Capitolul 1

Ochii ei încleştaţi de bătrâneţe se deschiseră larg, cu groază, când privi de pe ţărmul stâncos la apa învolburată de jos.

— Dar, Ben, ştii că nu pot înota, se rugă ea, strângându-l de braţ cu mâna ei osoasă, venele albastre reliefându-se sub pielea transparentă şi pătată.

— Trebuie să încerci, Betty, zise el, eliberându-şi braţul din strânsoare. Nu putea fi vorba de o luptă între trupul ei fragil, stăpânit de boală, şi al lui, musculos, bine întreţinut, nici chiar dacă ar fi fost de aceeaşi vârstă.

— Nu pot, protestă ea, scuturând capul atât de puternic, încât părul cărunt îi căzu pe ochi.

— Trebuie, insistă el.

Ea începu să plângă încet, supunându-se comenzii lui.

— Cum spui tu, Ben.

O sărută pe obraz şi apoi, cu o mişcare puternică, o împinse în apă. Ea se zbătu neajutorată, în timp ce curentul neînduplecat culese corpul ei vlăguit şi-l trase la fundul apei. Pentru câteva secunde, creştetul capului atinse suprafaţa apei, după care dispăru din nou.

Ar fi putut să o salveze – era un bun înotător – însă nu făcu nici o, mişcare, privind absent locul unde apăruse.

În sfârşit, o văzu. De data asta, îi apăru întreg capul. Încerca să respire, dar curentul era aşa de puternic, încât nu reuşi să se menţină la suprafaţă. Apa o acoperi din nou, trăgând-o în jos pentru ultima oară, cărând-o spre cascadele ucigătoare.

— Betty! ţipă, dându-şi deodată seama de ce se întâmpla, însă ştia că ea nu-l mai putea auzi. Soţia lui, la cei patruzeci şi şapte de ani ai săi, dispăruse pentru totdeauna.

Se trezi acoperit de o transpiraţie rece, fără aer, ca şi când el s-ar fi înecat. În anul ce trecuse de la moartea lui Betty, era a treia oară când avea acelaşi coşmar.

Marion spunea că acesta este un proces normal, datorat durerii, iar apele învolburate reprezentau o spălare a conştiinţei supravieţuitorului. Exagerase, gândi Ben. El ştia foarte bine ce reprezintă coşmarul, dar cum ar putea vreodată să-i explice? Cum ar putea să-i descrie lui Marion teribilul sfârşit al mamei sale? Chiar îi părea rău că-i pomenise de acele coşmaruri. Ura privirea grijulie de pe faţa ei, când îl cerceta atent, prin ochelarii cu ramă metalică, exprimându-şi părerea profesională cu acel ton protector, de la medic la pacient. Putea fi un bun psiholog, dar era fiica lui, şi nu avea de gând s-o lase să-l plictisească cu pălăvrăgeala ei. Ultima oară când au stat de vorbă, i-a ţinut o întreagă conferinţă despre „pericolele grave” ce pot surveni în încercarea de a scăpa de durere. Nu era prost, ştia ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor discuţii – Marion încerca să-l facă se simtă vinovat de vânzarea casei. Oricum, nu putea să-i poarte pică. Îi făcea chiar plăcere să o ştie venind din când în când pe la el, mai cu seamă acum, în urma divorţului.

Pentru ea, tihnita casă în stil victorian, ascunsă în spatele grădiniţei Flatbush, reprezenta perioada fericită a copilăriei. Pentru el, acum, fără Betty, era doar un spaţiu gol. Dorea să o considere de domeniul trecutului şi să păstreze numai amintirile frumoase.

Problema era că nu se gândise unde va locui, după ce casa va fi vândută. Agentul de vânzări imobiliare îl asigurase că vânzarea va fi o chestiune de durată, dar se înşelase, iar acum el avea mai puţin de o lună la dispoziţie ca să împacheteze şi să se mute.

Oh, Dumnezeule, ce o să se facă cu toate aceste vechituri?

