Inconvenientul literaturii,

spuse John Rivers, constă în caracterul ei prea logic.

Realitatea nu-l are niciodată.

— Niciodată? am întrebat.

  — Eventual cînd e raportată la divinitate, recu-

noscu el.  Niciodată  din punctul nostru  de  vedere.

Literatura are unitate, are stil. Lucrurile întîmplate

aievea nu au aşa ceva. Luată ca atare, existenţa re-

prezintă   întotdeauna o înşiruire de lucruri   bleste-

mate,   fiecare dintre ele  avînd   simultan  ceva  din

Thurber1 şi Michelangelo, simultan ceva din Mickey

Spillane2 şi Thomas â Kempis3. Criteriul de evaluare

a realităţii este incongruenţa ei intrinsecă. Şi cînd

am întrebat: Cu ce? — legănă în aer o palmă pă-

trată de  culoare pămîntie  în direcţia rafturilor de

cărţi. — Cu ceea ce reprezintă Cel Mai Bun din tot

ce s-a gîndit sau Spus, declamă el pe un ton ce se

voia parodic de rău augur. Poate părea ciudat, dar

cele mai apropiate de realitate sînt întotdeauna ope-

rele  literare   considerate   a   fi   cel  mai   puţin  ade-

vărate.

1          James Thurber (1894—1961), umorist american.

    2      Mickey Spillane (n.  1918), scriitor american de romane

poliţiste.

    3      Thomas â  Kempis  (1380—1471),  călugăr  german,  autor

de lucrări religioase.

  Şi întinzîndu-se peste braţul fotoliului, atinse co-

perta unui exemplar ponosit din Fraţii Karamazov. —

Este atît de puţin logic, încît e aproape realitate.

Ceea ce cu greu se poate spune despre oricare lite-

 ratură din categoria celor academice. Literatura din

domeniul fizicii şi al chimiei. Literatura istorică.

Literatura filozofică... — degetul său acuzator trecu

de la Dirac1 la Toynbee2, de la Sorokin3 la Car-

nap4 — şi chiar literatura biografică. Iată ultimul

specimen al genului.

  Luă de pe masa alăturată un volum cu o înveli-

toare albastră lucioasă şi-l ţinu ridicat ca să-l pot

examina.

  Viaţa lui Henry Maartens, am citit cu glas tare,

manifestînd tot atît interes cît se acordă unui nume

 oarecare. Mi-am amintit apoi că pentru John Rivers

acel nume fusese mai mult decît un nume comun.

—        I-ai fost discipol, nu-i aşa?

"Rivers încuviinţă din cap fără să vorbească.

— Şi aceasta e biografia oficială?

  — Literatura  oficială,   reflectă   el.    Imaginea  de

neuitat a savantului de reclamă — cunoşti tipul —

copilul retardat  cu  intelect gigant;   geniul   bolnav

  1        Paul   Adien   Maurice   Dirac   (ti.   1902),   fizician   englez,

laureat al premiului Nobel (1933).

2          Joseph Arnold Toynbee (n. 1889), istoric englez.

    3      Pitirim   A.   Sorokin    (n.   1889),   filozof    idealist   ame-

rican de origine rusă. Pornind de la behaviorism, a dezvol-

tat apoi teoria „socio-culturală" integralistă.

    4      Rudolph Carnap (1891—1970), logician şi filozof german

stabilit din 1935 în SUA. Preocupat de fundamentele logice

ale matematicii, de structura sintactico-semantică a ştiinţei,

de analogia formală, de statutul metodologic ai entităţilor

teoretice etc., este considerat unul din întemeietorii  logicii

ştiinţei (v., ca şi pentru celelalte note asemănătoare. Mic

dicţionar jilozojic, 1973).

războindu-se neîmblînzit cu dezacorduri enorme;

sînditorul singuratic care era totuşi cel mai afectuos

familist; profesorul distrat, cu capul în nori, dar cu

inima de aur. Din păcate, însă, lucrurile nu s-au

petrecut atît de simplu.

             - Cu alte cuvinte, cartea conţine erori?

             - Deloc, atît cît se spune este în întregime ade-

vărat. Dincolo de acestea, totul nu-i decît o adu-

nătură de fleacuri — sau, mai degrabă, este

inexistent. — Şi poate, adăugă el, poate trebuie să

fie inexistent. S-ar putea ca realitatea în totalitatea

ei să fie întotdeauna mult prea puţin demnă de a

fi înregistrată, prea lipsită de sens sau prea oribilă

pentru a rămîne neliteraturizată. Oricum, este exas-

perant pentru cineva care cunoaşte faptele, e aproa-

pe o insultă să fie dus de nas cu opere romanţate

de duzină.

