Capitolul 1

O lumină aurie scălda stâncile colţuroase, anticipând apusul. Firele de iarbă se aplecau supuse sub boarea serii, foşnind misterios.

Un drumeţ, călare pe un cal gri arab gonea pe drumul nisipos. Atingerea hăţurilor pe partea dreaptă a gâtului lung şi încordat al calului îl struni spre întinderea stâncoasă, părăsind drumul.

Brandy Ames îşi opri calul pe vârful unei stânci, privind întinderea ce se defăşura la picioarele ei.

Bidiviul îşi încordă gâtul, nemulţumit de strânsoarea hăţurilor şi îşi scutură nerăbdător capul.

Cerul albastru era brăzdat spre vest de dungi portocalii.

Soarele se pregătea să apună. Părul auriu al lui

Brandy căpătase o nuanţă arămie.

— Aş fi vrut să fiu pictoriţă, ca să imortalizez priveliş tea asta, îşi spuse ea, mângâind absentă, cu un gest obişnuit gâtul calului. Este absolut magic. Parcă aş privi un boboc, înflorind cu încetinitorul.

Calul fornăi şi Brandy îl mângâie râzând.

— Devin prea fantezistă, Rashad? Când vom ajunge să ne cunoaştem mai bine, o să-ţi dai seama că mă pasionează apusurile de soare din Arizona.

Brandy sări din şa plină de graţie şi naturaleţe, apropiindu-se de marginea prăpastiei. Cerul devenise sângeriu.

Ochii ei verzi străluciră. Gura ei delicată şi perfect conturată se arcui uşor, într-un zâmbet de încântare.

Era o femeie frumoasă. Fragilă, cu osatura fină, de înălţime medie, dar cu o atitudine semeaţă.

Nu era ruşinoasă, dar aerul ei rezervat o făcea pentru unii inaccesibilă. Acum era singură şi de aceea se simţea liberă să-şi manifeste sentimentele.

Calul o atinse cu botul pe umăr, amintindu-i parcă de prezenţa lui.

— Astăzi, la magazin, îi vorbi ea calului, privind în continuare apusul, Karen îmi povestea de frumuseţea Munţilor Stâncoşi. Poate să creadă ce vrea, eu însă nu-mi voi trăda niciodată dragostea pentru deşertul

Sonora. Mai ales la apus.

Vârfurile munţilor care înconjurau valea parcă luaseră foc. Brandy simţi cum i se taie respiraţia, admirând bogăţia culorilor. Mângâie botul fin al calului, împărtăşind cu el minunăţia peisajului.

Calul o atinse din nou pe umăr, plesnind nervos din coadă.

— Nu te mai gândi doar la stomac, Rashad. Nu-ţi fură nimeni mâncarea din boxă. Priveşte şi tu apusul.

Trebuie să înveţi să-l admiri, aşa cum o făcea Star, în fiecare seară când veneam cu el aici, ca să-mi iau cina.

Întotdeauna când îşi amintea de Star, ochii lui

Brandy se întristau. De mică îşi dorise un cal. Îl primise la zece ani şi-l botezase Star. Făcuseră o pereche inseparabilă, până în ziua în care calul murise de bătrâneţe, la optsprezece ani. Brandy avea douăzeci de ani. Pe Rashad îl primise iarna trecută, după o lungă perioadă de durere, dedicată memoriei prietenului copilăriei sale. Lui Brandy îi era greu să nu facă din când în când comparaţii între cei doi cai.

Aveau personalităţi aşa de diferite!

Şi era normal. Fusese foarte ataşată de Star. Fusese cel mai bun prieten al ei. Nu că ar fi fost genul de persoană singuratică. Avea prieteni de şcoală. Dar fiind singură la părinţi şi cu vecini la distanţe apreciabile, aşa cum se întâmpla cu toţi locuitorii din Tucson, găsise în calul ei un confident fidel.

Crescuse relativ singură, dar nu o resimţise niciodată.

Părinţii ei, deşi nu erau naturali, o iubiseră ca pe propria lor fiică. Leonora şi Stewart Ames, doctoranzi în domeniile lor, erau preocupaţi de carieră şi li se părea ciudată lipsa de ambiţie a lui Brandy.

