uvântul „pisălog” are o etimologie îndoielnică. Unii oameni, care sunt cunoscători în materie, afirmă că acest cuvânt ar deriva de la verbul care exprimă noţiunea de a zdrobi, de a pătrunde – prin străduinţa loviturilor continue. Un pisălog este individul care încearcă să pătrundă dincolo prin gândurile cuiva, ca prin ceva materializat, cel care-ţi răscoleşte neostenit îndelunga răbdare, căutând să răzbească prin straturile de voită surzenie, lipsă de atenţie şi căutată indiferenţă politicoasă, cu care zadarnic încerci să te aperi, căci el te pisează mereu şi neostenit, până când reuşeşte să pătrundă în intimitatea fiinţei tale. Sunt însă şi alţi cunoscători în materie care afirmă că acest cuvânt derivă de la franţuzescul bourrer, a înfunda, a îndopa, a sătura. Dacă această derivaţie ar fi corectă, atunci pisălogul este cel care te îndoapă cu peroraţiile lui greoaie şi plicticoase, care caută să-ţi bage cu sila pe gât personalitatea lui, ca pe nişte bulgări de seu pe care esofagul refuză să le înghită. Cu alte cuvinte te îndoapă, iar tu – ca să întrebuinţăm o metaforă intrată în domeniul public, „începi să te saturi de el”. Sunt gata să primesc ambele aceste explicaţii ca fiind corecte, deoarece pisălogii nu numai că te pisează, dar te şi îndoapă. Sunt exact ca burghiele dentiştilor, dar în acelaşi timp şi ca baliga de grajd. Aceştia însă pot fi caracterizaţi şi cu o a treia definiţie pe care nu s-ar putea să o aplici unui plicticos sau ursuz: se ţin scai. Tocmai din pricina asta, cu toate că eu nu simt filolog, îmi voi permite să propun şi a treia derivaţie a acestui cuvânt: de la noţiunea de a se lipi de cineva, a se ţine scai, a nu-l slăbi. Prin urmare a se lipi, a îndopa, a plictisi sunt calităţi pe care implicit le are un pisălog, câteşitrei aceste presupuse derivaţiuni etimologice. Deci s-ar putea admite că fiecare dintre ele este corectă.

Herbert Comfrey era înainte de toate şi de orice un pisălog de care nu puteai scăpa. Se lipea de oricine avea nenorocul să aibă de-a face cu el; se lipea atât de bine, încât ar fi fost peste putinţă să mai scapi de el. Era un pisălog de natură vegetală şi pasivă, nu un pisălog activ şi corosiv. Din fericire Herbert nu era un om prea vorbăreţ, căci prea era un tip leneş şi limfatic pentru aşa ceva. Era o fire extrem de sociabilă, întocmai ca un uriaş câine sentimental pe care nu-l poţi lăsa niciodată singur. Se ţinea de oameni exact cum se ţine un câine, şi dacă pot întrebuinţa o metaforă, exact ca şi un câine se făcea şi el covrig la picioarele lor, în faţa vetrei. Şi exact ca şi câinele, nici el nu scotea nicio vorbă. Se simţea fericit în tovărăşia ta şi atâta tot; se simţea mulţumit că poate merge alături de tine pe acelaşi drum, sau că poate moţăi sub fotoliul în care te-ai aşezat. Nu cerea nici să-i dai prea multă atenţie; tot ce cerea, era să-l laşi să se bucure de mulţumirea pe care o vedea reflectată pe obrazul tău şi să se încălzească de plăcerea că te ştie aproape de el. Dacă se întâmpla ca o dată pe săptămână să-l mângâi pe cap şi să-i spui ceva similar, cu ceea ce ai spune unui câine: „Bravo, Herbert, eşti un căţel cuminte”, începea să dea din coadă – la figurat – şi se simţea pe deplin fericit.

Pentru unii dintre prietenii mei – cei repeziţi, nerăbdători şi mai ales nervoşi – prezenţa bietului Herbert era ceva ce-i scotea din sărite. Chiar calităţile lui – caracterul său admirabil, liniştea şi credinţa lui nestrămutată – îi făceau să se înfurie. Până şi felul în care arăta omul acesta. Îi făcea să-şi piardă cumpătul. Vederea feţei lui bucălate şi zâmbitoare, trupul îndesat şi membrele lui cu mişcări încete îi enervau şi începeau să dea din mâini, ca un coteţ de găini speriate. Am cunoscut oameni care după ce au petrecut trei zile la rând în aceeaşi casă cu Herbert şi-au făcut bagajele pe furiş şi s-au repezit la gară, ca să ia primul tren, spre o direcţie necunoscută, la depărtare de sute de kilometri, numai ca să poată scăpa de el.

Întrucât mă priveşte pe mine, bietul Herbert mă pisa nu-i vorbă, dar nu atât de îngrozitor şi de insuportabil. Eu sunt un temperament îndelung răbdător şi am nişte nervi care nu cedează cu una cu două. Aş putea chiar să afirm că într-o anumită măsură omul acesta îmi plăcea; era un dulău atât de credincios, de cumsecade şi de blând. De faţă cu el, prezenţa lui mută mă făcea foarte curând să-l consider ca inexistent sau ca pe o simplă mobilă, aşa că de multe ori mă surprindeam făcând un gest, ca şi când aş fi vrut să-mi aşez ceaşca goală de cafea pe capul lui, în timp ce el sta aşezat la picioarele mele pe parchet (când avea posibilitatea, el se aşeza întotdeauna pe parchet), sau să-mi scutur cenuşa ţigării pe gulerul hainei lui care părea că-mi face cu ochiul.

