Capitolul 1

Ploua torenţial, iar luminile bliţurilor o orbeau.

— Sheffy! Strigă unul dintre reporteri. Unde este

Sullivan? De ce n-a venit?

— Sheffy! Aici! Uită-te la mine! strigă un fotograf.

— Unde l-ai lăsat pe Sullivan? Nu vă mai iubiţi? se auzi o altă voce.

Warren şi şoferul o conduseră spre porţile cimitirului, încercând s-o protejeze. Şoferul îl împinse pe unul dintre cameramani care se apropiase prea tare.

— Lăsaţi-o în pace! Vine de la înmormântarea mamei ei, cretinilor.

Omul scăpă o înjurătură, ajutând-o pe Dareen să urce în limuzină.

Ce ciudat, gândi ea, era protejată de un bărbat pe care nu-l cunoştea. Şoferul era angajatul firmei care organizase înmormântarea lui Fawn.

— Hultanilor! strigă bărbatul furios către cei din corpul de presă şi trânti portiera maşinii.

Warren îl privi ciudat.

— Cine naiba se crede ăsta? Voinicul voinicilor? Ignoră chiar regula numărul unu a comportamentului, care spune clar că dacă nu eşti de spiţă regală, nu ai voie să insulţi presa.

Ea nu zise nimic. Continuă să-şi privească mâinile cu mănuşi negre până la cot.

— Unde-i Sullivan? strigă un fotograf, pe când limuzina se punea în mişcare. Sheffy, iubito! Unde este dragostea vieţii tale? insistă el.

— Îmi vine să-l omor pe Sullivan ăsta, răbufni Warren, aprinzându-şi o ţigară. E un şobolan nenorocit, putea să vină măcar acum. Oricum, va trebui să dea nişte explicaţii.

Dacă ar mai fi trăit Fawn, l-ar fi învăţat minte.

— Din păcate Fawn nu mai trăieşte, zise Dareen cu o voce egală, asta este problema.

Fawn, mama ei, acea femeie încântătoare, frumoasă, deşteaptă şi ambiţioasă, nu mai exista. Dareen nu putea să plângă, nu încă.

— Mda, zise Warren trăgând din ţigară. Îmi pare rău, puştoaico, nenorocită zi.

Şi ploua cu găleata.

Dareen îşi sprijini fruntea de geamul limuzinei. Era o fată înaltă, prea slabă, cu ochii mari şi privirea hăituită. Buzele îi erau strânse. Avea pomeţi înalţi, nasul frumos format, puţin cârn şi se machia întotdeauna când apărea în public.

Avea numai nouăsprezece ani dar se simţea sfârşită.

Părul ei blond-castaniu, lung, fusese prins foarte strâns la spate, atât de tare încât o dureau şi tâmplele. Purta cei mai buni cercei ai ei, safirele, ştiind că aşa ar fi vrut mama ei.

— Mai porţi inelul de logodnă? o întrebă Warren.

Ea îşi scoase mănuşa din mâna stângă, fără niciun fel de emoţie. Nu purta nimic pe degete.

— Nu, zise ea cu indiferenţă, l-am scos.

— Ar trebui să-l pui la loc, zise Warren cu un aer obosit.

Poate c-a fost mai bine că n-a apărut Sullivan. S-ar fi adunat mai multă lume ca acum. El oftă, apoi aspiră o dâră de fum. Era un bărbat scund, cu ceva păr negru rămas ca o insulă în mijlocul cheliei. Fusese, în ultimii şapte ani, managerul ei.

— N-am de gând să-l pun la loc, zise ea pe un ton impasibil.

Sullivan n-a venit niciodată cât a fost mama bolnavă.

Eu am insistat, dar el m-a refuzat mereu sub pretext că boala şi suferinţa ei îl deprimă.

— Sheffy, Sullivan este artist. Hai să lăsăm asta acum. O

să găsim o modalitate de a explica lucrurile. Dar îmi pare rău că a apărut şi problema asta.

— Sullivan nu este artist, răspunse ea. Este cântăreţ de rock, atâta tot. Fata făcu o pauză, privind cum ploua afară. Niciodată n-a venit s-o vadă. Şi nu-mi mai spune Sheffy, mă cheamă Dareen.

— Numele tău este totuşi Sheffy, un nume de un milion de dolari. Ţi-am mai spus, îmi pare rău că am adus subiectul ăsta în discuţie. Asta este deci problema, că n-a venit s-o vadă măcar o dată? Ce era să vadă, Sheffy? După acel prim atac, Fawn n-a mai ieşit din comă. Timp de trei luni n-a scos o vorbă. Iar ea, crede-mă nu şi-ar fi dorit să fie văzută aşa. Nu vreau să aduc ofensă morţilor, dar mama ta era o femeie foarte vanitoasă. Unde este inelul?

Ea nu-i răspunse, continua să privească ploaia care bătea în geamul limuzinei.

— Sheffy, insistă Warren. Sunt managerul tău, trebuie să-ţi apăr interesele. Ce naiba ai făcut cu inelul? Sper că nu i l-ai dat înapoi?

