Capitolul I

30 august 1933

Fotografiile deveniseră aproape tot atât de înceţoşate ca şi amintirile. Tânăra femeie oprită locului în mijlocul unei grădini pe la sfârşitul secolului trecut, părea o fantomă surprinsă de cântatul cocoşului. Mama, îşi zise Anthony Beavis, recunoscând-o. Un an sau doi, poate o lună, două, înainte de moartea ei. Moda, îşi zise în timp ce examina fantoma de culoarea fumului, se aseamănă cu arta grădinarilor care prefac arbuştii şi copacii în figuri geometrice. Şi şoldurile astea arcuite. Şi nici bustul nu părea să aibă ceva comun cu un trup de femeie! Cascada pornită de sub gât şi oprită în talie! Claia de păr, o monstruoasă construcţie ornamentală menită doar să deformeze craniul. Privită în 1933 imaginea părea ciudat de respingătoare, hidoasă chiar. Şi totuşi, dacă închidea ochii (şi nu se împotrivi ispitei) putea încă s-o vadă pe maică-sa mereu frumoasă, când întinsă leneş pe un şezlong, când sprintenă, alergând pe terenul de tenis, când trecând ca o pasăre în zbor razant pe gheaţa unei îndepărtate ierni…

Instantaneele luate zece ani mai târziu, în care apărea Mary Amberley, îi produseră aceeaşi impresie. Fusta era tot atât de lungă, dar din rochia în formă de clopot, mai puţin înfoiată, femeia ieşea tot fără picioare părând că se deplasează pe patine cu rotile. Sânii fuseseră niţel săltaţi, ce e drept, după cum fuseseră reduse ca dimensiuni şi protuberanţele posterioare. Cu toate astea femeia astfel imaginată părea neverosimilă. Un crab strâns într-un corset. Enorma pălărie cu pene din 1911 evoca nici mai mult, nici mai puţin decât o înmormântare clasa I din Franţa. Cum putuse oare un bărbat în toate minţile să fi dorit o femeie cu înfăţişare atât de total antiafrodiziacă? Şi totuşi… în ciuda instantaneelor aflate în faţa lui, putea să-şi aducă aminte de Mary ca de însăşi întruchiparea seducţiei. Fusese o vreme când era de-ajuns ca acest crab cu pene pe cap şi montat pe patine cu rotile să se ivească în faţă pentru ca să i se înteţească bătăile inimii şi să i se taie răsuflarea.

După douăzeci, sau treizeci de ani, fotografiile nu mai dădeau la iveală decât aspecte din altă lume, o lume neobişnuită. Neobişnuitul (jalnic automatism!) este întotdeauna echivalent cu absurdul. Anthony îşi reamintea, în schimb, emoţia pe care o simţise atunci când neobişnuitul făcea încă parte din obişnuit, atunci când absurdul fiind considerat drept normal, nu conţinea nicio notă de absurd. Dramele memoriei; Hamlet îmbrăcat în haine moderne.

Cât de frumoasă fusese maică-sa, frumoasă în pofida excrescenţelor alcătuite de volutele părului, în pofida cascadei line ce-i înghiţise sânii şi a protuberanţelor posterioare. Şi Mary! Ce aprige dorinţe stârnise chiar strânsă într-o carapace, chiar cu pene funerare pe cap. În alte fotografii se văzu şi pe el, în pardesiu de culoare bej şi cu beretă scoţiană roşie; altă imagine îl înfăţişa îmbrăcat în haină de catifea verde, cu jabou de dantelă, întocmai ca Bubbles^[1] mai măricel, purtând pantaloni bufanţi care se terminau brusc sub genunchi, înghiţiţi de două tuburi de postav gros şi rigid. În altele apărea în hainele purtate obligatoriu duminica, la colegiul din Norfolk, cu guler scrobit şi pălărie tare; un alt instantaneu luat într-o zi obişnuită, îl înfăţişa cu şapca roşie de uniformă. Nici pe el însuşi nu se putea revedea în memorie decât în haine moderne; niciodată ca micuţul şi absurdul personaj de bal mascat scos la iveală de fotografii. Cât despre sentimente, nu credea să fi fost vreodată mai prejos decât băieţii născuţi cu treizeci de ani mai târziu, băieţi cu pulovere şi pantaloni scurţi. Dovadă, se pomeni Anthony gândind ca şi cum ar fi fost vorba de altcineva în timp ce se uita lung la propria lui imagine – elev la colegiul din Eton, în jachetă şi joben – dovadă că progresul nu poate fi decât înregistrat şi niciodată resimţit ca atare.

