mie. Tonul său, de comandă, fără să fie aspru, era aproape plăcut.

— Da, domnule Comandant.

— Rachel. Puse deoparte actele. Ochii săi, de un albastru intens, păreau mai blânzi. Se lăsă pe spate în scaun. Nu fi atât de speriată. Nu sunt un monstru. Nu te-am tratat eu bine?

— Ba da, domnule Comandant.

— Spune-mi, câţi ani are fratele tău?

— Doisprezece, domnule Comandant.

— Suficient de mare ca să lucreze la bucătărie?

— Da, da, domnule Comandant.

Râdea printre lacrimile care acum îi curgeau pe faţă.

Comandantul zâmbi.

Lui Moishe i se dădu o cămaşă curată, o salopetă şi un pat în camera mică a lui Rachel, de lângă bucătărie. Îl lăsa să se strecoare lângă ea, şi atunci erau iarăşi împreună, aşa, ca la fermă. Îi povesti despre Tateh. Vorbiră despre Mameh, pe care nu o mai văzuseră din prima zi. Ştiau ce se întâmplase cu amândoi.

— Puteam să-i salvez, şopti Rachel.

— Tu? Cum?

— Puteam să-i aduc să lucreze aici.

— De ce n-ai făcut-o?

— Pe atunci nu ştiam că pot.

În pat cu Rachel, Moishe observă că doi sâni plini înlocuiseră umflăturile. Dar nu spuse nimic, de teamă să nu fie trimis în patul lui.

— Rachel?

— Ce mai e Moishe? suspina ea.

— Te căsătoreşti?

Se întoarse ca să-l privească.

— Ce tot vorbeşti?

— David mi-a spus că o să-i fiu cavaler de onoare.

Rachel râse şi-l sărută pe frunte.

— Da, spuse ea, dacă zvonurile sunt adevărate, şi scăpăm de aici. Vom fi împreună. David şi cu mine vom avea grijă de tine, Moishe.

Deseori, Rachel se scula în timpul nopţii, îşi arunca un şal peste cămaşa de noapte şi ieşea din cameră. Moishe adormea, de obicei, înainte ca ea să se întoarcă. Se întreba ce trebuia să lucreze atât de târziu, iar când o întreba, nu-i dădea niciodată nici un răspuns.

În timpul zilei, în timp ce Rachel era sus, făcând curăţenie în camerele comandantului, Moishe lucra la bucătărie. Era o cameră mare, pardosită cu cărămidă şi avea sobe turnate din fier. El stătea la masa lungă, de pin, curăţând cartofi. Mai trebuia să cureţe oalele şi cratiţele şi să frece podeaua. Îi plăcea să stea în bucătărie. Mirosul mâncării era liniştitor şi se simţea în siguranţă.

Rachel îl avertiză să nu treacă niciodată de gardul care înconjura casa comandantului. Dar, ori de câte ori mergea la depozitul de lemne, nu se putea abţine să nu arunce o privire printr-o gaură din gard. Îi privea pe evreii slăbiţi din lagăr, care se târau în zdrenţele lor. Deseori, le arunca peste gard bucăţi de pâine pe care le fura de la bucătărie şi apoi, repede, alerga înapoi în casă.

Într-o noapte, întrebă:

— Rachel, ce crezi, oare comandantul are un ciob din oglinda diavolului în inimă?

— Nu, Moishe, nu cred.

Rachel se opri, ca şi când ar fi cântărit ce-ar fi putut să mai spună.

— Este un om bun. Îmi pare rău pentru el. Este soldat, dintr-un lung şir de ofiţeri de carieră. Nu face decât să execute nişte ordine.

— Dar omoară oameni, aici.

— Acesta este războiul, Moishe, asta fac ei când capturează soldaţi inamici.

— Dar noi nu suntem soldaţi inamici, insistă Moishe. Ce au cu oameni ca noi?

Vocea lui Rachel abia se auzi.

— Suntem aici pentru că suntem evrei.

Pentru un timp nu-şi mai spuseră nimic, apoi Moishe rupse tăcerea.

— Hai să nu mai fim evrei.

— Ce tot vorbeşti acolo?

— Tocmai ai spus că suntem aici pentru că suntem evrei. Aşa că, hai să nu mai fim evrei.

— Ne-am născut evrei. Ţie ţi s-a dat numele lui Moishe, marele nostru conducător. Întotdeauna o să fim evrei. Acum, culcă-te.

Moishe se acoperi strâns cu pătura. Privi în întuneric şi se gândi că nu mai vrea să fie evreu. Spera ca Rachel să nu-i poată auzi gândurile.

Simţindu-se din ce în ce mai în largul său, datorită noului mediu, Moishe se simţea în acelaşi timp şi mai îndrăzneţ.

Într-o noapte, după ce Rachel se furişă din camera lor, sări din pat şi o urmări. O văzu ieşind din bucătărie şi închizând uşa în urma ei.

Aşteptă un moment; apoi o deschise puţin. Nu putea să-şi creadă ochilor. Rachel urca liniştită pe scara interzisă. Moishe scoase capul şi văzu un soldat neamţ stând lângă scară. Rachel continua să meargă.