— De ce să i-l fi dat? întrebă ea încordată. Fawn l-a cumpărat din bugetul pentru publicitate, ne aparţine.

Apoi fata lăsă capul în jos amintindu-şi că Fawn nu mai era şi deci nu mai putea folosi cuvântul „noi“. În ultimele trei luni ea nu se mişcase de la căpătâiul lui Fawn, căci nu-i venea să creadă că o persoană atât de puternică se putea stinge văzând cu ochii.

— Poartă-l din nou, de mâine, ordonă Warren. Ai încheiat o logodnă care valorează o avere ca publicitate pentru tine... şi pentru Sullivan, este adevărat, doar nu vrei să strici totul dintr-o toană?

— Nu este o toană, şi nici logodna mea n-a fost una reală, zise ea fără a-l privi. Fawn a venit cu ideea asta.

— Şi? Doar ţi-a plăcut şi ţie! Nu te-am auzit plângându-te până acum.

— Lui nu i-a păsat niciodată de mine, de fapt nu-i pasă de nimeni. Îl interesează doar cariera şi banii lui.

— Sullivan te adoră, în felul lui, este drept.

— El a adorat-o pe Fawn. Ştia că este o femeie deşteaptă şi capabilă. Stăteau uneori şi vorbeau toată noaptea despre afaceri. S-a logodit cu mine dar nu era ceea ce-mi trebuia. Nu-l pot ierta că n-a venit s-o vadă.

— Eşti într-o dispoziţie proastă, zise Warren, şi e firesc să fie aşa. Dar să nu mai vorbim despre asta acum, avem alte probleme de discutat. Cariera ta, de exemplu.

Fata se întoarse şi-l privi insistent.

— Warren, n-am de gând să discut nici cariera mea acum. Mama abia a murit, ţi-aminteşti?

Warren oftă.

— Mda, dar dacă nu te superi, mama ta a fost o femeie cu nasul pe sus. Ce altceva ar fi vrut ea să discutăm acum?

Fii cu picioarele pe pământ, Sheffy. Moartea ei nu te-a luat prin surprindere, ştiai c-o să se întâmple. Fii fericită că...

— Ştiu, zise ea obosită, întorcând din nou capul spre ploaia care nu mai contenea. Trebuie să fiu fericită că n-a suferit mai mult. Bine, uite, sunt fericită pe tema asta, dar tot nu vreau să discut cariera mea, acum.

— Cariera ta a fost scopul vieţii ei, insistă Warren. Crezi că din întâmplare ai ajuns top model? Mai gândeşte-te. Ea a realizat totul, ea ţi-a creat imaginea, iar de acum, trebuie să ţi-o construieşti singură. Ai de luat decizii importante.

Trebuie să discutăm şi investiţiile tale. Sincer vorbind eu nu sunt de acord cu felul în care ţi-a administrat ea banii, va trebui să facem nişte modificări şi aici. Cred că ar trebui să începem prin a...

— Te rog, Warren. Fata îşi rezemă fruntea de geamul limuzinei, simţind că răcoarea acestuia îi făcea bine.

— Sheffy, insistă el, crede-mă. Fawn ar vrea ca noi să discută în problemele astea, acum. Sunt multe decizii de luat.

— O să mă gândesc mai târziu la ele. Dareen închise ochii.

Warren nu mai pretinse că era afectat de moartea lui

Fawn. De fapt, era un om de afaceri şi asta se simţea până şi din glasul lui.

— Ar fi bine să te gândeşti acum la tot ce ai de făcut.

Uite, Dareen, tu te afli într-o situaţie unică. Eşti în vârf acum, eşti modelul numărul unu al New Yorkului. Ai aerul mistic pe care ţi l-a impus Fawn, ai imaginea pe care ţi-a creat-o ea. Ai ajuns foarte sus la cei nouăsprezece ani ai tăi. Nu văd unde te-ai mai putea duce acum pentru a realiza mai mult. Dar trebuie să fii atentă, trebuie să-ţi programezi fiecare pas. Acum, dacă nu mai este Fawn, trebuie să se ocupe cineva de imaginea ta şi mă gândeam la individul ăla care-i face publicitatea lui Sullivan. E un tip destul de agresiv.

Dareen nu se obosi să deschidă ochii.

— Directorul de imagine al lui Sullivan? Nici vorbă,

Warren. Nici în cel mai oribil coşmar nu m-aş gândi la el.

— Tu şi Sullivan formaţi un cuplu extraordinar.

— Noi doi nu formăm un cuplu, Warren. A fost totul de pentru ochii presei. Toată viaţa mea a fost, de fapt, doar de ochii presei.

Warren o privi dezgustat.

— Toată viaţa ta este doar de ochii presei, o maimuţări el. Acum ai devenit şi melodramatică. Ai tot ce-şi poate dori o femeie de la viaţă, fetiţo. Fawn ţi-a dat toate astea.