Pe vremea când eram copii, Herbert şi cu mine am fost la şcoală împreună. Dar de vreme ce fiecare dintre noi era în gazdă la alt profesor, şi cum el era mai mare decât mine (pe vremea aceea doi ani de vârstă erau o mare deosebire), cred că n-am stat niciodată de vorbă împreună. Cu toate acestea, Herbert a intrat în viaţa mea de mai târziu numai datorită împrejurării că am fost la şcoală împreună. Întoarcerea lui în viaţa mea a fost un îndoit dezastru. În existenţa mea îşi făcea loc un pisălog, a cărui prezenţă însemna că alungă, fie chiar pentru un timp trecător, o altă fiinţă care, indiferent de celelalte calităţi pe care le avea, era tocmai contrariul însuşirii care s-ar putea numi pisălogeală.

Întâmplarea despre care vreau să vă povestesc s-a petrecut în cafeneaua din Passage du Panorama din Paris. Trecuse mai bine de un ceas de când eu şi Kingham ne aşezaserăm împreună la o masă şi stăm de vorbă, sorbind vermut. Caracteristic pentru Kingham era că el le făcea pe amândouă: vorbea şi bea vermuturi fără întrerupere. Un alt amănunt tot atât de caracteristic pentru el era faptul că-mi reproşa tocmai mie, între altele, că-mi pierd timpul şi-mi înţelenesc spiritul, îndeletnicindu-mă cu aceste două ocupaţii.

— Stai în cafenea pe scaun, spunea el, şi începi să înşiri la vorbe fără niciun rost, despre tot ce-ţi trece prin minte. Asta nu pentru că ai avea nu ştiu ce idei, care să te frământe, căci tu nu îndrăzneşti să te gândeşti la nimic. Dimpotrivă, faci totul numai să nu trebuiască să te gândeşti la ceva. Cauţi să te afli în treabă, alergând de colo până colo, ca să vizitezi oameni pe care nu-i poţi suporta şi care nu te interesează câtuşi de puţin; baţi cârciumă după cârciumă şi cauţi să te otrăveşti singur – şi toate acestea numai din cauză că nu ai îndrăzneala să faci şi tu un efort pentru a îndeplini ceva serios şi folositor. În oarecare măsură acesta este rezultatul trândăviei, dar şi al lipsei unui crez – indiferent la ce se referă acest crez. Garçon! Îşi mai comandă un vermut. Aceasta este una dintre metehnele moderne, continuă el, marea ispită a oricărui tânăr şi a oricărei femei tinere şi inteligente, care-şi dau seama de ceea ce văd în jurul lor. Tot ce este uşuratic şi în aparenţă distractiv, şi ameţitor îi ispiteşte – societatea, conversaţia, băutura, neastâmpărul. Tot ceea ce este dificil şi important, tot ceea ce necesită cumpănire şi efort li se pare nesuferit. Aceasta este consecinţa războiului, fără să mai vorbim de consecinţele păcii. Dar, în orice caz, fenomenul acesta s-ar fi manifestat în mod treptat, chiar dacă n-ar fi fost simplă consecinţă a altor fenomene. Viaţa modernă a contribuit ca această stare de spirit să devină inevitabilă. N-ai decât să te uiţi la tinerii care n-au: avut niciun fel de legătură cu războiul – pe vremea războiului ei nu erau decât nişte copii –, sunt mai răi decât ceilalţi. A sosit timpul să ne oprim, să facem ceva. Tu nu-ţi dai seama că nu mai poţi continua în felul acesta? Nu vezi realitatea din faţa ta?

Îl văzui că se apleacă peste masă şi se uită supărat la mine. Prietenul meu detesta aceste vicii pe care mi le atribuia mie, şi le detesta cu o violenţă neobişnuită, tocmai din cauză că aceste vicii erau în realitate ale lui. Vorbea despre slăbiciunile pe care nu le putea suferi, dar pe care Re ştia că mocnesc într-însul – şi, cu toată sila pe care i-o pricinuiau, îi era peste putinţă să scape de ele.

Kingham era băiat frumos când se întâmpla să se supere. Avea nişte ochi negri, minunaţi şi foarte strălucitori; părul lui era castaniu, cu fir subţire şi bogat; o bărbuţă tăiată scurt şi ceva mai deschisă decât culoarea părului îi acoperea partea de jos a obrazului şi nu se potrivea deloc cu tinereţea şi paloarea înfăţişării lui. În toată fiinţa lui era ceva de extaz şi de entuziasm. Dacă n-aş fi fost o fire atât de calmă cred că m-aş fi aprins la fiecare izbucnire a lui. Dar fiind aşa cum sunt cu adevărat, nu-mi era deloc greu să-mi păstrez calmul şi judecata limpede în faţa oricărei impetuozităţi de-a lui. Cred că într-o anumită măsură liniştea mea îl fascina. Prezenţa mea îl scotea din fire, dar cu toate acestea continua să suporte tovărăşia mea, (pentru că aceasta îi dădea ocazia să-mi facă reproşuri, susţinând sus şi tare că în cazul meu nu mai este nicio nădejde de a mă putea îndrepta. Fireşte, nici eu nu suportam cu plăcere aceste scene, căci, deşi îmi vorbea adeseori fără niciun fel de alegere sau sfială (acuzându-mă, ca şi în cazul de faţă, de slăbiciuni care erau, de fapt, ale lui şi care-l făceau să se revolte), această disecţie era de multe ori dureros de exactă şi minuţioasă. Nu puteam să rămân indiferent la atacurile lui, dar cu toate acestea îmi făcea plăcere să stăm amândoi de vorbă. Ne enervam unul pe altul în mod reciproc, dar totuşi eram prieteni.