  — Aşadar, intenţionezi să corijezi cele scrise, am

presupus eu.

— Pentru public? ferească sfîntul!

— Atunci pentru mine. In particular.

  — In particular, repetă el. La urma urmelor, de

ce nu? Dădu din umeri şi zîmbi.   Puţină   orgie de

amintiri pentru a celebra una din rarele tale vizite.

  — Oricine ar  crede că vorbeşti de un  drog pe-

riculos.

  — Dar într-adevăr e un drog periculos, răspunse

el   Evadezi  în aduceri-aminte tot aşa cum  evadezi

în gin sau amital sodic.

  — Uiţi că sînt scriitor, am spus,  şi Muzele sînt

fiicele Memoriei.

  — Şi  Dumnezeu,  adăugă  el  repede,   nu  le   este

frate. Dumnezeu nu este fiul Memoriei; el este fiul

Experienţei Imediate.   Nu poţi venera un spirit în

  —

spirit, dacă n-o faci acum. A te delecta în trecut

poate fi literatură bună. Ca înţelepciune însă, nu

duce la nimic. Timpul Regăsit este Paradisul Pier-

dut, iar Timpul Pierdut este Paradisul Regăsit. Lasă

morţii să-şi îngroape morţii.1 Dacă vrei să trăieşti

fiecare moment aşa cum ţi se înfăţişează, trebuie

să mori în momentul următor. Iată cel mai impor-

tant lucru ce l-am învăţat de la Helen.

  Numele mi-a evocat un chip tînăr şi palid, în-

cadrat de destinderea pătrată a unui clopot de păr

negru, aproape egiptean, mi-a evocat de asemenea

uriaşele columne aurii din Baalbek, avînd ca fundal

cerul albastru şi zăpezile Libanului. In vremea

aceea, lucram ca arheolog sub conducerea tatălui lui

Helen. Acolo în Baalbek o cerusem în căsătorie şi

fusesem refuzat.

  — Dacă  s-ar  fi  căsătorit cu   mine,   aş  fi   aflat

oare? am spus.

  — Helen a practicat ceea ce se ferea întotdeauna

să propovăduiască, răspunse Rivers. Era greu să nu

înveţi de la ea.

  — Dar cum rămîne cu scrisul meu, ce se întîmplă

cu acele fiice ale Memoriei?

  — Ar fi existat totuşi o modalitate de a lua ce-i

mai bun din ambele lumi.

— Un compromis?

  — O sinteză, o a treia poziţie care să le includă

pe celelalte două. E clar că nu poţi alege ce-i mai

bun dintr-o lume, dacă nu ai învăţat între timp să

iei ce-i mai bun din cealaltă. Helen a reuşit chiar

să ia ce-i mai bun din viaţă în timp ce murea.

  1 Fragment  din  versetul  22   al   evangheliei   după   Matei,

cap. 8.

8

  Am revăzut atunci cu ochiul minţii incinta Uni-

versităţii Berkeley suprapusă peste imaginea Baal-

bekului. în locul clopotului de păr legănîndu-se

fără sunet apăru un ghem cărunt, iar în locul chi-

pului de fetişcană am văzut trăsăturile uşor defor-

mate ale unei femei ce îmbătrînea. Probabil că era

de pe atunci bolnavă, am reflectat în sinea mea.

Apoi am spus cu glas tare: — Eram la Atena cînd

a murit.

             îmi amintesc.  Şi adăugă: — Aş fi vrut să fi

fost şi tu aici. Pentru ea — ţinea foarte mult la

tine. Şi, bineînţeles, pentru tine însuţi. A muri este

o artă şi la vîrsta noastră s-ar cuveni s-o învăţăm.

Te ajută mult să fi văzut pe cineva care a ştiut cu

adevărat cum să moară. Helen a ştiut să moară

fiindcă a ştiut să trăiască —- să trăiască acum şi

aici, pentru mai marea glorie a divinităţii. Şi aceasta

atrage în mod necesar după sine de asemenea a

muri acolo şi atunci şi mîine şi în nenorocitul nos-

tru eu mărunt. în decursul trăirii, aşa cum se cu-

vine, Helen murise în rate zilnice. Cînd a sosit

judecata finală, practic nu mai rămăsese nimic de

plătit.