Vrei să le pierzi? Dacă nu, lasă patetismul şi ascultă ce am să-ţi spun.

Dintr-o dată capul începu s-o doară foarte tare. Toată viaţa ei părea fără sens şi ireală. Deschise ochii ei mari, negri, şi-l privi obosită.

— Cine ţi-a spus că-mi doresc totul pe lume? Cine ţi-a spus că-mi place să fiu model?

— Fawn. Şi cine îndrăznea să-i spună nu lui Fawn?

Nimeni, ştii bine asta. Nici tu, nici eu, nici măcar Sullivan.

— Aş vrea să plec pentru un timp, zise Dareen, cu ochii pe fereastră.

— Bine, bine, lasă asta acum. Mai rezolvăm din probleme, apoi poţi să pleci o săptămână. Du-te la Bar

Harbour. Sau la Cape Ann.

— Nu-mi ajunge o săptămână, îmi trebuie cel puţin un an.

— Ai înnebunit? Un an? Warren ridică tonul, indignat.

Unde să te duci un an? Ştii cât ai pierde în timpul ăsta?

— Am anulat totul când mama... când Fawn s-a îmbolnăvit. Acum nu am niciun contract.

— Mă uluieşti, Dareen. Scuză-mă, dar Fawn cred că se răsuceşte în mormânt când te aude vorbind.

— Vreau să mă duc undeva, în sud, zise ea ca pentru sine.

— În sud? repetă Warren.

Ea încuviinţă din cap.

— Sheffy, Fawn a muncit pe rupte ca să scape de sudul ăla blestemat, acolo unde vrei tu să te întorci acum.

— Dar astăzi sunt într-o maşină funerară, Warren. Toate strădaniile ei au fost zadarnice! Ţi-am spus că plec şi o voi face. Deja am aranjat câte ceva în acest sens.

Warren o privi de parcă l-ar fi anunţat că se retrage la o mănăstire.

— Fii serioasă, Dareen.

— După cum ţi-am mai spus, mă întorc în sud.

Warren lăsă să-i scape o înjurătură.

— Nu te laşi, nu?

Fata dădu din cap.

Warren o privi uimit de parcă nu-i venea să creadă.

— Din păcate înţeleg că nu se mai poate face nimic cu tine, zise el dezgustat.

Fata îl privi întrebător.

— Întotdeauna m-am întrebat cum a putut Fawn să crească o fetiţă atât de supusă ca tine. Dar acum, brusc, văd de ce eşti capabilă şi cât eşti de încăpăţânată. Vrei să pleci şi gata, indiferent de consecinţe.

Fata încuviinţă.

— Trebuie să plec, o vreme. Totul mi se pare o nebunie. Poate că aşa a fost întotdeauna şi eu am fost prea naivă ca să înţeleg.

— Nu poţi să pleci fără să apară şi consecinţe. Ce vei face cu Sullivan?

Dareen păru că se gândeşte un moment. Fusese îndrăgostită de Sullivan, sau aşa crezuse. Se îndrăgostise de el la şaptesprezece ani, iar povestea lor de dragoste fusese una dintre cele mai mediatizate din America.

Numai că nu fusese o poveste de dragoste. Sullivan o săruta doar când erau fotografi în preajmă.

— Dacă Sullivan o să-mi simtă lipsa o să vină după mine, bănuiesc. Şi într-un fel, ea spera că aşa va fi.

— Eşti nebună, zise Warren scuturând din capu-i chel. Ai nouăsprezece ani şi nu ştii nimic. Întotdeauna a existat cineva care să aibă grijă de tine. Fawn îţi spunea şi când trebuie să strănuţi, când poţi să-ţi ştergi nasul. Acum va trebui să preiau eu toate problemele tale. Nu poţi pleca acum singură,

Dareen, n-o să te descurci, nu ştii nimic despre viaţă.

Dareen nu-l mai auzea, trebuia să plece, acesta era singurul lucru important.

— Ascultă, zise Warren disperat. Cel puţin promite-mi că nu rupi logodna. Dacă nu te gândeşti la cariera ta, gândeşte-te la răul pe care i-l faci lui Sullivan.

Dareen încuviinţă printr-un gest din cap.

— N-o s-o rup, promise ea, cu condiţia să nu se mai facă publicitate despre asta, îl rugă ea. S-o lăsăm să moară de la sine, nu? Sullivan n-are nevoie de mine. N-a avut niciodată.

Warren dădu din cap exasperat, în semn că nu mai avea argumente.

Dareen îşi privi mâinile lungi şi prea subţiri. Câteodată se întreba cine era ea cu adevărat. Nici nu-şi mai amintea vremurile când nu trebuia să pozeze în faţa aparatului de fotografiat pretinzând că este ceea ce nu era. Nimic din viaţa ei nu era real, ci doar o imagine pentru alţii.

— Nu ştii nimic, zise Warren supărat. Nimic. N-am întâlnit până acum o persoană ca tine care nu ştie pe ce lume se află. Fawn lua în piept toate greutăţile, în locul tău, ea lupta cu toţi. Tu nu ai nici cea mai vagă idee ce înseamnă realitatea. Sheffy? Mă asculţi?

