Prefaţă

ALDOUS HUXLEY – ÎNTRE DILEMELE EXISTENŢEI ŞI LABIRINTUL FICŢIUNII

Puţini scriitori englezi din secolul al XX-lea au fost atât de elogiaţi şi de denigraţi ca Aldous Huxley. „Niciun alt scriitor din vremea noastră nu şi-a câştigat o recunoaştere într-un mod atât de rapid şi cu o atât de mare siguranţă; în comparaţie cu ascensiunea şi acceptarea sa, cele ale d-lui Lawrence şi ale d-lui Eliot au fost treptate, aproape dureroase”. Astfel era caracterizat Huxley de către Edwin Muir încă în 1926¹.

La mai puţin de un deceniu de la debutul său editorial, Grant Overton ţinea să remarce că primele ediţii ale cărţilor acestuia se află la mare preţuire deopotrivă printre anticari şi colecţionari, precum şi că acela care le-a scris e considerat de către cititori drept „cel mai cultivat om din Anglia […], aproape singura mare speranţă care a mai rămas literaturii engleze”². O încercare de istorie a romanului englez, publicată în 1932, ajungea la concluzia asemănătoare că niciunui alt scriitor tânăr nu i-a fost dat să fie „mai reprezentativ pentru generaţia sa decât i-a fost dat lui Aldous Huxley”³. Şi într-adevăr, niciun alt scriitor englez din deceniul al treilea al secolului nostru nu pare să se fi bucurat de o apreciere critică mai favorabilă, chiar dacă au existat cazuri când aceste aprecieri au fost exprimate în termeni dintre cei mai surprinzători – precum etichetarea, de către Carl şi Mark Van Doren, drept „un tânăr strălucitor şi pervers”⁴. La rândul său, Alexander Henderson îşi va începe binecunoscuta monografie despre Huxley, publicată în 1936 şi republicată în 1964, cu afirmaţia: „Nu există vreun alt scriitor în viaţă care să merite mai mult ca Huxley să fie recitit, după cum nu există niciun altul care să poată să inspire curajul Europei în faţa titanilor literaturii americane: Hemingway, Dos Passos şi Faulkner. Puţini scriitori au lucruri mai importante de spus decât Huxley, şi niciunul nu face dovada vreunei fineţi stilistice mai mari, a unei maliţiozităţi exprimate mai politicos, a unei perfecţiuni artistice mai profunde şi mai trainice”⁵. Chiar şi D. H. Lawrence îi va scrie lui Huxley, cu ambigua sinceritate a scrisorilor sale: „Ai reuşit să înfăţişezi adevărul, probabil ultimul adevăr despre tine şi despre generaţia ta […] scrierea romanului Punct Contrapunct a necesitat de zece ori mai mult curaj decât am avut eu scriind Lady C. (n.n. Amantul doamnei Chatterley)”⁶.

Dintre toţi romancierii de primă mărime, Aldous Huxley a fost adeseori considerat drept cel mai spiritual şi mai ireverenţios. Începând cu anii ’20 şi continuând cu anii ’30, notorietatea sa literară s-a manifestat îndeosebi în domeniul satirei sociale, gen pe care l-a folosit în imortalizarea unei întregi perioade şi a modului ei de viaţă⁷.

Prima tentativă de reducere a proporţiilor acestui mit aparţine lui David Daiches, care în lucrarea The Novel and the Modern World (Romanul şi lumea modernă, 1939), precum şi în articolul Novels of Aldous Huxley (Romanele lui Aldous Huxley), publicat în revista „The New Republic”, îi contestă lui Huxley calitatea de scriitor serios, criticând „calitatea esenţialmente neorganică a aparatului tehnic folosit⁸” şi sugerând faptul că adevăratul Huxley trebuie căutat mai degrabă în scrierile lui eseistice. David Daiches afirmă fără ezitare că „Huxley nu e nicidecum un romancier; niciodată nu a fost în stare - şi nici nu manifestă vreun interes - să stăpânească fie şi numai elementele ce ţin de forma şi de structura literaturii […] Romanele sale sunt fie o serie de schiţări ale profilului câte unui personaj, fie simple fabulaţii sau broşuri⁹”. În ediţia revizuită a cărţii The Novel and the Modern World (Chicago, 1960), Daiches este şi mai tranşant în judecăţile sale de valoare, susţinând faptul că Huxley nici nu poate fi considerat romancier în sensul adevărat al cuvântului¹⁰. O armată de alţi critici, mai mult sau mai puţin competenţi, şi-au făcut un titlu de glorie din denigrarea lui, excelând în folosirea unor termeni dintre cei mai tăioşi. Exemplul extrem îl oferă R. C. Bald, care-l învinuieşte de plagiat. În opinia acestuia, „Huxley recurge - într-un mod ce depăşeşte limita oricărei decenţe - nu doar la cuvinte sau expresii din operele altor scriitori, dar şi la personajele pe care aceştia le-au creat ori la tehnicile literare folosite de aceştia¹¹”.

Cititorul interesat de scriitorul Aldous Huxley mai poate găsi, în evantaiul de opinii critice situate între cele două judecăţi amintite mai sus, şi părerea, larg împărtăşită, că cele mai bune opere scrise de acesta sunt cele dintre anii 1920 şi 1930. „Anii ’20 şi Huxley sunt inseparabili; scriitorul a contribuit la crearea atmosferei specifice acestei perioade, precum şi la schimbarea de atmosferă ce a marcat sfârşitul decadei respective”, afirmă criticul Walter Allen, adăugând că cele dintâi romane scrise de Huxley „au aproape aceeaşi prospeţime ca atunci când au fost scrise¹²”. G. S. Frazer se raliază acestei opinii: „Huxley a fost […] un scriitor inegal. Probabil, romanele sale de tinereţe […] sunt cele care rezistă cel mai bine¹³”.

De asemenea, referindu-se la ultimii ani de viaţă, în care criticii au sancţionat viziunea sa ştiinţifico-religioasă palidă şi posomorâtă, comentatorul de mai sus mai observă că „dintr-un punct de vedere pur literar, cu siguranţă că Huxley a scris prea mult - mult prea multe romane, eseuri, cărţi de călătorie divagante, astfel că talentul său - real, dar nu şi excedentar sau abundent - nu a putut face faţă unei asemenea risipe¹⁴.

Opinii precum cele de mai sus au dus la evaluări de-a dreptul deconcertante ale meritelor literare ale scriitorului. Astfel, în timp ce există aproape un consens în ceea ce priveşte locul lui Huxley ca moralist, mai există încă destui care se îndoiesc că acesta a fost un romancier autentic. Atitudinea aceasta se reflectă şi în multitudinea de termeni cu care îl etichetează criticii literari: „autor de romane de idei¹⁵” , „autor de satiră menippeană¹⁶” , „eseist înnăscut¹⁷”.

Situaţia este şi mai mult complicată de faptul, oarecum paradoxal, că până şi între cei care-l admiră pe Aldous Huxley şi i-au examinat competent şi exhaustiv opera, apar frecvente dezacorduri în ceea ce priveşte adevărata valoarea a principalelor opere pe care acesta le-a scris. Peter Bowering, de exemplu, subliniază importanţa unui roman precum Eyeless in Gaza (Orb prin Gaza), pe care-l consideră ca având o poziţie centrală în cadrul operei lui Huxley luate ca întreg¹⁸, precum şi a unui personaj precum Dr. Miller, protagonistul cărţii respective, pe care-l socoate drept „primul dintre profeţii autentici” creaţi de Aldous Huxley¹⁹. În schimb, Jerome Meckier consideră aceeaşi carte drept un roman lipsit de virtuţi dramatice²⁰, principalul său defect constând în eşecul încercării doctorului Miller de a fi un deus ex machina, personajul respectiv fiind „un individ palid, lipsit de culoare, neclar, ale cărui soluţii la problemele lumii par aproape simpliste²¹”. George Woodcock nu diferă prea mult de Bowering în opiniile sale, atunci când se referă la romanul Orb prin Gaza ca fiind, în termeni pur literari, cel mai bun roman al lui Huxley²².

Vorbind despre Geniul şi zeiţa, Keith May avansează ideea că, „din unghiul unor asemănări cu alte scrieri ale lui Huxley […], Geniul şi zeiţa conţine afirmaţii ori insinuări evidente, care, într-un anumit sens, depăşesc tot ceea ce a scris înainte sau după acest roman²³”. Laurence Brander ţine să laude şi el această „scriere chauceriană²⁴”, spre deosebire de Charles M. Holmes, care crede că e vorba de „un roman slab, având parte de acelaşi eşec ca şi piesa de teatru pe care a inspirat-o²⁵”.

Island (Insula), ultimul şi mult controversatul roman al lui Huxley, l-a făcut pe Brander să scrie: „Pentru cei care s-au pregătit pentru receptarea acestui roman, citind toate textele huxleyiene care au condus la scrierea sa, el reprezintă o cât se poate de potrivită răsplată a studiului intens pe care-l reclamă²⁶”. Charles M. Holmes însă este de cu totul altă părere, susţinând că, „citit ca un roman, ca produs al imaginaţiei artistice, Insula este un eşec, aşa cum, de altfel, cei mai mulţi dintre primii ei recenzaţi s-au şi grăbit să arate²⁷”.

