PARTEA ÎNTÂI
Uşurătatea şi greutatea

1.

Eterna reîntoarcere e o idee misterioasă cu care Nietzsche i-a pus în încurcătură pe mulţi filosofi: a gândi că, într-o bună zi. Toate se vor repeta aşa cum le-am trăit, că până şi această repetare se va repeta la nesfârşit! Ce vrea să spună acest mit uluitor?

Mitul eternei reîntoarceri afirmă, prin negaţie, că viaţa care dispare o dată pentru totdeauna, care nu mai revine, se aseamănă cu o umbră, e lipsită de greutate, e dinainte moartă şi dacă a fost atroce, frumoasă, splendidă, această atrocitate, această splendoare sau frumuseţe nu înseamnă nimic. Nu trebuie să ţinem seama de ele mai mult decât de un război între două ţări africane din secolul al paisprezecelea, care n-a schimbat cu nimic fata lumii. În ciuda faptului că în el şi-au găsit moartea. În chinuri de nedescris, trei sute de mii de negri.

Se va schimba cu ceva faţa războiului dintre cele două ţări africane din secolul al paisprezecelea, dacă el se va repeta de nenumărate ori în eterna întoarcere?

Da, se va schimba: va deveni un bloc, care se va ridica şi va dăinui, iar stupiditatea lui va fi iremediabilă (ireparabilă).

Dacă Revoluţia franceză ar trebui să se repete la nesfârşit, istoriografia franceză ar fi mai puţin mândră de Robespierre. Dar, întrucât aceasta vorbeşte de un lucru ce nu mai revine, anii sângeroşi n-au rămas decât simple vorbe, teorii şi discuţii, au devenit mai uşori ca fulgul, şi nu mai stârnesc teama nimănui. E o diferenţă incomensurabilă între un Robespierre care a apărut în istorie o singură dată şi un Robespierre care ar reveni mereu ca să reteze capetele francezilor.

Să spunem, aşadar, că ideea eternei întoarceri indică o anumită perspectivă, din care lucrurile ni se înfăţişează altfel decât le cunoaştem: ele ne apar fără circumstanţa atenuantă a efemeritătii lor. Iar această circumstanţă atenuantă ne împiedică, de fapt. Să pronunţăm un verdict, turn poate fi condamnat efemerul? Roseata amurgului luminează totul cu farmecul nostalgiei: chiar şi ghilotina.

\f-am surprins, nu de mult, pradă unei senzaţii incredibile: răsfoind o carte despre Hitler. M-am trezit emoţionat în fata câtorva fotografii ale acestuia: îmi aminteau de anii copilăriei mele. Pe care i-am trăit în timpul războiului: mai mulţi membri ai familiei mele şi-au găsit moartea în lagărele de concentrare naziste: dar ce însemna moartea lor pe lângă fotografia ui Hitler. Care îmi evoca o vreme apusă a vieţii mele. O vreme ce nu va mai reveni?

Aceasta împăcare cu Hitler trădează profunda perversiune morala, inerentă unei lumi întemeiate esenţial pe inexistenta întoarcerii, căci în această lume totul e dinainte iertat, şi. În consecinţa, totul e îngăduit cu cinism.

2.

Dacă fiecare secundă a vieţii noastre trebuie să se repete la nesfârşit, înseamnă că suntem răstigniţi (tintuiti) în eternitate ca Iisus Hristos pe cruce. Cumplită imagine. În lumea eternei reveniri, fiecare gest poartă greutatea unei poveri insuportabile. Acesta este motivul care l-a determinat pe Nietzsche să spună că ideea eternei reveniri este cea mai grea povară (das schtverste Cewicht).

Dacă eterna revenire este povara cea mai grea. Atunci, vieţile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor.

Dar este. Într-adevăr. Greutatea cumplită şi uşurătatea frumoasă?

Povara cea mai grea ne striveşte, ne face să ne înco- voiem sub ea. Ne lipeşte de pământ. Dar. În poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreşte să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc. Aşadar, cea mai grea povară este. În acelaşi timp. Imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea e povara, cu atât mai apropiată de pământ e viaţa noastră, şi cu atât e mai reală şi mai adevărată.

În schimb, absenta totală a poverii face ca fiinţa umană să devină mai uşoară ca aerul, să zboare spre înălţimi, să se îndepărteze de pământ. De fiinţa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mişcările sale să fie deopotrivă libere şi nesemnificative.

Si-atunci. Ce să alegem? Greutatea sau uşurătatea? Această întrebare şi-a pus-o Parmenide în secolul al şaselea înainte de Hristos. După el. Universul se împarte în cupluri de contrarii: lumină-întuneric: gingăsie-groso- lănie: câldura-frig: fiintă-nefiintă. L’n pol al contradicţiei era pentru el pozitiv (lumina, căldura, gingăşia, fiinţa), al doilea negativ. Această împărţire în doi poli. Unul pozitiv şi celălalt negativ, ne poate apărea ca fiind de o facilitate puerilă. Cu excepţia unui singur caz: ce e pozitiv, greutatea sau uşurătatea?

Parmenide a răspuns: uşorul e pozitiv, greul e negativ.

A avut dreptate sau nu? Aceasta-i întrebarea. I n singur lucru e sigur: contradicţia greu-uşor este cea mai misterioasă şi cea mai plină de semnificaţii dintre toate contradicţiile.

3.

Mă gândesc de mulţi ani la Tomas. Dar abia acum. În lumina acestor reflecţii, l-am văzut, cu claritate, pentru întâia oară. L-am văzut stând în dreptul unei ferestre a apartamentului său, cu ochii fixaţi spre partea opusă a curţii interioare, spre zidul din spate al imobilului din faţa sa, şi nu ştia ce să facă.