— Mă numesc Dareen, zise ea.

Arcadia, scria pe panoul de la graniţa dintre state. Cu litere mai mici scria: populaţia este de 4126 oameni de treabă şi câţiva cârcotaşi bătrâni. Există şi câţiva câini de vânătoare.

Dareen zâmbi. Chevroletul ei plin de praf, cu plăcuţe pe care era scris numărul de New York, apăru dintr-un nor de praf. Arcadia, aici era capătul călătoriei ei.

Era o după amiază toridă, ca în sud, şi în Arcadia toată lumea părea că moţăie. Mimozele care creşteau pe strada principală se unduiră ca trezite din somn la trecerea maşinii ei. La umbra unei magnolii care creştea pe peluza unei case, odihnea un câine întins, fericit, probabil unul dintre câinii de vânătoare, menţionaţi la intrarea în localitate.

Încetini. Pe peluză se afla un panou pe care citi:

ME FEE AGENŢIE IMOBILIAR~

VÂNZ-RI, EVALU-RI, ÎNCHIRIERI

ASIGUR-RI

Coborî din maşină, întinzându-se fericită, căci simţea nevoia s-o facă: condusese mult în ultimele trei zile. Dar meritase efortul; acum se simţea destinsă şi calmă. Îşi trecu o mână prin păr. Apoi, conştientă că îmbrăcămintea îi era cam şifonată, încercă să şi-o netezească puţin cu mâinile, dar fără succes. Îşi puse ochelarii de soare pe nas şi începu să privească în jur. Ceea ce vedea era total diferit de Manhattan, dar de fapt aşa şi sperase să fie.

Deschise o uşă care scârţâia cumplit şi intră într-un birou unde era foarte cald căci ventilatorul din tavan nici măcar nu reuşea să mişte aerul. Un bărbat slab, cu chelie ridică încet capul spre ea din hârtiile lui. Cu toate că era atât de cald, bărbatul era îmbrăcat cu cămaşă cu mânecă lungă, vestă neagră şi cravată. Atenţia ei fu atrasă de ziarul pe care-l citea acesta. O făcu să strângă din dinţi disperată.

O, nu, îşi spuse ea.

„Top— modelul care este acum în doliu după mama ei se va căsători cu steaua rock“, spunea un titlu mare de pe prima pagină.

Dareen se opri în loc, descumpănită. Acum se bucura că nu era deloc machiată, şi arăta ca o fată obişnuită.

Warren îi promisese că nu va mai face publicitate legată de ea şi Sullivan, dar se pare că nu putuse să oprească o campanie deja declanşată. O fotografie mare de pe prima pagină o arăta pe ea ascunzându-şi faţa de fotografi. Peste figura ei era scris: unde se afla logodnicul când frumoasa îşi îngropa mama? Citiţi amănunte în pagina a şasea.

Iar domnul Me Fee citise acea pagină. Ridică iritat privirea spre ea, dar nu păru a o recunoaşte. Ea-şi scoase nervoasă ochelarii. Fără ei arăta foarte tânără şi vulnerabilă.

Întinse mâna bărbatului din faţa ei.

— Domnul Me Fee? întrebă ea. Sunt Dareen Sheffield.

Era adevăratul ei nume, pe care rareori îl folosea.

Bărbatul înclină din cap şi întinse mâna fără a-i arunca vreun zâmbet binevoitor. Era clar că nu făcea parte din cei

4126 de oameni de treabă ai oraşului.

— Sunt de la New York, continuă ea, am vorbit la telefon pentru închirierea fermei Bailey, parcă. Dareen se opri aşteptând ca şi individul din faţa ei să scoată o vorbă.

— Sheffield, zise el cu o voce stridentă, de cârcotaş.

Sheffield... Da, ferma Bailey. Vă aşteptam dis-dedimineaţă, aţi întârziat.

— Tennessee este mai departe decât se vede pe hartă, zise ea, zâmbindu-i de parcă s-ar fi disculpat.

— Tennessee este la distanţa la care trebuie să fie! pufni el.

Ea nu avea nici cea mai vagă idee despre ce voia să spună individul din faţa ei, dar nu mai zise nimic.

Bărbatul o privi o clipă apoi zise:

— Este plin de cântăreţi fără valoare care celebrează infidelitatea şi beţia prin toate parcările, zise el. Tot aşa cum Nashville este plin de femei vopsite strident şi bărbaţi care nu ştiu să cânte decât muzică country.

Dareen clipi de câteva ori. Oficial, ea era încă logodită cu un astfel de bărbat care cânta la chitară. Era drept că

Sullivan nu cânta country ci rock, dar fără îndoială domnul

Me Fee ar fi considerat că asta era şi mai rău.

— De la New York sunteţi? întrebă el. Apoi îşi făcu vânt cu ziarul din faţa lui, pe care-l îndoise la mijloc.

