Şi-a mai fost printre oamenii cei mulţi ai pământului, a fost odată un marinar fără teamă, care colindase toate mările, gustase din toate furtunile şi-mblânzise sub talpa corăbiei toate talazurile câte vitregiile vremurilor i le deşteptaseră în cale... Hei, ce mai marinar fusese! Şi-l smulgeau căpitanii din mână, că tare pofteau să-l vadă stăpânind roata cârmei pe corăbiile lor, încredinţaţi că dacă marinarul e acolo, ei se pot întinde şi dormi neîntorşi. Dar, iacă, trecuseră anii gonind ca valurile înspumate, iar marinarul fără seamăn, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept, marinarul fără seamăn se-mpuţinase parcă, şi era acu un moşneguţ fără putere. Căpitanii vestiţi care şi-l smulgeau din mână odinioară dormeau demult în sicrie, dormeau neîntorşi, aşa cum dormiseră în anii când el stăpânea roata cârmei pe corăbiile lor şi nimeni, nici măcar căpitanii care căutau marinari fără teamă, nimeni nu-şi mai amintea de marinarul ce colindase toate mările şi gustase din toate furtunile, nimeni nu-l lua în seamă şi nu-i arunca o privire.

Stătea bietul moşneguţ zile şi săptămâni de-a rândul la malul mării, cu ochii la corăbiile falnice care soseau şi plecau, şi numai privindu-le putea spune peste ce mări plutiseră şi cum le fusese călătoria. Dar cui să-i spună? Şi-n nepăsarea căpitanilor, în forfota marinarilor, moşneguţul strivea în gene câte o lacrimă, sărată, aidoma unui strop din mările sărate pe care le cutreierase cândva...

Dar într-o seară, cum sta la malul mării, moşneguţul simţi că inima-i zvâcneşte ca-n anii depărtatei tinereţi. O corabie albă se oprise în dreptul lui şi el o privi cu dragoste, dezmierdându-i parcă lemnăria, odgoanele şi pânzele. La prova, cioplit într-un trunchi de stejar, un cap de femeie cu plete lungi se legăna, oglindindu-se-n valuri.

— Draga de ea! şopti înfiorat moşneguţul.

— Chiar aşa – spuse careva lângă el. Ai ochi buni, moşule! E „Draga de ea“, care vine tocmai din ţara lui Por-Împărat şi pleacă mâine din nou...

Vai, nu mai era nevoie să-l încredinţeze vecinul! Pe „Draga de ea“ îşi începuse marinarul ucenicia şi, măcar că anii trecuţi îl însemnaseră, corabia era tot mândră, tot albă ca-n vremea apusei tinereţi. O sorbea din ochi moşneguţul şi inima-i bătrână-i bătea, îi bătea...

Şi-ncet, încet, iacă se potoli zarva din jur şi toţi cei de pe corabie coborâră pe uscat să-şi îmbrăţişeze femeile şi copiii. Ca fermecat, moşneguţul privea mai departe corabia cea albă şi amintirile-l purtau în trecut.

— O, marinarule – părea că şopteşte „Draga de ea“ – o, marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept... Pe unde ai zăbovit în toţi anii aceştia şi cum de-ai putut să mă dai uitării? Vino, marinarul meu fără seamăn, apropie-te, marinarul meu...

O nouă lacrimă luci în ochii marinarului şi ca-ntr-un vis se auzi grăind:

— Nu te-am uitat, corabie albă, cum aş fi putut să te uit? Priveşte, suntem iar împreună... şi, vorbind aşa, fără să ştie cum, se pomeni pe puntea lustruită de valuri.

Atunci îngenunche şi-şi lipi buzele de lemnul catargului, pe care-n atâtea rânduri se căţărase, vestind cu glas înfiorat tovarăşilor: „Pământ! Se zăreşte pământ!“.

„Draga de ea“ i se legăna sub picioare şi moşneguţul rămase multă vreme cu urechea aţintită părându-i-se că aude poruncile ce răsunaseră cândva pe puntea acu pustie, că desluşeşte mugetul mărilor şi răcnetele vântului...

Aşa, furat de amintiri, îl prinse răsăritul.

Şi moşneguţul se trezi atunci din visare şi se înspăimântă pentru întâia oară în lunga-i viaţă, se înspăimântă marinarul fără teamă la gândul că va trebui s-o părăsească pe „Draga de ea“.

 — Nu, nu – strigă el, zvârlind priviri rătăcite în jur – n-am să mai cobor niciodată!

Şi, cum cunoştea corabia ca nimeni altul. se ascunse undeva, în tainiţele ei şi aşteptă.

