CAPITOLUL 1

— Aleargă! Ai pierdut circa patru secunde la ultimul tur de pistă.

Cu toată durerea din gamba dreaptă, cuprinsă de crampe, Camille îi zâmbi în fugă antrenorului ei din ultimii doi ani. Şi proaspăt amant de numai trei luni. Mara, buna ei prietenă încă din copilărie, care nu lipsea de la niciun antrenament, darmite de la vreo competiţie oficială, încerca şi ea să o încurajeze:

— Hai, Cami, ştiu că poţi! Mai ai doar două ture de stadion.

Arena, pe care îşi desfăşura activitatea şi clubul privat de atletism al lui Dennis Burrell, era situată în Westwood, Los Angeles, un cartier mare cât un oraş. Mai precis, acesta era amplasat aproximativ la mijlocul distanţei dintre Hollywood şi Oceanul Pacific, în apropiere de Universitatea California din Los Angeles.

Atletismul era viaţa ei. Camille Schulze începuse să fie îndrăgostită de acest sport încă din copilărie, încântată fiind de competiţiile de anvergură televizate, dintre care nu scăpa niciuna. Din pricina acestei nevinovate pasiuni îşi cam neglijase şcoala, dar părinţii ei – oameni destul de înstăriţi – rezolvaseră situaţia, angajând pentru fiica lor un fel de meditator-preparator, care o ajuta în fiecare zi la lecţii. Acesta reuşi să o stăpânească până la bacalaureat, pe care fata îl luă la mustaţă, cum s-ar spune. Dar, deîndată ce termină cu această neplăcută activitate, Camille se dedică în întregime atletismului, mai exact probelor de fond şi semifond, la care constituţia sa robustă îi asigura o carieră promiţătoare.

Aşadar, îşi abandonă definitiv studiile şi se înscrise la clubul privat al lui Burrell, care nu concepea, după propriile-i spuse, să nu scoată din ea o mare campioană. Ce-i drept, spre acest ideal o stimulau talentul său, o voinţă de fier şi o putere de muncă fenomenală. Păcat că nu poseda o musculatură prea robustă a picioarelor!

Avea nevoie doar de puţin succes ca să reuşească, iar antrenorul şi prietena ei cea mai bună, Mara Bachman, o încurajau încontinuu în acest sens, cu toate cele trei entorse pe care le suferise în ultimii doi ani. Poate şi din cauza acestor accidente ieşise prima în puţine competiţii şi acestea nu prea importante, însă era destul de tânără la cei 20 de ani ai săi, iar norocul i-ar mai fi putut surâde o bună bucată de timp. Burrell justifica lipsa temporară de rezultate notabile, incriminând masa musculară a Camillei ca fiind insuficient dezvoltată. Ceea ce putea fi rezolvat printr-un regim alimentar adecvat marilor campioni şi prin multă muncă. De aceeaşi parte a baricadei se afla şi tatăl vitreg al fetei, medicul Rutger Schulze, ce ţinea foarte mult la antrenor şi la munca pe care acesta o depunea pentru succesul fiicei sale adoptive. Deoarece se căsătorise cu actuala sa soţie pe vremea când Cami abia împlinise 3 anişori, doctorul şi-ar fi dorit şi el un copil, de preferinţă un băiat, dar soarta nu fusese de partea lui. Până la urmă se mulţumise cu o familie destul de fericită şi suficient de bine situată financiar, compusă din numai trei persoane.

— Mai ai o singură tură, poţi recupera acum ca să ieşi prima! – îi mai strigă o dată Dennis de pe marginea pistei.

Cu Mara Bachman era prietenă încă de la grădiniţă şi nu se despărţiseră niciodată, iar părinţii lor erau buni amici. Ele erau considerate de toată lumea ca două faţete inseparabile ale aceleiaşi entităţi. Şi totuşi erau atât de diferite! Pe cât era Cami de sportivă şi de puţin atrasă de spiritualitate, în ciuda inteligenţei ei înnăscute, pe atât de ocupată era prietena ei de lecturare a mormane de cărţi cu titluri imposibile. Pe lângă asistarea carierei prietenei ei, Mara – deşi avea părinţi bogaţi, care o ajutau financiar – îşi câştiga existenţa din scenarii de scurt metraj pentru televiziune şi radio.