Ca hipnotizată, Dareen îşi urmări propriul chip pe măsură ce ziarul se mişca înainte şi înapoi.

— Da, zise ea.

— Şi ce vă aduce în Arcadia? o întrebă omul privind-o suspicios.

— Nimic, îi răspunse ea. Apoi, realiză că răspunsul ei fusese cam lipsit de logică şi adăugă: am avut un deces în familie şi am simţit nevoia să plec pentru o vreme.

Tocmai atunci, ea îşi dădu seama că nici nu ştia ce voia să facă, ştia doar că voia să stea ascunsă de lume o vreme, să-şi revină apoi să stabilească ce vrea de la viaţă.

— Am nevoie de timp să mă gândesc la multe lucruri, zise ea pe un ton de confesiune.

— Da, dacă asta simţiţi acum... zise domnul Me Fee.

Poate că ar trebui să discutăm despre chiria pe care trebuie s-o achitaţi în avans.

Dareen oftă.

— Nicio problemă, am venit pregătită.

Poate Fawn avusese dreptate şi totul pe lumea asta se reducea la bani. Deschise poşeta.

— Voi plăti chiar acum, zise ea. Acceptaţi cecuri de călătorie?

— Luaţi loc puţin, zise domnul Mefee, devenind dintr-o dată foarte prietenos.

El o urmări cum semnează cecurile, apoi le numără atent.

— Cred că vă amintiţi că nu v-am promis nimic legat de starea proprietăţii.

Dareen înclină capul.

— Da, mi-amintesc, dar nu am nevoie decât de linişte şi o privelişte frumoasă. Pe un munte, undeva.

— În privinţa asta, zona noastră este favorizată. Dacă am putea închiria doar pe criteriile astea, n-am avea probleme. Dar trebuie să mai ştiţi că dacă vreţi să vi se repare casa va trebui să plătiţi.

— Bine.

— Văd că sunteţi o persoană uşor de mulţumit.

— Întotdeauna mi-a plăcut să mă înţeleg bine cu cei din jur. Şi ăsta era adevărul. Încercase din greu să-i mulţumească pe cei din jur. Poate că se străduise prea tare, îşi spuse ea.

— Sper că sunteţi conştientă de ceea ce vă aşteaptă, chicoti bărbatul din faţa ei. Este o fermă cam izolată. Aveţi doar un vecin, şi ăla rău. Este un tip nesuferit, dar dacă aveţi ceva de făcut puteţi să-l chemaţi pe el. Este proprietarul vinăriei.

— Vinărie? repet Dareen.

— Da, vinăria Du Long, răspunse Me Fee, cu buzele ţuguiate de parcă i-ar fi împărtăşit un mare secret.

Dareen ridică din umeri. De fapt, n-o interesa deloc ce făcea vecinul ei de fermă. Nu ştia mai nimic despre această zonă. După moartea mamei sale se dusese în apartamentul lor şi fără să se uite înfipsese un bold pe harta Statelor Unite. Acesta se nimerise pe micul orăşel

Arcadia. Nimeni n-o va găsi vreodată aici.

— Doamna de la care închiriaţi ferma, nu-l prea are la inimă pe acest Du Long, zise agentul imobiliar scuturându-ş i capul chel. Nici eu de altfel. Familia Du Long visează de mult să cumpere ferma Bailey. Să cultive şi mai mulţi struguri. Omul pronunţă cuvântul cu o strâmbătură din nas. Dar n-o să apuce ei să pună mâna pe ferma Bailey!

Doamnei Bailey nu-i plăc băuturile. Nici mie de altfel.

Cine pune o picătură de băutură în gură este ca şi cum ar lăsa în mod conştient să i se ia minţile.

— Mda, zise Dareen care nu ştia cum să plece mai repede.

— Domnul Rupert Du Long a făcut tot posibilul să cumpere toate pământurile din zonă, pe care să-şi cultive blestemata asta de viţă de vie, pufni domnul Me Fee. Şi să vă mai spun ceva. Domnul Me Fee se aplecă peste birou de parcă ar fi vrut să-i împărtăşească unul dintre cele mai teribile secrete. Nu numai că şi-a forţat vecinii să-i vândă pământurile, şopti el, dar are şi nişte obiceiuri condamnabile, mai ales legat de băutură şi femei. Este un donjuan convins. Căsătoria părinţilor lui a fost un fiasco de la început. Mama lui era o fiinţă mică şi neînsemnată care n-a putut face faţă cerinţelor familiei soţului, aşa că a început să folosească tranchilizante. Cred că n-a mai avut mintea limpede în ultimii zece ani. Nu-i de mirare că el n-are niciun pic de respect pentru cei din jur.

Dareen dădu semne de nerăbdare căci n-avea chef să asculte bârfa lui Me Fee.

— Ba chiar mai mult, îşi ţuguie domnul Me Fee buzele a dezgust, omul ăsta a poluat mediul, de până şi păsările de pe aici umblau bete!

— Ce-a făcut? întrebă Dareen.