O cunoscuse pe Tereza, cu vreo trei săptămâni în urmă, într-un mic orăşel din Cehia. Petrecuseră împreună cel mult o oră. L-a condus la gară şi a stat acolo cu el până s-a urcat în tren. Zece zile mai târziu, a venit să-l vadă la Praga şi au făcut dragoste în aceeaşi zi. Peste noapte i-a crescut temperatura şi a rămas la el o săptămână întreagă, bolnavă de gripă.

L-a încercat atunci un sentiment de dragoste inexplicabilă fată de această fată. Pe care aproape n-o cunoştea, îi părea un copil pe care cineva îl depusese într-un cosulet de nuiele stropit cu smoală şi-l lăsase pe firul unei ape pentru ca Tomas să-l pescuiască şi să-l tragă pe ţărmul patului său.

A zăbovii la el o săptămână întreagă, până s-a însă nătoşit. Apoi a plecat înapoi în orăşelul ei. Aflat la două sute de kilometri depărtare de Praga. Aici se situează momentul despre care vă vorbeam şi care mie mi se pare a fi cheia vieţii lui Tomas: stă în dreptul ferestrei, cu ochii fixaţi în partea opusă a curţii, spre zidul din spate al imobilului din faţa sa. Şi reflectează: E cazul să-i propună să vină şi să se instaleze definitiv la Praga? Se temea de această responsabilitate. Dacă ar invita-o acum. Tereza ar veni ca să-i ofere toată viaţa ei.

Sau, mai bine. Să renunţe şi să nu-i mai dea niciun semn? în cazul acesta Tereza ar rămâne o simplă chelneri tă într-un local pierdut undeva, în gaura unui orăşel de provincie, şi el n-ar mai revedea-o niciodată.

Vrea s-o cheme să stea cu el. Sau nu vrea?

Priveşte curtea interioară cu ochii aţintiţi spre zidul din fata lui şi caută un răspuns. Revine mereu. Încă o dată şi încă o dată. La imaginea acestei femei zăcând pe patul lui: nu-i aminteşte de nimeni din viaţa sa de până atunci. \u-i era nici amantă, nici soţie. Era un copil pe care-l scosese dintr-un coşulet de nuiele stropit cu smoală şi-l aşezase pe ţărmul patului său. Adormise, şi el se lăsase în genunchi lângă ea. Răsuflarea ei fierbinte se accelera şi el auzea un geamăt firav. Şi-a lipit obrazul de obrazul ei şi i-a spus. În şoaptă, cuvinte mângâietoare ca să-i aline somnul. Peste câteva clipe i s-a părut că respiră mai liniştit, şi faţa ei se ridică, involuntar, spre fata lui. Simţea răzbind din gura ei izul dulce-acrişor al febrei, şi-l aspira cu nesaţ, de parcă ar fi vrut să se impregneze cu intimitatea trupului ei. În clipa aceea i-a dat prin minte că Tereza se afla la el de mulţi ani şi acum trăgea să moară. Şi, deodată, a simţit, cu toată claritatea, că n-ar putea să-i supravieţuiască. S-ar întinde lângă ea ca să moară odată cu ea. Înduioşat de această închipuire, îşi cufundă obrazul în pernă, şi-l lipi de obrazul ei, şi rămase aşa multă vreme.

Acum stă în picioare în dreptul ferestrei şi invocă această clipă. Ce putea fi altceva dacă nu dragostea, care venise să i se înfăţişeze în felul acesta?

Dar era, într-adevăr, dragostea? Sentimentul că voia să moară alături de ea, era. De bună seamă, excesiv: o vedea atunci pentru a doua oară în viaţa lui! Nu era asta mai curând reacţia isterică a unui om care, dându-şi seama în adâncul sufletului său de incapacitatea sa de a iubi, a început să simuleze, pentru sine, comedia dragostei? în acelaşi timp, subconştientul său era atât de laş. Încât o alegea pentru comedia sa tocmai pe această biată chelneriţă de provincie care, practic, n-avea nicio sansă de a pătrunde în viaţa lui!

Privea zidurile murdare din curtea interioară, conştient de faptul că nu ştia dacă era vorba de dragoste sau de un acces de isterie.

Şi-i părea rău că. Într-o asemenea situaţie, când un bărbat adevărat ar şti pe loc să acţioneze, el ezită, păgubind astfel de orice semnificaţie cea mai frumoasă clipă a vieţii sale (stă în genunchi la căpătâiul tinerei femei, încredinţat că n-ar putea să-i supravieţuiască).

Era supărat pe sine, se copleşea cu reproşuri, dar, în cele din urmă, îşi spuse în sinea lui că, de fapt, era cât se poate de firesc ca el să nu ştie ce voia.

Omul nu poate şti niciodată ce trebuie să vrea, în- trucât nu are decât o singură viaţă şi n-are cum s-o compare cu nişte vieţi anterioare, nici s-o corecteze în nişte vieţi ulterioare.

Ce e mai bine, să fie cu Tereza sau să rămână fără ea?

Nu exista nicio posibilitate de a afla care hotărâre era mai bună, întrucât nu exista niciun termen de comparaţie. Omul trăieşte totul pe loc, pentru întâia oară şi fără niciun fel de pregătire, ca un actor care ar intra în scenă şi ar juca, fără să fi repetat vreodată. Dar ce valoare poate avea viaţa, dacă prima repetiţie a vieţii e însăşi viaţa? De aceea viaţa se aseamănă întotdeauna cu o schiţă. Dar nici „schiţă44 nu e cuvântul potrivit, căci schiţa e întotdeauna conceptul formal al unui lucru, pregătirea unui tablou, în timp ce schiţa vieţii noastre e o schiţă a nimicului, un concept fără tablou.

Tomas îşi repetă în sinea lui proverbul german: Eiamal ist keinmal, o dată nu înseamnă nimic, e ca şi când nu s-ar fi întâmplat niciodată. Dacă nu poţi trăi decât o singură viaţă, e ca şi când n-ai trăi deloc.