Cred că de astă dată, auzind pe Kingham despre ce vorbeşte, am început să zâmbesc. Sfinte Doamne, eu nu sunt deloc un adept al regimului sec şi nu mi se întâmplă niciodată să-mi fie silă sau să-mi pară rău de timpul pierdut într-o conversaţie plăcută, chiar despre nimicuri. Dar în raport cu Kingham – şi mai ales cu Kingham cel de la 1920 – eu sunt un model de bărbat sârguitor, de exactitate la datorie şi de sobrietate. Nu vreau să mă laud, dar eu sunt din fire burghez şi nimic altceva. Sunt tot atât de incapabil să duc o viaţă dezordonată pe cât sunt – hai să zicem – de incapabil să scriu şi eu o carte bună. Kingham însă avea din naştere amândouă aceste talente şi tocmai din cauza aceasta peroraţia lui, întru cât mă privea pe mine, mi se părea absurdă. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut să zâmbesc din cauza cuvintelor lui, dar se vede că ilaritatea pricinuită de atitudinea lui se oglindea destul de limpede pe obrazul meu, căci îl văzui numaidecât că este apucat de o furie violentă.

— Poate-ţi închipui că-mi arde de glume? ţipă el şi lovi cu pumnul în masa de marmură. Ascultă-mă ce-ţi spun, ceea ce faci tu acum este un păcat săvârşit împotriva Duhului Sfânt. Ceva de neiertat. Auzi, să-ţi înţeleneşti talentul în băutură. Lua-o-ar… s-o ia de Biblie, adăugă el din ce în ce mai violent. Cum se face că nu poţi vorbi niciodată despre ceva serios fără să pomeneşti de ea.

— Probabil din cauză că Biblia este o carte serioasă, îndrăznii eu să răspund.

— Vorbeşti de parcă tu ai fi în stare să înţelegi aşa ceva, răspunse Kingham. Ascultă ce-ţi apun eu, continuă el, pe un ton impresionant… Dar exact în clipa aceasta Herbert îşi făcu intrarea pentru a doua oară în viaţa mea.

Simţii că o mână mi s-a aşezat pe umeri şi ridicând ochii văzui în faţa mea un om străin.

— Ce faci, Wilkes, zise străinul. Nu mă mai recunoşti!

Mă uitai cu mai multă atenţie la el şi trebui să admit că nu se înşela deloc. Eu nu-l cunoşteam.

— Eu sunt Comfrey, declară străinul. Herbert Comfrey. Eu am fost la Dunhill, nu-ţi mai aduci aminte? Tu erai la Struther, nu-i aşa? Adică s-ar putea să-l fi chemat şi Lane?

Auzind numele acestor pedagogi care jucaseră un rol atât de important în copilăria mea, câteva compartimente ascunse ale creierului meu, care stăteau de mult închise, se deschiseseră dintr-o dată, ca la un gest magic. În faţa mea începură să se profileze tulburi sălile de studii, cu pupitrele pătate de cerneală, terenurile de fotbal şi de crichet, cele cinci terenuri de tenis, capela şcolii, şi din ceaţa acestor amintiri ale vieţii mele de şcolar începea să se desprindă statura greoaie a lui Comfrey, băiatul acela dolofan care sta la Dunhill.

— O, sigur că-mi aduc aminte, răspunsei eu, strângându-i mâna. Cu coada ochiului văzui pe Kingham că începe să se încrunte. Cum de ţi-ai mai adus aminte de mine?

— Dragul meu, eu îmi aduc aminte de toată lumea, îmi răspunse el. Am constatat ceva mai târziu că vorbele acestea ale lui nu erau deloc aruncate aşa la întâmplare; îşi aducea de fapt aminte, îşi aducea aminte de toţi oamenii pe care i-a cunoscut şi de cele mai mărunte incidente din viaţa lui. Avea o miraculoasă facultate de a ţine minte numele tuturor regilor şi capilor de familie – memoria oamenilor care nu citesc niciodată nimic, nu judecă şi nici nu se gândesc şi a căror minte este, prin urmare, pe deplin liberă să se poată ocupa de viziuni retrospective. Mie nu mi se întâmplă niciodată să uit înfăţişarea unui om pe care l-am văzut o dată, adăugă el şi, fără să mai aştepte invitaţia, se aşeză la masă.

Kingham se lăsă indignat pe spătarul scaunului. Pe urmă, îmi trânti o lovitură de picior pe sub masă. Mă uitai la el şi făcui o uşoară strâmbătură, ca să-i dau să înţeleagă că eu nu port nicio vină pentru cele ce se întâmplă.