Dar fiind doi oameni cultivaţi, o lăsaseră să-şi aleagă singură calea, fără s-o influenţeze în vreun fel. Dacă ea prefera olăritul şi muncile fizice, ei nu aveau să-i reproşeze nimic. Deşi erau dezamăgiţi în sinea lor de faptul că ea nu-şi alesese o meserie intelectuală, nu i-o arătau niciodată. Nu de puţine ori, Brandy li se simţise inferioară prin poziţia pe care o avea la magazinul de decoraţiuni interioare, unde lucra.

Karen, prietena cea mai bună şi colega ei de serviciu, o întrebase adesea dacă nu ar vrea să se mute împreună cu ea într-un apartament în Tucson. Dar

Brandy, la aproape douăzeci şi unu de ani, era greu de urnit din sânul familiei. Mai mult pentru că asta însemna să-l părăsească pe Rashad şi îmrejurimile sălbatice, pustii şi liniştite ale deşertului Sonora.

Şi apusurile. Cum ar fi putut ea să se bucure în oraş de apusurile de soare? Uneori le privea din curtea fermei, alteori, ca acum, călătorea mile întregi prin deşert. Dar niciodată nu le pierdea.

Brandy oftă adânc, înaintând încă puţin spre marginea stâncii, dorind parcă să atingă apusul cu mâna.

Aerul devenise rece şi nemişcat. Înainte să-şi îmbrace cămaşa denim legată peste şolduri se mai bucură o dată de răcoarea serii, care venise după o după-amiază înăbuşitoare.

— Fantastic! Niciun apus nu seamănă cu altul. Este ca un caleidoscop infinit şi magic.

Calul începu să bată nerăbdător din copite, pe stânca plată. Brandy îşi întoarse privirile verzi spre ochii neliniştiţi ai lui Rashad.

— Dacă era şi tata de faţă, ţi-ar fi dat o explicaţie ştiinţifică detaliată a apusurilor de soare. Vezi tu,

Rashad, totul ţine de atmosfera pământului şi de felul în care este filtrată lumina. Motivul pentru care soarele pare aşa de strălucitor la amiază este că atunci, el se află exact deasupra capetelor noastre şi lumina lui trece prin mai puţine straturi ale atmosferei. La apus şi la răsărit, lumina lui trebuie să străbată mai multe straturi şi violetul, albastrul şi verdele nu se văd, lăsând să ajungă la noi doar portocaliul, galbenul şi roşul. Apusurile sunt mai colorate pentru că seara în atmoasferă plutesc particule de praf, adunate peste zi.

Orizontul căpătă o nuanţă rubinie intensă. Brandy îşi băgă mânile în buzunarele de la spatele blugilor şi oftă.

— Apusul îşi pierde tot farmecul atunci când începi să vorbeşti despre el în termeni ştiinţifici, nu-i aşa?

Este mai plăcut doar să-l priveşti.

Ultimele cuvinte îi fură acoperite de o bufnitură puternică. Un fermier împuşcase undeva, departe un coiot. În deşert, zgomotele străbăteau distanţe mari şi se amplificau.

Pocnitura îl sperie pe cal, care dintr-o săritură se întoarse cu spatele la ea şi o luă la galop spre casă.

Prima reacţie a lui Brandy fu aceea de a-şi duce degetele la gură şi a fluiera după el. Star i-ar fi răspuns imediat, dar Rashad nu înţelese mesajul.

— Rashad! strigă Brandy alergând în urma calului, înecându-se cu praful ridicat de acesta. Rashad! Vino înapoi! Opreşte-te imediat!

Dar după câţiva paşi, Brandy realiză că era prea târziu.

Nu avea nicio şansă să ajungă calul care se îndrepta spre casă, acolo unde îl aştepta găleata plină cu ovăz.

— Aşteaptă-mă, cal prost ce eşti! gâfâi ea, oprindu-se dezamăgită de lipsa de loialitate a calului ei.

Îşi trecu mâna prin păr îngrijorată. Nu avea de ce să dea vina pe el. Ea era de vină. Nu trebuia să-l lase din hăţuri. Rashad nu era suficient dresat. Îşi merita soarta.