Apoi, într-o zi, în pauza dintre două operaţii, o infirmieră îl anunţă că e căutat la telefon. În receptor auzi vocea Terezei. Îl chema de la gară. Se bucură. Din păcate, în seara aceea era prins; avea o întâlnire, drept care o invită să vină la el abia a doua zi. Dar n-apucase bine să aşeze receptorul în furcă, şi îşi făcu reproşuri că nu-i spusese să vină imediat. În fond, mai era destul timp ca să contramandeze amintita întâlnire! Se frământa, întrebându-se ce va face Tereza în decursul celor treizeci şi şase de ore până la întâlnirea lor, şi îi venea să se urce în maşină şi să plece imediat în căutarea ei pe străzile oraşului.

Sosi în seara zilei următoare. Avea o poşetă cu un cordon lung petrecut peste umăr şi i se păru mai elegantă decât ultima oară. Ţinea în mână o carte groasă: Anna Karenina de Tolstoi. Era bine dispusă, de o veselie un pic zgomotoasă, şi se străduia să demonstreze că dăduse pe la el, cu totul întâmplător, datorită unei împrejurări speciale: se afla la Praga din motive profesionale, eventual (aluziile ei erau foarte neclare), în căutarea unui alt loc de muncă.

Apoi se treziră pe divan, lungiţi unul lângă altul, în pielea goală şi epuizaţi. Între timp se lăsase noaptea. O întrebă unde locuieşte, gândindu-se s-o ducă acolo cu maşina. Îi răspunse, cu un aer jenat, că abia urmează să-şi caute un hotel, iar valiza ei se afla la gară, în depozitul de bagaje.

în ziua precedentă se mai temea că dacă ar chema-o să stea cu el, la Praga, ar veni să-i ofere toată viaţa ei. Acum, când o auzi spunându-i că valiza ei se afla în depozitul de bagaje, îi fulgeră prin minte că în valiza aceea era depusă viaţa ei, pe care o lăsase, deocamdată, în gară, înainte de a i-o oferi.

Urcă împreună cu ea în maşina parcată în faţa imobilului, se duse la gară, scoase din depozit valiza (era mare şi nespus de grea) şi o aduse la el cu Tereza cu tot.

Cum se face că s-a decis atât de repede, de vreme ce ezitase aproape cincisprezece zile, şi nu fusese în stare să-i trimită măcar o carte poştală ilustrată?

Era el însuşi surprins de acest comportament. Acţiona împotriva propriilor sale principii. Cu zece ani în urmă, când divorţase de prima lui soţie, îşi trăise divorţul într-o dispoziţie de sărbătoare, aşa cum alţii îşi serbează căsătoria. A înţeles atunci că nu se născuse ca să trăiască alături de o femeie, indiferent care ar fh şi poate fi, într-adevăr, el însuşi numai ca celibatar. În consecinţă, se străduia să-şi făurească şi să-şi organizeze, cu toată grija, un sistem propriu ai vieţii sale, aşa fel, încât nicio femeie să nu se mai poată instala vreodată în casa lui, cu valiză cu tot. Aşa se face că n-avea decât un singur divan. În ciuda faptului ca era un divan destui de lat, Tomas le spunea amantelor sale că nu era în stare să adoarmă alături de o altă persoană pe acelaşi pat, drept care, după miezul nopţii, le conducea la casele lor. De altfel, atunci când Tereza a rămas la el pentru întâia oară, bolnavă de gripă, el n-a dormit lângă ea. Prima noapte şi-a petrecut-o într-un fotoliu voluminos, iar în nopţile următoare s-a dus la spital, unde avea, în cabinetul său de consultaţii, o canapea pe care o folosea în timpul gărzilor de noapte.

De data aceasta, însă, adormi lângă ea. Dimineaţa, când se trezi, constată că Tereza, care mai dormea, îl ţinea de mână. Se ţinuseră de mână toată noaptea? Aşa ceva i se părea greu de crezut.

Respira adânc în somnul ei netulburat şi-l ţinea de mână (cu atâta putere, încât nu izbutea să se elibereze din strânsoarea ei), iar valiza aceea, nespus de grea, era aşezată de-a lungul patului.

Nu se încumeta să-şi smulgă mâna din strânsoarea ei, de teamă să n-o trezească, şi, cu mare grijă, se întoarse pe o parte ca s-o poată examina mai bine.

Şi îşi spuse din nou, în sinea lui, că Tereza era un copil pe care cineva îl depusese într-un coşuleţ de nuiele stropit cu smoală şi-l lăsase pe firul apei. Poate fi lăsat să plutească în derivă, pe apele furioase ale unui râu, un coşuleţ ce adăposteşte un copil?!! Dacă fiica faraonului n-ar fi pescuit din valuri coşuleţul cu micuţul Moise, n-ar fi existat Vechiul Testament şi întreaga noastră civilizaţie! La originea atâtor mituri antice se află, întotdeauna, cineva care salvează un copil abandonat. Dacă Polybes nu l-ar fi ocrotit pe micuţul Oedip, Sofocle n-ar fi scris cea mai frumoasă dintre tragediile sale!

Tomas nu-şi dădea seama, atunci, că metaforele sunt un lucru primejdios. Cu metaforele nu-i de joacă! Dragostea se poate naşte -dintr-o singură metaforă.

5.

Trăise cu prima lui soţie mai puţin de doi ani, şi zămisliseră împreună un fiu. La judecarea divorţului, tribunalul a încredinţat copilul mamei, iar pe Tomas l-a condamnat să le plătească acestora o treime din salariul său. În acelaşi timp i s-a garantat că va putea să-şi vadă fiul de două ori pe lună.

Dar, de fiecare dată când trebuia să-l vadă, mama găsea un pretext ca să amâne întâlnirea. Dacă i-ar fi copleşit cu daruri scumpe, ar fi putut, de bună seamă, să-l vadă mai uşor. A înţeles că trebuia să-i plătească mamei dragostea fiului, şi asta cu anticipaţie. Îşi imagina cum va sădi mai târziu în mintea fiului său propriile sale idei, opuse, în toate privinţele, ideilor mamei. A fost destul să se gândească la asta, şi era gata obosit. Într-o duminică, după ce mama îl împiedicase, din nou, în ultima clipă să iasă cu fiul său, Tomas se hotărî pe loc să nu-l mai vadă niciodată.