Încercai să îngân câteva cuvinte de prezentare, mai mult de formă. Kingham nu zise nimic, ci se mulţumi să se întunece şi mai mult la faţă, în timp ce dădu mâna cu Herbert. Cât despre Herbert, nici el nu părea cu nimic mai cordial. Este adevărat că zâmbi, cu acelaşi zâmbet amabil şi vag, dar cu toate acestea nu zise nimic şi aproape nici nu se uită la Kingham. Părea grăbit să se întoarcă spre mine cât mai repede, ca să înceapă să-mi vorbească despre vechea noastră şcoală. Amintirile din timpul şcolii erau singurul subiect care-l făcea pe Herbert să fie mai vorbăreţ. Din simplu pisălog inofensiv, amintirile acestea aveau facultatea să-l transforme într-un pisălog incisiv, întocmai ca burghiul unui dentist care-ţi perforează măselele. Ţinea la şcoala la care învăţase şi era de părere că toţi foştii elevi să fie unul cu altul în relaţii de constantă prietenie. Am băgat de seamă că în general oamenii care au o individualitate a lor proprie numai rareori se întâmplă să păstreze şi pentru restul vieţii prieteniile legate pe băncile şcolii. Faptul este cât se poate de firesc. Probabil e foarte greu ca pe băncile şcolii să poţi lega prietenii pe care ai dori să le păstrezi şi în anii bărbăţiei, după ce vârsta te-a despărţit de colegii tăi, şi ar fi aproape peste putinţă ca întâlnindu-i mai târziu să-i mai poţi recunoaşte. Micile asociaţii, ale căror membri sunt legaţi unul de altul numai datorită faptului că aceştia au fost odinioară colegi de şcoală, sunt de obicei cele mai şterse şi mai lipsite de personalitate. Ar fi foarte greu să se întâmple altfel, căci oamenii care nu găsesc un motiv mai temeinic, decât acesta, pentru a strânge raporturile dintre ei sunt de obicei persoane lipsite de valoare şi de importanţă. Bietul Herbert, care-şi închipuia că singur faptul că am purtat chipiul şi tunica vărgată ale aceleiaşi scoli este un motiv destul de puternic pentru o prietenie intimă, era un specimen caracteristic al oamenilor din soiul acesta.

Luai o atitudine cât se poate de rece şi de respingătoare. Dar fu în zadar, Herbert începu să vorbească şi vorbea… vorbea… fără să se mai oprească. Îţi mai aduci aminte de meciul pasionant din 1910 cu şcoala din Winchester? De felul în care a fost tăvălit bietul domn Cutler? De întâmplarea aceea memorabilă când Pye s-a urcat în timpul nopţii pe acoperişul capelei de la şcoală şi a spânzurat o oală de noapte pe unul dintre turnuleţele clădirii? Mă uitai înspăimântat la Kingham. Furia întipărită la început pe obrazul lui făcuse loc unei expresii de dispreţ; cu ochii închişi se lăsase pe spătarul scaunului pe care îl proptise numai pe picioarele dinapoi.

Kingham nu frecventase niciodată o şcoală publică. Avusese norocul (sau chiar nenorocul) să nu se nască gentleman de profesie. Era mândru de acest amănunt şi uneori chiar făcea paradă de asta. Faptul acesta însă nu-l împiedica deloc să fie de o sensibilitate morbidă de câte ori se vorbea ceva ce ar fi putut să fie interpretat drept o aluzie la originea lui. Era mereu terorizat de eventualitatea unei insulte ce i-ar fi putut veni din partea „gentlemen”-ilor. Insulte aruncate în treacăt, fie în mod chiar neintenţionat sau nevoit, în perfectă necunoştinţă de cauză – în sfârşit, orice fel de insultă posibilă era de ajuns pentru a-l face să tremure de furie şi de durere. Nu o dată îl văzusem pierzându-şi firea din cauza unor cuvinte spuse cu totul fără rea intenţie. Te pomeneşti că va considera drept insultă până şi amintirile inocente ale lui Herbert despre vechea noastră şcoală? Ar fi fost capabil şi de o astfel de atitudine. Mă aşteptam dintr-un moment într-altul la o erupţie sau ieşire violentă din partea lui. Dar, de astă dată, scena care a urmat nu se desfăşură de faţă cu altă lume. După ce ascultă câteva minute la anecdotele debitate de Herbert, Kingham se ridică de la masă şi, după ce se scuză cu ironică politeţe, ne spuse la amândoi bună seara. Pusei mâna pe braţul lui şi încercai să-l opresc.

— Mai stai puţin, te rog!

— Mii de scuze! Zâmbi şi ducându-şi o mână la inimă, se înclină în faţa noastră şi dispăru, lăsându-mă (în paranteză fie zis, acesta la el era un obicei nelipsit), să-i plătesc eu consumaţia.

Noi, vechii camarazi de şcoală, râmaserăm singuri.

Dimineaţa următoare trândăvii multă vreme în pat. Cam pe la unsprezece mă pomenii cu Kingham că dă buzna în cameră. Scena la care mă aşteptasem seara trecută mi-o desfăşură de astă dată cu îndoită violenţă. Un altul în locul lui, după ce ar fi dormit o noapte, după pretinsa insultă, a doua zi s-ar fi trezit liniştit şi şi-ar fi dat seama că incidentul nu merită atenţie. Cu Kingham însă se întâmplase tocmai invers. Toată noaptea se zvârcolise în aşternut, aşa că amănuntele, la început aproape imperceptibile, luaseră acum proporţii uriaşe. Adevărul era că lui Kingham îi plăceau scenele. Îi plăcea să simtă emoţiile, fie că acestea erau ale lui proprii, fie că asistă la emoţiile altora. Îi făcea plăcere să se bălăcească în acest gen de pasiuni, căci în astfel de împrejurări simţea că trăieşte şi el cu adevărat, că este un fel de supraom, când poate împroşca pe toţi cei din jurul lui. Scenele pe care le provoca îl îmbătau şi i se păreau atât de delicioase încât era incapabil să-şi mai dea seama de urmările pe care ar putea să le aibă – dar poate ar fi mult mai aproape de adevăr dacă aş spune că el prevedea aceste consecinţe (căci, vorbind din punct de vedere intelectual, n-am întâlnit încă om care să aibă o viziune atât de limpede ca amicul meu Kingham), dar căuta anume să nu ţină seama de ele.