Întinse mâna, luă caietul de note, îl deschise şi scrise; Progresul poate fi, eventual, perceput de către istorici; dar nu poate fi simţit de cei implicaţi în presupusul proces evolutiv. Tinerii se nasc în toiul împrejurărilor, în mers, iar cei vârstnici, după câteva luni, sau după câţiva ani, nu le mai pun nici ei în discuţie. Paşii înainte nu sunt simţiţi drept paşi înainte. Nu se constată niciun sentiment de recunoştinţă, ci numai nemulţumire, dacă, din cine ştie ce motiv, unul dintre aparatele de curând inventate menite să-ţi asigure confortul, se strică. Oamenii nu-şi petrec timpul slăvindu-l pe Dumnezeu fiindcă le-a dăruit automobilul; se mulţumesc să înjure când li se înfundă carburatorul.

Închise caietul şi se cufundă din nou în contemplarea jobenului din 1907.

Auzi pe cineva apropiindu-se şi, ridicând ochii, o zări pe Helen Ledwidge străbătând ca de obicei terasa cu paşi lungi şi săltăreţi. Sub pălăria cu boruri mari, obrajii erau îmbujoraţi, aprinşi parcă de văpaia emanată de pijamaua ei de plajă, roşie ca para focului. Ca şi cum ar fi în iad. Şi de fapt, îşi urmă Anthony firul gândurilor, Helen era în iad. Unde e iadul dacă nu în noi înşine? Helen îşi purta cu ea propriul său infern, infernul căsătoriei ei groteşti şi poate încă multe altele. Se abţinuse întotdeauna să le cerceteze mai îndeaproape, prefăcându-se chiar că nu bagă de seamă ori de câte ori Helen se arătase dornică să-l călăuzească prin întortocheatele lor drumuri. Cercetarea şi explorarea l-ar fi vârât în Dumnezeu ştie ce smârcuri emoţionale, sau l-ar fi împins spre cine ştie ce responsabilităţi. Nu avea nici timp, şi nici energie pentru emoţii şi responsabilităţi. Munca lui era mai presus de toate. Punând stavilă curiozităţii, continua cu încăpăţânare rolul pe care de multă vreme şi-l alesese şi anume cel al filosofului detaşat, al omului de ştiinţă preocupat de problemele lui şi care, în consecinţă, nu vede lucrurile ce sar în ochii tuturor. Se purta cu Helen ca şi cum pe chipul ei nu putea desluşi decât frumuseţea, pur exterioară, a formelor şi a materiei din care erau alcătuite. Ştia şi el, vezi bine, că pielea nu e niciodată cu desăvârşire opacă; sufletul străbate pereţii receptacolului. Ochii cenuşii, cu priviri limpezi, ai lui Helen, ca şi gura cu buza de sus puţin răsfrântă şi fin cizelată, se înăspriseră, se urâţiseră parcă, pecetluite de o duşmănoasă amărăciune.

Focurile gheenei se stinseră în clipa când Helen trecu din bătaia soarelui în umbra de lângă casă. Paloarea bruscă a feţei accentua şi mai tare melancolia amară ce i se întipărise pe faţă. Anthony o privi, dar nu se ridică şi nici nu-i dădu bună ziua. Făcuseră o convenţie: niciunul dintre ei nu trebuia să se ţină de mofturi; nici chiar moftul de a-şi spune bună dimineaţa. Niciun fel de mofturi. În clipa când Helen intră în odaie prin uşa deschisă ce dădea pe terasă, Anthony reîncepu să contemple fotografiile.