Lista afirmaţiilor ce se bat cap în cap nu se rezumă la cele de mai sus. Oricât de stranie poate apărea cititorului obişnuit, lipsa de consecvenţă a operei huxleyiene este, în mai multe privinţe, expresia scrisă a lumii în care a trăit, precum şi a propriului său deghizament spiritual, versatil şi proteic. Să nu uităm nici faptul că Huxley şi-a scris opera de-a lungul a patru - dintre cele mai pline de evenimente - decade din istoria lumii occidentale, în care a putut fi martor la consecinţele exploziei demografice, la evoluţia societăţii industriale, la două războaie mondiale, precum şi la descoperirile din domeniul ştiinţei care au dus la progrese tehnologice fără precedent. Huxley a avut ocazia să contemple aceste evenimente desfăşurate pe fundalul unei tot mai mari agitaţii, al echilibrului spiritual fragil al lumii moderne. În încercările sale, câteodată disperate, de a oferi cititorilor o imagine cât mai amănunţită şi mai revelatoare a acestei lumi şi a locuitorilor ei neurastenici, Huxley a adoptat şi respins idei într-un ritm alarmant; el şi-a modificat continuu atitudinea, astfel încât exegeţii săi cu greu au mai putut ţine pasul cu uimitoarele sale transformări. Vorbeşte de la sine, în acest sens, chiar metamorfozarea sa dintr-un om de ştiinţă ateu într-un mistic înclinat spre o reconciliere a ştiinţei cu religia.

Ceea ce se poate afirma cu certitudine e că mediul familial a avut pentru Huxley un efect favorabil în dezvoltarea creativităţii, fără să mai socotim şi zestrea lui ereditară²⁸.

Scriitorul a fost cel de-al treilea copil din cei patru pe care i-a avut familia Leonard Huxley şi, din punct de vedere fizic, era firav, „sensibil, avea probleme cu inima, precum şi un cap atât de mare încât până la vârsta de doi ani nici nu a fost în stare să umble²⁹”. Masivitatea capului său i-a adus în copilărie porecla de „Ogie” (derivată de la englezescul ogre, „uriaş sau căpcăun”).

Trei experienţe traumatice, suferite între vârsta de 16 şi 20 de ani, vor avea un impact deosebit asupra evoluţiei viitorului scriitor. Prima are loc în 1908, când mama îi moare de cancer. Momentul are pentru Aldous semnificaţia unei dizolvări a unităţii familiei, a unei iremediabile pierderi, făcându-l să apară dintr-odată „atât de ciudat de adult, atât de asemănător unui Arnold³⁰”. Adolescentul de acum avea mai târziu să transfigureze literar această experienţă în paginile memorabile ale romanelor Antic Hay (Dans grotesc) şi Eyeless in Gaza (Orb prin Gaza).

Cea de-a doua încercare se leagă de perioada când, studiind la Eton, e afectat de ceea ce, în cele din urmă, va primi diagnosticul de keratitis punctata, o inflamare a corneei. În pofida operaţiilor la care este supus, trebuie să se împace în cele din urmă cu gândul că va fi lipsit de vedere pentru tot restul vieţii, astfel că îşi întrerupe studiile la Eton. Rudele îl înconjoară cu toată grija şi abnegaţia de care are nevoie. Simptomatic pentru Huxley, el refuză să se lase cuprins de deznădejde şi învaţă de unul singur Braille. Orbirea temporară de care a suferit nu l-a înfrânt, un bun exemplu în acest sens oferindu-l scrisoarea pe care a scris-o mai târziu vărului său Gervas. În opinia lui Huxley, orbirea sa vremelnică (timp de aproximativ un an şi jumătate) n-a făcut altceva decât să-l împiedice să „ajungă în totalitate un gentleman englez instruit într-o şcoală privată. Soarta dă câteodată dovadă de bunătate faţă de noi chiar atunci când pare a fi neîndurătoare. Orbirea mea temporară m-a împiedicat să ajung doctor, lucru pentru care, de asemenea, îi sunt recunoscător. Fiindcă, dacă surmenajul pricinuit de activitatea mea ca ziarist m-a adus până în pragul morţii, cu siguranţă că aş fi ajuns să mor prematur consacrându-mă mult mai extenuantei profesii de doctor”.

Aceasta este perioada în care scriitorul reuşeşte să-şi antreneze extraordinara sa memorie, elaborându-şi, pentru uzul propriu, „o filozofie care să însemne mai mult decât subiectivitatea berkleiană³¹”.

Tot acum termină de scris un roman de 90000 de cuvinte, al cărui manuscris a fost pierdut. După aproximativ un an şi jumătate şi patru operaţii succesive, vederea începe să i se îmbunătăţească, rămânând însă pentru tot restul vieţii, dureros de departe de o vedere normală.

Un alt eveniment care avea să-l marcheze pe Huxley a fost depresia nervoasă care l-a cuprins brusc pe fratele său Trevenen, apreciat pentru sensibilitatea şi rectitudinea lui de caracter, depresie ce l-a determinat să se sinucidă la vârsta de doar douăzeci şi patru de ani. Acesta a fost un moment decisiv al alunecării lui Aldous Huxley în binecunoscutul său scepticism³².

 În pofida vederii sale slabe, Aldous Huxley devine student la Balliol College, Oxford, unde se distinge prin merite excepţionale la literatura engleză³³. O vreme se foloseşte pentru citit de o lupă, până când va reuşi, pe baza metodei curative Bates, să-şi îmbunătăţească vederea şi să-şi termine studiile în 1915. Chiar şi aşa, vederea sa precară va continua să-l izoleze, îndeosebi în tinereţe, făcându-l să afirme, cu un prilej, că aceasta a fost „unicul lucru cu adevărat important din viaţa sa³⁴”. „Keratitis punctata” avea să remarce câteodată scriitorul, drept scuză pentru dificultăţile de care se izbea în procesul comunicării, „şi-a pus amprenta asupra mea şi continuă să şi-o pună³⁵”.

După absolvirea Universităţii din Oxford, predă pentru o vreme la Eton, însă, nu după mult timp, abandonează această activitate şi se alătură colectivului editorial al revistei „Atheneum” (între anii 1919 şi 1920), iar apoi face parte din acela al revistei „The Westminster Review” (între 1920 şi 1921)³⁶.

Există numeroase indicii că Huxley a fost deosebit de neplăcut impresionat atât de activitatea didactică, cât şi de jurnalistică, preferinţa sa îndreptându-se spre scrierea de versuri. Primul său volum de poezie, The Burning Wheel (Roata în flăcări), apăruse deja în 1916, urmat un an mai târziu de Jonah (Iona), iar apoi, în 1918 şi, respectiv, în 1920, de The Defeat of Youth and Other Poems (Tinereţe înfrântă şi alte poeme), Leda (Leda). În 1925, Huxley va publica Selected Poems (Poezii alese), iar în 1929 Arabia Infelix and Other Poems (Arabia Infelix şi alte poezii), urmat în 1931 de The Cicadas and Other Poems (Greierii şi alte poezii)³⁷.

Huxley nu a fost un poet înnăscut³⁸, geniul său literar exercitându-se în domeniul prozei - operele de acest fel fiind cele care exprimă adevărata măsură a talentului scriitorului şi pun cel mai bine în lumină biografia sa spirituală.

Alexander Henderson recunoştea încă din 1936 că „atunci când scrie despre Huxley, biografului nu-i rămâne prea mult spaţiu de manevră. Viaţa prozatorului nu a fost una picarescă. Frământările, emoţiile lui au fost interioare, iar istoria acestora una psihologică. Totul a depins de modul de surprindere a evoluţiei mentale³⁹”.

În pofida aspectelor „senzaţionale” ale biografiei sale (cum ar fi „experienţele” mistice la care Huxley s-a supus, ori cele în care s-a bazat pe folosirea unor droguri precum mescalina şi LSD), în pofida numeroaselor relaţii sociale pe care le-a întreţinut (stau mărturie, în acest sens, scrisorile sale; publicate în volumul Collected Letters), în pofida unor afirmaţii proprii (de genul: „În ceea ce mă priveşte, pot tolera doar reticenţa⁴⁰”), o mare parte a vieţii lui Huxley se găseşte descrisă, direct sau indirect, în operele sale.

Portretul spiritual al lui Huxley ar fi însă incomplet fără o raportare a creşterii prestigiului său literar raportat la fundalul social şi cultural al epocii. Maturizarea lui Huxley coincide, în acest sens, cu anii Primului Război Mondial. Ce a însemnat pentru Anglia acest război aflăm din prezentarea concisă făcută de Brinton, Christopher şi Wolf în lucrarea Civilization in the West (Civilizaţia în Occident): „Marea Britanie a înregistrat în Primul Război Mondial peste 750.000 de morţi şi 1.500.000 de răniţi, între care mulţi tineri de perspectivă, reprezentanţi ai unei întregi generaţii. Severele pierderi economice au inclus 40% din flota comercială; datoria naţională s-a înzecit, în timp ce multe dintre investiţiile britanice făcute peste hotare au trebuit lichidate. Mecanismele comerţului exterior care au dus la prosperitatea Marii Britanii nu au putut fi refăcute imediat. Mai mult, producţia industrială a Statelor Unite, a Canadei, chiar şi a Indiei, a fost stimulată de necesităţile războiului, iar aceste ţări se aflau acum în competiţie cu Marea Britanie. În anii ’20, mecanismul industrial german, ajutat de investiţii americane, revenea în competiţie. Marea Britanie, iniţiatoarea revoluţiei industriale, îşi pierduse locul fruntaş în acest domeniu⁴¹”.