Când afirm că avea o mare uşurinţă de a improviza astfel de scene nu am câtuşi de puţin intenţia să afirm că ar fi simulat vreodată o emoţie. Sentimentele lui erau sincere – sincere şi violente, dar stimulate cu prea multă uşurinţă. Afară de asta, îi făcea plăcere să-şi cultive şi să-şi stimuleze aceste emoţii. De pildă, ceea ce la altul ar fi fost o simplă nemulţumire trecătoare, ascunsă graţie stăpânirii de sine şi care mai târziu ar fi fost susceptibilă de o modificare, datorită impresiilor ulterioare, la Kingham devenea adevărată furie pe care nimic nu o mai putea calma. De multe ori, aceste scene furioase erau pricinuite de greşelile celor care le provocau. Dar greşeala odată comisă, Kingham n-ar fi admis pentru nimic în lume că ar putea să fie vorba despre o greşeală – afară bineînţeles de cazul când pornirea lui instinctivă de a se umili, ar fi fost mult mai puternică decât dorinţa de a se afirma. De asemenea, avea uneori momente, de emotivitate imuabilă în faţa altora. O simplă impresie mai violentă era suficientă pentru a-l duce în mod irezistibil şi fără să mai ţină socoteală de celelalte impresii, care astfel rămâneau în umbră. Calităţile lui intelectuale parcă ar fi fost lovite de orbire şi-ţi făcea impresia că anume caută să nu ţină seamă, de alte amănunte mai evidente, astfel că până la o nouă reculegere, cel vizat nu mai producea asupra lui Kingham decât o serie de reacţii dinainte determinate.

În timp ce se apropia de patul meu, mi-am dat seama, după lividitatea feţei lui, că voi avea de petrecut un penibil sfert de ceas.

— Ce mai faci? întrebai eu, căutând să fiu de o cordialitate cât mai indiferentă.

— Am ştiut despre tine întotdeauna că nu eşti decât un snob intelectual, începu Kingham, cu glasul încet şi solemn, în timp ce-şi apropie un scaun de patul meu. Nu mi-aş fi închipuit însă niciodată că ai putea să fii un snob vulgar, din clasa cetăţenilor de periferie.

Făcui o strâmbătură, care în romanele franţuzeşti este exprimată cu un semn de întrebare.

— Eu ştiu că tatăl meu a fost tinichigiu, continuă el, şi că eu mi-am făcut educaţia pe cheltuiala statului şi cu ajutorul burselor pentru ajutorarea minorilor săraci, dar merituoşi. Ştiu că eu vorbesc cu accent de mahala şi nu cu accentul celor de la Eton şi Oxford. Ştiu că am maniere proaste, că nu mă pricep să mănânc la masă cu eleganţă şi că nu mă spăl îndeajuns pe dinţi. (Niciuna dintre afirmaţiile acestea nu erau adevărate, dar în aceste clipe lui Kingham îi convenea să-şi închipuie contrariul. Dorea să se simtă înjosit, pentru a putea reacţiona cu şi mai multă violenţă. Se insulta pe sine însuşi, pentru a putea să-mi atribuie mie aceste insulte, din cauza cărora suferea, şi pentru ca astfel să aibă o scuză pentru supărarea pe care mi-o arăta). Ştiu foarte bine că eu sunt un mitocan şi un pierde-vară. (Cuvintele acestea le pronunţa cu o savoare extraordinară, ca şi când ar fi simţit mulţumirea pe care i-o pricinuia tortura la care se supunea). Ştiu că eu sunt un intrus şi că sunt tolerat numai din cauză că sunt inteligent. Un fel de paiaţă sau de maimuţă dresată, pentru a distra pe gentilomi. Ştiu toate acestea şi ştiu de asemenea că le ştii şi tu. Mi-am închipuit, însă, că tu nu ai nimic împotrivă ca noi să fim în relaţii, ca doi oameni pur şi simplu, nu ca specimene ale claselor superioare şi ale celor inferioare. Am fost destul de prost pentru ca să-mi pot închipui că tu ţii la mine cu toate acestea. Îmi închipuisem că tu mă preferi chiar oamenilor din categoria ta. Aceasta dovedeşte încă o dată cât sunt eu de găgăuţă. Nici nu apare bine un gentleman, un fost camarad de şcoală, nu-i aşa (începu să vorbească pe tonul obişnuit în comediile care ridiculizează felul de a vorbi al studenţilor de la universităţile de elită), şi te-ai şi repezit în calea lui, ca să-l iei în braţe, fără să-ţi mai pese de prietenul tău care este un simplu intrus şi pe care-l uiţi definitiv. După ce termină, începu să râdă cu ferocitate.

— Dragă Kingham, zic eu, ce te determină să faci pe imbecilul de faţă cu mine?