„Am venit” spuse Helen, fără să surâdă. Îşi scoase pălăria şi cu un gest cam smucit, dar nu lipsit de frumuseţe, îşi dădu capul pe spate, pentru ca şuviţele cârlionţate ale părului ei castaniu cu reflexe aurii să nu-i mai cadă pe frunte. „Fioros de cald”! Aruncă pălăria de plaje pe sofa şi se îndreptă spre colţul unde se afla Anthony aşezat la birou. „Nu lucrezi?”, îl întrebă mirată. I se întâmpla atât de rar să-l găsească altfel decât cufundat în cărţi şi hârtii.

„Niciun pic de sociologie pe ziua de azi” spuse Anthony clătinând din cap.

— „La ce te uiţi?” Stătea în picioare lângă scaunul lui. Se aplecă pentru a putea privi fotografiile împrăştiate pe birou.

— „La cadavrele mele de odinioară”. Îi arătă fantoma defunctului elev de la Eton.

După ce o examina o clipă în tăcere, Helen spuse: „Erai drăguţ pe atunci”.

— „Merci, mon vieux!”^[2] O bătu uşor, cu afectuoasă ironie, pe coapsă. „La şcoală mi se spunea Benger”. Între vârfurile degetelor lui şi rotunjimea elastică a şoldului pijamaua de mătase aşternea o suprafaţă netedă, uscată şi lunecoasă, ciudat de neplăcută la pipăit. „O prescurtare de la Benger’s Food^[3]. Fiindcă aveam o mutră de bebeluş.”

„Erai delicios”, continuă Helen, neţinând seama de vorbele lui, „erai într-adevăr delicios pe atunci. Înduioşător.”

„Dar aşa sunt şi acum”, o înfruntă Anthony ridicând capul şi zâmbindu-i.

Helen îl privi lung fără să scoată vreo vorbă. Fruntea minunat de netedă şi senină, ca a unui copil îngândurat, era înconjurată de un păr negru şi des. Într-un fel mai comic, nasul puţin cam mic şi cârn era tot de copil. Printre pleoapele întredeschise, ochii lui Anthony licăreau plini de o voioşie lăuntrică. Şi colţul buzelor păreau să schiţeze un zâmbet, un surâs abia mijit şi ironic, care contrazicea într-o oarecare măsură ceea ce păreau să exprime buzele, prin forma lor. Avea buze cărnoase, frumos conturate, buze voluptoase şi în acelaşi timp grave, triste, vibrând parcă de prea multă sensibilitate. Buze ce arătau în toată goliciunea ei o senzualitate nu lipsită de melancolie, buze ce nu ştiau să se apere, buze lăsate în voia sorţii de bărbia mică şi molâie.

„Din păcate”, spuse în sfârşit Helen, „ai dreptate. Eşti într-adevăr drăguţ, eşti înduioşător. Dumnezeu ştie de ce. Şi n-ar trebui să fii. E o escrocherie, vorbesc serios, o stratagemă ca să atragi oamenii, dându-le să înţeleagă că vor primi ceva în schimb.”

„Nu zău!” protestă el.

„Îi sileşti să-ţi dea ceva pe degeaba”.

„Cel puţin sunt absolut sincer spunând din capul locului că n-am nimic de dat. Nu pretind niciodată că e vorba de marea pasiune a vieţii mele. Rosti emfatic cuvintele, apăsând pe consoane şi alungind vocalele. „Nu spun nici măcar să simt un fel Wahlverwandschaft”[4], adăugă, luând-o pe nemţeşte, anume ca toată povestea asta romantică cu afinităţile  efective şi emoţiile violente să pară şi mai ridicolă. „Un simplu divertisment”.

„Un simplu divertisment”, îl imită Helen ironic, gândindu-se în timp ce vorbea că la începutul legăturii lor stătuse în pragul dragostei, dacă se putea spune aşa, aşteptând să fie chemată înăuntru. Dar cu câtă cerbicie (cerbicie ce se traducea în fapt şi prin clipe de tăcere şi printr-o bine chibzuită amabilitate), cât de categoric şi de hotărât îi închisese uşa în nas. Nu dorea să fie iubit. O clipă Helen fusese pe punctul de a se răzvrăti; apoi, cu aceeaşi resemnare sarcastică şi amară prin care se învăţase să înfrunte viaţa, îi acceptase condiţiile. Erau cu atât mai acceptabile cu cât nu se zărea nimic mai bun la orizont. În definitiv era un om remarcabil. Ţinea mult la el; unde mai pui că se pricepea cel puţin s-o satisfacă în calitate de amant. „Un simplu divertisment”, repetă ea pufnind într-un râs zeflemitor.