în definitiv, de ce s-ar ataşa de acest copil mai mult decât de oricare altul? în fond, nu-l lega de el nimic, în afara unei nopţi imprudente. Va depune banii cu scrupu- lozitate, dar să nu vină cineva să-i ceară, în numele nu ştiu căror sentimente paterne, să se bată pentru dreptul de a-şi vedea fiul!

Fireşte, nimeni nu era dispus să accepte un asemenea raţionament. Propriii săi părinţi l-au condamnat, de- clarând că dacă Tomas va refuza să se intereseze de fiul său, vor înceta şi ei, la rândul lor, să se intereseze de soarta lui Tomas. În consecinţă, au continuat să întreţină relaţii cordiale, ostentative, cu nora lor, lăudându-se în faţa celor din jur cu atitudinea lor exemplară şi cu simţul dreptăţii de care erau animaţi.

Aşa se face că, în puţin timp, Tomas a reuşit să se descotorosească de o soţie, de un fiu, de o mamă şi de un tată. I-a rămas, în schimb, frica de femei. Le dorea, dar se temea de ele. Între teamă şi dorinţă, trebuia găsit un compromis; era ceea ce el numea „prietenia erotică4’. Metreselor sale le spunea: numai o relaţie scutită de sentimentalitate, în care niciunul dintre parteneri nu-şi arogă drepturi asupra vieţii şi libertăţii celuilalt, poate aduce fericirea amândurora.

Pentru a avea certitudinea că prietenia erotică nu va ceda niciodată în faţa agresivităţii amoroase, se întâlnea cu fiecare dintre amantele sale permanente la intervale de timp foarte lungi. Considera perfectă această metodă, pe care o lăuda şi o răspândea printre amicii săi: „Trebuie respectată, cu stricteţe, regula de trei. Te poţi vedea cu aceeaşi femeie la intervale foarte apropiate, dar, în cazul acesta, niciodată mai mult de trei ori. Sau poţi avea legături cu ea ani îndelungaţi, dar numai cu condiţia ca între fiecare întâlnire să treacă cel puţin trei săptămâni44.

Acest sistem îi oferea lui Tomas posibilitatea de a nu se despărţi de amantele sale permanente, şi de a avea, în acelaşi timp, numeroase amante pasagere. Nu era întotdeauna înţeles. Dintre toate prietenele sale, cel mai bine îl înţelegea Sabina. Era pictoriţă. „Te iubesc, îi spunea ea, fiindcă eşti exact opusul kitschului. În împărăţia kitschului ai fi un monstru. Nu există niciun scenariu de film, american sau rusesc, în care ai putea fi altceva decât un exemplu respingător.44 Drept care, ei i s-a adresat atunci când a avut nevoie să-i găsească Terezei un loc de muncă la Praga. Şi, aşa cum cereau regulile nescrise ale prieteniei erotice, Sabina i-a promis să facă tot ce-i va sta în putinţă şi, într-adevăr, n-a întârziat să descopere un post în laboratorul fotografic al unei publicaţii săptămânale. Postul acesta nu necesita o calificare specială, dar pe Tereza a avansat-o, trecând-o de la statutul de chelneriţă, la statutul breslei gazetăreşti.

Sabina a ţinut s-o prezinte ea însăşi redacţiei şi, în clipa aceea, Tomas şi-a spus că în viaţa lui n-a avut o prietenă mai bună.

5. .

Convenţia nescrisă a prieteniei erotice presupunea excluderea dragostei din viaţa lui Tomas. În clipa în care ar fi încălcat această convenţie, celelalte amante s-ar fi trezit într-o poziţie inferioară şi s-ar fi revoltat.

De aceea îi făcu rost Terezei de o cameră cu chirie unde trebui să-şi ducă valiza aceea nespus de grea. Voia s-o supravegheze, s-o protejeze, să se bucure de prezenţa ei, dar nu simţea deloc nevoia să-şi schimbe modul de viaţă. Totodată, nu voia să se ştie că Tereza dormea la el, căci somnul împreună era socotit corpul delict al dragostei.

Cu celelalte femei nu dormea niciodată. Când se ducea la ele, era uşor, putea să plece când poftea. Mai complicat era când veneau ele la el şi trebuia să le spună că după miezul nopţii va trebui să le conducă acasă, întrucât suferea de insomnie şi nu era în stare să adoarmă lângă o altă persoană. Povestea nu era departe de adevăr, dar motivul principal era mai rău şi nu se încumeta să-l mărturisească nimănui: în clipa următoare actului amoros, îl încerca o dorinţă insurmontabilă de a rămâne singur. Nu-i plăcea să se trezească în toiul nopţii alături de o fiinţă străină; deşteptatul matinal al cuplului îl dezgusta; n-avea chef să fie auzit cum îşi periază dinţii în camera de baie, şi nu-l ispitea deloc intimitatea micului dejun în doi.

Aşa se explică de ce era atât de surprins când s-a trezit şi Tereza îi strângea mâna cu atâta putere! Se uita la ea, şi cu greu izbutea să înţeleagă ce i se întâmplase. Îşi amintea de ceasurile care tocmai se scurseseră şi avea senzaţia că inhala din ele parfumul unei femei necunoscute.