Privi de jur împrejur camera pe care Betty o zugrăvise în urmă cu zece ani. Alb şi roz-extravagant, pur feminin. Habar nu avea ce să facă cu toate acele lucruri cu flori şi volănaşe. Dacă Marion ar fi dorit, ar fi donat Armatei Salvării canapeaua uzată, scaunele incomode, cu spătar drept, şi toate acele bibelouri inutile. Ar fi avut nevoie de un camion, ca să încarce toate nimicurile pe care Betty le cumpărase în ultimii săi ani de viaţă. Poate că aceasta avea legătură cu boala ei.

Ei bine, el se va debarasa de toate şi va cumpăra ceva nou, ceva al lui, pentru noua locuinţă, ceva îmbrăcat în piele fină, de genul celei pe care a ales-o pentru echipamentul sălii de gimnastică. Dar găsirea unei locuinţe nu va fi uşoară, având în vedere că toţi părăseau Manhattan-ul, năpustindu-se în Brooklyn.

O să aibă azi ceva timp pentru a căuta un apartament? Îşi consultă ceasul. În nici un caz în dimineaţa aceasta. Primul client avea să sosească la ora opt. Era Milt, agentul de film, vechiul său prieten.

Avea o jumătate de oră la dispoziţie ca să se pregătească. Făcu rapid un duş, apoi, îmbrăcat în halatul de casă, se îndreptă spre bucătărie, să-şi pregătească micul dejun: o omletă cu albuşurile a patru ouă şi un singur gălbenuş, o felie de pâine prăjită, fără unt şi un pahar cu lapte degresat.

Ciudată mai e şi viaţa asta; chiar şi în mijlocul celor mai rele traume şi celor mai mari schimbări, rămâi credincios vechilor obiceiuri. Dintr-o dată te trezeşti trecut de şaizeci şi nouă de ani, soţia ta a murit, casa ta este vândută, viitorul tău este sumbru şi, cu toate acestea, faci duş, îţi speli dinţii şi Îţi piepteni părul, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Odată micul dejun terminat, vasele spălate – mizeria era un lucru supărător pentru el – şi îndesate în coşul de vase, Ben îşi îmbrăcă hainele de zi: o pereche de pantaloni kaki, călcaţi cu grijă şi croiţi astfel încât să-i scoată în evidenţă talia zveltă şi abdomenul plat, o cămaşă cu dungi albe şi verzi, ce se mula pe pieptul şi braţele musculoase, şi o pereche de şosete verzi, asortate. Elegant. În vreme ce se îmbrăca, îşi aruncă privirea în oglindă. Văzu o faţă bine conservată, încadrată de o coamă de păr încărunţit, care se potrivea bine cu mustaţa tăiată îngrijit. Faţa aparţinea unui om în vârstă, dar corpul nicidecum. Avea o duzină de clienţi la sala de gimnastică – agenţi de bursă suficient de tineri pentru a-i fi copii – care îl priveau cu invidie. Ei bine, corpul tău trebuie ajutat, le spunea el, de fiecare dată. Dacă nu faci exerciţii în mod regulat, dacă nu ai grijă ce mănânci, dacă nu te odihneşti suficient şi nu renunţi la vicii – ţigări, cafea, alcool – la vârsta de treizeci şi cinci de ani, totul va lăsa urme.

Termină rapid cu îmbrăcatul, luând peste cămaşă un sacou bleumarin, şi se grăbi spre ieşire. În drum spre garaj, observă că tufa de liliac era gata să înflorească. Iubea liliacul şi mărgăritarul, acele flori fragile ce înfloresc o perioadă atât de scurtă, în fiecare primăvară, pentru ca să moară îndată ce trece luna mai. Îşi aminti de perioada când plantase cireşul şi mărul, ale căror fructe nu le va mai culege el, anul acesta.

Nelăsându-se cuprins de melancolie, ambală motorul maşinii Camaro, model sport, şi demară înconjurând Prospect Park pe latura de vest, pentru a ajunge la sala de gimnastică din Park Slope, la intersecţia dintre Union şi Seventh. Era o cursă de zece minute, pe care oricând putea s-o transforme într-o plimbare prin parc de o jumătate de oră, dar astăzi încerca să câştige ceva timp, pentru a căuta un apartament, aşa încât era mai bine să se grăbească.