Anthony o săgeta cu privirea, întrebându-se cam neliniştit dacă nu cumva Helen avea de gând să calce convenţia tacit stabilită între ei şi să abordeze vreun subiect, interzis. Dar temerile se dovediră a fi fără temei.

„Da, recunosc”, urmă ea după o scurtă tăcere. „Eşti cinstit, nimic de zis. Dar asta nu schimbă faptul că primeşti mereu ceva fără să dai nimic în schimb. Să zicem că e o escrocherie involuntară. Ai noroc că arăţi cum arăţi. La tine nu s-ar putea spune că ochii sunt oglinda sufletului”. Se aplecă din nou să privească fotografiile. „Cine e?”

Anthony şovăi puţin înainte de a răspunde. Zâmbi deşi nu se prea simţea la largul lui, şi-i răspunse: „Una dintre cele care nu au fost marea pasiune a vieţii mele. Se numea Gladys”.

„Aş fi putut pune mâna în foc că o chema Gladys” spuse Helen, strâmbând din nas. „De ce ai părăsit-o?”

„N-am părăsit-o. Ea m-a lăsat pentru altul. Nu pot spune că mi-am făcut cine ştie ce sânge rău”. Era pe punctul să adauge ceva, dar Helen îl întrerupse:

„Poate că celălalt îi vorbea câteodată când era în pat”.

Anthony roşi. „Ce vrei să spui?”.

„Sunt femei, oricât ar părea de ciudat, cărora le place să li se vorbească în aşternut. Şi cum tu nu vorbeai… Nu vorbeşti niciodată de altfel.” O dădu pe Gladys la o parte şi luă din teancul de fotografii pe cea care înfăţişa femeia îmbrăcată după moda din 1900. „E mama ta?”

Anthony dădu din cap. „Şi deci e mama ta”, spuse arătându-i poza în care apărea Mary Amberley cu pălăria acoperită de pene funebre. Apoi adăugă pe un ton de dezgust: „Toată povara asta a experienţei trecute pe care o târâm după noi! Ar trebui să existe un mijloc prin care să putem scăpa de amintirile de prisos. Cât îl urăsc pe venerabilul Proust! Într-adevăr îl urăsc!” Şi cu o vervă îndrăcită începu să evoce imaginea acelui căutător astmatic al timpului pierdut, cu pielea greţos de albă şi de fleşcăită, cu mamele aproape feminine, dar acoperite cu păr lung şi negru, acel om ce sta de-a pururi pe vine în scăldătoarea căldicică a amintirilor regăsite. Clăbucii soioşi rămaşi din nenumăratele băi făcute în trecut pluteau în jurul lui. Tot jegul acumulat în ani de zile, încrustat în pereţii căzii, sau rămas în suspensie ca o mâzgă neagră, în apă. Invalidul palid şi respingător îmbiba buretele în propria lui zoaie ca să şi-l stoarcă apoi pe faţă; lua apa scârboasă în pumni, clătindu-şi încântat apoi cu ea gura, gargarisindu-se adulmecând ciorba leşioasă, pătruns de pietate, asemenea unui hindus în Gange.

„Vorbeşti de el”, spuse Helen, „ca despre un duşman personal”.

Drept orice răspuns Anthony izbucni în râs.

În tăcerea care urmă Helen ridică fotografia ştearsă a mamei ei şi începu s-o examineze cu atenţie, ca şi cum ar fi fost o hieroglifă misterioasă care, corect descifrată „i-ar fi putut da un indiciu pentru dezlegarea unei enigme.