— Acum eşti în linie dreaptă! Trage tare la sprint! – o încuraja de astă dată prietena, când atleta trecu prin faţa ei cu chipul marcat de efortul depus.

În mod paradoxal, seducătoarea Camille nu îşi bătea capul cu felul în care arăta, în vreme ce erudita Mara era cochetă ca o doamnă de salon şi ştia să îşi pună foarte bine în valoare farmecele feminine.

* * *

Să câştige! Să iasă prima dintre cele trei alergătoare mult mai în vârstă decât ea şi mai puţin pregătite fizic. Închise ochii pentru două secunde. Trebuia să-şi joace rolul până la capăt. Acum urma sprintul final. Numai de-ar lăsa-o această blestemată de crampă musculară şi inexplicabila greutate pe care o resimţea în zona gambelor! Ştia că va câştiga. Trebuia să câştige, altfel nu se putea. Totuşi, picioarele nu o ajutau deloc să le ajungă din urmă pe adversarele ei din acea partidă neoficială de 3.000 m. Nu mai putea, dar n-avea cum să abandoneze. Nu o făcuse niciodată până atunci şi nici acum nu avea aşa ceva în gând. Poate din cauza furiei sale neputincioase nu era în stare să le întreacă pe cele două, care parcă se mai depărtaseră puţin de ea. Gata, pierduse. Ea trecuse ultima linia de sosire. Îşi luă sacul de sport şi prosopul, îndreptându-se, fără să privească pe nimeni, spre vestiare. Nu îşi putea da seama ce era cu ea. Probabil un duş va fi şi reconfortant şi consolator, se gândi Camille, care abia mai răsufla, de parcă ar fi avut o mare greutate pe piept.

— Oare ce să fie cu Cami? – îl întrebă Mara pe Dennis, în drumul lor spre cabine.

— O pasă proastă, nimic altceva. Aşa se întâmplă cu toţi marii campioni.

— Poate fi din pricina mâncării?

— Nici să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva! Ştii foarte bine că ea nu pune în gură înainte de alergare decât o cafea neagră.

Camille nu mai avea crampe, însă simţea cum greutatea din gambe urca în braţe şi mai acut în ceafă. Niciodată nu mai avusese asemenea simptome. Intră sub duş, dar starea de rău persista, ba mai mult, se amplifica de la un minut la altul, încet-încet, izolând-o de tot ce era în jurul ei.

Prin crăpătura uşii apăru capul îngrijorat al Marei:

— Cum merge?

— Nu prea grozav, parcă aş cântări tone, nu 58 kg.

— Eşti furioasă că n-ai reuşit să învingi, nu-i aşa? Nu te mai gândi la asta. Data viitoare va fi mult mai bine, ai să vezi!

— Bineînţeles că am draci, oricine ar avea în locul meu, dar este ceva ce nu pricep. Ai vrea să-l chemi puţin pe Dennis?

— Desigur, imediat.

* * *

Burrell nu era numai antrenor, ci avea pregătirea necesară şi ca preparator fizic sportiv.

Mara pătrunse în vestiarul bărbaţilor, pentru a-l căuta pe antrenor. Acesta se pregătea şi el pentru duş, având în jurul taliei doar un prosop înnodat. Corpul frumos încă, la cei 40 de ani ai lui, o făcu pe fată să aibă unele gânduri nu tocmai catolice la adresa bărbatului, dar nu i-ar fi făcut, pentru nimic în lume, aşa ceva celei mai bune prietene pe care o avea. Cu toate că nu era prima oară când o încercau simţăminte erotice în prezenţa lui.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu ştiu. Ea nu se simte bine deloc şi te-a chemat. Nu mai e nimeni la duşuri.

— Bine, mulţumesc! – mai spuse antrenorul şi se îndreptă, oarecum grăbit, spre locul în care se afla eleva şi amanta lui.

Prin aburi, Camille abia se mai putea ţine pe picioare.

— Ce e cu tine? – se interesă Dennis.

— Nu ştiu, mă simt atât de greoaie, respir cu dificultate, iar membrele îmi sunt amorţite. Mai devreme erau doar gambele, dar acum şi mâinile mă înţeapă. O fi ceva cu circulaţia sângelui?