Bens Body Builders – etajul 3, informa anunţul de la intrare. Pluralul se referea la echipament, pentru că Ben era singurul instructor. Credea în antrenamentul pe care îl coordona personal, fără asistenţi. Chiar de la deschiderea sălii, Ben a avut clienţi în permanenţă, culturişti, sau actori care aveau nevoie să se păstreze în formă. Dar în ultimii zece ani, ca urmare a teoriei pe care o enunţase cu mult timp în urmă şi care găsise în sfârşit adepţi în rândul tinerei generaţii, în programul său apăruse un nou exerciţiu: eliminarea stressului.

În momentul de faţă, avea o mulţime de clienţi ce îşi aşteptau rândul. Aceştia erau atraşi de programul său moderat – nu mai existau oameni care să creadă că rezultatele se obţin numai prin eforturi uriaşe, fapt susţinut întotdeauna de Ben – şi încântaţi de faptul că cincisprezece minute erau suficiente. Fericiţi, scoteau din buzunar cincizeci de dolari pentru fiecare şedinţă, considerând că au scăpat ieftin.

Ben urcă scările, sărind câte trei deodată şi deschise uşa camerei de aşteptare, care dinadins nu fusese echipată cu scaune, dar care avea o mulţime de materiale de citit agăţate de pereţi. Erau articole tăiate din ziare şi reviste, despre dietă, boală, totul în concordanţă cu principiile lui, plus o întreagă secţiune pe care el o numea „hrană spirituală pentru minte”. Ben credea cu tărie că sufletul şi trupul lucrează împreună.

Zâmbi, în vreme ce agăţa de perete sloganul: „Dacă ai un picior în ziua de ieri şi unul în ziua de mâine, te pişi pe ziua de azi”.

În sfârşit, deschise uşa sălii de gimnastică, o încăpere de zece pe treisprezece metri, având un perete acoperit cu oglinzi şi podeaua carpetată şi echipată cu diverse aparate pentru exerciţii fizice. Deschise casetofonul stereo şi introduse o casetă. Avea o gamă variată de muzică, pentru a satisface gusturile tuturor clienţilor: orchestrală, clasică, country şi ceva rock.

Un ritm tremurător umplu încăperea, apoi se auzi vocea lui Phil Collins.

Oh, oh think twice,

It’s another day for you and me in paradise…

— Dacă ăsta e paradisul, atunci eu voi încerca iadul spuse Milt intrând, răsuflând din greu. Liftul tău e din nou defect.

— Eu nu i-am dat drumul. Am crezut că vrei să urci pe scări.

Milt îşi scoase jacheta, dând la iveală un trup mic, dolofan, care întotdeauna îi amintea lui Ben de un coş cu fructe – trunchiul său era ca o pară, iar capul chel semăna cu un măr rumen. Ben nu putea înţelege de ce îşi irosea Milt banii pe şedinţele de gimnastică, când era clar un caz fără speranţă. Oricum, era bucuros că venise, deoarece era nostim să începi dimineaţa pălăvrăgind cu cel mai bun prieten.

Ceea ce-i lipsea trupului, Milt completa cu spiritul. Era totdeauna cu bună dispoziţie având o glumă sau o anecdotă amuzantă de spus.

În spatele ochelarilor mari, cu ramă de baga, ochii lui întotdeauna scânteiau veseli, ca şi cum ar fi ascuns o ghiduşie.

— Uită-te la tine, Milt – o anvelopă de rezervă, bună numai pentru a face o plută din ea.

— Ce glumă usturătoare, se strâmbă faţa durdulie a lui Milt, într-o suferinţă prefăcută. Tu trebuie să mă aduci într-o formă bună.

— Cincisprezece minute de exerciţiu zilnic o să te aducă în formă numai dacă vei înceta să mănânci acel hazzerei, cu care te hrăneşte Sarah.

— Ei bine, am văzut că te îndopi de fiecare dată, când vii la noi la cină.