  După o tăcere scurtă Rivers continuă: — Inci-

dental, m-am aflat şi eu în primăvară foarte aproape

de judecata finală. De fapt, nici nu aş mai fi aici

dacă n-ar fi existat penicilina. Pneumonia, prietena

bătrîneţii. Astăzi medicina te învie ca să poţi trăi

bucurîndu-te de arterioscleroză sau de cancerul

prostatei. Aşa că, precum vezi, totul este cu desăvîr-

şire postum. Cu excepţia mea, sînt morţi cu toţii

iar eu trăiesc din timp împrumutat. Dacă voi în-

drepta cele scrise, voi fi doar o fantomă vorbind

despre fantome. Şi, la urma urmelor, sîntem în aju-

nul Crăciunului; o poveste cu fantome e cum nu

se poate mai binevenită. In afară de asta, îmi eşti

vechi prieten şi chiar dacă pui totul într-un roman,

mai are oare vreo însemnătate?

  Faţa sa largă, brăzdată de cute, fu luminată de

ironie afectuoasă.

  —      Dacă are vreo însemnătate, n-o voi face, l-am

asigurat.

De astă dată a izbucnit în rîs.

  —      „Căci jurămintele pripite-s paie pe focul sîn-

gelui"1, cită el. Mai degrabă mi-aş încredinţa fiicele

lui Casanova2, decît secretele unui romancier. Febra

creaţiei e mai fierbinte chiar decît cea sexuală. Cît

despre jurămintele literare, ele sînt mai trecătoare

decît  variantele  lor matrimoniale  sau  monastice.

  Am încercat să protestez, dar n-a vrut să mă as-

culte. — Dacă aş mai dori să păstrez secretul, nu

ţi-aş spune nimic. Dar la publicare adu-ţi aminte,

te rog, de obişnuita notă. Ştii la ce mă refer — orice

asemănare ou vreo persoană în viaţă sau decedată

este absolut întîmplătoare. Dar absolut!

  Şi acum să ne întoarcem la familia Maartens. Am

undeva o fotografie. Se ridică din fotoliu, merse

la masa de scris şi deschise un sertar. Cu toţii îm-

preună — Henry şi Katy, copiii şi eu. Şi ca prin

minune, adăugă el după ce frunzări hîrtiile din ser-

tar, e chiar acolo unde s-ar cuveni să fie.

  îmi înmînă o reproducere mărită, cam ştearsă, un

instantaneu înfăţişînd trei adulţi stînd în faţa unei

  1        Willlam Shakespeare, Furtuna, IV, 1.   In româneşte de

Leon Leviţchi.

   2       Casanova   de   Seingalt,    Giovani   Giacomo    (1725—1798),

aventurier şi scriitor veneţian. A scris remarcabile memorii

care narează numeroasele-i cuceriri feminine.

10

case de vară — un bărbat scund şi subţirel cu păr

cărunt şi nas coroiat, un uriaş tînăr fără haină, iar

între ei, rîzînd, o splendidă valkirie1 cu păr blond,

umeri largi şi sini proeminenţi, nepotrivit îmbră-

cată într-o fustă asimetrică. La picioarele lor şedeau

doi copii, un băiat de vreo nouă sau zece ani şi o

soră mai mare, cu codiţe, aflată în pragul adoles-

cenţei.

             Cît de bătrîn arată!  au fost primele mele cu-

vinte. Destul de vîrstnic pentru a fi bunicul copiilor

săi.

             Şi destul de copilăros, la cei cincizeci şi şase

de ani, pentru a fi pruncul lui Katy.

— Un incest cam complicat.

  — Cu toate astea mergea, insistă Rivers, mergea

atît de bine, încît ajunsese să fie o adevărată sim-

bioză. Trăia prin ea. Iar ea era acolo pentru a se

trăi prin ea — încarnarea maternităţii.

Am privit din nou fotografia.

  —      Ce amestec fascinant de stiluri! Maartens este

gotic pur. Soţia sa, o eroină wagneriană. Copiii des-

cind   direct   din   doamna   Moleworth.   Cît   despre

tine . .., am spus ridicîndu-mi privirea spre faţa pă-

trată şi pergamentoasă ce mă sfida din partea cea-

laltă  a căminului  şi  lăsînd-o  înapoi  pe  fotografie,

uitasem că ai fost o adevărată frumuseţe. O copie

romană după Praxitele.2

—        Nu m-ai putea face un original? pleda el.