De atunci au început să se bucure şi unul şi altul, aşteptând cu nerăbdare somnul în doi. Aş fi aproape tentat să spun că, pentru ei, scopul actului amoros nu era voluptatea, ci somnul care-i urma. Ea, mai cu seamă, nu putea să doarmă tară el. Dacă se întâmpla, uneori, să rămână singură în garsoniera ei (care devenea, din ce în ce mai mult, un simplu alibi), nu izbutea să închidă ochii toată noaptea. În braţele lui adormea întotdeauna, oricât de tulburată ar fi fost. El îi spunea în şoaptă poveşti de tot felul, inventate, anume pentru ea, nimicuri, cuvinte liniştitoare sau hazoase, pe care le repeta cu o voce monotonă. În mintea Terezei cuvintele acestea se transformau în viziuni confuze, care o transportau în braţele primului vis. Tomas era întotdeauna stăpân pe somnul ei, şi ea adormea în secunda aleasă de el.

Când dormeau, Tereza îl ţinea de mână ca în noaptea dintâi: îi strângea cu putere pumnul, un deget sau cotul. Când voia să se îndepărteze de ea, fără s-o trezească, trebuia să procedeze cu viclenie. Îşi elibera încet degetul (pumnul sau cotul) din strânsoarea ei; asta avea darul s-o trezească, întotdeauna, pe jumătate, căci până şi în somn îl supraveghea cu străşnicie. Ca s-o liniştească, îi strecura în mână, în locul pumnului, un obiect (o haină de pijama făcută sul, un pantof, o carte) pe care ea îl strângea apoi cu energie, de parcă ar fi fost o părticică din trupul lui.

într-o zi, când tocmai o adormise şi ea se afla în anticamera primului somn, de unde mai putea să răspundă la întrebările lui, Tomas îi spuse:

— Bine, acum am plecat!

— Unde? îl întrebă ea.

— Departe, îi răspunse cu o voce aspră.

— Merg cu tine! rosti ea, săltându-se în capul oaselor.

— Nu se poate. Plec pentru totdeauna, reluă el, pe acelaşi ton, părăsind camera. Ieşi în vestiar.

Se dădu jos din pat şi porni după el, clipind din ochi. Purta pe ea doar o cămăşuţă scurtă, sub care i se vedea goliciunea trupului. Avea o faţă rigidă, fără expresie, dar mişcările ei erau energice. Din vestiar Tomas ieşi pe culoar (culoarul comun al unui bloc de locuinţe) şi trase uşa după el. Tereza o deschise cu o mişcare violentă şi-l urmă, încredinţată, în buimăceala somnului ei înjumătăţit, că el voia să plece pentru totdeauna, şi ea trebuia să-l reţină. Tomas coborî un etaj, se opri pe palier şi acolo o aşteptă. Tereza ajunse lângă el, îl luă de mână şi-l trase înapoi în pat, lângă ea.

Şi Tomas îşi spuse în sinea lui: să faci dragoste cu o femeie şi să dormi cu ea în acelaşi pat – iată două pasiuni nu numai diferite, ci aproape contradictorii. Dragostea nu se manifestă prin dorinţa de a face dragoste (această dorinţă se aplică la un număr nesfârşit de femei), ci prin dorinţa somnului în doi (dorinţă ce se referă la o singură femeie).

1.

în toiul nopţii începu să geamă în somn. Tomas o trezi, dar, văzându-i chipul, Tereza spuse cu ură:

— Pleacă! Pleacă!

Apoi îi povesti ce visase: erau amândoi undeva cu Sabina. Într-o încăpere imensă, în mijlocul căreia se afla un pat ce aducea cu o scenă de teatru. Tomas îi poruncise să stea într-un colţ, iar el făcea dragoste cu Sabina. Privea acest spectacol înfiorător, care-i pricinuia o suferinţă insuportabilă. Vrând să înăbuşe durerea sufletului cu durerea fizică, îşi înfigea ace sub unghii.

— Mă durea îngrozitor, spuse ea încleştându-şi pumnii, ca şi când mâinile i-ar fi fost într-adevăr rănite.

O îmbrătişă şi, încet-încet (neîncetând să tremure), Tereza adormi în braţele lui.

A doua zi, gândindu-se la acest vis, Tomas îşi aduse aminte de ceva. Deschise sertarul biroului său şi scoase de acolo un pachet cu scrisori primite recent de la Sabina. Curând descoperi pasajul cu pricina: „Aş vrea să fac dragoste cu tine, în atelierul meu, ca pe o scenă de teatru, în faţa unor spectatori, cărora nu le-ar fi îngăduit să se apropie de noi. Dar nici să ne scape din priviri n-ar putea…“

Partea mai proastă era că scrisoarea purta o dată… Era o scrisoare recentă, scrisă pe vremea când Tereza locuia de mult la Tomas.

— Ai cotrobăit prin scrisorile mele! se rătoi la ea.

— Aşa e, ripostă, fără a încerca să tăgăduiască. Go- neşte-mă dacă vrei!

Dar n-o goni. O vedea lipită de perete în atelierul Sabinei, înfigându-şi acele sub unghii. Îi luă degetele în mâna lui, le mângâie, le duse la buzele sale şi le sărută, de parcă ar mai fi rămas pe ele urme de sânge ce trebuiau şterse.

Din clipa aceea însă, totul părea a fi un complot împotriva lui. Nu trecea aproape nicio zi fără ca ea să afle ceva nou despre aventurile sale clandestine.

Mai întâi, a negat totul. Când dovezile erau prea evidente, se străduia să demonstreze că nu exista nicio contradicţie între viaţa lui poligamă şi dragostea lui pentru Tereza. Nu era consecvent: o dată îşi tăgăduia infidelitatea, altă dată o justifica.

Într-o zi, îi telefonă unei prietene spre a stabili o întâlnire cu ea. Când termină convorbirea, auzi din camera alăturată un zgomot ciudat aidoma unui clănţănit zgomotos de dinţi încleştaţi.

întâmplarea a făcut ca ea să vină spre el, fără ştirea lui. Ţinea în mână o sticluţă cu un calmant lichid, sorbea din el cu lăcomie şi, cum mâna îi tremura, gâtul sticluţei i se izbea de dinţi provocând zgomotul cu pricina.