Nu fusese prudentă şi acum plătea. Avea de străbătut un drum lung spre casă.

Se bucura că părinţii ei erau plecaţi de acasă în seara aceea, pentru că altfel s-ar fi îngrijorat văzându-l pe Rashad sosind fără ea. Seara începea să coboare peste deşert.

Cu calul, cele cinci mile până acasă nici nu le-ar fi simţit. Pe jos însă, era altceva. O aştepta un drum lung, obositor, prin frig şi noapte. În plus, îi mai era şi foame. Sandvişurile ei erau legate de şaua lui

Rashad.

Aruncă o privire sclipirii ultimei raze de soare.

Bucata de cer înroşit se micşora cu repziciune şi întunericul avea să pună stăpânire peste deşert în câteva minute.

Scuturând înfrigurată din umeri, Brandy se îndreptă spre casă. Priveliştea părea mult diferită faţă de cea privită de la înălţime, de pe şaua calului.

Pe pământul arid se lăsau umbrele lungi ale serii.

Încercă să se încurajeze, imaginându-şi aceleaşi peisaje ziua. Oricum, peste câteva mile, avea să se ghideze după lumina de veghe a grajdului.

Înainta grăbită. Întunericul se lăsă pe nesimţite.

Luna şi stelele argintii îi luminau slab cărarea.

Singurul zgomot era cel făcut de paşii ei prin nisipul şi pietrişul drumului. Era dificil să evite cactuşii care-i ieşeau în cale. La fiecare pas se lovea de ei, înţepându-se dureros.

Îşi focaliză toată atenţia asupra drumului. Din când în când îl pierdea, risipind apoi minute preţioase pentru a-l regăsi. Totul era să ţină drumul.

Era prea întuneric ca să poată vedea limbile ceasului, dar presupuse că după a doua colină avea să vadă lumina grajdului.

Privi cerul îngrijorată. Era posibil să se întunece mai tare? Acum îi părea rău că niciodată nu avusese suficientă răbdare să-şi asculte tatăl atunci când încerca să-i explice cum să se ghideze după stele.

— Colina aia acoperă lumina grajdului, îşi spuse ea cu voce tare.

Nu ştia cât înaintase. Părea că străbătuse mile întregi, dar nu era aşa.

Începu să tremure din tot trupul. Foamea îi sfâşia stomacul. Abia aştepta să ajungă acasă şi să devoreze friptura din frigider, pe care i-o lăsase mama ei la prânz.

După ce mai străbătu o bucată de drum se opri dezorientată. Peisajul nu era deloc familiar. Undeva, greşise drumul. Obosită şi slăbită de foame, se prăbuşi în genunchi, ignorând pietrele colţuroase care-i răneau genunchii. Se pierduse.

Întrebarea era cât de departe se afla de casă? Şi cum să găsească drumul cel bun? Nu era pentru prima oară când se rătăcea în deşert. Dar era pentru prima oară când se rătăcea singură, fără cal. În mod normal, Star ar fi găsit drumul spre casă. Dar Star murise şi Rashad o părăsise.

Nu putea să înainteze într-o direcţie greşită. Îşi frecă energic braţele înfrigurate şi porni din nou la drum, sperând să vadă lumina casei ei sau a vreunui vecin.

Mişcarea era mai eficientă decât aşteptarea. Nu putea să stea să îngheţe de frig. De obicei, recomandarea în asemenea cazuri era să se oprească într-un loc şi să aştepte ajutoare. Dar ea nu era complet pierdută. Ştia că undeva în faţă sau la dreapta trebuia să fie casa ei.

O durere ascuţită o făcu să se oprească. Trebuia să fie splina. Sau frica. Zâmbi. Nu. Era splina. Făcuse un efort neobişnuit de mare şi organismul începuse să riposteze.

Privi împrejurimile încă o dată, înainte de a porni la drum. Şi, victorie! Undeva la stânga ei, în depărtare, văzu o lumină. Sau poate că i se păruse, pentru că aceasta dispăru.

Dar apăru din nou. Animată de un ţel, Brandy prinse forţe proaspete. O lumină în deşert presupunea o existenţă umană. Era convinsă că nu putea fi casa ei. Dar nu conta. Nu mai voia să fie singură.