Am clătinat din cap.

  1        In miturile germanice, fiicele sau însoţitoarele lui Odin,

căpetenia zeilor.

   2       Praxitele (390—335 î.e.n.), sculptor din Atena, reprezen-

tant al clasicismului Greciei antice.

11

  —      Priveşte nasul, am spus. Uită-te la modelarea

maxilarului. Nu e Athena, e Herculanum. Dar, din

fericire, pe fete nu le interesează istoria artei. Pen-

tru  toate  scopurile  amoroase  practice  erai  ceea  ce

se cerea cu adevărat ?— un autentic zeu grec.

Faţa lui Rivers se strîmbă.

  — Se prea poate să fi arătat potrivit pentru rol,

spuse el, dar de crezi cumva că-l puteam juca .. .

clătină din cap.   Nici vorbă  de  Lede,  Daphne  sau

Europe1  în  ceea  ce mă  privea.  Aminteşte-ţi  că  în

acea vreme eram încă în întregime   produsul   unei

educaţii deplorabile. Fiu de preot luteran, am rămas

după vîrsta de doisprezece ani singura consolare a

unei  mame  văduve.    Da,   singura  ei    consolare,   în

ciuda  faptului  că  se  socotea  o  creştină  evlavioasă.

Micul Johnny ocupa primul, al doilea şi al treilea

loc;  Dumnezeu rămînea undeva mult în urmă.  Şi,

bineînţeles,   singura   consolare   nu   avea   altceva   de

ales decît să devină fiul model, studentul eminent,

bursierul permanent, croindu-şi cu sudoare drumul

prin colegiu  şi  cursurile postuniversitare,  fără  a-şi

îngădui răgaz pentru plăceri mai rafinate în afara

fotbalului  şi a  programelor  corale din colegiu,  ori

pentru ceva mai înălţător  decît slujba săptămînală

a reverendului Wigman.

  — Dar te lăsau fetele să  le ignori?  Cu un chip

ca acela? şi am arătat cu degetul spre atletul cîr-

lionţat din fotografie.

  1 Lede (în mitologia greacă), mama lud Castor şi Polux, a

Elenei şi a Clitemnestrei. A fost sedusă de Zeus, prefăcută

în lebădă.

Diaphne (în mitologia greacă), nimfă de care s-a îndrăgostit

Apollo.

Europa (în mitologia greacă), fiica lui Agenor, regele Tirului.

Zeus, transformat în taur, a răpit-o şi a dus-o în Creta.

12

  Rivers rămase tăcut, apoi răspunse cu o altă în-

trebare.

            . Ti-a spus vreodată propria  ta   mamă   că   nu

există mai minunat cadou de nuntă pe care un băr-

bat îl poate aduce miresei sale decît virginitatea?

             Din fericire, nu.

             Ei bine, mie mi-a spus. Şi, mai mult decît atît,

a făcut-o în genunchi, în cursul unei rugăciuni im-

provizate, adăugă el în paranteză. îl întrecea în asta

chiar şi pe tata. Frazele curgeau mai neted, limba-

jul era mai autentic în iluzoriul său iz arhaic.

Reuşea să discute situaţia noastră financiară sau

mă putea dojeni pentru sila cu care mîncam bu-

dinca de tapioca, în înseşi frazele epistolei către

evrei.

  Ca piesă de virtuozitate lingvistică, cele spuse

erau formidabile. Din păcate, nu mă puteam gîndi

la ele astfel. Interpretul era propria mea mamă, iar

ocazia, solemnă. Tot ceea ce spunea cînd îi vorbea

lui Dumnezeu trebuia privit cu seriozitate religioasă,

îndeosebi cînd era în legătură cu marele subiect

trecut sub tăcere. Mă crezi sau nu, la douăzeci şi

opt de ani mai aveam darul de nuntă pentru ipote-

tica mea mireasă.

Se lăsă tăcerea.

—        Bietul meu John, am spus în cele din urmă.

Clătină din cap.