Se năpusti asupra ei, de parcă ar fi vrut s-o salveze de la înec. Sticluţa cu valeriană căzu pe jos, făcând o pată mare pe covor. Tereza se zbătea, încercând să se smulgă din strânsoarea lui, dar Tomas o ţinu un sfert de oră lipită de el, ca într-o cămaşă de forţă, până se linişti.

îşi dădea seama că se afla într-o situaţie nejustificată, ce se întemeia pe o totală inegalitate. Înainte ca ea să fi descoperit corespondenţa lui cu Sabina, fuseseră într-un cabaret împreună cu câţiva prieteni sărbătoreau avansarea Terezei, care părăsise laboratorul fotografic şi devenise fotografa oficială a revistei. Cum lui nu-i plăcea să danseze, unul dintre tinerii săi colegi de spital avea grijă de Tereza. Alunecau pe parchet nespus de frumos şi Tereza i se părea mai frumoasă ca oricând. Urmărea, de-a dreptul uimit, cu câtă precizie şi cu câtă docilitate devansa ea, într-o fracţiune de secundă, intenţia partenerului său… Dansul acela proclama, parcă, faptul că abnegaţia ei, dorinţa ei arzătoare de a face tot ceea ce vedea în ochii lui Tomas nu erau legate de persoana lui Tomas, ci erau gata să răspundă la chemarea oricărui alt bărbat pe care l-ar fi întâlnit în calea ei. Nimic nu era mai uşor decât să şi-o închipuie pe Tereza amanta tânărului său coleg. Până şi facilitatea acestei închipuiri avu darul să-l rănească. Îşi dădea seama că trupul Terezei putea fi imaginat, fără nicio dificultate, într-o împreunare amoroasă cu trupul oricărui bărbat şi asta îl făcu să-şi piardă buna dispoziţie. Abia noaptea, târziu, când au ajuns acasă, i-a mărturisit că e gelos.

Această gelozie absurdă, născută dintr-o posibilitate pur teoretică, era dovada că el considera fidelitatea ei drept o condiţie sine qua non. Şi-atunci, cum putea să-i ia în nume de rău faptul de a fi geloasă pe amantele lui absolut reale?

8.

Ziua se străduia (chiar dacă nu reuşea decât în parte) să creadă în spusele lui Tomas şi să fie veselă, aşa cum fusese până acum. Dar gelozia, îmblânzită peste zi, se manifesta tot mai sălbatic în visele ei, care se terminau întotdeauna cu un geamăt violent căruia, spre a-i pune capăt, Tomas trebuia s-o trezească din somn.

Visele se repetau ca nişte teme cu variaţiuni, sau ca nişte episoade dintr-un serial de televiziune. Adeseori li revenea, de pildă, un vis cu nişte pisici care săreau pe ea şi îşi înfigeau ghearele în obrajii ei. La drept vorbind, acest vis poate fi explicat cu uşurinţă: în limba cehă, pisica este o expresie argotică, semnificând o femeie foarte tânără şi frumoasă. Tereza se simţea ameninţată de femei, de toate femeile. Toate femeile erau, potenţial, amantele lui Tomas, şi ea se temea de ele.

în alt ciclu de vise, era trimisă la moarte. Într-o noapte, după ce o trezise din somn în timp ce urla de groază, îi povestise ce visase:

— Se întâmpla într-o piscină mare, acoperită. Eram acolo vreo douăzeci. Numai femei. Toate în pielea goală, şi trebuia să mărşăluim aşa în jurul bazinului. Din plafon atârna un coş mare şi în el se afla un bărbat. Purta o pălărie cu borul lat, care-i ascundea faţa, dar eu ştiam că erai tu. Ne dădeai nişte comenzi. Ţipai. Iar noi trebuia să cântăm mărşăluind şi să executăm genuflexiuni. Dacă una greşea genuflexiunea, trăgeai în ea cu pistolul şi ea cădea moartă în bazin. În momentul acela, toate celelalte izbucneau în hohote de râs, şi începeau să cânte şi mai tare. Iar tu nu ne scăpai din ochi, şi dacă vreuna făcea din nou o mişcare greşită, o împuşcai. Bazinul era plin de cadavre, care pluteau uşor, la mică distanţă, sub luciul apei. Eu ştiam că nu voi mai avea putere să fac următoarea genuflexiune şi tu mă vei împuşca!

Al treilea ciclu de vise povestea despre ce se întâmpla după moartea ei.

Zăcea într-un dric mare cât un camion de mutat mobilă. În jurul ei nu se aflau decât cadavre de femei. Erau atât de multe, încât uşa din spate trebuia să rămână deschisă şi picioarele câtorva dintre ele atârnau în afară.

„Dar eu nu sunt moartă! răcnea Tereza. De vreme ce mi-am păstrat toate simţurile! 44

„Şi noi ne-am păstrat toate simţurile44, îşi băteau joc de ea cadavrele.

Aveau exact acelaşi râs ca femeile vii care-i spuneau, odinioară, cu vădită plăcere, că şi ea va avea odată dinţii stricaţi, ovarele bolnave şi faţa zbârcită, că acest lucru e cât se poate de normal, întrucât şi ele au dinţii stricaţi, ovarele bolnave şi faţa zbârcită. Cu acelaşi râs batjocoritor, îi explicau ele că acum era moartă şi că totul era în perfectă ordine!

Apoi, deodată, îi veni să facă pipi. Şi strigă: „Dar mie îmi vine să fac pipi! Asta-i dovada că nu sunt moartă! 44

Şi, din nou, izbucniră toate în hohote de râs: „E normal să-ţi vină să faci pipi! Senzaţiile astea îţi vor rămâne multă vreme de-acum încolo. E ca atunci când i se amputează cuiva o mână şi bietul om o mai simte multă vreme după aceea. Noi nu mai avem urină şi totuşi ne vine mereu să facem pipi44.