Se apropie în grabă, ignorând cactuşii şi bolovanii, privind mai atentă lumina, care prinse formă. Era un foc de tabără.

— Hei! Strigă ea fericită, alergând cu ultimile puteri spre flăcări.

În lumina focului se contură o siluetă. Silueta salvatorului ei necunoscut.

— Hei! Tu! Ce bine îmi pare să dau de tine, spuse ea râzând. M-am rătăcit. Credeam că voi petrece singură noaptea în deşert.

— Serios? întrebă bărbatul cu o voce dură care ascundea un fel de supărare tăcută.

Brandy se încruntă imperceptibil. Nu se aşteptase la o primire călduroasă, dar spera ca bărbatul să dea dovadă de puţină îngrijorare.

— Călăream, explică ea în continuare. Şi calul meu... a fugit. Şi... s-a întunecat. De asta m-am rătăcit.

Bărbatul tăcu două secunde, după care spuse cu o voce joasă, uşor amuzată:

— Şi aşa ai dat de mine, nu?

— Da, am văzut lumina focului tău de tabără, spuse ea ezitant, încercând să-i vadă trăsăturile feţei bărbatului cu care vorbea.

Un cal tropăi în întuneric şi Brandy simţi cum începe să transpire.

— Şi m-am bucurat, continuă ea dezamăgită.

Dintr-o dată nu se mai simţea chiar aşa de norocoasă.

Cine era acel bărbat şi ce căuta el singur în mijlocul deşertului?

Focul pocni şi două lemne se prăbuşiră incandescente, provocând scântei. În acel moment, ceva sclipi în mâna străinului. Brandy îngheţă. Era lama unui cuţit.

Îi privi încă o dată faţa bărbatului şi desluşi o barbă crescută în dezordine. Peste cămaşă purta o vestă care-i accentua lăţimea umerilor. Blugii ponosiţi îi stăteau strânşi pe coapse. În lumnia flăcărilor bărbatul părea mare şi înfricoşător.

Nu părea deloc îngrijorat de faptul că ea se rătăcise.

Era supărat că îi violase intimitatea.

Nu. Era supărat că îl găsise. Pentru că era clar că bărbatul acela nu voia să fie deranjat. Brandy înghiţi greu. Trecuseră zilele Vestului Sălbatic plin de fugari şi infractori. Atunci de ce îi era frică? De ce avea senzaţia că se află în faţa unui evadat sau a unui renegat, urmărit de lege?

Nu era un văcar de la vreo fermă vecină. Îi cunoştea pe toţi. Şi trecuseră vremurile în care văcarii îşi făceau tabere, înnoptând în deşert.

În ce se băgase?

Privi din nou cuţitul cu lamă lucioasă. Frica îi străbătu trupul, înfiorând-o. Măcar dacă scăpa cu viaţă!

— Uite, nu vreau să te deranjez, spuse ea cu voce tremurândă. Dacă îmi spui în ce direcţie se află ferma

Ames, te las.

— Mă laşi, nu? repetă el amuzat, dezvelind două rânduri de dinţi albi. Dacă te pierzi din nou?

Şi în acel moment, Brandy realiză cu groază că bărbatul nu o lăsa să plece. Panica o sufocă. Bărbatul făcu un pas spre ea şi disperată, se întoarse şi o rupse la fugă ţipând.

Nu conta în ce direcţie alerga. Voia să ajugă cât mai departe. Inamicul ei se materializase. Prinsese formă umană. Alerga printre cactuşi şi scaieţi care îi sfâşiau bluza şi pielea. Şi după câţiva paşi se împiedică de un bolovan şi cazu, rănindu-se la genunchi.

Se rostogoli pe spate, gemând de durere.

— Ce prostie mare ai făcut! spuse bărbatul privind-o de sus şi dând din cap batjocoritor.

O urmărise!

Se aplecă asupra ei, dar Brandy se retrase cu spatele, ameninţând înfricoşată:

— Să nu te atingi de mine!

— Taci! strigă el, luând-o de picioare.

Brandy începu să se zbată, dorind să scape de strânsoarea lui, dar îl lovi drept în bărbie.