El ezită puţin, după care îşi atârnă prosopul într-un cuier şi intră în cabină alături de Camille, pe care o luă imediat în braţe. Fata se sprijinea de el mai mult decât stătea pe propriile picioare. Antrenorul îi puse mâna sub sânul stâng şi aproape imediat îşi dădu cu părerea, încercând să o liniştească:

— Ai puţină tahicardie, probabil şi o oarecare hipoglicemie. Ţi-am repetat de atâtea ori că nicio alergare, indiferent de distanţă, nu trebuie luată în glumă. Dovadă rezultatul cu care te-ai ales astăzi!

— Bine, dar eu am făcut tot ce am putut.

— Aiurea! De fapt, eu sunt de vină. Nu trebuia să te las să intri pe pistă decât după un mic dejun sănătos. Te-ai fi simţit cu totul altfel acum. Şi învingătoare pe deasupra.

— Eşti sigur că nu e ceva grav?

— Grav pe dracu’! Ai doar 20 de ani şi un organism de elefant. Ce poate fi grav într-o atare situaţie? O masă bună şi totul o să treacă.

— Dennis, nu cumva mi-ai dat nişte mizerii să înghit?

— Te referi la droguri? Ce, eşti nebună?

— Iartă-mă! Nici eu nu mai ştiu ce spun de când am pierdut cursa în faţa acelor epave. De vină este, probabil, nemărginitul meu orgoliu. Pe viitor o să încerc să mă controlez mai bine.

— În acea zi vei fi o mare campioană!

— Hai, nu mai vorbi cu mine ca şi cum ai sta la palavre cu un copil.

— Am observat de câtăva vreme că nu mai eşti o fetişcană…

— Şi-atunci, ce mai aştepţi? Nu crezi că ar fi timpul să mă faci bine? Doar eşti şi preparatorul meu fizic!

Dennis îi închise gura cu o scurtă sărutare, după care îi lăsă căile respiratorii libere, pentru a putea trage aer în piept cât mai bine. Iar mâinile sale puternice începură să alunece alene pe trupul ei tânăr şi viguros. Orice s-ar spune, nu era un bărbat care să rămână indiferent lângă o tânără superbă precum Camille. Parcă executa un ritual, se gândi el, dar nu lăsă această imagine să-l distragă de la ceea ce avea de dus la bun sfârşit atunci şi acolo. În vreme ce apa cădea pe ei, Dennis o îmbrăţişa cu o pasiune nedisimulată, urmărindu-i conturul trupului, poate puţin cam solid în partea din spate şi mai jos, până pe la genunchi. Ea gemea, înclinându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă. De aceea, bărbatul o întoarse de-a binelea cu spatele la el, o sărută pe gât şi pe umeri, prinzându-i apoi cu hotărâre sânii puternici – poate puţin prea puternici – în mâini.

Şi Camille era pasionată de amor, cu toate că nu se putea declara o expertă la acest capitol. Majoritatea cunoştinţelor sale erotice mai sofisticate se legau, în special, de numele partenerului ei; însă tot ceea ce făcea, făcea cu mare pasiune.

— Dragul meu, nu-i aşa că mă iubeşti şi mă vrei? – îl întrebă ea, ameţită cum era şi dornică de amor.

Bineînţeles că bărbatul nu îi dădu niciun răspuns, întorcând-o din nou cu faţa la el şi muşcându-i lobul unei urechi. Ea îşi ridicase deja un picior şi, reuşind cu greu să-şi menţină echilibrul, îl încolăci pe amantul ei pe după şolduri. Avea neapărată nevoie de sex, iar amândoi ştiau acest lucru.

Şi Dennis era pregătit de a trece la atac. Făcuse amor cu ea de zeci de ori, dar niciodată nu se săturase. O luă în braţe până la urmă, iar fata, cu o grimasă de bucurie pe chip, îi zâmbi recunoscătoare, petrecându-şi braţele în jurul gâtului lui. Ochii ei căprui, întredeschişi, căutau privirea bărbatului, sorbind-o cu mare dragoste.