Referindu-se la aceeaşi perioadă, criticul Walter Allen scrie: „După Primul Război Mondial, perioada ce se încheiase în iulie 1914 părea tot atât de îndepărtată ca şi faţa nevăzută a lunii. Războiul dusese la o fractură temporară în peisajul temporal, asemănătoare unei enorme catastrofe naturale - ştergând graniţe de mult stabilite, aruncând până în înaltul cerului semne de hotar care ani de zile fuseseră acceptate necondiţionat. Războiul a apărut ca un fel de fisură adâncă şi nemărginită între prezent şi trecut, încât prezentul şi trecutul păreau aproape, dar atât de diferite unul de celălalt. A interpus o mare prăpastie între tinerii care luptaseră pe front şi vârstnicii care rămăseseră acasă. Tot ceea ce păruse până atunci certitudine, toate lucrurile înţelese de la sine, pe care Marea Britanie le nutrise timp de o sută de ani de virtuală pace […] au fost demascate drept iluzii. Războiul a dus la o accelerare fără precedent a schimbărilor sociale. A dus la emanciparea femeii; a dus la emanciparea clasei muncitoare […] A afectat toate lucrurile şi toţi oamenii. Nimic nu a mai fost ca înainte⁴²”.

Tânăr sensibil, înzestrat cu o irezistibilă curiozitate intelectuală, Aldous Huxley a perceput din plin toate aceste schimbări - perimarea vechilor valori şi incertitudinile epocii moderne⁴³.

Relativa stabilitate din epocile victoriană şi edwardiană nu mai exista, iar dezvoltarea unei conştiinţe sociale coincidea cu un declin al religiozităţii oamenilor. După război, a apărut o „generaţie pierdută” sau de „tineri furioşi” (chiar dacă această ultimă etichetare avea să fie inventată abia după cel de-al Doilea Război Mondial). Epoca ce a urmat a purtat nume ca „epoca anxietăţii”, „epoca aspirinei”, „epoca măcelurilor”, „epoca tranchilizantelor”⁴⁴. Aceeaşi epocă a fost însă martora unei extraordinare izbucniri de energii, de imaginaţie, inventivitate şi îndrăzneală⁴⁵. Nu e deloc de mirare că, în aceste condiţii, una dintre trăsăturile definitorii ale epocii care a urmat Primului Război Mondial este tocmai caracterul ei contradictoriu. Epoca a marcat şi o reacţie împotriva nedreptăţilor de ordin economic şi social (elocvente rămânând, în acest sens, utopiile lui Wells, unele dintre piesele lui Bernard Shaw, precum şi ultima trilogie scrisă de Galsworthy), iar în planul artei şi literaturii, o reacţie împotriva romantismului (îndeosebi împotriva poeziei lui Tennyson şi Swinburne) şi, nu mai puţin, o luare de atitudine împotriva realismului de tip edwardian (prin scrierile lui Conrad şi ale lui Bennett).

Dacă scriitorii menţionaţi mai sus s-au mulţumit doar să pună sub semnul îndoielii valorile tradiţionale, alţii, cum ar fi James Joyce, Virginia Woolf, D. H. Lawrence, s-au rupt complet de ele. Cea mai grăitoare expresie a acestei atitudini o găsim în romanul Portret al artistului în tinereţe de James Joyce, în care Stephen Dedalus exclamă: „Tu îmi vorbeşti de naţionalitate, limbă, religie. Eu am să încerc să zbor dincolo de aceste mreje⁴⁶”.

Este imposibil de evaluat cu exactitate în ce măsură a fost influenţat Aldous Huxley de climatul social şi literar al epocii. Scriitorul a făcut dese referiri la autori şi la evenimente contemporane, raportându-se însă nu mai puţin şi la scriitorii din secolele anterioare. În orice caz, vremurile pe care le-a trăit şi-au adus şi ele contribuţia lor la formarea concepţiilor sale.

Un aspect ce nu trebuie în niciun caz trecut cu vederea îl constituie discrepanţa dintre valorile ştiinţifice şi cele spirituale - ajunsă una dintre trăsăturile definitorii ale epocii moderne. Bertrand Russell, în cartea sa Scientific Outlook (Perspectiva ştiinţifică), publicată în 1931, definea ştiinţa drept „cunoaşterea puterii”, deosebind-o de „cunoaşterea iubirii” pe care o caută misticul, îndrăgostitul, poetul. Filozoful susţinea, în aceeaşi ordine de idei, şi că „[…] nu putem cuceri lumea în calitate de tehnicieni decât dacă renunţăm la lume ca îndrăgostiţi. Această împărţire din sufletul omenesc are însă un efect fatal asupra a tot ce e mai bun în om⁴⁷”.

Chiar dacă veridicitatea acestei ultime afirmaţii rămâne discutabilă, ea este, cât se poate de relevantă în ceea ce priveşte evoluţia literară a lui Huxley. Pe lângă mediul familial şi receptivitatea lui Huxley faţă de realităţile sociale, un alt factor important ce trebuie avut în vedere îl reprezintă educaţia pe care a primit-o, precum şi rolul formativ pe care l-au avut, în cazul său, lecturile.

Personalitatea literară a lui Huxley îşi trage astfel seva dintr-o vastă zonă de valori spirituale, din rândul cărora nu lipsesc nici cele ale epocii elisabetane, scriitorul fiind şi un bun cunoscător şi al literaturii eline şi latine. Un alt fapt ce nu trebuie pierdut din vedere e acela că Aldous Huxley a studiat literatura engleză la Balliol College, Oxford, cu un profesor de literatură engleză celebru la vremea aceea, Sir Walter Raleigh⁴⁸.

În timpul unei prime etape de formare spirituală, idealismul wordsworthian, acea credinţă tulbure în existenţa unei lumi spirituale, a făcut o puternică impresie asupra lui Huxley, cunoscând, după aceea, şi o cât se poate de dramatică abordare în Those Barren Leaves (File veştede). Înainte însă de această etapă ce corespunde studiilor sale la Oxford, Huxley a fost puternic atras de John Ruskin⁴⁹, îndeosebi de importanţa pe care acesta o acorda libertăţii artei⁵⁰. Pe de altă parte, idealismul subiectiv ipostaziat de William Blake avea să-l marcheze şi pe Huxley, inspirându-i afirmaţii de genul „nicio filozofie nu este atât de captivantă ca aceea a lui Blake, care are talentul de a împreuna adevăruri atât de profunde şi de importante cu o atât de frumoasă împlinire a dorinţei⁵¹”.

La începutul anilor ’20, vederile lui Huxley despre artă şi literatură aveau să cunoască însă o schimbare radicală. Astfel, după 1926, când s-a împrietenit cu D. H. Lawrence, Huxley a făcut eforturi deosebite pentru a îmbrăţişa credinţa lui Lawrence în viaţa instinctuală⁵². Strădaniile sale în această direcţie aveau să scadă totuşi în intensitate curând după moartea lui Lawrence, survenită în 1930.

D. H. Lawrence a fost singurul scriitor contemporan care l-a impresionat enorm pe Huxley. Prefaţând Scrisorile lui D. H. Lawrence, Huxley avea să scrie: „într-un jurnal ţinut spasmodic, găsesc această însemnare, datată 17 decembrie 1927: Luat masa de prânz şi petrecut după-amiaza cu familia Lawrence. D.H.L. este într-o formă admirabilă. E unul dintre puţinii oameni faţă de care simt respect şi admiraţie. În ceea ce priveşte majoritatea oamenilor remarcabili pe care i-am întâlnit, simt că, în orice caz, ei aparţin aceleiaşi specii căreia îi aparţin şi eu. Dar omul acesta are ceva deosebit şi superior, prin natură şi nu doar prin mărime⁵³”.

Chiar şi trei decenii mai târziu, Huxley avea să declare că încă îi place Lawrence: „Cât de bun este, îndeosebi în povestiri. Am citit deunăzi Women in Love (Femei îndrăgostite) şi mi s-a părut iar a fi o lucrare foarte bună. Vivacitatea descrierilor de natură este uimitoare la Lawrence. […] Am fost foarte legat de Lawrence ca persoană⁵⁴”.

Totuşi influenţa exercitată de D. H. Lawrence asupra lui Huxley nu a putut rămâne decât una de ordin teoretic. Semnificativ este, în acest sens, fie şi numai faptul că, în Punct Contrapunct (1928), personajul Mark Rampion (D. H. Lawrence) se deosebeşte radical de Philip Quarles.