Dar Kingham, care probabil ştia tot atât de bine ca şi mine că el face pe imbecilul, continuă pe un ton şi mai violent. Începuse să facă pe imbecilul şi era încântat de rolul pe care şi-l asumase. Schimbând puţin tactica, începu să debiteze câteva adevăruri relative la mine – de astă dată însă afirmaţiile lui erau reale. La urmă începui şi eu să mă supăr.

— Te poftesc să-ţi dai osteneala şi să ieşi afară.

— O, stai că n-am terminat încă.

— Şi să nu mai intri până când îţi va trece accesul acesta de isterie. Te porţi exact ca o fată bătrână când îşi dă seama că ar avea nevoie de un bărbat.

— Cum îţi spuneam, continuă Kingham cu glasul ceva mai blând şi mai mieros de otrăvit, în raport invers cu violenţa şi supărarea care se puteau ghici din cuvintele mele, marele tău defect este incapacitatea spirituală de care suferi. Morala ta, arta ta, nu este altceva decât un fel de incapacitate organizată pe sisteme. Concepţia ta despre viaţă – este şi ea o dovadă de incapacitate. Forţa ta însăşi, aşa cum se prezintă – oribila ta rezistenţă pasivă – este întemeiată şi ea tot pe incapacitate.

— Ceea ce nu mă va împiedica să te iau de guler şi să te arunc, pe scări, dacă n-o ştergi imediat din camera mea. Una este când omul îşi formulează o părere despre sine însuşi, dar cu totul altceva este să auzi această părere spusă de altul. Eu ştiam despre mine că sunt din fire burghez, dar, când l-am auzit pe Kingham că-mi spune acest lucru şi vorbele pe care le întrebuinţa, aveam senzaţia că iau cunoştinţă de un adevăr cu totul nou şi îngrozitor de neplăcut.

— Stai, răspunse Kingham cu glasul domol şi cu o linişte care te scotea din fire, stai o clipă, încă o vorbă, înainte de plecare.

— Ieşi! strigai eu. Ieşi numaidecât!

Se auzi o bătaie în uşă. Pe urmă se deschise. Chipul dolofan şi uriaş al lui Herbert Comfrey apăru în prag şi-şi roti privirea în largul camerei.

— Cred că nu vă deranjez, zise Herbert şi rânji la noi.

— O, nu, deloc, nune deranjezi deloc, ripostă Kingham. Sări în picioare şi, cu un gest de excesivă politeţe, îi oferi scaunul său. Eu tocmai mă pregăteam să plec. Ia loc, te rog, ia loc. Pe urmă încercă să-l împingă pe Herbert spre scaun.

— Serios, n-aş vrea… protestă Herbert politicos.

Kingham însă i-o tăie scurt:

— Acum vă las să staţi amândoi de vorbă, căci sunteţi vechi prieteni, zise el. La revedere, la revedere! Îmi pare foarte rău că n-am putut să-ţi mai spun cel din urmă cuvânt pe care l-aş mai fi avut de spus înainte de plecare…

Herbert făcu o mişcare greoaie, pentru a se ridica de pe scaun:

— În cazul acesta cred că va fi mai bine să plec. Eu nu bănuiam… vă rog să mă iertaţi… Îmi pare rău.

Kingham însă îi puse amândouă mâinile pe umeri şi-l sili să se aşeze din nou.

— Nu, te rog, stai! stărui el. Nu te mişca, deoarece eu şi aşa plec

Apoi se repezi la pălărie şi ieşi din cameră.

— Ce om ciudat, se miră Herbert. Cine este?

— Un prieten, răspund eu.

Supărarea îmi trecuse şi începui să mă gândesc dacă spusesem adevărul numindu-l prieten. Dar gândul că Kingham ar putea să nu-mi fie prieten se datora numai prezenţei acestui imbecil dolofan oare se aşezase alături de patul meu. Mă uitai îngândurat la Herbert. Îl văzui că-mi zâmbeşte cu toată bunătatea. Ar fi fost peste putinţă să te superi pe un astfel de om.