Începu să împingă, metodic şi rar, rezemând-o pe Camille cu spatele de peretele faianţat şi flexându-şi puţin genunchii. Sub strânsoarea braţelor lui, fata se unduia atât cât putea, scâncind din ce în ce mai excitată. Îşi strânse puternic pleoapele şi începu să articuleze un fel de rugăminţi fierbinţi – sau, poate, cuvinte de dragoste – însă vorbele ei nu mai erau inteligibile, semănând mai mult cu un bolborosit. El îşi acceleră ritmul, intrând din ce în ce mai mult, iar ea se prinse cu o mână de braţul duşului, pentru a fi mai uşoară şi a-i da o mână de ajutor. Pe lângă zgomotul apei care cădea asupra lor, nu se mai auzeau decât gâfâielile bărbatului şi plesniturile feselor Camillei de faianţa udă. Ea vru să scoată un ţipăt de plăcere, însă ceea ce îi ieşi din gâtlej fu un horcăit, care nu îl făcu pe Dennis să îşi tempereze elanul. Ba dimpotrivă, pătrunderea lui implacabilă devenea din ce în ce mai violentă, amândoi ştiind că acest lucru nu le era dizgraţios defel.

În culmea extazului, Burrell tresări. Amanta lui avusese cu siguranţă orgasm, apoi, corpul ei se cabrase spasmodic de câteva ori, ca în cele din urmă fata să se lase greoaie pe umerii lui, lunecându-i din mâini pe podea. El opri duşul, încercă s-o ridice şi, îngrijorat, o mai palpă o dată sub sânul stâng. Inima Camillei Schulze încetase să mai bată.

CAPITOLUL 2

Două luni mai târziu, aproape de sfârşitul lui octombrie, detectivul Jane Heron de la Poliţia Criminală, Divizia „Cazuri Speciale”, lăsă pe birou dosarul studiat pe jumătate, care fusese adus de şeful ei, căpitanul Corky West. Un lucru era clar pentru Jane: cafeaua din secţia de poliţie nu putea fi băută decât atunci când oboseala te făcea să nu-i mai simţi gustul. Avea o aromă înfiorătoare. Tocmai de aceea îşi luă sacul şi îşi căută maşina în parcare: ştia ea, la câteva străduţe depărtare, un mic bar în care se putea bea un espresso adevărat. Totodată, făceau acolo şi nişte sandvişuri excelente, iar în acea dimineaţă nu pusese nimic în gură.

Trecuseră puţin peste trei săptămâni de când se întorsese din scurtul ei week-end, petrecut în compania lui Dan Anderson, ocazie cu care îşi încheiase relaţia cu acest ultim amant. Era prea posesiv, pretenţios şi egoist pentru gustul ei. De atunci avusese parte doar de rutina insuportabilă de la „Cazuri Speciale”. Niciun dosar mai acătării care să-i scoată în evidenţă aptitudinile de detectiv, alături de coechipierul ei, simpaticul şi inteligentul Eric Black, ce adesea se dovedea foarte puţin simpatic şi prea puţin inteligent – după criteriile ei de clasificare a bărbaţilor. Nici măcar nişte skin-heads nu mai profanaseră morminte de animale din cimitirul aflat pe una dintre colinele care împrejmuiesc Los Angeles-ul. Sau măcar nişte asasini, acolo, care să-i mai dezmorţească puţin pe amândoi. Doar nu se pocăiseră cu toţii în noul mileniu!

Ajunsă la cafeneaua „Monica’s”, îl salută pe serviabilul patron Jimmy H., după care ocupă o masă la fereastră. Îndată o şi reperă pe fata aşezată la câţiva metri distanţă, pe care nu o observa pentru prima dată pe urmele ei. Aceasta, frumuşică foc, îi întrerupse şirul gândurilor şi o făcu să se întrebe: „Ce-o vrea de la mine, căci mă urmăreşte de câteva zile?” O văzuse de trei ori în ultima săptămână şi asta în condiţiile în care nu era în permanenţă atentă să observe dacă o urmărea sau nu cineva. De obicei, ea era urmăritoarea.

Nu mai avu răbdarea de a o mai întâlni şi în alte rânduri, iar după ce primi comanda, bău cafeaua din trei înghiţituri şi muşcă sănătos de două ori din sandvişul cu şuncă şi caşcaval. Apoi, îşi luă sticla cu apă minerală într-o mână şi se îndreptă spre „codiţa” ei, aşezându-se fără să ceară permisiunea la aceeaşi masă. Aşteptă.

Fata dădea semne de timiditate şi cu greu reuşea să susţină privirea uşor ironică a Janei. În cele din urmă îndrăzni, cu o voce blândă şi destul de nehotărâtă:

— Numele meu este Mara Bachman. Poliţista nu zise nimic, aşteptând ca interlocutoarea ei să continue.