— Târfă mică ce eşti! Ce naiba vrei să-mi arăţi?

Bărbatul o luă cu o mişcare bruscă de mâini, o smuci aruncând-o pe umăr şi o cără înapoi la foc, ca pe un sac de cartofi.

— Lasă-mă jos că ţip!

— Ce mai ameninţare! râse el. Oricum ţipi. Şi poţi ţipa cât vrei, oricum nu te aude nimeni. Sau, mai ştii?

Poate că te salvează vreun scorpion sau vreun coiot.

Brandy începu să se zbată mai viguros.

— Linişteşte-te, femeie! spuse el, lăsând-o pe pământ.

Brandy încercă s-o rupă la fugă, dar bărbatul o prinse de mână.

— Te-ai rătăcit, da? întrebă el încet. Sau te aşteaptă prietenii după deal?

— Nu, protestă ea. Ţi-am spus că m-am rătăcit. Nu mă aşteptă nimeni după deal.

Realiză prea tâziu că ideea unor prieteni imaginari care ar fi aşteptat-o după deal ar fi putut s-o salveze.

Poate că aşa ar fi lăsat-o în pace.

Disperată, se zbătu, dar văzând că nu poate scăpa din strânsoare, îl muşcă de mână.

— Hei! Nu-ţi mai suport istericalele.

Brandy îi lovi între picioare cu putere, făcându-l să slăbească strânsoarea. Se trase cu forţă, dar nu reuşi să scape de el. Şi se trezi prăbuşindu-se în praf, cu străinul deasupra.

Încercă să-l dea jos de pe ea, dar nu reuşi. Simţea că se sufocă. Aşa că îşi folosi armele femeieşti şi anume unghiile, zgâriindu-l pe faţă, încercând înverşunată să-i scoată ochii.

Bărbatul o apucă de mâini şi o ţintui la pământ.

— Vrei să te potoleşti, nebuno?!

Brandy se opri să respire. Ochii bărbatului străluceau aproape de faţa ei. Respiraţia lui fierbinte îi ardea faţa. Trupul ei era complet prins sub al lui. Era sufocată sub masculinitatea lui covârşitoare.

— Dă-te jos de pe mine! spuse ea cu dinţii încleştaţi.

Nu mă atinge!

— Nu? zåmbi el batjocoritor. Voiam să facem dragoste. Asta merită creaturile sălbatice ca tine.

Sufletul ei strigă disperat, dar nu scoase niciun sunet. Se temuse atât de tare pentru viaţa ei, încât nu se mai gândise la nimic altceva. Îşi ridică bărbia, deschizându-şi ochii rotunjiţi de teama că i s-ar putea întâmpla altceva.

În mişcarea bruscă, se lipi cu buzele de colţul buzelor lui. Paralizată de contactul neaşteptat, îşi ţinu respiraţia, neîndrăznind să se mai mişte.

— Te rog, şopti ea. Te rog, lasă-mă să plec. Jur, jur că nu voi spune nimic poliţiei.

Mişcarea buzelor ei rupse vraja. Trupul străinului se încordă. Brandy aşteptă înfricoşată următoarea lui mişcare. Nu ştia ce putea să urmeze.

— Ce nu vei spune poliţiei? întrebă el, depărtându-se puţin de buzele ei.

— Nu voi spune că te-am văzut, promise ea tremurând. Adică nici nu te-am văzut... furând vreo vită, aşa că nu voi minţi. Promit că nu voi spune nimănui că te-am văzut.

— Deci, ghiceşti de ce mă aflu aici, nu-i aşa? întrebă el zâmbind.

Brandy scutură din cap ezitant, întrebându-se dacă făcuse bine spunându-i de vite. Poate asta urma să-l decidă să n-o mai lase să plece.

Cu o mişcare incredibil de agilă pentru un bărbat de dimensiunile lui, străinul se ridică în picioare.

— Promiţi să-mi păstrezi micul secret? întrebă el, amuzat din cine ştie ce motiv.

— Dacă mă laşi să plec, promise ea.

Se ridică încet în picioare, nescăpându-l din ochi pe străinul acela periculos. Şi atunci observă privirile lui îndreptate spre bluza ei sfâşiată de cactuşi şi scaieţi. O

trase discret, încercând să-şi acopere goliciunea şi rănile.