Anthony o privi câteva clipe cu luare aminte; apoi simţind nevoia să facă ceva, băgă mâna în teancul de fotografii şi scoase pe cea în care apărea unchiul James în costum de tenis de pe la 1906. Murise de cancer, nenorocitul, dar împăcat ca un bun catolic. Lăsă fotografia şi luă alta. În prim plan un grup de excursionişti într-un peisaj elveţian cu munţi înneguraţi; tatăl său, mama sa vitregă şi cele două surori după tată. „Grindewald, 1912”, aşa era notat pe dos cu scrisul îngrijit al domnului Beavis. Toţi patru, observă, aveau câte un alpenstock în mână.

„Şi mi-aş dori” spuse tare, punând fotografia pe masă, „mi-aş dori ca zilele să-mi fie despărţite lina de alta printr-o nefirească impietate.”[5]

Helen ridică ochii de pe indescifrabila hieroglifă pe care o ţinea în mână. „Atunci de ce îţi pierzi vremea uitându-te la fotografii îngălbenite?”

„Făceam ordine în dulap, explică el. Aşa au ieşit la iveală. Ca Tutankamon. Nu m-am putut împotrivi tentaţiei de a le privi. De altfel e ziua mea”, adăugă el.

„Ziua ta?”

„Împlinesc patruzeci şi doi de ani”. Anthony dădu din cap. E prea deprimant! Şi cum toată lumea se complace într-un amurg din ce în ce mai întunecat… Puse mâna pe o serie de fotografii dar se răzgândi. „Cadavrele au sosit la timp. Se vede bine mâna providenţei sau, dacă vrei; brânciul dat de întâmplare.”

„Ai iubit-o mult, nu-i aşa?”, întrebă Helen după un minut de tăcere, arătându-i imaginea fantomatică a mamei ei.

Anthony dădu din cap în semn că da şi pentru ca să schimbe vorba spuse: „Ea m-a civilizat. Eram pe jumătate sălbatic când a început să se ocupe de mine.” Nu dorea să discute despre sentimentele lui pentru Mary Amberley, mai ales cu Helen (deşi, fără îndoială, era vorba de un reziduu de primitivism). „Povara hărăzită femeii albe”[6] adăugă râzând. Apoi, luând din nou în mână poza excursioniştilor cu alpenstock-uri, spuse: „Iată unul dintre lucrurile de care m-a eliberat; Elveţia era plină de neguri. Nu pot să-i fiu îndeajuns de recunoscător”.

„Păcat că nu s-a putut elibera pe ea însăşi”, spuse Helen după ce se uită la excursioniştii înarmaţi cu alpenstockuri.

„Fiindcă veni vorba, cum se mai simte?”

Helen ridică din umeri. „Era mai bine când a ieşit din clinică astă primăvară. Dar, bineînţeles, a început iar. Vechea poveste. Morfină; şi când nu se droghează, bea. Am văzut-o la Paris, unde m-am oprit puţin înainte de a veni aici. Înfiorător!” Se cutremură.

Anthony îşi luă mâna de pe coapsa lui Helen, pe care o mângâiase cu o afecţiune nuanţată de ironie, căci gestul i se păru dintr-odată extrem de nelalocul lui.

„Nu ştiu ce e mai grav”, continuă Helen după o scurtă pauză. „Murdăria – nici nu-ţi închipui halul în care am găsit-o – sau răutatea şi groaznica minciună în care se complace”. Oftă adânc.

Cu un gest care nu mai avea nimic ironic Anthony îi luă mâna şi i-o strânse. „Biata Helen!”

Helen rămase câteva minute cu ochii în gol mută şi nemişcată. Deodată, ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn, se scutură. Îi simţi mâna, inertă până atunci, strângându-se într-a lui; când se întoarse spre el, chipul ei era din nou însufleţit de o voită. şi sfidătoare voioşie. „Dimpotrivă, aş zice: bietul Anthony”, spuse şi vorbele fură însoţite de un ciudat hohot de râs înăbuşit ce izbucni pe neaşteptate, parcă din fundul pieptului.

„Cine s-a găsit să vorbească de impostură!”

Anthony încercă să spună că întru cât o privea nu era vorba de aşa ceva, când Helen îşi apăsă buzele pe ale lui, cu un fel de parapon.