Oare nu-l vedea? Se gândi Moishe. Era chiar în faţa ei. Vru să strige: „Întoarce-te, Rachel”, dar îngheţase de frică.

Rachel trecu pe lângă soldat, care nu se mişcă şi nici nu spuse nimic.

Moishe se grăbi înapoi în pat, dar nu putu să adoarmă. Stătu întins ore întregi, cu inima bătând. Când o auzi pe Rachel întorcându-se, în linişte, era deja ziuă. Moishe nu putea înţelege, dar ştia că Rachel făcea ceva despre care el nu putea să o întrebe.

Apoi ea încetă să mai iasă din cameră noaptea şi nu-i mai dădu voie să se furişeze în pat cu ea. Lui Moishe îi lipsea căldura trupului său, dar ştia că Rachel nu se simţea bine. De mai multe ori, dimineaţa, o văzu repezindu-se în curte, ca să vomeze.

Era primăvara lui 1945. David avusese dreptate, aliaţii erau aproape. Gardienii italieni erau nervoşi, şuşotind mereu între ei. Tot mai multe fricţiuni apăreau între ei şi nemţi. Comandantul grăbea programul execuţiilor. Crematoriul funcţiona acum tot timpul, iar fumul ieşea zi şi noapte.

Munca de rutină a lui Moishe continua. Planta roşii în grădină, săpând cu răbdare o gaură mică pentru fiecare răsad. La un moment dat, tăcerea obişnuită a lagărului fu întreruptă de larma unor voci care ţipau.

Privi iscoditor prin crăpătura gardului şi văzu prizonierii grăbindu-se dintr-o baracă într-alta. Ce se întâmpla?

Speriat, Moishe apucă coşul cu răsaduri şi se grăbi spre bucătărie. Fu aproape trântit la pământ de doi gardieni italieni care bolboroseau şi gesticulau, în timp ce mergeau spre un camion oprit la poarta lagărului. Mercedes-ul comandantului aştepta în faţa casei, cu motorul pornit şi şoferul în spatele volanului.

Deodată, David apăru alergând spre Moishe şi strigând:

— Suntem liberi! Suntem vii! Americanii sunt pe drum, încoace!

Se repezi spre Moishe, care încă ţinea coşul cu răsaduri, îl luă în braţe şi îl sărută pe amândoi obrajii.

— Suntem liberi, Moishe! Am supravieţuit!

Îi dădu drumul, apoi întrebă:

— Unde e Rachel?

— Trebuie să fie înăuntru.

David se repezi spre uşa din faţa casei, care tocmai atunci se deschise, făcând loc comandantului. Rachel era în spatele lui, în hol. Cei doi bărbaţi se înfruntară. Moishe rămase ţintuit. David îi spuse ceva lui Rachel, dar Moishe nu putu înţelege. Comandantul se uita la ea, peste umăr. Apoi, întorcându-se ridică braţul şi se îndreptă spre David. O armă explodă. David se clătină pe picioare, apoi căzu pe spate. Corpul lui zvâcni, apoi se linişti.

Comandantul păşi calm peste David şi urcă în maşină.

Moishe nu fu în stare să se mişte până ce zgomotul maşinii dispăru. Inima îi bătea puternic. Porni spre casă, apoi se opri, incapabil să treacă peste trupul însângerat. Rachel dispăruse. Cuprins de panică, ocoli pe la bucătărie. Înăuntru, prizonierii, ţinându-se în braţe, râdeau şi plângeau. Moishe lăsă coşul cu răsaduri.

— Rachel! strigă el acoperind zarva. Nu era acolo. Cămăruţa era şi ea goală. Alergă spre holul principal.

— Rachel! strigă el din nou. Nici un răspuns. Partea aceea a casei era plină de o tăcere apăsătoare.

Dinspre lagăr, putu auzi strigătele de fericire ale evreilor care scăpaseră de cuptoare.

La capătul scării interzise, ezită, apoi o luă la fugă în sus, păşind din două în două trepte. La capăt, ezită din nou. Avea două uşi în faţă, amândouă închise. Răsuci clanţa, încet. Prima cameră era goală.

Apoi deschise ce-a doua uşă, spre dormitorul comandantului.

Şi acolo o găsi, spânzurată de tavan, cu un şnur de draperie în jurul gâtului. Ţipătul lui îngrozitor răsună în casa goală.

— Rachel!

Mâna lui Moishe părea pierdută în cea a soldatului, mare şi negru, cu o faţă zâmbăreaţă, care îl scotea afară din lagăr. Americanul încerca să comunice cu el, arătând înspre pieptul lui Moishe.

— Evreu, Jude?

— Nu, dădu Moishe din cap.

Soldatul continua să se uite la el, întrebător. Moishe arătă cu degetul spre el însuşi.

— Ţigan…

— Nume? întrebă soldatul. NUME?

— Daniel, spuse Moishe, amintindu-şi de unul din ţiganii din lagăr.

— Oh, Danny, băiatule! rânji soldatul.

Moishe îşi lăsa în urmă toată familia, moartă. Avea aproape treisprezece ani. Era exact vârsta potrivită pentru Bar Mitzvah, ceremonia care urma să-l facă bărbat. Dar el nu mai era evreu.