— Milt, îi zâmbi răutăcios Ben, asta numai pentru ca Sarah să nu capete un complex în privinţa gătitului.

Râseră amândoi. Gătitul teribil al lui Sarah era ţinta preferată a glumelor lor.

Era ciudată reluarea prieteniei lor din copilărie, după ce Milt, care petrecuse treizeci şi cinci de ani la Hollywood ca un foarte cunoscut agent de film, se mutase înapoi în Brooklyn.

Sarah, împingându-l pe Milt să-şi caute câţiva dintre vechii prieteni a insistat să-i invite pe Ben şi pe Betty la faimoasa ei friptură înăbuşită, urmată de o partidă amicală de bridge. Sarah era originară din Bronx şi dorise să revină aici când Milt decisese să se retragă şi să se întoarcă „acasă”, în New York. Dar nici chiar voinţa ei evreiască, nu a putut-o întoarce în Bronx, aşa încât „s-a aşezat” în Brooklyn, dacă mutarea într-o casă la oraş , cu grădină la promenadă şi vedere a Manhattan-ului poate fi numită „aşezare”. Dar Milt nu s-a retras, pentru că agenţia lui, Famous Artists, i-a oferit un post la filiala ei din New York.

Friptura înăbuşită şi jocul de cărţi au devenit o obişnuinţă săptămânală, suficient de plăcută pentru cele două cupluri. Le făcea plăcere să-şi amintească de zilele bune din trecut, când Ben şi Milt erau puşti, şi băteau drumurile în Coney Island, sau se furişau în Ebbets Field, să privească la jucători. Uneori Ben devenea trist, gândindu-se la cât de naturale şi simple erau prieteniile în copilărie, când puteai spune prietenului cel mai bun cele mai intime secrete. Odată ce ai crescut, e atât de dificil să fii deschis, să ai încredere în oameni.

Momentul în care Milt a redevenit cel mai bun prieten al său s-a consumat acum doi ani. Era într-o seară, după cină, când soţiile strângeau masa şi făceau pregătirile pentru un joc de cărţi, iar Milt şi Ben luau o gură de aer curat, pe balcon. Milt s-a întors spre Ben, ochii săi arătând suferinţă, şi i-a şoptit:

— Cred că voi vomita, a spus, frecându-şi pântecul mare.

— Ce este? a întrebat Ben alarmat că Milt ar fi putut vomita chiar în acel moment, jos, pe promenadă.

Dar Milt a inspirat adânc, recăpătându-şi calmul, apoi a aruncat o privire spre sufragerie, unde soţiile lor discutau.

— O să-ţi spun ceva ce n-am mai spus niciodată nimănui, în viaţa mea, a anunţat solemn, cu o voce joasă.

— Ce?

Ben nu era sigur dacă Milt vorbea serios, sau spunea una din gumele lui.

— Urăsc friptura înăbuşită, făcută de Sarah.

— O urăşti? s-a uitat Ben mirat la prietenul său.

Nu fusese el martor, când Milt devorase o a doua porţie, cu mare încântare?

— Într-o zi o să mă omoare friptura asta, se prăbuşi el în şezlong, dar să nu sufli o vorbă despre asta, căci o prepară cel puţin o dată pe săptămână, şi dacă descoperă că o urăsc, o să fie distrusă.

Ben s-a aşezat lângă Milt, zâmbindu-i conspirativ şi i-a şoptit:

— O să-ţi mărturisesc ceva, Milt.

— Urăşti şi tu friptura înăbuşită?

— Mai rău.

— Mai rău? Ce poate fi mai rău?

— Urăsc jocul de cărţi.

— Dar tu şi Betty jucaţi de câteva ori pe săptămână.

— Ştiu, e o tortură pentru mine.

S-au privit unul pe altul şi au izbucnit în râs, şi cu cât râdeau mai mult cu atât deveneau mai isterici, până ce lacrimile au început să curgă pe obrajii lor.

Sarah a scos capul pe balcon.

— Trebuie să fie una din glumele porcoase ale lui Milt, a mormăit ea către Betty, căci numai asta i-ar fi putut face să râdă cu atâta poftă.