— A turnat resturile de la strugurii fermentaţi în sistemul de alimentare cu apă şi astfel s-au îmbătat şi păsările, zise Me Fee cu o privire în care se citea oroarea.

Ca să nu mai spun nimic despre possum sau pitpalac. Aţi auzit expresia beat-mort? E bine, pe dealurile lui Du Long chiar şi sconcşii sunt beţi. Este oribil ce se întâmplă acolo.

Eu sunt îngrozit.

Dareen nu mai ştia ce să creadă căci imaginea aceasta de groază cu păsări bete care intrau cu ciocurile direct în pini sau cu possumul beat la margine de drum nu prea se potrivea cu nimic.

— Oricum, domnul Du Long are o mulţime de angajaţi care abia aşteaptă să le mai pice ceva de lucru, aşa că dacă veţi avea nevoie de ajutor sunt sigur că veţi rezolva imediat. Dar v-am spus toate acestea pentru ca să vă asiguraţi că omul pe care-l angajaţi este treaz.

Omul mai scoase nişte sunete care exprimau mirarea şi dezaprobarea faţă de ce se întâmpla pe acolo, apoi îi întinse cheia casei.

Dareen se ridică imediat şi porni către uşă. Acest domn

Me Fee i se părea un cârcotaş cam greu de suportat.

— Încă ceva, domnişoară Sheffield, mai zise el ridicându-se de la birou. Dareen se întoarse de la uşă. Era obosită iar ochii ei mari păreau şi mai mari din cauza lipsei de odihnă.

— Mi-aţi spus că vreţi casa mobilată şi m-am ţinut de cuvânt.

— Foarte bine, zise Dareen zâmbind obosită. Apoi, se întoarse din nou să plece.

— Dar mobila nu este în casă. Ultimii chiriaşi au avut mobilă, aşa că au depozitat-o pe cea existentă în pod. Va trebui să chemaţi pe cineva să v-o coboare.

— Foarte bine, repetă Dareen, dornică să scape cât mai repede de acolo.

Vorbele lui nu produseră niciun efect în mintea ei decât târziu, după ce ieşi din oraş. Atunci începu să scuture din cap nemulţumită. Mobila era în pod? Individul ăsta îi închiriase o casă cu mobilă care se afla în pod? Iar vecinul era un om care îmbăta şi păsările?

Dareen zâmbi nervos. Poate că Warren avea dreptate, ea nu era capabilă să-şi poarte singură de grijă. Îşi aminti de chipul ei publicat pe prima pagină a ziarului şi nu-i mai veni să zâmbească. Se strădui să ignore această amintire ca şi pe altele la fel de neplăcute. Conduse tot drumul apoi, fără a se mai gândi la nimic neplăcut.

Pădurile de stejar şi pin făcură curând loc culturilor de viţă-de-vie care păreau că ocupe totul de o parte şi de alta a drumului. Un anunţ îi invita pe trecători să viziteze castelul Du Long, să guste vinurile naturale şi să viziteze pivniţele. Deci intrase deja în localitatea Du Long. Semnul de la intrare anunţa 300 de locuitori dar, fără cârcotaşi.

Chevroletul ei urcă panta destul de abruptă a dealului de la ieşirea din localitate. Un alt indicator o informa că se afla pe muntele Du Long. Probabil familia asta posedă jumătate din ţară, se gândi ea, cu excepţia celor câteva hectare pe care le închiriase ea. Atunci observă indicatorul care marca drumul spre ferma Bailey. Îşi impulsionă

Chevroletul spre acel ultim urcuş. Când ajunse în vârful muntelui priveliştea de acolo îi tăie respiraţia. Era mult mai mult decât îşi imaginase ea.

Parcă maşina sub un dud bătrân din faţa casei şi se uită în jur. Casa era vopsită într-un vernil— deschis, cu o dungă galbenă, şi avea în faţă o verandă minunată.

Dareen coborî din maşină dar acum nu mai simţea oboseala. Era doar puţin ameţită de aerul înmiresmat al serii. De undeva se auzi cântând o pasăre. Soarele tocmai apunea, iar ea se întoarse spre vest şi trase aer în piept.

Cerul era tot auriu şi putea vedea până în depărtare.

Undeva sub nivelul la care se afla ea trecea un râu şi dincolo de el, munţi cât vedeai cu ochii.

Privind cerul şi valea aceea dintre munţi ea ştiu că indiferent cât de iraţional şi instinctiv ar fi părut ceea ce făcuse, merita totul cu prisosinţă.

Dareen petrecu săptămâna făcând curăţenie, frecând podelele, pentru ca acea fermă să arate ca un cămin. Nici nu simţi oboseala căci făcu totul cu bucurie, pentru casa ei. Pentru prima oară în viaţă lucrurile păreau fireşti, fără umbră de artificial.

— Iluzia este totul, obişnuia să spună Fawn. Aşa că

Dareen se lăsă încântată de realitate, indiferent cât de umilă era.

Singurul moment prost fusese atunci când intrând în dormitor găsise o fotografie a ei pe un perete, pusă probabil de cel care închiriase casa până atunci. O rupse imediat.