— Nu ştiam cum să intru în vorbă cu dumneavoastră, de aceea v-am tot urmărit; văd că v-aţi dat seama.

— O.K., pentru că am luat eu iniţiativa, profită şi spune-mi ce ai de spus!

— Coafeza dumneavoastră, Ritta, m-a sfătuit să vă abordez şi ea mi-a spus cum arătaţi şi unde vă pot găsi. Văd că părul v-a mai crescut puţin.

Aşa era. Nu mai fusese la Ritta de vreo patru luni de zile, când se tunsese fistichiu, din cauza unei anchete întortocheate, în care trebuia să semene cât de cât cu o anumită persoană dispărută.

— Într-adevăr, răspunse Jane, trecându-şi cochet mâna prin plete şi înghiţind ultimul dumicat din gustosul sandviş. Va trebui să fac o vizită la coafor în curând, pentru a mai tăia puţin din vârfuri. Mi-e jenă să merg cu dezastrul pe care-l am în cap la un salon mai scump. Deci, o cunoşti pe Ritta. Iată un punct comun! Mai departe?

— Este esteticiana mea preferată – continuă Mara Bachman – şi, cu timpul, ne-am împrietenit.

— Ce nevoie ai de o esteticiană cu frumuseţea şi tinereţea de care te bucuri din plin?

— Tatăl meu, care este un om de afaceri foarte priceput, spune că atunci când dispui de un capital, trebuie să ştii neapărat să-l fructifici.

— De acord. Şi de ce m-ai căutat? Mara continua să ezite.

— Hai să fim serioase, draga mea, continuă poliţista. De câteva zile mă tot urmăreşti, iar Ritta nu te-ar fi trimis la mine fără un motiv bun. Aşadar, dă-i drumul, că doar începutul va fi un pic mai greu.

Tânăra oftă din rărunchi. Se vedea că obrajii ei prinseseră ceva mai multă culoare.

— Vă spune ceva numele de Camille Schulze?

— Desigur, atleta care a murit subit, sub duş, după o probă de semifond, în braţele amantului şi, totodată, a antrenorului ei. Asta parcă se întâmpla prin august, nu-i aşa?

— Exact.

— Am auzit că era o alergătoare ce promitea foarte mult, iar constituţia sa fizică nu putea da nimănui de bănuit în legătură cu destinul tragic de care a avut parte. O criză cardiacă atât de puternică, încât să provoace moartea unei sportive de numai 20 de ani – greu de crezut!

— Aşa gândesc şi eu! – se bucură Mara că trecuse de momentul penibil al demarării delicatei discuţii cu poliţista. Cami era cea mai bună prietenă a mea. Îmi era aproape o soră, cu care am fost împreună de când mergeam la grădiniţă şi până în urmă cu două luni. Mai e ceva: ea nu suferea de inimă, asta n-aţi spus-o.

— Într-adevăr, aşa e. Dar eu zic să nu ne mai rotim în jurul cozii. Crezi că a fost asasinată?

— Poate cuvântul este cam dur. S-ar putea să fie vorba doar despre o omucidere involuntară sau circumstanţială.

— Faci aluzie la vreun dopaj nefericit, Mara?

— Cam aşa ceva. E un gând care nu îmi dă pace şi basta. Dar, în orice caz, indiferent ce s-a întâmplat în realitate, Cami nu avea habar. Nu ar fi intrat niciodată într-o asemenea încurcătură, date fiind ţelurile ei foarte înalte, iar dacă totuşi, ar fi făcut-o, eu sunt prima căreia i s-ar fi destăinuit. Mie îmi spunea absolut totul.

— Cum poţi fi atât de sigură?

— V-am spus că eram ca două surori. Nu aveam niciun fel de secrete una faţă de cealaltă, iar eu participam la toate antrenamentele şi concursurile ei. Ar mai fi de adăugat că prietena mea, acum decedată, suferea de un orgoliu exagerat. N-ar fi acceptat niciodată ca un artificiu să o ajute în succesul pe care ea dorea să îl atingă prin propriile forţe.

— Bun. Şi după părerea ta cine a făcut-o?