În exegeza intitulată Satire and Structure (Satiră şi structură), Jerome Meckier supune unei ample analize raporturile dintre D. H. Lawrence şi Aldous Huxley, dedicând acestor aspecte un întreg capitol - „Interludiul lawrencean al lui Huxley: compromisul latin eşuat” - şi subliniind cu deosebită tărie influenţa pe care a exercitat-o Lawrence asupra creaţiei literare a lui Huxley. Totuşi subscriem mai degrabă la părerea lui George Woodcock, care respinge ideea unei atari înrâuriri, convins fiind că „influenţa lui Lawrence nu a fost mai mare decât aceea a lui Dostoievski (mult subestimată) şi, totodată, după toate probabilităţile, mai redusă decât aceea a unor scriitori contemporani precum Proust, Malraux şi, mai ales, Gide⁵⁵”.

Un alt lucru ce nu trebuie pierdut din vedere este pasiunea lui Huxley pentru opera lui Shakespeare⁵⁶, precum şi pentru muzică⁵⁷, îndeosebi pentru Beethoven şi Bach - dusă până la considerarea, cât se poate de serioasă, a muzicalizării prozei literare; lucru depăşind ca importanţă faptul că, în 1908 (moment când, în opinia lui Alexander Henderson, Huxley a început să citească literatură pentru adulţi), tradiţia artistică a anilor 1890, a tot ceea ce s-a numit „sfârşit de secol”, era încă activă⁵⁸. Era la modă să mergi în Franţa în căutarea lucrurilor de prim rang. Fie că era vorba, cu precădere, de influenţa exercitată de literatura franceză, pe atunci la modă⁵⁹ (situaţie, am putea spune, dintotdeauna a literaturii engleze), fie că era vorba doar de faptul că Huxley găsise prielnic contactul său cu spiritul literaturii franceze, cert e că aceasta din urmă a avut un efect determinant asupra personalităţii artistice a scriitorului englez⁶⁰.

Înclinăm, în această privinţă, să acceptăm drept validă a doua ipoteză, cu atât mai mult cu cât Huxley însuşi ne asigură că, în opinia sa, „întruparea saxonă şi celtică reclamă o constantă reîmpreunare cu spiritul latin⁶¹”.

Acestea fiind datele problemei, este aproape imposibil să trecem cu vederea consideraţia lui André Maurois: „Aldous Huxley a fost în egală măsură un om de cultură franceză şi engleză⁶²”. Nu a fost influenţat însă doar într-un singur mod de cultura franceză. Huxley a nutrit admiraţie pentru Benjamin Constant (şi personajul acestuia, Adolphe), şi pentru Molière, La Fontaine, Pascal, la Rochefoucauld revenind în repetate rânduri la secolul al XVIII-lea francez (Crebillon, Andrea de Nerciat, Voltaire, Rousseau şi, în special, Diderot, despre care a scris o serie de articole în revista „Atheneum” ori la care face referire în romanele sale). Diderot a ajuns să fie considerat astfel de către Huxley, la un mod superlativ, „drept singurul scriitor important care şi-a dat silinţa să se familiarizeze cu tehnologia vremii sale şi care şi-a folosit talentul în vederea comunicării cunoştinţelor sale⁶³”.

În tinereţe, Huxley a mai fost atras de unii scriitori romantici francezi, la adresa cărora, mai târziu, va ajunge să emită păreri critice nu dintre cele mai favorabile (George Sand, Alfred de Musset); pe de altă parte, simpatia sa a rămas constantă în privinţa unor prozatori şi poeţi francezi din secolul al XIX-lea precum Gerard de Nerval, Teophile Gauthier, Laurant Tailhade, Paul Verlaine şi Emile Zola, Mallarme, Rimbaud, Baudelaire şi Jules Laforgue⁶⁴. Să nu uităm că în anii 1919-1920, pe când John Middleton Murry şi profesorul George Saintsbury publicau articole despre literatura franceză în revista „Atheneum”, tânărul pe atunci Aldous Huxley a avut de examinat o mulţime de noi apariţii editoriale din Franţa - pentru a se putea edifica asupra traducerii în limba engleză a unor lucrări contemporane scrise în limba franceză, expediate pe adresa revistei. Activitatea de acest gen explică numărul mare de referinţe la literatura franceză contemporană şi la reprezentanţii acesteia, ce pot fi întâlnite în eseurile sale. În 1920, pe vremea când Romain Roland era ignorat de către criticii din ţara sa, Aldous Huxley l-a elogiat într-o serie de articole publicate în revista „Atheneum”, mai târziu însă avea să fie tot mai sever în părerile sale critice despre scriitorul francez⁶⁵.

O foarte puternică influenţă asupra lui Aldous Huxley va fi aceea exercitată, fără îndoială, de marii maeştri francezi ai romanului. Într-o scrisoare datată 28 noiembrie 1918, scriitorul îi scrie cumnatei sale, Juliette: „Nu am mai citit în ultimul timp nimic altceva decât Flaubert şi Stendhal; cei mai de seamă francezi⁶⁶”. Doi ani mai târziu, în iulie 1920, notează despre Balzac, în revista „Atheneum”: „Timp de câteva luni, cu puţine întreruperi pricinuite de urgenţa altor afaceri, am devorat operele lui Balzac. Deşi, în cazul de faţă, a devora este un cuvânt mult prea nobil şi leonin. Confruntat cu Comedia Umană, te simţi asemeni unui şoricel aflat în preajma unei bucăţi enorme de caşcaval, de forma lunii⁶⁷”.

Totuşi scriitorul francez care a exercitat efectiv cea mai mare influenţă asupra lui Huxley a fost André Gide⁶⁸. A mai fost influenţat de Anatole France, cu care, mai presus de orice, avea în comun „frica şi ura faţă de creştinismul de tip sceptic, ce urăşte frumuseţea şi este de o seriozitate ucigătoare⁶⁹”. André Maurois are dreptate când afirmă că romanele de început ale lui Huxley „amintesc de Anatole France: dialogul pe care-l poartă personajele sale spirituale şi pline de senzualitate - ţinute în foarte mare măsură sub control - este demn de Jerome Coignard sau de Bergeret⁷⁰”. Deşi Aldous Huxley a susţinut că doar în tinereţe a manifestat interes pentru Anatole France, se mai poate observa totuşi destul din Anatole France şi în cele două biografii ale sale, Grey Eminence (Eminenţa cenuşie) şi The Devils of Loudun (Diavolii din Loudun).

Huxley a manifestat entuziasm şi admiraţie în 1915 la contactul cu opera lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut, scriind mai târziu despre romancierul francez că „este un La Rochefoucauld la o scară de 10000 de ori mai mare⁷¹”. În Proper Studies (Studii adecvate), Huxley va fi totuşi mult mai critic în opiniile sale despre Proust, susţinând că acesta ne oferă o imagine a naturii umane „în starea ei crudă, ca să spunem aşa, fără să ne sugereze o singură dată cum ar trebui prelucrat acel material brut. […] Proust, voluptate ştiinţifică a emoţiilor, pare să nu aibă nicio ambiţie de a face mai mult decât să se cunoască pe sine; niciodată nu pare să-i fi trecut prin minte că ar putea să-şi folosească cunoştinţele şi în scopul de a deveni mai bun⁷²”.

Citatele de mai sus surprind cât se poate de elocvent evoluţia lui Huxley între anii 1925-1927. Începând prin a fi puternic atras de Proust, câteva decenii mai târziu va constata că scriitorul francez nu mai e nicidecum pe gustul său⁷³. Nu este nevoie totuşi de un efort deosebit pentru a identifica influenţa lui Proust în Orb prin Gaza, unul dintre cele mai bune romane scrise de Huxley.

Toate cele menţionate mai sus nu sunt decât cele mai evidente exemple ale opiniilor lui Huxley despre literatura franceză. El nu numai că a fost influenţat de scriitorii francezi, dar a mers până acolo încât a creat personaje ce amintesc de autori francezi ori de personaje din cărţile lor. S-au făcut frecvent referiril alter-ego-urile Doamnei Bovary prezente în romanele lui Huxley. În aceeaşi ordine de idei, se cuvine menţionat şi Spandrell (Punct Contrapunct), care pare să fi fost inspirat de Baudelaire. Cele două biografii, Grey Eminence (Eminenţa cenuşie) şi The Devils of Loudun (Diavolii din Loudun), două dintre cele mai bune, dacă nu chiar cele mai bune scrieri ale lui Huxley, se concentrează asupra istoriei Franţei.

Începând cu anul în care a fost publicat primul său roman, Crome Yellow (Galben de crom), biografia spirituală a lui Huxley poate fi urmărită în cărţile acestuia. Ceea ce se manifestă astfel este tot mai pregnant scepticism, evident în romanele scrise în anii ’20: Crome Yellow, Antic Hay (Dans grotesc), File veştede, Punct Contrapunct, chiar dacă trăsătura lor precumpănitoare rămâne aceea a unui spirit de excepţie şi unor ironii scânteietoare.

Scriitorul a călătorit mult, în India, Birmania, Malaiezia, Japonia, Statele Unite, Mexic, Guatemala, Honduras şi Indiile de Vest. În Europa a stat mai mult în Italia⁷⁴. La începutul anilor ’30, repulsia sa faţă de fascism⁷⁵ l-a adus însă în situaţia de a nu mai putea suporta viaţa în Italia şi de a prefera Franţa (La Gorguette, Sanary, Var).