Curând auzi paşii marinarilor ce suiau pe punte, le ascultă glasurile, şi nu trecu mult că lanţul ancorei scrâşni, iar „Draga de ea“ ieşi în larg, cu pânzele întinse. Atunci mirosul sărat al mării se strecură în fiece cotlon al corăbiei, atunci valurile începură să plescăie şi vântul să şuiere, iar moşneguţul nu se mai putu stăpâni şi, îmbătat de glasurile mării, năvăli pe punte, răcnind ca un bătrân lup de mare:

— Înainte, flăcăi!... Nouăzeci şi nouă de fulgere şi nouă sute nouăzeci şi nouă de uragane!... Hei-rup!

Marinarii se strânseră îndată ciopor şi căpitanul se răsti mânios:

— Ce-i cu tine? Ce cauţi pe „Draga de ea“?

Trezit din beţie, moşneguţul clipi nedumerit, privind în jur.

— Eu – spuse el – eu sunt marinarul fără teamă...

— Aşa? se răsti căpitanul. Zvârliţi-l în mare! N-am nevoie de moşnegi pe punte!

Şi gata erau marinarii să-i împlinească porunca, îl şi apucaseră vreo doi, când un glas lin se înălţă, împletindu-şi vorbele cu cântecul mării şi-al vântului:

— În  lături!  spunea  glasul  cel  lin.  Cine  cutează  să  se  atingă  de marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept?

Marinarii se opriră, înspăimântaţi, iar căpitanul şopti, apucându-se de odgonul de lângă el:

— „Draga de ea“! Vorbeşte „Draga de ea“...

— Încă  niciodată  nu  i-am  auzit  glasul  –  spuse  un  marinar  tânăr, îngălbenindu-se la faţă ca şofranul.

Atunci marinarii se dădură în lături şi căpitanul îngăimă:

— Bine, rămâi.

— Mulţumesc, corabie albă – spuse moşneguţul, şi din clipa aceea i se îngădui să umble slobod unde poftea, ba să mai şi dea o mână de ajutor cârmaciului.

Şi-apăi pluti „Draga de ea“ pe Marea Neagră, pe Marea Roşie şi pe Marea Galbenă, dar când ajunse pe Marea Verde se stârni o furtună cumplită. Marinarul fără teamă ţinea de astă dată roata cârmei, căci primejdia era mare şi căpitanul se încredinţase că numai moşneguţul i-ar fi putut scăpa. Valurile cât munţii năvăleau şi-l împroşcau, în vreme ce vântul îi biciuia faţa şi grindina răpăia ca o mie de mii de tobe. Iar „Draga de ea“ asculta de îndemnul cârmei şi, încordându-şi puterile, înfrunta urgia.

Fiece val era un braţ al mării, care izbea năprasnic şi, iacă, un braţ mai dibaci decât toate celelalte apucă deodată catargul şi-l frânse ca pe un fir de trestie.

 — Vai! gemu catargul, prăbuşindu-se în apa clocotitoare, care-l făcu fărâme.

— Aşa, aşa! urla marea. Nu vă lăsaţi!

— Nu-i nimic – spuse însă moşneguţul fără teamă – am mai biruit eu marea şi fără catarg...

Auzind una ca asta se mânie marea şi prinse-a şuiera şi-a blestema straşnic. Un alt braţ i se întinse şi, cât ai clipi, braţul smulse hoţeşte cârma.

— Marinarule! — strigă deznădăjduită „Draga de ea“.

— Nu-i nimic, nu-i nimic – o îmbărbătă moşneguţul, deşi i se strânsese inima.

Ce-i o corabie fără cârmă? O corabie fără cârmă nu mai e nimic, e o biată coajă de ou. Şi, măcar că moşneguţul ştia tare bine că fără cârmă nu se mai poate face vreo ispravă, nu-şi pierdu firea şi se rugă de „Draga de ea“:

— Ascultă-mă, corabie albă, ascultă-mă şi nu te teme, că are să fie bine... Ce nevoie avem noi de cârmă? Nu ne înţelegem noi şi fără ea?... Hai, binişor înainte!

Aşa-i vorbi moşneguţul fără teamă şi „Draga de ea“-l ascultă, silindu-se să-i împlinească sfatul. Furtuna însă se-nteţea şi marea râdea în hohote:

— Ha-ha,  am  s-o  înghit  pe  „Draga  de  ea“!  Am  s-o  strivesc,  s-o răsucesc, s-o risipesc... N-are să mai rămână aşchie pe aşchie! Pe ea, vântule! Ciocăneşte-o, grindină! Răstoarn-o, valule!