— N-aş putea fi sigură de identitatea celui care i-a provocat moartea, dar cu siguranţă că antrenorul şi amantul ei, Dennis Burrell, este implicat într-o măsură covârşitoare. Camille îl iubea la nebunie şi credea foarte mult în el.

— Ai ceva dovezi în acest sens?

— Tocmai asta e problema, mărturisi Mara cu vocea sugrumată de emoţie.

— În acest caz, e clar că nu poate fi deschisă o anchetă oficială.

— Păi, acesta-i motivul pentru care v-am şi căutat pe dumneavoastră! Ritta mi-a spus că lucraţi în cadrul unui serviciu special al poliţiei şi că sunteţi singura care aţi putea să mă ajutaţi.

— Este adevărat că lucrez la „Cazuri Speciale”, însă această tragedie nu este de resortul nostru. Îmi pare rău!

— Chiar dacă vă spun că unul dintre amicii lui Burrell, cu care este foarte probabil ca acesta să fi făcut afaceri, se numeşte Simon Molland? Mâna Janei Heron strânse involuntar sticla de apă minerală, iar plasticul scoase un zgomot sinistru, îşi reaminti imediat că îi vorbise coafezei Ritta despre această persoană, care jonglase cu întreaga poliţie din Los Angeles, ba chiar îşi bătuse joc de mai multe secţii redutabile din alte mari oraşe. Nimeni nu fusese în stare să-l înfunde, nici măcar FBI-ul, care avea un dosar frumuşel despre el, însă fără vreo probă incriminatorie de nezdruncinat în faţa instanţei de judecată şi a Juriului celor 12. Devenită pe loc atentă, poliţista îi ceru fetei:

— Te rog să fii puţin mai precisă!

— La câteva zile după moartea Camillei, la ieşirea de la ceremonia incinerării, Burrell a dispărut pe tăcute, ca şi cum ar fi avut o întâlnire care nu suporta nicio amânare. Având în vedere bănuielile mele şi poate mult prea pătimaşe – am găsit că acest comportament era bizar şi l-am urmărit. Avea, într-adevăr, o întâlnire cu un tip dubios, într-o cafenea din apropiere de Hollywood Wax Museum.

— Iartă-mă că te întrerup. Ştii că în muzeul la care te-ai referit se găsesc peste 185 de figuri de ceară înfăţişând diverse personalităţi, printre care şi Marilyn Monroe, a cărei moarte a rămas până astăzi un mister? Dar, mai bine continuă!

— Când cei doi s-au despărţit, după un sfert de oră, l-am urmărit pe tip şi i-am notat numărul maşinii. Din păcate, nu am reuşit să-i disting aproape deloc figura. Dar am un amic care lucrează la serviciul circulaţiei rutiere şi el mi-a spus că respectivul automobil aparţine unui oarecare Simon Molland, mare mafiot din lumea interlopă internaţională. Cum nu prea sunt interesată de presa scrisă sau de TV, acest nume nu mi-a spus nimic, până când m-am destăinuit Rittei.

— Tot ce ai spus până acum mi se pare foarte interesant. Ai putea să îmi faci un mic rezumat asupra circumstanţelor exacte ale morţii Camillei Schulze şi asupra celor ce s-au mai întâmplat în zilele următoare?

— Fără îndoială!

Vocea Marei stătea să dea în plâns din când în când, dar tânăra se stăpânea cu stoicism. Poliţista aprecie sinceritatea fetei ca reală, însă trebuia avut în vedere ca nu cumva intensitatea durerii ei să-i perturbe facultatea de analiză şi expunere a derulării faptelor. O îndemnă să continue.

— Eram pe teren şi urmăream o cursă amicală de 3.000 m, la care Camille participa în compania a două atlete mult mai în vârstă şi mai trecute decât ea, începu Mara.

Jane hotărî că trebuia neapărat să-şi anunţe partenerul, Eric Black, despre cele aflate şi să-l convingă pe căpitanul West să le dea lor cazul. Dacă era, într-adevăr amestecat Simon Molland, trebuia acţionat cu maximum de discreţie şi rapiditate. Se despărţi de Mara Bachman după ce aceasta îşi termină povestea şi îi notă coordonatele, pentru a o putea găsi mai târziu. La despărţire, căldura cu care frumoasa tânără îi strânse mâna era mai mult decât elocventă. Fata îşi punea mari speranţe în ajutorul poliţistei.