Mijlocul deceniului al patrulea îl găseşte implicat în mişcarea pacifistă din Anglia. În 1937, din motive de sănătate, pleacă în Statele Unite, fără nicio intenţie de a se stabili acolo. Cu excepţia unor călătorii ocazionale şi a unor vacanţe, va locui până la sfârşitul vieţii în California, cu precădere în zona Los Angeles.

Viaţa în Statele Unite, deşi impresionantă din multe puncte de vedere⁷⁶, nu a atras după sine sporirea dozei de optimism a autorului.

Romanul After Many a Summer (După multe veri) - 1935, s-a dorit a fi, în acest sens, o satiră la adresa binecunoscutului pragmatism american. Totodată, începând cu primii ani ai deceniului cinci, devine tot mai acută dorinţa scriitorului de a duce o viaţă retrasă. Pierzându-şi credinţa în posibilitatea creării unui paradis pământesc, se implică tot mai mult în experienţe mistice, recurgând chiar şi la droguri, în vederea realizării unei desprinderi complete şi a unei contopiri personale cu „unitatea” vieţii. Această turnură pe care a luat-o viaţa lui Huxley se explică, desigur, în mare măsură prin temperamentul său, incapacitatea sa de a se implica activ în viaţa socială, precum şi prin atrocităţile pricinuite de un război de o amploare fără precedent, oferindu-i un subiect de discuţie şi de meditaţie şi intense trăiri, chiar dacă, fiziceşte vorbind, nu a putut lua parte la acesta. Scriitorul este cuprins, în egală măsură, şi de imperioasa dorinţă de a contribui la rezolvarea problemelor omenirii. Conferinţele pe care le susţine în campusurile universitare americane îi sporesc popularitatea, la fel şi sumedenia de articole pe care le dedică unei diversităţi de aspecte ale vieţii şi lumii moderne.

În 1955, soţia sa, Maria, cu care se căsătorise în 1919 şi faţă de care, de la moartea lui Trevenen, ajunsese să manifeste un ataşament absolut, moare de cancer la doar trei ani după depistarea cumplitei maladii. Huxley însuşi are din nou probleme cu vederea (după ce, timp de un deceniu, capacitatea sa vizuală cunoscuse o ameliorare), iar, în 1961, suferă un atac de keratitis de pe urma căruia nu-şi va mai reveni niciodată pe deplin. Între timp însă reuşise să-şi elaboreze o filozofie proprie, care să-l ajute să abordeze cu mult stoicism vitregiile sorţii.

În 1956 se căsătoreşte cu o muziciană italiană, Laura Archera, şi se dedică total scrierii a ceea ce avea să fie ultimul său roman, Island (Insula), o sinteză a concepţiei sale despre viaţă.

Pe planul vieţii de zi cu zi, atât autorul, cât şi membrii familiei sale vor continua să fie urmăriţi de nenoroc. Căsătoria singurului său fiu, promiţătoare la început, se termină cu un divorţ, iar eforturile pe care le face autorul de a-şi vedea opera dramatică încununată de succes sfârşesc cu un eşec (alt semn că Huxley nu a ajuns niciodată la detaşarea dorită). Când casa i-a fost mistuită de un incendiu în 1961, tot ceea ce a reuşit să salveze a fost manuscrisul ultimului său roman, Island (Insula), întâmpinat însă cu răceală de către critici şi niciodată luat în serios de către o mare parte din cititori. Huxley s-a văzut astfel în situaţia de a lua totul de la capăt, la o vârstă înaintată. În 1960 a prezentat primele simptome ale afecţiunii care avea să-l răpună. Calmul şi consideraţia sa faţă de cei din jur au rămas exemplare pe tot parcursul declinului său fizic. A murit la 22 noiembrie 1963. Ultimele sale zile de viaţă au fost consemnate fidel de Laura Archera în This Timeless Moment (Această clipă fără sfârşit).

Într-un eseu intitulat Variations on a Musical Theme (Variaţiuni pe o temă muzicală), scris în 1956, Huxley făcea următoarea observaţie: „între opera unui artist şi modul său propriu de a se comporta nu există nicio corespondenţă clară. Opera artistului poate fi sublimă, iar comportarea acestuia să cuprindă orice de la nerozie şi nebunie până la crimă. Tot atât de bine, însă, comportarea unui artist poate fi impecabilă, iar opera lui neinteresantă sau de-a dreptul ratată⁷⁷”. Butada de mai sus poate fi considerată şi drept o altă afirmaţie contradictorie făcută de Huxley, elocventă pentru contradicţiile din sufletul său. Chiar şi aşa, este cât se poate de clar că experienţele prin care a trecut scriitorul nu numai că i-au îmbogăţit scrierile, dar, în cele mai multe cazuri, le-au şi inspirat; proces ce trebuie considerat, totodată, ca fiind şi reversibil, scriitorul recurgând adeseori la viaţa şi la cunoştinţele sale despre lume în scopul de a le da o nouă semnificaţie prin intermediul literaturii.

Unul dintre primele lucruri care-l surprind pe cititorul operei lui Huxley este modul inconsecvent în care scriitorul percepe realitatea. Începând printr-o respingere a valorilor tradiţionale, a dogmelor şi credinţelor, printr-o promovare a unui mod „raţionalist” de abordare a vieţii, scriitorul devine, odată cu trecerea anilor, tot mai conştient de necesitatea de a se elibera din încătuşarea timpului, spaţiului şi eului şi va ajunge la misticism. Astfel că, spre sfârşitul carierei sale literare, scriitorul se va descoperi făcând eforturi mari pentru a împăca modelul ştiinţific şi tehnologic apusean cu filozofia şi religia orientală - în ceea ce i se părea a fi un mod ideal de viaţă. Turnura aceasta poate apărea curioasă, având în vedere viaţa pe care a dus-o scriitorul însuşi. Chiar şi aşa, semnificaţia deplină a acestei mutaţii poate fi elucidată printr-o estimare atentă a valorii operei sale, simptomatică fiind în acest sens însăşi reacţia cititorilor şi criticilor săi, popularitatea în continuă scădere cu care s-a văzut confruntat spre sfârşitul vieţii sale.

În linii mari, căutarea realităţii de către Huxley a cunoscut trei direcţii. Cea dintâi marchează primele două decenii de activitate creatoare, încheindu-se odată cu anii ’30 – când scriitorul ia atitudine împotriva valorilor tradiţionale şi supune unei analize şi critici aspre civilizaţia morală, arătând clar că învelişul ei strălucitor ascunde o serie de noţiuni şi principii false (ale religiei, patriotismului şi moralei, ale descoperirilor ştiinţifice şi impactului acestora din urmă asupra bunăstării generale). În operele mai importante din această perioadă (îndeosebi în romanele scrise în anii ’20: Galben de crom – 1921, Dans grotesc – 1923, File veştede – 1925 şi Punct Contrapunct – 1928), scriitorul dă glas deziluziei pe care i-o produce societatea occidentală.

Aceeaşi deziluzie poate fi sesizată şi în opera eseistică, de exemplu, în Jesting Pilate (Ce-i adevărul?), dar, spre deosebire de opera de ficţiune, în care prevalează filozofia „lipsei de înţeles”, în Jesting Pilate scriitorul crede încă în existenţa unor valori fundamentale „veşnice” – mergând până la a afirma că valorile spirituale consacrate sunt fundamental corecte şi deci trebuie menţinute, precum şi că omul, în timp ce călătoreşte şi vede lumea, trebuie să discearnă între „perversiunile nedăunătoare şi cele care tind să nege ori să ia în derâdere valorile fundamentale”. Un lucru este sigur, lui Huxley îi e greu să accepte Estul spiritualizat şi preferă materialismul Occidentului deoarece, „în realitate – iertată ne fie exprimarea filozofică mai brutală – subtilitatea, fineţea şi complexitatea sunt atribute care aparţin materiei discutate, nu minţii”.

Jesting Pilate (Ce-i adevărul?) rămâne una dintre cele mai serioase cărţi scrise de Huxley. Religia orientală – ce avea să devină obsesia ultimilor săi ani – este respinsă aici, întrucât se dovedeşte incompatibilă cu „viziunea occidentală”, raţionalistă a autorului. „Ceva mai puţină religiozitate, şi indienii ar putea avea mai multe şcoli, mai puţin praf şi mai multă hrană, chiar şi un fel de viaţă socială convenţională, bazată pe bunele maniere⁷⁸”. Totodată, Huxley consideră că metafizica şi lumea cealaltă sunt invenţii pur umane, misticii neavând cum ajunge la unirea cu Dumnezeu.

Un aspect deosebit de important îl constituie admiraţia pentru Buddha, cel care, dintre toţi liderii religioşi, este „cel mai puternic din punct de vedere intelectual⁷⁹”. Aşadar, misticismul de tip oriental a reprezentat iniţial, pentru Huxley, resursa unei atracţii exclusiv intelectuale.