— Auzi?  Auzi  ce  spune?  striga  înspăimântată  „Draga  de  ea“.  Vai, marinarul meu fără teamă!...

— Nu te teme, corabie albă, nu te teme... Ia-o frumuşel la dreapta... aşa... Am scăpat noi de multe furtuni, avem să scăpăm şi de astă dată...

Aşa-i  vorbea moşneguţul fără  teamă şi  „Draga de  ea“-l  asculta şi marea fierbea de ciudă că n-o poate răpune.

— Hai – scrâşnea marea – dacă nu-l aveai pe marinarul fără teamă, demult îţi făceam eu seama... Dar lasă, nici aşa n-ai să-mi scapi! şi răcnea, şi râdea şi fluiera, şi se zbuciuma, încercând să-i vină de hac.

Marinarii toţi, în frunte cu căpitanul, se pitiseră în ungherul cel mai ferit şi-acolo aşteptau tremurând, căci neam de neamul lor nu pomeniseră atât de crâncenă furtună; iar moşneguţul rămăsese singur, îmbărbătând-o pe „Draga de ea“. Dar marea, care se vedea la un pas de izbândă, porunci vântului să facă ce-o şti şi ce n-o şti, numai să-i trimită corabia la fund. Şi vântul se năpusti cu nouă puteri şi se înverşună atât de cumplit, că „Draga de ea“ nu mai izbuti să urmeze sfaturile moşneguţului. Vântul o împingea când înainte când înapoi, pentru ca s-o târască apoi fără veste. Se străduia „Draga de ea“ să i se împotrivească, şi când socotea că izbutise, vântul viclean o împingea pe neaşteptate, jucându-se cu ea ca pisica cu şoarecele.

O zi, o noapte şi încă o zi se încăpăţână vântul să-i vină de hac, iar dacă marinarul fără teamă n-ar fi ajutat-o cât de cât, vezi bine că „Draga de ea“ şi-ar fi găsit sfârşitul. Aşa însă, după o zi, o noapte şi încă o zi, vântul osteni din cale-afară şi, dându-se bătut, îşi luă tălpăşiţa, cu coada-ntre picioare. Spumegând de ciudă, marea îşi luă şi ea gândul de-a nimici corabia şi adormi pe nisipul ei galben, somn greu şi lipsit de vise...

— O, marinarul meu cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept, cum ţi-aş putea vreodată mulţumi? şopti „Draga de ea“, sfârşită de puteri.

— Nu-mi mulţumi, corabie albă  –  spuse însă  moşneguţul. Aşteaptă până-n zori, să vedem pe ce meleaguri am ajuns...

Şi nici nu ştia bietul ce bine grăise! Că numai ce răsări soarele şi înţelese că furtuna-i târâse cale lungă să le-ajungă şi că se aflau pe-o mare pe care talpă de corabie nu mai călcase nicicând. Căci marea aceea era alcătuită din nenumărate boabe străvezii, care luceau unele pe lângă altele, foşnind ca nişte mărgăritare.

În clipa aceea prinse a se sui pe punte un bătrân încovoiat de ani, purtând veşminte de căpitan, din care rămăseseră doar zdrenţe. Marinarul fără teamă îl privi cu mirare, şi nu apucase să-şi vină în fire, când văzu suind după acesta un bătrânel cu barba colilie, apoi un moşneag falnic, apoi un bătrân care se sprijinea anevoie într-un toiag, apoi altul, şi altul, şi altul, o ceată întreagă de moşi  slăbănogi,  târându-se  ca  vai  de  lume,  în  zdrenţele  ce  le  acopereau trupurile şubrede. Şi, privindu-i uluit, înţelese că erau căpitanul şi marinarii care ieşeau acum din cotlonul cel mai ferit al corăbiei, unde se pitiseră în vremea furtunii.

— Vai, vai, vai – se-nălţă atunci glasul „Dragei de ea“ – , furtuna ne-a târât pe Marea-de-Lacrimi!

Pricepi? Tot amarul şi toată durerea lumii se adunase acolo unde se strângeau toate lacrimile plânse de oameni, de când oamenii plângeau pe pământ, şi nimeni nu putea trece peste Marea-de-Lacrimi fără a îmbătrâni, simţind pe umeri jalea omenirii întregi. Iar corabia moşnegilor luneca încetişor peste Marea-de-Lacrimi, în care lacrimile lor se adăugau lacrimilor plânse de veacuri...

Marinarul  fără  teamă  fusese  bătrân  şi  nu  mai  îmbătrânise,  căci lacrimile nu pot îmbătrâni o inimă vitează şi era singurul în stare să se mişte, ca unul deprins cu bătrâneţea. Ceilalţi însă, zăceau pe punte, vlăguiţi şi sleiţi de puteri.