În orice caz, pentru moment ruptura între mine şi Kingham fu definitivă, căci trebuiră să treacă mai bine de doi ani până când ne întâlnirăm din nou. Pierzând însă pe Kingham, câştigasem pe Herbert Comfrey – şi-l câştigasem definitiv. Din clipa aceea viaţa mea la Paris nu mai fu numai a mea, ci trebui sa o împart cu amicul meu Comfrey. Se întâmplase ca tocmai pe vremea aceea să nu fie legat de nimeni, exact ca şi un câine rămas fără stăpân, în naivitatea lui era sincer convins că eu mă simt tot atât de mulţumit în tovărăşia lui, pe cât se simţea şi el într-a mea. Se instala în hotelul unde stăteam eu, aşa că tot timpul cât l-am petrecut după aceea la Paris aproape n-am avut ocazia să rămân niciodată singur. Ştiu că ar fi trebuit să fiu faţă de Herbert cât se poate de categoric, ar fi trebuit să fiu brutal cu el, să-i spun să se ducă dracului şi să-l azvârl cu o lovitură de picior pe scară. Dar nu mă lăsa inima să fac aşa ceva. (Şi acesta este un simptom al incapacităţii mele spirituale. Concepţia mea morală – incapacitate organizată pe sisteme… Ştiu, ştiu). Herbert abuza de mine, devenisem prada lui, iar eu ca un Brahman care lasă ca toate existenţele parazitare să-i sugă sângele, de la ţânţari până la tigrul care-l sfâşie, îl suportam să mi-l sugă şi el pe al meu. Singurul gest mai îndrăzneţ pe care-l făceam era că uneori fugeam din calea lui. Din fericire, Herbert era un om căruia nu-i plăcea să se scoale de dimineaţă. Cred că nici glasul Trâmbiţelor de Apoi nu ar fi putut să-l determine să se dea jos din pat înainte de orele zece. Când simţeam nevoia să mă bucur şi eu de o zi de libertate, dădeam ordin să mi se aducă de mâncare la orele opt de dimineaţă şi părăseam imediat hotelul, lăsând pe Herbert dormind. Seara, când mă întorceam acasă dintr-o astfel de vacanţă, îl găseam că mă aşteaptă la mine în cameră, ca un câine credincios. Îmi făcea de fiecare dată impresia că m-a aşteptat toată ziua, din zori (adică ceea ce pentru el reprezenta zorile era exact ora amiezii) până la miezul nopţii. Era întotdeauna atât de mulţumit că mă vede acasă, încât mă simţeam aproape copleşit de ruşine, ca şi când purtarea mea faţă de el ar fi fost un act de perfidie. Începeam să-i cer iertare şi să-i explic. Trebuise să plec foarte devreme de acasă, pentru a discuta cu cineva despre o anumită chestiune; pe urmă a trebuit să mă întâlnesc cu un alt cunoscut care mă invitase la masă; în timpul după-amiezii a trebuit să mă duc la vechea mea prietenă, doamna Dubois, ca să luăm ceaiul împreună. Când am ieşit de la ea, m-am întâlnit cu Langlois şi-am luat masa împreună, ca pe urmă să ne ducem la un concert. În sfârşit, după cum vedea şi el, mi-ar fi fost peste putinţă să mă întorc acasă cu un minut mai devreme.

Explicaţiile acestea i le dădeam drept răspuns la remuşcările pe care le simţeam în adâncul conştiinţei mele. Bietul Herbert nu se plângea niciodată, ci era foarte mulţumit să mă vadă că m-am întors. Îmi era peste putinţă să nu-mi dau seama că tenacitatea credinţei care-l lega de mine sfârşise prin a-i acorda anumite drepturi asupra mea şi că, într-o anumită măsură, eu eram responsabil faţă de el. Evident, aşa ceva era absurd, era lipsit de orice măsură şi chiar ridicol. Care să fie motivul care să mă poată determina pe mine, victima, să-mi fie milă de persecutorul meu? Mi se părea ridicol şi cu toate acestea eram sigur că eu simt pentru el un fel de milă. Eu am fost întotdeauna un ora cu inimă bună şi incapabil să mă port rău faţă de cineva.

Sosi şi vremea când trebui să mă întorc la Londra. Herbert, care avea avere tocmai de ajuns pentru ca să se poată dispensa de obligaţia de a lucra ceva sau de a fi undeva la o oră precisă din zi, îşi făcu şi el bagajele şi se urcă în acelaşi tren. Fu un drum cât se poate de neplăcut; trenul era plin de călători şi marea destul de furioasă, ca să-mi vină greaţă. Când mă urcai pe puntea vaporului, după ce intrarăm în portul Dover, înfăţişarea trandafirie a lui Herbert mă făcu să-mi ies din fire. Dacă nu m-aş fi simţit atât de rău, aş fi inventat vreun pretext ca să mă cert cu el. Dar nu aveam energia necesară pentru aşa ceva. În acelaşi timp însă trebuie să recunosc fără înconjur că Herbert se dovedi de mare folos, în timp ce se ocupa de bagaje.

Faptele îmi dovediră foarte curând că, în loc să mă revolt împotriva bietului Herbert, ar fi trebuit să-i fiu recunoscător că nu este cu ceva mai rău decât era cu adevărat. La urma urmelor, Herbert nu era altceva decât un pisălog care se ţinea scai, unul care nu te slăbea deloc. S-ar fi putut tot atât de bine să cad pe mâna unui pisălog care să mă ciocănească fără încetare, nu numai să se ţină scai de pulpana hainei mele. Ar fi putut să, fie, de pildă, cum este cumnatul său, John Peddley; în cazul acesta nu-mi mai rămâneau decât trei alternative: asasinatul, sinuciderea sau exilul! Eram nemulţumit de prezenţa lui Herbert, în timp ce traversam portul Dover. Peste câteva ceasuri însă văzui că ar fi trebuit să-i fiu recunoscător, din cauză că nu era mai rău decât era în realitate. Pe cheiul din Dover ne întâlnirăm cu John Peddley.

Peddley era un pisălog activ, cred că unul dintre cei mai activi pisălogi pe care i-am cunoscut; era un pisălog neostenit care căuta să-ţi bage pe gât cu sila toată personalitatea lui. Vorbea fără încetare şi cunoştinţele pe care le avea despre subiecte cu totul lipsite de orice interes, mi se păreau cu adevărat fabuloase. Toate cunoştinţele mele în legătură cu sistemul bancar din Elveţia, despre îngrăşămintele artificiale, despre legea asigurărilor sociale, despre creşterea porcilor, despre fostul Sultan al Turciei, despre raţionalizarea producţiei zahărului în timpul războiului, se datorează informaţiilor primite de la Peddley. Era înspăimântător, cu adevărat înspăimântător; ar fi peste putinţă să găseşti o altă expresie pentru a-l caracteriza. Mi-e peste putinţă să-mi închipui un al doilea om pe pământ, cu care aş fi mai puţin dispus să petrec un ceas împreună.