Ne-am referit mai în amănunt la această ipostază a lucrărilor cu caracter eseistic, deoarece ea explică evoluţia întrucâtva neaşteptată a scriitorului, de la romanele sceptice din anii ’20 la ceea ce se poate socoti, pe bună dreptate, drept momentul hotărâtor al carierei sale literare: publicarea în 1936 a celui mai progresist roman al său, Orb prin Gaza. Romanul marchează momentul în care Huxley nu mai respinge valori, nepunând nimic în locul lor, ci încearcă să perceapă esenţele existenţei umane şi, totodată, să găsească un sens al vieţii prin cultivarea a ceea ce este mai nobil în fiinţa umană.

A doua etapă de creaţie se întinde aproximativ până în 1937, când Huxley se stabileşte în Statele Unite, continuând apoi până la publicarea, în 1945, a lucrării Perennial Philosophy (Filozofia eternă), oglindind strădaniile scriitorului de a investiga posibilităţile oferite de misticism, îndeosebi de buddhism.

În ultimii cincisprezece ani de viaţă, Huxley a încercat să ilustreze faptul că religia şi ştiinţa se pot asocia spre folosul omenirii. Între altele, această ultimă etapă de creaţie înregistrează timp de doi ani, 1954-1956, un interludiu elocvent pentru momentul de vârf al unei devastatoare crize spirituale trăite de Huxley, care şi-a găsit expresia literară într-un microroman, The Genius and the Goddess (Geniul şi zeiţa), publicat în 1955. Diferit din multe puncte de vedere de tot ceea ce scrisese până atunci ori avea să mai scrie, Geniul şi zeiţa ar putea servi cel mai bine drept „testament literar”, fiind cea mai buna expresie a unei „chintesenţe a huxleyianismului”.

Periodicizarea de mai sus a creaţiei huxleyiene nu este scutită de subiectivism. Meritul ei constă totuşi în aceea că etapele pe care le-am delimitat urmăresc şi punctează destul de fidel evoluţia sau involuţia creaţiei lui Huxley, ţinând cont astfel de transformările ei constante, de îmbrăţişarea ori, după caz, de rapida abandonare a unor idei.

Există un aspect care, oricât de subiectiv poate părea, nu trebuie nicidecum scăpat din vedere: personalitatea divizată a lui Huxley – sciziune ce avea să atragă după sine alte inconsecvenţe. Aşa cum scriitorul însuşi mărturiseşte antologic acest lucru, în poemul său Contrary to Nature and Aristotle (Opus naturii şi lui Aristotel), sufletul îi era o amphisbaena, un şarpe mitologic cu două capete, câte unul la fiecare extremitate a corpului”.

O altă scriere de tinereţe, poemul Two Realities (Două realităţi), ne dezvăluie un Huxley fascinat de mulţimea de posibilităţi de receptare a realităţii.

Huxley consideră că subiectivismul domină reprezentările pe care le avem despre realitate. De aici, conform punctului de vedere adoptat, posibilitatea ca acelaşi lucrul, în funcţie de „modul cum este privit”, să ne poată apărea atât comic, cât şi tragic, interesant sau plictisitor.

Această diversitate de vederi este privită pe fundalul efemerităţii existenţei umane, precum simbolic exprimă poemul Out of the Window (Pe fereastră) din volumul The Defeat of Youth (Tinereţe înfrântă). O confirmare a acestui punct de vedere o găsim şi în romanul Antic Hay (Dans grotesc), în care Lypiatt vehiculează următoarea teorie, relativ frecventă în opera lui Huxley: „Fiecare dintre oameni este o farsă ambulantă şi, în acelaşi timp, o tragedie de acelaşi fel⁸⁰”.

Realitatea a fost considerată, prin urmare, ca purtând însemnele subiectivităţii noastre. Această realitate subiectivă reprezintă doar o parte din realitatea obiectivă care lui Huxley îi apăruse iniţial drept o lume caracterizată prin urâţenie, determinism biologic şi economic.

În eseul Do What You Will (Fă ce vrei), scriitorul aduce critici lui Swift, cel care găsise inacceptabilă lumea intestinelor şi subsuorilor⁸¹, opera lui Huxley furnizând o mulţime de alte exemple în care acesta acuză scriitorii că sunt marcaţi de o viziune limitată asupra realităţii şi că trec cu privirea aspectele mai „puţin plăcute”. În Proper Studies (Studii adecvate), Huxley recunoaşte însă faptul că „realitatea este într-atât de incomensurabil de complicată, încât ne e imposibil să o înţelegem într-un mod sintetic, ca un întreg”. Scriitorul mai consideră că, neputând ajunge la o înţelegere deplină a realităţii, trebuie s-o acceptăm aşa cum e, întrucât, „viaţa nu e un joc de cuvinte încrucişate, cu rezolvare dată şi cu o recompensă pentru persoana ingenioasă care o intuieşte. Pentru enigma universului există tot atâtea răspunsuri câţi oameni sunt. Fiecare răspuns reprezintă o ipoteză de lucru în termenii căreia cel care răspunde descoperă pe cale experimentală realitatea”.

În Jesting Pilate (Ce-i adevărul?), Huxley merge până la a cocheta cu ideea lipsei de scop a universului, precum şi cu aceea a lipsei de sens a oricăror încercări de a găsi o raţiune a existenţei, dat fiind faptul că, între atât de multe realităţi, acceptăm fără obiecţii „raţiunea de a ne afla acolo”. Douăzeci de ani mai târziu, în Themes and Variations (Teme şi variaţiuni), Huxley se va referi plin de amărăciune la natura existenţei umane, concluzionând că „existenţa noastră este, prin însăşi natura ei, contradictorie şi paradoxală”.⁹⁴

Să nu ne pripim să credem că Huxley a trecut cu vederea rolul important pe care-l joacă ştiinţa în înţelegerea realităţii. Dar încă din 1937, în Ends and Means (Scopuri şi mijloace), scriitorul nu a lăsat niciun dubiu asupra convingerii sale că ştiinţa este capabilă doar să măsoare şi să clasifice fenomenele, nu să le ofere o explicaţie din punct de vedere moral ori estetic.

În 1928, Mark Rampion, unul dintre protagoniştii romanului Punct Contrapunct, are revelaţia unei superiorităţi a instinctelor fiinţei umane, precum şi a înclinaţiei naturale a acesteia pentru educaţie şi mediul înconjurător, de asemenea, în Music at Night (Muzică nocturnă), mântuirea e definită drept „rezultatul anumitor calităţi înnăscute ale spiritului […], cu alte cuvinte, este rezultatul favoritismului şi al predestinării⁹⁶”.

Dincolo de ereditate, ceea ce are importanţă este şi genul de educaţie primită în copilărie. Dacă oamenii se comportă cum se cuvine, aceasta nu se datorează faptului că ei au citit lucruri despre bună purtare şi despre morală sau raţiunile metafizice de a fi virtuos, ci faptului că au fost supuşi în timpul copilăriei unei mai mult sau mai puţin sistematice educaţii comportamentale⁹⁷. Ceea ce însă nu înseamnă nici pe departe că Huxley acceptă pe de-a întregul sistemul de educaţie aşa cum este dat – adeseori fiind cât se poate de tranşant în opiniile de acest fel şi mergând chiar până la recomandarea unui nou sistem de educaţie⁹⁸.

În unele dintre operele sale, Huxley a demonstrat fără putinţă de tăgadă că viaţa noastră se conduce după elemente situate în afara autocontrolului nostru. În Themes and Variations (Teme şi variaţiuni), vorbind despre Maine de Biran, scriitorul arată că acesta nu a putut ajunge la „mântuirea mistică”, deoarece „a fost din naştere cine a fost, datorită trupului, minţii, caracterului său, precum şi profesiei şi implicărilor sale în societate⁹⁹”.

Pe aceeaşi linie se înscriu şi observaţiile pe care le face Huxley în Proper Studies (Studii adecvate): „Când (un om) ajunge la vârsta conştiinţei de sine, el este deja modelat de către părinţi, de profesori, de toate ideile şi prejudecăţile societăţii în care întâmplător s-a născut¹⁰⁰”.

Lucru care totuşi nu-l împiedică să scrie în The Perennial Philosophy (Filozofia eternă), că omul dispune de puterea de a ajunge la transcenderea de sine şi că orice „doreşte cu ardoare sau gândeşte, crede şi simte, reprezintă, ca să spunem aşa, Logos-ul, prin mijlocirea căruia însuşirea fundamentală a individului dă curs actelor ei creatoare¹⁰¹”.

Pe de altă parte, Milton Birnbaum susţine că „impresia pe care ne-o lasă reflecţiile lui Huxley despre libertatea artistului, cele de dinaintea anilor ’60, sunt expresia mai degrabă a unei dorinţe nemărturisite decât a unei convingeri clar demonstrate¹⁰²”.

Ceea ce explică, în mare măsură, strania combinaţie de optimism şi pesimism din operele scrise după această perioadă. „Pesimism în ceea ce priveşte lumea în general şi natura umană aşa cum este ea ilustrată de majoritatea oamenilor. Optimism legat de lucrurile care pot fi realizate de către cel care vrea aşa ceva şi ştie şi cum să acţioneze¹⁰³”.