— Dacă ai putea să-mi spui... încotro să mă îndrept...

— Unde locuieşti?

— La ferma Ames. Tatăl meu este Stewart Ames. Se află la cincisprezece mile de ferma Saguarro.

— Mi-e teamă că nu cunosc prea bine împrejurimile, spuse el, scuturând din cap. Îmi amintesc că am trecut pe lângă o fermă, dar nu pot spune care anume era. Şi chiar dacă îţi spun direcţia, nu ştiu dacă te descurci pe întuneric.

Pentru prima oară, Brandy avu încredere în el.

Părea sincer.

— Nu vreau să ştiu decât direcţia, în mare, îl asigură ea rapid. Dacă ajung într-o zonă familiară, mă descurc eu.

— Crezi că te caută părinţii?

Nu ştia dacă să-i spună adevărul sau să-l mintă.

— Nu ştiu, spuse ea. Sunt plecaţi de acasă şi probabil că atunci când se vor întoarce va fi prea târziu ca să mai vadă dacă am venit. Vor presupune că dorm liniştită în patul meu.

— Adică nu-ţi vor simţi absenţa până dimineaţa?

— Corect.

— Deşi vreau să scap de tine, spuse el, analizând situaţia, nu te pot trimite în deşert singură, orbecăind pe întuneric. Te poţi rătăci de tot. Sau îţi mai rupi vreun picior, ceva, şi atunci s-a zis cu tine. Nu pot să risc asta.

— Dar...

— Nu mă contrazice. Vei petrece noaptea cu mine.

Mâine te voi conduce eu.

— Dar nu pot să stau aici, cu tine, protestă ea.

— Ce? N-ai încredere într-un hoţ de vite? întrebă el cu o sclipire diavolească în ochi.

— Pot avea? întrebă ea cu un fals tupeu, strângându-şi mai tare bluza peste piept.

— Îţi promit că nu mă voi atinge de tine. Vom împărţi doar căldura focului. Asta dacă n-ai de gând să rămâi acolo unde eşti. Mai bine vino mai aproape şi încălzeşte-te.

De frică, Brandy nu mai simţise frigul nopţii din deşert. Cuvintele lui îi reamintiră însă senzaţia şi începu să tremure. Se apropie de foc, ţinându-se însă la distanţă de străin. Nu ştia cât credit putea să-i acorde.

Căldura radiată de focul de tabără era ca o binecuvântare.

Bărbatul începu să-şi vadă de treaba lui şi Brandy îl privi recunoscătoare. Dar brusc, se încordă înfricoşată. Străinul îşi scoase din nou cuţitul cu lamă strălucitoare din teaca de piele de la centură.

— Ţi-e foame? întrebă el, improvizând nişte frigărui.

— Da, recunoscu ea, amintindu-şi de foamea care o chinuia şi privind cu poftă carnea înfiptă în beţişoare.

Străinul tăie o bucată de carne friptă şi i-o dădu.

— Ce este asta? întrebă ea, analizând carnea cu îndoială.

— Iepure, spuse el, tranşând un picior şi înfigându-l în ţepuşă. Este cam tare, dar se poate mânca.

Brandy luă o muşcătură. La cât de înfometată era, carnea i se păru minunată.

— Tu l-ai vânat?

— Da.

— Dintr-o singură împuşcătură?

— Da. De ce? o privi el curios.

— Din cauza zgomotului împuşcăturii tale, mi-a fugit mie calul.

— Deci, până la urmă, îmi merit soarta. Eu sunt vinovatul, nu?

— Nu, spuse ea repede, scuturându-şi buclele blonde. Eu am greşit că nu mi-am priponit calul. Eram prea preocupată să privesc apusul. Am făcut o greşeală prostească.

— Da.

Brandy mestecă în tăcere carnea, nemulţumită de răspunsul lui scurt. Străinul era de acord cu faptul că ea făcuse o greşeală prostească. Dar de fapt el era cel vinovat. Ea avea tot dreptul să călătorească prin acele locuri. Dar el? Ce căuta pe acolo? De ce vâna prin locurile acelea?

Hoţ nenorocit ce era!