Din acel moment, prietenia lor a devenit specială, ca în zilele bune de demult, când erau copii.

— De ce zâmbeşti? întrebă Milt cu o voce uşor iritată, picături de transpiraţie formându-se pe fruntea sa, în vreme ce exersa la spalier.

— A, numai îmi aminteam…

— Da, vremurile bune de altădată, când erai tânăr şi nu asudai nici când făceai dragoste?

Milt îşi încetini ritmul şi-şi şterse sudoarea cu prosopul.

— Pariez că-ţi lipseşte Hollywood-ul, cu toate femeile şi romantismul lui, zise Ben schimbând caseta în aparat.

— Nu exista mult romantism la Hollywood, râse Milt, în vreme ce ridica cele două haltere, de patru kilograme şi jumătate fiecare. Toate acela staruri făcând dragoste, înseamnă numai publicitate.

— Cum, nu se face dragoste?

— Ooo, din plin. Dar nu între vedete.

— Şi cine o face?

— Agenţii, îi făcu Milt cu ochiul lui Ben.

— Fii serios. Tipi ca tine?

— Da. Vedetele concurează între ele pentru cele mai bune roluri, prim-planuri, şi se urăsc reciproc.

— Adevărat?

— Sigur. Acele „minunate femei” vin acasă după o zi de lucru şi ultimul lucru pe care doresc să-l vadă e unul din acei „minunaţi băieţi”. Sunt prea supărate, aşa că fac o baie, îşi pun cămăşile de noapte, dar nu pot să doarmă, şi atunci îşi cheamă agenţii.

— Nu glumeşti?

— Nu. Agentul vine, o ţine de mână, o dezmiardă, o linişteşte, o iubeşte, şi ea îi e recunoscătoare pentru asta.

Ben clătină din cap, dând muzica mai tare.

— Voi, agenţii, luaţi zece la sută din orice?

— Orice poate ajuta un client.

Ben râse.

— Ştii, mi-ar place să poţi depune la bancă câteva din iubirile de demult, astfel încât să le poţi scoate acum, ca o pensie, zise Milt aruncând greutăţile pe podea şi făcându-l pe Ben să tresară.

— Milt, ai numai sex în cap, zise Ben.

— Ei bine, când nu poţi s-o mai faci, îţi face plăcere să discuţi despre asta.

Ben nu răspunse.

— Hei, băieţel, încă mai lucrează toţi muşchii tăi?

Ben îi zâmbi răutăcios.

— Încă nu au inventat o maşină Nautilus, pentru asta.

Imediat ce o vor face, voi comanda trei bucăţi, una pentru mine şi două pentru tine, Milt.

— Mi se pare corect.

Terminându-şi exerciţiul, Milt îşi scoase echipamentul transpirat şi se întinse după hainele de stradă.

— Ei bine, plec. Michaelson e în oraş.

— Michaelson?

— Tipul care conduce agenţia.

Milt scoase o cămaşă curată, pe care o adusese în servietă şi se îmbrăcă în faţa oglinzii. Îl putu vedea în spate pe Ben, legănându-se în ritmul unui tango. Îşi învârtea partenera imaginară, absorbit de ritmul muzicii.

— Îmi aminteşti de ziua când tu şi Betty aţi luat premiul întâi, la acea competiţie pe Coney Island, oftă Milt. Când a fost asta… ’45?

— Cu mult timp în urmă. Păcat că nu se mai dansează tango, zise Ben cu o voce nostalgică.

— Presupun că ultimul tango a fost la Paris.

— Ce?

— N-ai văzut niciodată acel film, cu Marlon Brando? Nu, lui Betty nu i-a plăcut niciodată se meargă la cinema.

— Păcat. Rulează la Plaza, unde se prezintă filme vechi.

— Ştiu locul.

— Trebuie să mergi.

— Poate voi merge. Mă gândisem să caut un apartament în seara asta, dar la dracu’…!

— Ultimul tango la Paris o să-ţi placă.

Ben nu era sigur. Niciodată nu i-a plăcut Marlon Brando. Dar cât de rău putea fi filmul, dacă era vorba despre un tango?