Una dintre principalele resurse ale cinismului care se regăseşte în majoritatea operelor huxleyiene o reprezintă conştiinţa faptului că omul, orice ar face, nu este capabil să ajungă la o perspectivă completă asupra realităţii¹⁰⁴. Cele mai multe lucruri pe care suntem învăţaţi să le respectăm şi să le venerăm nu sunt demne de vreo altă atitudine decât cinismul¹⁰⁵”, afirmă Propter în After Many a Summer (După multe veri).

Lipsa de încredere atât în virtuţile filozofiei, cât şi în cele ale ştiinţei (dat fiind faptul că acestea se dovedesc incapabile să explice realitatea) l-a făcut pe Huxley să se apropie de misticism, în căutarea realităţii absolute pe care o descoperă sinonimă cu realitatea divină, ori cu Trinitatea. „Realitatea ultimă este simultan transcendentă şi imanentă. Dumnezeu este creatorul şi susţinătorul lumii; împărăţia lui Dumnezeu se află totuşi şi în noi […]¹⁰⁶”. Modul în care se poate ajunge la această realitate absolută constă în negarea lumii egoului, iar filozofia acestei realităţi absolute constituie filozofia eternă. „Philosofia perennis – termenul fost inventat de către Leibniz; dar aceasta, în sine (metafizica ce recunoaşte existenţa unei Realităţi divine, esenţială pentru lumea lucrurilor, existenţelor şi minţilor; psihologia care găseşte în suflet ceva asemănător sau chiar identic cu Realitatea divină; etnicul care plasează sfârşitul existenţei umane în cunoaşterea Temeiului imanent şi transcendent a ceea ce e viu) există din timpuri imemoriale şi este universală¹⁰⁷”.

Huxley ajunge astfel la concluzia că pierderea personalităţii reprezintă singurul leac eficace pentru o lume care nu oferă prea multe motive de mulţumire¹⁰⁸”. Pierderea aceasta de personalitate (ori de sine) trebuie asociată cu hotărârea de a trăi în afara timpului şi a spaţiului¹⁰⁹.

Este vorba însă de o transcendere de sine ce nu poate fi realizată de către majoritatea oamenilor, care s-au cam săturat de realităţile acestei lumi, ca şi de ei înşişi, în pofida aspiraţiei lor către o transcendere de sine şi, în consecinţă, către realitatea absolută. Huxley consideră, în acest sens, că cei mai mulţi oameni manifestă o tendinţă spre transcenderea de sine, dar, într-o majoritate zdrobitoare de cazuri, tot ceea ce reuşesc e fie o „transcendenţă de sine descendentă” (folosind binecunoscutele, des frecventatele „căi magistrale” pe care le reprezintă drogurile, sexualitatea ordinară şi instinctul de turmă al maselor¹¹⁰, fie o „transcendenţă de sine orizontală” (reprezentată de ceva atât de trivial precum hobby-urile ori tot atât de preţios precum iubirea dintre soţi). Huxley mai observă că, dacă transcendenţa de sine orizontală nu este însoţită de un efort conştient şi susţinut în a înfăptui transcendenţa de sine ascendentă (mistică), lucrurile bune, tot binele la care se poate ajunge, vor fi amestecate cu lucrurile rele.

Oricât de fascinat a fost de autonegare, Huxley nu a putut să nu înţeleagă că ea nu avea niciun fel de priză la majoritatea oamenilor.

Milton Birnbaum afirmă despre Huxley că, „exceptând personajele romanului Island (Insula), toţi misticii romanelor sale sunt, într-o măsură îndeajuns de semnificativă, fie oameni în vârstă, fie complet lipsiţi de responsabilităţi familiale¹¹¹”.

Dificultatea enormă întâmpinată în atingerea unei transcenderi de sine se prea poate să-l fi determinat pe Huxley să recurgă la droguri¹¹². Neîndoielnic însă, întreaga teorie a transcendeţei de sine reprezintă un indicator simptomatic pentru criza spirituală de care a fost cuprins în ultimele două decenii de viaţă. Exemplu tipic de intelectual pierdut într-o lume a ideilor, aducând astfel cu protagoniştii scrierilor lui Camil Petrescu (cum ar fi Gelu Ruscanu, din Jocul ielelor), Huxley a eşuat în încercările sale de a găsi realitatea absolută, lucru ce poate fi pus mai ales pe seama „detaşării intelectuale” care-l caracteriza. În consecinţă, orice încercare de înţelegere a lumii e sortită să ne apară utopică atunci când e privită din punctul de vedere corespunzător unei „detaşări”, respectiv al unei „neimplicări”.

Lucrul acesta poate apărea şi mai paradoxal atunci când e raportat la faptul că Anthony Beavis (din romanul Orb prin Gaza) ajunge la concluzia că detaşarea personală este un ideal greşit nu doar la nivelul individului, ci şi la acela al unei „politici internaţionale”¹¹³.

Ca şi Beavis, Huxley şi-a dat seama că e lipsit de experienţa directă a vieţii. „Referirea la teoria curajului, sacrificiului de sine, răbdării, fără a avea vreo cunoştinţă despre modul de a le practica” îl face pe Beavis să se simtă copleşit de ruşine. Punctul său slab (şi, prin extrapolare, al lui Huxley însuşi) este exprimat cu claritate: „Nestabilirea unor contacte, mi-am dat seama, este primejdioasă; dar, din momentul în care le stabilesc, mă descopăr făcând paradă de asta şi încercând să-i domin pe cei din jur […] printr-o etalare pur verbală a unor virtuţi pe care nu le pot pune în practică¹¹⁴”.

Acumularea unui impresionant bagaj de cunoştinţe despre lume, aranjate cu grijă într-un fel de fişier mental, nu este totuşi echivalentul înţelegerii adecvate.

Poziţia neangajată a lui Huxley este cea care generează întreaga neînţelegere, afectându-i nu doar viaţa, ci şi opera. Autorului pare să-i lipsească „empatia”, ceea ce explică de ce multe dintre personajele sale nu sunt decât faţete ale eului său¹¹⁵.

Ideea negării de sine nu trebuie exclusă din discuţie pe motivul că ar fi pe de-a întregul lipsită de relevanţă. Ceea ce poate ea sugera, la o examinare mai atentă, e faptul că Huxley era conştient de necesitatea depăşirii limitărilor egoismului, în căutarea valorilor supreme. Numai că, în loc să-şi fi identificat aspiraţiile cu cele ale comunităţii (din păcate, scriitorul având prea puţină experienţă de acest fel), el a căutat un înţeles doar în infinit şi atemporalitate. Paradoxul, resimţit cât se poate de dureros de către Huxley, consta în motivaţia ultimă de a elabora o filozofie eternă, oferind semenilor o cale de ieşire dintr-o existenţă haotică, şi de accedere la o existenţă superioară.

În ultimul său roman, Island (Insula), Huxley a încercat să demonstreze – nu foarte convingător – că o unire a ştiinţei şi artei occidentale cu religia orientală (filozofia buddhistă) reprezintă scopul căutărilor sale de o viaţă. Ironic, în această unire dintre religie şi ştiinţă, cea de-a doua e considerată ca fiind producătoare de „moksha medicine”, adică de „revelatorul realităţii”, „pilula adevărului şi frumuseţii”¹¹⁶, o idee pe care am întâlnit-o deja în romanul Minunata lume nouă, unde tot un produs chimic, SOMA, era sursa păcii sufleteşti.

De ce totuşi nu a crezut Huxley pe deplin în ştiinţă? Un răspuns ar putea fi cel oferit de eseul Science, Liberty and Peace (Ştiinţa, libertatea şi pacea), în care scriitorul afirmă că, „în pofida instruirii de care dispun oamenii de ştiinţă şi tehnicienii (probabil, datorate într-adevăr caracterului îngust, specializat al instruirii lor), aceştia rămân întru totul capabili de cele mai primejdios de iraţionale prejudecăţi; în plus, ei nu sunt nici imuni la manifestările unei propagande înşelătoare. Aceiaşi oameni care resping superstiţiile […] nu au nicio reţinere în a accepta şi recunoaşte infailibilitatea ministrului de externe din ţara lor, precum şi caracterul cvasidivin al conducătorului acesteia»”¹¹⁷.

Se înţelege de la sine că lipsa unei ideologii politice autentice l-a determinat pe Huxley să vadă în religia orientală partenerul ideal al ştiinţei în acea uniune care ar fi putut guverna societatea ideală din romanul Island (Insula).

Dacă aşa stau lucrurile, căutarea valorilor, în care Huxley s-a angajat, precum şi încercarea lui de a ajunge la o înţelegere absolută a realităţii nu s-au încheiat niciodată. Opiniile unui critic precum Keith May par a fi, în acest sens, cele mai apropiate de adevăr: „El [Huxley] nu a ajuns niciodată un mistic autentic, ci a rămas un scriitor profesionist (cele două vocaţii fiind, probabil, incompatibile)”¹¹⁸.

Huxley a murit la 22 noiembrie 1963, dar moartea sa a trecut aproape neobservată de presa americană. Ironia hazardului făcuse ca în aceeaşi zi să fie asasinat preşedintele John Fitzgerald Kennedy. În plus, ca şi cum acesta nu era un caz singular de rupere a echilibrului social, într-o succesiune rapidă în timp aveau să urmeze asasinarea lui Martin Luther King şi asasinarea lui Robert Kennedy. Moartea lui Huxley a survenit, astfel, într-un context socio-istoric care – pe fundalul contrastant al unei turbulenţe tot mai mari a vieţii sociale – a scos şi mai mult în evidenţă preocuparea sa de o viaţă cu principiile morale.