  —      In realitate, era biata mea mamă. A făcut ast-

fel încît totul să iasă perfect. Intîi asistent la vechea

mea universitate, apoi lector şi în   cele din   urmă

profesor. Nu mai era nevoie să plec de acasă nici-

odată. Iar cînd voi fi avut vreo   patruzeci de   ani,

urma să mă căsătorească alegîndu-mi o fată minu-

nată, de religie luterană,   care ar fi   iubit-o ca pe

13

propria ei mamă. Dacă nu s-ar fi îndurat Dumnezeu

John Rivers s-ar fi dus de rîpă. Dar îndurarea

Domnului avea să apară — ca răzbunare, aşa cum

s-a dovedit mai pe urmă. Intr-o minunată dimineaţă,

la cîteva săptămîni după ce-mi luasem doctoratul,

am primit o scrisoare de la Henry Maartens. Pe

vremea aceea făcea studii asupra atomilor, avea ne-

voie de încă un asistent cercetător, primise referinţe

bune despre mine de la profesorul meu; nu-mi pu-

tea oferi mai mult decît un salariu scandalos de

mic — mă interesa? Pentru un fizician în devenire

era o ocazie unică în viaţă. Pentru biata mea mamă

plecarea mea însemna un sfîrşit definitiv. Cu sîrg,

agonizant, ea se rugă pentru călăuzire. Spre eterna

ei cinstire, Dumnezeu i-a spus să-mi îngăduie ple-

carea.

  La zece zile după aceea un taxi mă lăsa la in-

trarea locuinţei familiei Maartens. îmi aduc aminte

cum stăm acolo trecîndu-mă sudori reci şi încercînd

să-mi fac curaj pentru a suna. Exact ca un şcolar

care a comis un delict şi urmează să-l întîlnească

pe director. Buna dispoziţie, creată de şansa ce mi

se oferea, se evaporase demult şi în ultimele zile

ale şederii mele acasă, ca şi în decursul intermi-

nabilelor ore de călătorie, nu mă gîndisem decît la

propria mea incapacitate. Cît timp îi va trebui lui

Henry Maartens să vadă cît valorează un om ca

mine? O săptămînă? O zi? Mai plauzibil o oră! Mă

va dispreţui; voi fi de rîsul laboratorului. Şi lucru-

rile urmau să stea tot atît de prost în afara labora-

torului. Ba, cu siguranţă, putea fi chiar mai rău.

Familia Maartens se oferise să mă găzduiască pînă

mă voi stabili undeva de unul singur. Ce amabili-

14

+-te extraordinară! Dar şi cîtă cruzime demonică!

Tn atmosfera de cultură sobră a căminului lor urma

să mă dau în vileag aşa cum eram — ruşinos, stupid,

iremediabil provincial. Dar între timp directorul

şcolii aştepta. Am scrîşnit din dinţi şi am apăsat

butonul soneriei. Uşa mi-a fost deschisă de una din

acele bătrîne servitoare negrese dintr-o piesă demo-

dată. Ştii, o negresă de felul aceleia care s-a născut

înainte de Abolire şi a rămas pe lîngă domnişoara

Belinda de atunci încolo. Interpretarea lăsa de dorit;

dar era un rol care îţi cerea să fii înţelegător, şi cu

toate că lui Beulah îi plăcea cabotina] ui, era nu

numai o comoară; era, aşa cum aveam să aflu curînd,

în multe privinţe o sfîntă. I-am explicat cine eram,

iar ea mă examina în timp ce vorbeam. Se vede că

i-am părut corespunzător, deoarece pe loc m-a adop-

tat ca pe un membru al familiei pierdut de multă

vreme, un fel de Fiu Risipitor întors din pribegie.

  — Merg să vă fac un sandwich şi o cană zdravănă

de cafea, insistă ea, adăugind: sînt înăuntru cu toţii.

Deschise o uşă şi mă împinse înăuntru. M-am în-

cordat pentru întîlnirea cu directorul şi barajul de

cultură. Dar mi-a fost dat să văd o scenă care, văzută

cincisprezece ani mai tîrziu, aş fi putut-o confunda

cu o parodie, la scară redusă, a fraţilor Marx1. Came-

ra de zi era spaţioasă şi extrem de dezordonată. Pe

sofa sta întins un bărbat cărunt cu gulerul cămăşii

descheiat, care, după toate probabilităţile, era pe

moarte întrucît avea faţa lividă şi respiraţia şuieră-

toare. In imediata apropiere, pe un balansoar, cu

mîna stingă pe fruntea lui şi cu un exemplar din

1 Renumiţi comici de film americani.