Şi cu toate acestea, Peddley era un om extrem de amabil şi plin de toate calităţile. Avea o inimă foarte bună. Era energic şi capabil. Era chiar inteligent. Ar fi fost peste putinţă să-l asculţi vorbind despre asigurările sociale sau despre îngrăşămintele artificiale, fără să-ţi dai seama că este complet stăpân pe subiectul despre care-ţi vorbeşte. Dar, afară de asta, un avocat atât de strălucit ca Peddley ar fi peste putinţă să fie un prost. Cel puţin aceasta era părerea noastră a celor care nu făceam parte din corpul avocaţilor. Ceea ce-l făcea pe omul acesta să fie atât de insuportabil era tocmai geniul lui atât de neobişnuit, de a se ocupa numai de banalităţi, pedanteria lui gata întotdeauna să se afirme, glasul lui, instinctul lui social extrem de dezvoltat şi, la urmă de tot, insensibilitatea lui. Geniul lui de a se preocupa de lucruri banale îl condamna să se gândească la subiecte care nu puteau interesa pe nimeni; chiar dacă se întâmpla să discute din când în când despre câte o problemă mult mai interesantă decât sistemul bancar elveţian, avea totuşi calitatea de a o expune în aşa fel, încât subiectul să pară cât se poate de banal. Graţie unui proces de alchimie inversată, era în stare să transforme în plumb până şi aurul pur. Slăbiciunea lui de a se afirma, dublată de un anumit instinct pedagogic, îl făcea să aspire la ambiţia de a deveni pentru semenii lui un fel de profesor; îi plăcea să se audă pe sine însuşi vorbind. Şi ce glas avea! Nu era lipsit de muzicalitate, dar era un glas sonor, puternic şi persistent. Răsunetul glasului său te făcea să tresari şi provoca o învălmăşeală de unde în creierul tău. Îmi era peste putinţă să ascult la ce spune mai mult de câteva minute, fără să simt că-mi vine ameţeală şi să mă simt zăpăcit. Dacă aş fi fost determinat să-mi trăiesc viaţa alături de omul acesta şi să-l aud mereu vorbind, cred că la un moment dat aş fi început şi eu să mă învârtesc pe loc – fără să mă mai pot opri – cum fac şoarecii dansatori din Japonia. Glasul lui Peddley acţiona asupra simţurilor semicirculare. La asta se mai adăuga şi sociabilitatea lui. Era un fel de pasiune, un fel de viciu; nu era în stare să trăiască altfel decât în tovărăşia semenilor săi. Pentru el era o adevărată tortură să fie condamnat să stea singur. Adulmeca de departe tovărăşia cuiva, exact cum fiara îşi adulmecă prada. Dar, amănunt destul de straniu, omul acesta nu urmărea şi nici nu ţinea să aibă o prietenie sau să fie în relaţii intime cu cineva. După cât ştiu eu, el n-avea prieteni, în strictul înţeles al cuvântului. El nu urmărea decât să facă cunoştinţe şi să aibă auditori; tot ce avea omul acesta în viaţa socială erau cunoştinţe şi ascultători, împotriva voinţei lor. La începutul cunoştinţei mele cu Peddley, mă întrebasem de multe ori ce face omul acesta când simte nevoia să-şi mărturisească preocupările şi gândurile intime cuiva care să-l poată înţelege. Nu mult după aceea însă am început să mă îndoiesc de faptul că Peddley ar avea o viaţă intimă care să merite să vorbeşti despre ea. Numai rareori se întâmpla, când datorită unei explozii catastrofale învelişul existenţei lui publice era înlăturat, să ducă şi el o viaţă strict intimă. Când evenimentele se desfăşurau normal, urmându-şi drumul lor obişnuit, viaţa lui se limita să se manifeste numai la suprafaţă, în birou, la club, la masă şi se simţea cât se poate de mulţumit dacă se întâmpla să aibă pe cineva care să fie dispus să-l asculte. Puţin îl interesa dacă auditorii lui îl ascultau cu vădită şi extremă indiferenţă. Exact ca şi Herbert – şi ca majoritatea pisălogilor – nu da decât o relativă atenţie celor pe care-i obliga să-i suporte prezenţa. Vedea că sunt în faţa lui, că fiziceşte stau alături de el, şi atât îi era de ajuns. Sentimentele şi gândurile lor nu-l interesau câtuşi de puţin. Această indiferenţă, dublată de arzătoarea lui sociabilitate, reprezentau însăşi puterea lui. Era astfel în stare să-şi adulmece victimele şi să le tortureze, fără niciun fel de remuşcare. În fond, dacă s-ar întâmpla ca lupul să ţină seama de sentimentele mielului, ar fi peste (putinţă să nu devină vegetarian. Lupul însă nu ţine seamă de nimic. Se gândeşte numai la foamea lui şi la gustul pe care-l are carnea de miel. Tot aşa se întâmpla şi cu John Peddley. Incapabil să-şi dea seama de groaza pe care o inspira victimelor lui, de chinurile morale prin care trebuiau să treacă, îşi vedea de drumul lui, fără să se oprească şi fără să simtă niciun fel de remuşcare.