Orice încercare de analiză a posibilei interdependenţe dintre căutarea de către Huxley a unui ideal moral şi, apoi, pesimismul indus de o civilizaţie ale cărei tot mai impresionante performanţe tehnologice aveau drept consecinţă dezumanizarea şi alienarea, scoate în evidenţă una dintre trăsăturile distinctive ale operei sale: „dilema morală”.

În calitate de moralist, care se foloseşte de literatură ca mijloc de diseminare a unor idei, Aldous Huxley s-a preocupat, înainte de toate, de exprimarea „Adevărului întreg”, al cărui efect cathartic îl considera a fi cel mai durabil¹¹⁹.

Cu toate astea, cititorul care se apropie cu superficialitate şi prejudecăţi de proza lui Huxley ar ajunge la concluzia falsă că ea se remarcă mai degrabă printr-o lipsă de sens, decât prin vreo căutare a „adevărului întreg”; cu atât mai mult cu cât scriitorul a făcut el însuşi cândva o confesiune în acest sens. „În ceea ce mă priveşte”, afirmase Huxley cu acel prilej, „ca, de altfel, şi pentru neîndoios marea majoritate a contemporanilor noştri, filozofia lipsei de sens a reprezentat, esenţialmente, un mijloc de câştigare a unei libertăţi”¹²⁰.

Ceea ce impune încă de la o primă lectură a operei lui Huxley e copleşitoarea confuzie morală ce apare în cele mai multe dintre romanele lui¹²¹. Dar, aşa cum a afirmat A. C. Ward, „[…] dezgustul şi disperarea acestuia nu sunt dirijate împotriva vieţii umane ca atare, ci doar împotriva degradării vieţii pe care o observă în jurul său […] Aldous Huxley poate fi considerat drept un scriitor nedecadent şi moral, deoarece există permanent, în fundalul cărţilor sale, sugestia că există un mod de viaţă mai dezirabil şi că acesta trebuie găsit»”¹²². Motiv în plus ca şi noi să subscriem integral la tentativa lui Peter Browning de a plasa romanul Orb prin Gaza (primul roman în care existenţa umană tinde să îşi recupereze un înţeles) în centrul operei scriitorului privite ca întreg¹²³. De la primul său roman, Galben de crom (1921), şi până la Orb prin Gaza (1936), tema regenerării morale poate fi regăsită în latenţa ei în lucrări precum Dans grotesc – 1923, File veştede – 1925, Punct Contrapunct – 1928 şi Brave New World (Minunata lume nouă) – 1932. Urmărind această secvenţă cronologică, cititorul atent nu poate să nu observe că personajele care lipsesc din aceste romane sunt tocmai cele mântuitoare, cele care exprimă bunăvoinţă, capabile să indice o ieşire din marasmul confuziei morale. Desigur, putem întâlni şi în opera huxleyiană profeţi precum Scogan (Galben de crom), Coleman (Dans grotesc), Cardan (File veştede), dar, în pofida inteligenţei lor sclipitoare, precum şi a unor interesante silogisme, aceştia pot fi cu greu consideraţi exemple de comportament demne de urmat. Mark Rampion (din Punct Contrapunct), personajul care în multe privinţe a fost inspirat de figura reală a lui D. H. Lawrence, este primul care evidenţiază convingător necesitatea unei schimbări fundamentale în comportarea oamenilor moderni. Chiar şi aşa, unii exegeţi¹²⁴, influenţaţi de bună seamă de D. H. Lawrence, îl consideră pe Mark Rampion ca fiind neconvingător¹²⁵ ori, în cel mai bun caz, îl privesc ca marcând o fază trecătoare din cariera literară a lui Huxley.

Adevărul e că Rampion constituie un model ce poate fi imitat, dar care (pe fundalul romanului şi al incapacităţii lui Huxley de a evidenţia altfel decât la modul teoretic proslăvirea vieţii de către Lawrence), nu are idee de dificultăţile majore cu care se confruntă alte personaje huxleyiene, rămânând un profet izolat.

Căutarea, de către Gumbril Jr., a unui mod superior de viaţă apare prematură. Totuşi un personaj precum Calamy (din File veştede) renunţă cât se poate de semnificativ la o societate salonardă şi la conversaţiile ei sterile, încercând să ajungă, în cadrul unei existenţe contemplative, la un nivel superior de înţelegere a vieţii.

Primul personaj cu adevărat convingător este Dr. Miller, din Orb prin Gaza, sub a cărui îndrumare, Anthony Beavis, un om pierdut din punct de vedere moral, face primii paşi pe calea mântuirii. El reprezintă prototipul „personajelor virtuoase, adulte, care nu se ataşează de nimeni”, cele care vor deţine o poziţie centrală în opera lui Huxley, întrucât, precum însuşi scriitorul afirmă, „exemplul literar se dovedeşte a fi un instrument redutabil în modelarea caracterului. Problema este însă că majoritatea exemplelor noastre literare […] reprezintă doar idealizări ale omului senzual de rând¹²⁶”.

Propter din După multe veri şi Bruni Rontini (din Time Must Have a Stop – Timpul trebuie să aibă sfârşit) au fost personaje create cu intenţia de a îndrepta situaţia de mai sus – căutând izbăvirea în misticism, dar care, spre deosebire de Dr. Miller, sunt mai degrabă ipostazieri palide ale unor principii, decât salvatori autentici. Tema convertirii rămâne însă o temă care nu va fi epuizată decât în ultimul roman al lui Huxley, Insula.

Tema regenerării morale nu este abordată, aşadar, într-un singur fel în beletristica huxleyiană. Calamy se retrage în munţi, unde poate medita fără a fi deranjat. Cititorul simte însă că viaţa solitară nu poate contribui defel la găsirea unei soluţii etern valabile, lucru de care îşi dau seama şi celelalte personaje din roman. Primul pas a fost totuşi făcut; unul după altul, toate celelalte personaje aflate în căutarea mântuirii morale fac acelaşi lucru, mai întâi printr-o dezavuare a societăţii corupte. Nota aceasta de respingere poate fi întâlnită în toate operele importante ale lui Huxley. În paralel însă se poate observa şi o amplificare a tendinţei lui Huxley de a vedea în utopii un debuşeu pentru aspiraţiile sale sociale. Idealul lui Scogan, legat de statul raţional – această formă deghizată a Republicii lui Platon – este atins în Brave New World (Minunata lume nouă). Concluzia acestei cărţi nu lasă loc niciunei ambiguităţi: o societate de sclavi mecanizaţi este cu totul incompatibilă cu izbăvirea individului în sine. Ape and Essence (Maimuţa şi esenţa) oferă exact reversul acestei situaţii. Aici, după cum observă criticul Peter Bowering, „în ajunul unui război termonuclear, idealul suprauman al ştiinţei şi progresului se prăbuşeşte sub presiunea unui regres subuman¹²⁷”.

Ar fi cu totul eronat să vedem doar latura sumbră a utopiilor. Există destule aspecte pozitive ale utopianismului, legate îndeosebi de felul în care se resimte vieţuirea în comunităţile izolate care nu atentează la libertatea spiritului uman. Dovezi elocvente, în acest sens, furnizează existenţa armonioasă pe care o duce Sir Hercules Lapith (în Galben de crom), Londra din vremea lui Christopher Wren (Dans grotesc), experimentele lui Propter în domeniul vieţii transcendentale (După multe veri), precum şi paradisul pământesc regăsit în Pala – acolo unde o filozofie bazată pe toate aspectele existenţei umane să fie o parte integrantă a vieţii de fiecare zi. Toate exemplele de mai sus se vor dovedi, în ultimă instanţă, efemere – Huxley sesizând faptul că nimic nu poate transcende existenţa lor istorică trecătoare. Ceea ce nu înseamnă şi că o căutare a unui mod de viaţă mai bun – dacă nu ideal – nu a fost tema majoră (şi, poate, singura cu adevărat importantă) a romanelor lui Huxley. Această căutare a fost influenţată considerabil de conflictul existenţei lui ca om şi ca scriitor, o presupusă incompatibilitate între ştiinţă şi religie.

Pentru Anthony Beavis (din Orb prin Gaza), ştiinţa a făcut ca dogmele creştine să fie inacceptabile din punct de vedere intelectual, iar descoperirile ştiinţifice (în măsura în care acestea reprezentau într-adevăr aşa ceva) au dus la dispariţia moralităţii. În felul acesta, provocarea adresată valorilor morale, aşa cum i se va fi impus aceasta lui Huxley însuşi începând din anii ’20, constituia o provocare prin excelenţă ideologică, o problemă de dialectică făcând apel mai degrabă la intelect decât la emoţii. Acesta e şi motivul pentru care orice încercare de a analiza transformarea treptată a lui Huxley într-un moralist trebuie să pornească de la examinarea acelor idei care, în cazul său, au antrenat o criză morală, iar apoi şi a celor care, sub presiunea unei lipse de sens i-au alimentat dorinţa de a găsi un mod de viaţă mai bun.