I se păru ciudat că propriile ei fotografii puteau s-o mai surprindă şi acum. Ea nu se considerase niciodată frumoasă. Fawn îi repeta întruna că nu este frumoasă, ci că avea trăsături bine conturate şi era fotogenică.

Sub fotografia ei găsi nişte comentarii ale fotografului.

„Ochi de gazelă, scria acesta. Ochi inocenţi, umbriţi de cele mai lungi gene. Gură senzuală, ca de pluş. Cine este ea? Ispita sau copilăria? Ispita şi copilăria?

— Este comitetul pentru curăţenie, şopti ea aruncând fotografia la gunoi. Se bucura că lăsase în urmă astfel de nonsensuri. Chiar şi lunga, nefericita ei dragoste cu

Sullivan părea ceva de neînţeles acum.

Aici avea o viaţă reală, cu probleme reale: de exemplu, mobila. Toată ferma avea o singură sobă şi un frigider, câteva scaune pe care reuşise să le aducă singură din podul plin de hârburi. Doamna Bailey, proprietăreasa, aruncase aici tot ce nu-i mai trebuia. Se afla acolo un amestec bizar de anticărie şi lucruri desperecheate.

Văzuse o sofa veche cu pluş roşu, un cuier din coarne de cerb şi o lampă făcută dintr-un extinctor de alamă.

Nu avea cum să scoată singură sofaua de acolo, sau salteaua şi cadrul patului. Dormi aproape o săptămână pe podea, în sacul de dormit cu care venise de la New York.

I se părea că trăieşte ca un deschizător de drumuri, ca o supravieţuitoare, dar avea perspectiva că va dormi din nou într-un pat. Se duse în Arcadia la o cabină telefonică şi sună la vinăria Du Long să ceară ajutor.

— Nicio problemă, i se răspunse. Trimitem pe cineva, dar ar putea dura mai mult timp căci suntem la recoltare.

Bine aţi venit, încercăm să vă ajutăm.

A doua zi se afla în fânar şi încerca să-şi reamintească piesele mobilierului pe care-l văzuse în pod. Dar de ce înghesuise cel dinaintea ei mobila în acel loc imposibil?

De la vinărie i se spusese că imediat ce va fi cineva disponibil i-l vor trimite. Între timp trebuia să improvizeze, căci la asta se pricepea. Soarele după amiezii se strecura şi prin uşile podului de unde încercă să scoată salteaua patului, dar cu toate eforturile ei n-o putu mişca.

Pe când îşi îndesa buzunarele cu mici articole de bucătărie zări un lampadar făcut dintr-un extinctor. Avea nevoie de mai multă lumină în casă. Îl luă, fiind sigură că îi va găsi locul adecvat. Cu toate acestea, când încercă să-l coboare constată că n-o putea face din cauza abajurului pe care trebui să-l deşurubeze. Reuşi s-o facă şi porni fericită pe scări, cu abajurul într-o mână şi lampadarul în cealaltă. Era ciudat ce mulţumire puteau să-i producă aceste mici lucruri pe care le putea rezolva singură. Era convinsă că numai lucrurile obişnuite îi aduceau mare bucurie. Reuşi să coboare scara în aceste condiţii dificile, cu mâinile tremurându-i din cauza efortului. Auzi un zgomot care venea de jos şi se întoarse într-acolo.

— Trebuie să admir cu câtă grijă ai făcut coborârea, ai stil, nu glumă.

Dareen se întoarse rapid spre direcţia din care se auzise vocea, strângând lampadarul în braţe de parcă ar fi simţit nevoia de protecţie.

Se afla în faţa unui bărbat înalt şi musculos, îmbrăcat în jeanşi şi un tricou pătat de transpiraţie. Avea părul castaniu, bogat şi un zâmbet aproape permanent pe buze. Se sprijinea de uşa podului. Nu era bărbierit, era plin de praf şi transpirat, de parcă ar fi venit de undeva, de pe un şantier.

Dareen se strădui să-şi reprime teama. O,

Dumnezeule, îşi spuse ea, cine era acest bărbat şi ce căuta aici? Warren avusese dreptate, nu era bine că plecase singură în necunoscut.

— Cine eşti? Ce cauţi aici? Ieşi din casa mea!

Dar din vocea ei, după cum constată singură, lipsea tonul autoritar.

Bărbatul nu făcu nicio mişcare. Era chipeş, şi continua s-o privească uşor amuzat. În cele din urmă ridică mâinile în sus.

— Am venit cu un scop foarte paşnic, zise el.

Numai atunci realiză Dareen că era mult mai prăfuită şi mai neglijent îmbrăcată decât el. Avea praf şi în ochi, iar şortul îi era plin de paie. Bărbatul îi privi picioarele care se vedeau destul de bine, apoi o privi în ochi.

— Am un mesaj pentru tine, sunt de la cramă.

Dareen răsuflă uşurată, căci nu se aştepta ca acei cu care vorbise să trimită pe cineva atât de repede.