Lipindu-se cu putere de trupul lui Tomas, Tereza continuă:

— Şi toate mă tutuiau, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea, de parcă ar fi fost prietenele mele, iar eu mă gândeam că voi fi obligată să rămân cu ele pentru totdeauna!

9.

Toate limbile ce se trag din latină alcătuiesc cuvântul compasiune din prefixul „corn-44 şi rădăcina „passio44, care, la origine. Înseamnă „suferinţă44. În alte limbi, de pildă în cehă, poloneză, germană sau suedeză, cuvântul acesta se traduce printr-un substantiv alcătuit dintr-un prefix echivalent, urmat de cuvântul „sentiment44 (în cehă: sou-cit; în poloneză wspol-czuzie: în germană: Mit-geful; în suedeză: med-kănslo).

în limbile ce se trag din latină cuvântul compasiune înseamnă a nu putea privi cu sânge rece suferinţa altuia; altfel spus: participare cu simpatie la suferinţa altuia. Un alt cuvânt, având aproape aceeaşi semnificaţie, franţuzescul pitie (în engleză pity, în italiană pieta etc., etc.), sugerează chiar un fel de indulgenţă faţă de fiinţa suferindă. Avoir de la pitie pour une femme (a-ţi fi milă de o femeie) înseamnă a fi mai favorizat decât ea, a te înclina în faţa ei, a coborî până la ea.

Acesta-i motivul pentru care cuvântul compassion sau pitie inspiră, în general, neîncrederea, sugerând, se pare, un sentiment de ordin secundar, ce nu are aproape nicio legătură cu dragostea. A iubi pe cineva din compasiune înseamnă a nu-l iubi cu adevărat.

în limbile ce alcătuiesc cuvântul compasiune nicidecum din rădăcina „passio – suferinţă”, ci din substantivul „sentiment”, acesta e folosit aproape în acelaşi sens; cu toate acestea nu se poate spune că ar sugera un sentiment urât. Sau de ordin secundar. Puterea secretă a etimologiei sale scaldă cuvântul într-o altă lumină, conferindu-i o semnificaţie mai largă; a avea compasiune (co-sentiment) înseamnă a trăi cu cineva nenorocirea lui, dar, totodată, a împărtăşi cu el orice alt sentiment: bucuria, spaima, fericirea, durerea. Această compasiune (cu sensul de soucit, wspolezucie. Mitgefiil, medkănslo) determină, aşadar, capacitatea maximă a imaginaţiei afective, arta telepatiei emoţionale. În ierarhia sentimentelor, acesta e sentimentul suprem.

Atunci când Tereza a visat că-şi înfige ace sub unghii, ea s-a trădat, dezvăluindu-i lui Tomas faptul de a fi cotrobăit în taină prin sertarele sale. Dacă această ispravă ar fi făcut-o oricare altă femeie, Tomas n-ar mai fi vorbit niciodată cu ea. Tereza ştia acest lucru şi, de aceea, i-a spus: „Hai, dă-mă afară!” Dar el, în loc s-o dea afară, a apucat-o de mână şi i-a sărutat vârfurile degetelor, căci în clipa aceea simţea el însuşi durerea de sub unghiile ei, ca şi când nervii degetelor Terezei ar fi fost legaţi direct de propria-i scoarţă cerebrală.

Cel care nu-i înzestrat cu darul diabolic al compasiunii (co-sentiment), nu poate decât să condamne, cu răceală, comportamentul Terezei, căci viaţa intimă a altuia e sfântă şi nu se cade să-i deschizi sertarele în care el îşi păstrează corespondenţa personală. Dar, întrucât compasiunea devenise destinul (sau blestemul) lui Tomas. Acestuia i se părea că el însuşi îngenunchează în faţa sertarului deschis al biroului său. Şi nu era în stare să-şi desprindă ochii de pe frazele scrise de Sabina. O înţelegea pe Tereza şi nu se simţea doar incapabil să se supere pe ea, ci, dimpotrivă, din clipa aceea a început s-o îndrăgească şi mai mult.

10.

Cesturile ei deveneau tot mai violente şi mai incoerente. Trecuseră doi ani de când descoperise infidelităţile lui, şi treburile mergeau din rău în mai rău. Situaţia părea fără ieşire.

Cum adică?! Nu putea el să renunţe la prieteniile sale erotice?! Nu, nu putea. Asta l-ar fi dat peste cap. L-ar fi distrus. Nu avea puterea să-şi stăpânească pofta de alte femei. Şi-apoi, toată povestea i se părea inutilă. Nimeni nu ştia mai bine ca el că aventurile sale n-o ameninţau cu nimic pe Tereza. Si-atunci, ce rost avea să se lase de ele? Această eventualitate i se părea la fel de absurdă ca aceea de a renunţa la meciurile de fotbal.

Dar mai putea fi vorba acum de plăcere? Nicidecum. Din clipa în care pleca să se vadă cu una dintre metresele lui, îl încerca dezgustul faţă de ea şi se jura în sinea lui că aceasta va fi ultima lor întâlnire. Avea mereu în fata ochilor chipul Terezei şi trebuia să se îmbete repede ca să nu se mai gândească la ea. De când o cunoştea, nu mai era în stare să se culce cu alte femei fără ajutorul alcoolului! Numai că răsuflarea lui, marcată de alcool, era semnul după care Tereza descoperea, cu mai multă uşurinţă, infidelitatea lui.

Capcana se închisese deasupra lui: de îndată ce se ducea să le întâlnească, nu mai avea niciun chef de ele, dar era de-ajuns să le ducă lipsa o singură zi şi, gata, forma un număr de telefon spre a stabili o întâlnire.

Cel mai bine se simţea tot cu Sabina, ea era o femeie discretă şi nu trebuia să-i fie teamă că va fi descoperit. Atelierul ei îl întâmpina ca o amintire plăcută a vieţii sale de odinioară, a vieţii idilice de tânăr celibatar.