— Nu vă lăsaţi copleşiţi – le spunea marinarul. Priviţi-mă, eram bătrân şi-nainte...

Dar tovarăşii lui nu aveau putere nici să-l privească. Şi corabia luneca pe Marea-de-Lacrimi, luneca, şi din ce luneca, dintr-atât îmbătrâneau cei întinşi pe punte, de-ajunseseră să se-nfăşoare în şuviţele cărunte ale bărbilor şi-n mantalele pletelor, care le măturau puntea.

— Corabie albă – spuse atunci marinarul fără teamă – hai să scăpăm de pe marea asta, că ne pier tovarăşii cu zile!

Şi „Draga de ea“-l ascultă şi, plecându-se pe-o coastă, se pregăti să-şi ia vânt şi să sară peste Marea-de-Lacrimi. Dar căpitanul şi marinarii lui erau atât de slăbiţi de puteri, atât de istoviți, că nu se putură ţine pe punte. Atunci când corabia li se plecă pe-o coastă, alunecară cu toţii în Marea-de-Lacrimi şi cât ai clipi se afundară în noianul de lacrimi, pierind de parcă n-ar fi fost. Zadarnic îi strigă moşneguţul fără teamă, zadarnic îi căută. În jalea omenirii se-necaseră şi nimeni nu le mai dădu de urmă...

Iar n-apucă marinarul să-i plângă, că „Draga de ea“ se şi avântă şi, ca o căpriţă de munte, sări peste Marea-de-Lacrimi şi nu se opri decât pe-o nouă mare, trandafirie şi înmiresmată. Dacă se uită, văzu marinarul că marea aceea era alcătuită din valuri de foiţe fragede, din valuri de foiţe de trandafir. Marea-de-Trandafiri se legăna uşor, iar mireasma foiţelor fragede îmbăta, ca un vin de demult.

— Scaldă-te, marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe braţul stâng, cu-o inimă albastră pe braţul drept şi cu două sirene albastre adormite pe piept, scaldă-te în marea aceasta – spuse deodată „Draga de ea“, cu glasul cântător ca o şoaptă de fluier, şi marinarul nu stătu pe gânduri şi sări de pe punte.

Atunci braţele şi picioarele lui îmbătrânite prinseră a se mişca repede şi el înotă în marea foiţelor de trandafir, înotă nouă zile şi nouă nopţi ca nouă clipe, iar când sui iarăşi pe punte se simţi tânăr şi puternic ca niciodată. Şi tânăr şi puternic era într-adevăr, căci Marea-de-Trandafiri era marea veşnicei tinereţi. Frumos fusese marinarul în anii când pornise la trântă cu viaţa, dar pe nouăzeci de  părţi  mai  frumos  era  acu,  după  scaldă.  Iar  ancora,  inima  şi  sirenele străluceau pe braţele şi pieptul lui, albastre ca cerul senin.

 — Doamne, corabie albă – strigă marinarul care nici nu bănuia că-ntinerise – Doamne, parcă mi-au sărit anii mulţi din spinare!

Dar „Draga de ea“ nu-i răspunse şi se mulţumi să lunece pe valurile domoale ale foiţelor fragede, până ce ieşi din Marea-de-Trandafiri şi, printr-o strâmtoare, pătrunse într-o altă mare. Era marea aceasta tăcută şi încremenită ca o mare moartă şi-avea culoarea ruginie a aurului bătrân. Corabia plutea încet pe sub nori ruginii, îndărătul cărora un soare părea că apune în fiece clipă şi tăcerea se făcea parcă tot mai grea. „Draga de ea“ se opri în inima Mării-Ruginii.

— Să nu te temi, marinarule – se-nălţă glasul ei cântător, şi corabia se plecă deodată înainte şi prinse a se scufunda în marea tăcută.

Era  fără  teamă  marinarul,  dar  la  una  ca  asta,  ce  să  zic,  nu  se aşteptase. O viaţă de om se silise să nu se cufunde în valuri şi-acu, iacă, înainta lin sub undele moarte ale unei mări ruginii ca aurul bătrân...

Îşi stăpâni bătăile inimii şi aşteptă, în vreme ce „Draga de ea“ se lăsa tot mai afund, până ce se puse binişor pe nisipul ruginiu. Totul era acolo ruginiu – şi pietrele acoperite cu muşchi, şi iarba de mare, şi peştii. Din când în când, o licărire fulgera prin apă, şi pietrele, iarba şi peştii străluceau atunci ca aurul.