— N-am vrut să te sperii, zise el pe un ton foarte calm, scoţând din buzunar o foaie împăturită. Dareen se uită la numărul imprimat pe tricoul lui. Pe piept era scris „Crama Du Long“, apoi numele bărbatului: Rip C.

Field.

El îi întinse bucata de hârtie.

— Trebuie să-l suni pe Warren, spune că este urgent.

Poţi folosi telefonul de la cramă.

Încurcată, Dareen schimbă lampadarul în mâna stângă şi luă hârtia. Era atât de surprinsă de apariţia bărbatului încât nu se mai întrebă cum o depistase Warren. Încercând să înghesuie bucata de hârtie în buzunarul şortului, scăpă aparatul de curăţat cartofi.

— Ah!

Bărbatul scutură din cap şi un zâmbet îi apăru în colţul gurii.

— Sper să nu te supere întrebarea mea, dar a fost chiar aşa de reuşită petrecerea?

— Ce petrecere? întrebă Dareen care nu înţelegea nimic. Atunci observă că ochii bărbatului erau albastru cenuşii, iar sprâncenele bogate. Ochii contrastau cu pielea lui foarte bronzată.

— Petrecerea din fânar, îi răspunse el, arătând spre scară. Bărbatul se apropie de ea şi-i luă lampadarul din mână. Nu la astfel de petreceri îşi pun femeile abajururi pe cap? Şi sunt total neinhibate?

— Oh! exclamă Dareen, după ce-i smulse abajurul din mână, prea ruşinată pentru a mai scoate vreun cuvânt.

El se mulţumi să râdă şi s-o privească. Apoi îşi duse din nou mâna la centura pe care o purta, pe a cărei cataramă era gravat Peter Pan, cântând din fluier.

Inima ei începu să bată într-un ritm aproape normal, dar nu se putu abţine să se gândească la cât de ridicolă trebuie să fi fost coborând pe scară cu lampadarul în mână. Dar simţul umorului îl depăşi pe cel al demnităţii şi fata începu să râdă, arătându-şi gropiţele. Ochii ei mari, negri, întâlniră ochii lui albaştri şi rămaseră aşa privindu-se destul de mult timp, poate chiar prea mult, îşi spuse ea.

Bărbatul o studia cu acelaşi zâmbet pe buze.

— Bine ai venit în localitatea noastră, îi spuse el. Acum, lasă-mă să te ajut cu lampadarul ăsta. Nu ştii când se produce vreo scânteie şi se aprinde ceva pe aici...

— Într-adevăr, nu poţi şti, zise ea, spunându-şi că nu trebuia să se afle acolo, pe scară, zâmbindu-şi cu un străin. Era un bărbat chipeş, ăsta era adevărul, cu ochii aceia albastru cenuşii, cu părul castaniu uşor ondulat, cu nasul acela obraznic. Poate că era muncitor la cramă, cine ştie, dar avea ceva, un farmec anume, ceva dezarmant în felul în care aborda lucrurile. Dareen nu-i mai zâmbi. El observă schimbarea.

— Trebuia să te anunţ mai devreme de prezenţa mea aici, zise el, ca o scuză, dar n-am vrut să te sperii şi să cazi cumva. Oricum, nu trebuie să cari singură toate lucrurile alea din fânar singură.

Dareen îşi îndepărtă o şuviţă care-i căzuse pe frunte şi încercă să arboreze un aer demn.

— Ştiu, zise ea. Am sunat la cramă, aveam nevoie de ajutor.

— Da, consideră că eu sunt ajutorul pe care-l aştepţi.

Ea porni spre uşa hambarului. În trecere îl atinse, ceea ce o făcu să simtă ceva ciudat ca un curent care-i traversă braţul. N-ar fi trebuit să lase ca privirile lor să se întâlnească acolo, la fânar. Dar ceva din ea, nici ea nu ştia ce, reacţionă la masculinitatea lui şi simţea oarecare plăcere să-l aibă aproape.

— Ei, ce zici? Îmi acorzi slujba asta? întrebă el.

— Desigur, zise ea fără a fi prea convinsă că asta dorea.

Omul din faţa ei părea mult prea bărbat, faţă de cei cu care se obişnuise ea. Dar nu va fi prea multă distracţie, domnule Field.

Spre uimirea ei, bărbatul dădu capul pe spate, pufnind în râs. Dareen îl privi uimită.

— Domnule Field! Nu te formaliza! Spune-mi Rip, aşa-mi zice toată lumea.

— Nu voi renunţa la formulele de politeţe, oricum.

— Eu îţi voi spune Ochi negri, de asta să fii sigură. Bine ai venit, Ochi negri.

Dareen nu mai ştiu ce să-i răspundă sau cum să reacţioneze, dar cu o strângere de inimă simţi că şi-ar fi dorit ca măcar odată Sullivan să se obosească s-o privească aşa cum o făcuse bărbatul ăsta, ca pe o femeie tânără pe care o doreşte.