S-ar putea ca nici ea, nici el să nu-şi fi dat seama cât de mult se schimbase: se temea să se întoarcă târziu acasă, fiindcă Tereza îl aştepta. O dată, Sabina a observat că, în timp ce făceau dragoste, Tomas se uita la ceas şi se străduia să pună capăt cât mai repede actului amoros.

Apoi, goală-puşcă, s-a plimbat alene prin tot atelierul, şi, în cele din urmă, oprindu-se în faţa unei pânze neterminate, prinsă pe un şevalet, a tras cu coada ochiului spre Tomas, care se îmbrăca în mare grabă.

Curând fu gata îmbrăcat, dar un picior îi rămăsese desculţ. Se uită câteva clipe în jurul lui, pe urmă se lăsă în patru labe şi începu să caute ceva sub masă.

Sabina îi spuse:

— Când mă uit la tine, am impresia că eşti pe cale să te transformi în tema eternă a tablourilor mele. În- tâlnirea dintre două lumi. O dublă expunere. În spatele siluetei lui Tomas – libertinul, transpare chipul incredibil al îndrăgostitului romantic. Sau, poate, contrariul: prin silueta lui Tristan, care nu se gândeşte decât la Tereza lui, se întrevede frumosul univers, trădat, al libertinului.

Tomas se ridicase şi asculta absent vorbele Sabinei.

— Ce cauţi? îl întrebă.

— Un ciorap.

Cercetară împreună încăperea, apoi el se lăsă din nou în patru labe şi se apucă iar să caute sub masă.

— Nu văd niciun ciorap aici, spuse Sabina. Cu siguranţă ai venit fără el…

— Doar n-oi fi vrând să spui că am venit cu un singur ciorap! strigă- Tomas, uitându-se la ceas.

— Exclus n-ar fi. În ultima vreme eşti atât de împrăştiat! Veşnic grăbit, te uiţi mereu la ceas, şi nu e de mirare că ai uitat să-ţi pui un ciorap.

Era hotărât să-şi tragă pantoful pe piciorul desculţ.

— E frig afară, îi spuse Sabina. Îţi împrumut un ciorap de-al meu.

îi întinse un ciorap lung de culoare albă, croşetat cu ochiuri mari, după ultima modă.

îşi dădea seama foarte bine că era vorba de un act de răzbunare, pentru faptul de a se fi uitat la ceas în timp ce făceau dragoste, şi-i ascunsese ciorapul într-un loc unde nu putea să-l găsească. Afară era într-adevăr frig, aşa că nu-i rămânea altceva de făcut, decât să i se supună şi, astfel, porni spre casă într-un picior cu un ciorap bărbătesc, iar în celălalt cu un ciorap femeiesc de culoare albă, rulat deasupra gleznei.

Ajunsese într-o situaţie fără ieşire: în ochii amantelor era marcat cu pecetea infamantă a dragostei sale pentru Tereza, iar în ochii Terezei cu pecetea infamantă a aventurilor sale amoroase.

11.

în dorinţa de a-şi uşura suferinţa, se căsători cu ea (în sfârşit, au putut să renunţe la garsoniera în care, de fapt, ea nu mai locuia de mult), şi-i făcu rost de un căţel.

Era o corcitură, a cărui mamă era căţeaua Saint-Ber- nard a unui coleg de-al lui Tomas, iar tatăl, câinele-lup al vecinului acestuia. Nimeni nu-i dorea pe micuţii bastarzi, iar colegului îi era milă să-i ucidă.

Tomas trebuia să aleagă unul dintre ei, ştiind că ceilalţi puişori pe care nu-i va alege aveau să moară. Se simţea în postura unui preşedinte de republică având în faţa sa patru condamnaţi ta moarte, dar n-avea puterea să graţieze decât unul. În cele din urmă se hotărî pentru o căţeluşă al cărei trup părea a fi de câine-lup şi al cărei cap îi amintea de căţeaua Saint-Bernard a colegului său. I-o aduse Terezei. O luă în braţe şi-o strânse Ia pieptul ei, iar micuţul animal îi umezi pe loc bluza cu pipi.

Apoi începură să-i caute un nume. Tomas ţinea morţiş să se ştie că, până şi după nume. Căţelul îi aparţinea Terezei. Îşi aduse aminte de cartea aceea pe care ea o ţinea la subsuoară în ziua când venise la Praga fără să-l anunţe, şi propuse să i se spună Tolstoi.

— Cum o să-i spunem Tolstoi unei fetiţe? obiectă Tereza. Putem să-i spunem Anna Karenina.

— Nici vorbă. De unde până unde Anna Karenina, ripostă Tomas, o femeie nu poate avea niciodată un botic atât de nostim. E mai curând Karenin. Da, Karenin! Exact aşa mi l-am imaginat eu întotdeauna.

— Şi nu i se va perturba sexualitatea dacă o să-i spunem Karenin?

— Exclus n-ar fi, spuse Tomas, ca o căţeluşă căreia stăpânii i se adresează mereu cu un nume de căţel să aibă înclinaţii lesbiene.

Partea cea mai proastă era că previziunea lui Tomas se adeveri. De obicei căţeluşele se ataşează mai mult de stăpân decât de stăpâna lor, dar la Karenin se întâmplă contrariul. Hotărî să se îndrăgostească de Tereza, şi Tomas îi era pentru asta îndatoritor. Îl mângâia pe cap şi-i spunea: „Bine faci, Karenin. Ai dreptate. E tocmai ce aşteptam de la tine. Trebuie să mă ajuţi, căci singur nu sunt în stare să mă descurc cu ea.“

Dar nici cu ajutorul lui Karenin nu izbutea s-o facă fericită. A înţeles acest lucru zece zile mai târziu, după ocuparea ţării sale de tancurile ruseşti. Era în august 1968, directorul unei clinici din Ziirich, pe care Tomas îl cunoscuse cu prilejul unui colocviu internaţional, îi telefona de acolo zilnic, interesându-se de soarta lui. Se temea pentru el şi-i oferea un post.