— Coboară, marinarule – mai spuse „Draga de ea“ şi marinarul coborî pe nisip, pe fundul ruginiu al mării.

Atunci corabia se dădu de trei ori peste cap şi pieri ca topită în apă, iar în locul ei se ivi o femeie înaltă, cu faţa femeii cioplită-n lemn ce străjuia la prova, şi cu veşminte de aur. Iar, ciudat, femeia era străvezie. Prin braţele goale, prin faţa ei neasemuit de frumoasă, puteai vedea ca prin apă.

— Tu eşti? întrebă marinarul fără teamă. Tu, femeia de lemn de la prova?

— Sunt Draga – rosti ea cu glasul cântător pe care marinarul îl ştia de ani de zile. Îţi aminteşti de căpitanul Barbă-Roşie, sub mâna căruia ţi-ai făcut pe vremuri ucenicia?

— Îmi amintesc – încuviinţă marinarul. Era un om rău, care mă bătea ori de câte ori îi dădeam prilejul, dar mai ales atunci când nu-i dădeam nici un prilej.

Femeia străvezie îşi clătină fruntea şi urmă să grăiască:

— Barbă-Roşie a nimerit odată pe marea asta şi m-a prins, pe când dormeam pe-un val. M-a pironit la prova corăbiei lui, unde-am luat chipul unei femei de lemn, căci cei din lumea noastră străvezie iau întotdeauna înfăţişarea lucrurilor din jur. Puşi lângă piatră, ne facem piatră...

— Piatră? strigă marinarul. Atunci chipurile de piatră pe care le aflăm uneori în pământ şi despre care credem că-s cioplite de meşterii din vremea veche?...

— Nu sunt decât făpturi din lumea noastră, răspunse cu tristeţe Draga. O, dacă le-ar zvârli careva în Marea-Ruginie, s-ar deştepta din somnul lor de piatră, precum şi eu m-am deşteptat din somnul de lemn, în care Barbă-Roşie mă-nchisese!

Şi vorbind astfel, Draga se plecă şi culese de pe nisip o scoică aurie. O duse la buze şi suflă în scoica aceea care sună uşurel, şi pe dată se iviră din nisip o mulţime de făpturi străvezii, înveşmântate în haine de aur.

— Draga noastră! Draga de ea! strigau făpturile străvezii. Ni s-a întors Draga!

— Iacă oamenii de apă – spuse Draga înduioşată, îmbrăţişând făpturile acelea străvezii. Norodul meu, pierdusem nădejdea să te mai văd vreodată...

Făpturile străvezii se plecară şi culeseră scoici de aur, iar dacă suflară în ele se înălţă un cântec, frumos peste seamă. Peşti de aur treceau ca nişte păsări ciudate deasupra alaiului ce se alcătui, şi alaiul îi petrecu pe Draga şi pe marinarul fără teamă până la un palat de aur.

— Aici locuiesc – spuse Draga.

— În palat? se minună marinarul.

— Toţi oamenii de apă locuiesc în palatul de aur de pe fundul Mării-Ruginii, căci toţi suntem împăraţi şi bogaţi ca marea...

Şi păşi marinarul peste pragul palatului de aur şi se minună de strălucirea lui şi se aşeză pe un jeţ de aur, pe care după cum ştiu mai şade şi azi, în vreme ce departe peste ţări şi mări, departe, se spune că marinarul fără teamă s-ar fi înecat pe corabia cea albă, că ar fi pierit aşa cum mulţi marinari au pierit de-a lungul vremii, plecând pe corăbii şi nemaiîntorcându-se nicicând...

Dar nu-i adevărat, nu credeţi o vorbă din câte se spun, căci marinarii fără teamă, marinarii cu ancore, cu inimi albastre tipărite pe braţe şi cu sirene albastre-adormite pe piept, marinarii fără teamă n-au murit. Cum ar putea muri?

Toţi marinarii care nu s-au întors niciodată sunt oameni de apă şi şed pe jeţuri de aur în palatul de aur de pe fundul Mării-Ruginii, laolaltă cu Draga şi marinarul nostru. Iar cândva vor ieşi din palatul de aur şi-n straie de aur se vor întoarce acasă. Atunci aurul va curge pe drumuri ca şuvoaiele de apă după ploaie, atunci va cădea din cer o grindină de galbeni strălucitori şi toate acoperişurile se vor auri ca la un semn, atunci povestitorii îşi vor fi spus toate poveştile şi totul va fi demult o poveste...

Aţi  auzit  de  marinarii  fără  teamă?...  Plecaţi-vă, când  trec,  pân’  la pământ.