Prolog

Providence, Washington Territory 21 mai 1889

Rebecca McKinnon căzu înapoi pe perna de satin, în timp ce durerea devenea tot mai intensă. Cu degetele care păreau să nu ţină seama de comenzile din mintea ei luă scrisoarea de pe măsuţa aflată lângă pat şi o citi poate pentru a suta oară de când o primise, cu o zi în urmă. O cuprinse chinul, împreună cu o uimire ameţitoare, plină de speranţă. Ezra! În sfârşit, Ezra o găsise. Şi asta însemna că probabil şi Rachel o va găsi.

Lacrimi de frustrare şi de durere îi ardeau ochii. Îi va spune lui Rachel ceea ce el ştia? Va aranja oare el o confruntare între mamă şi fiică?

Rebecca se înfioră. Capul începu să-i zvâcnească şi aruncă într-o parte cuvertura de catifea roşie care o acoperea, luptându-se să coboare din pat. Străbătu încăperea, tremurând pe picioarele subţiri; trupul ei, odată voluptuos, era acum istovit şi scheletic sub cămaşa de noapte din mătase bej.

Pe tăblia scrinului, băutura aştepta – alinare de culoarea ambrei – închisă într-o sticlă de cristal.

Un fior de gheaţă străbătu sufletul Rebeccăi când destupă sticla şi îşi turnă o generoasă cantitate într-un pahar, apoi puse dopul şi aşeză sticla la locul ei.

Încăperea, deja mohorâtă, se întuneca şi mai mult; furtuna care bătea dinspre mare ajunsese aproape de oraşul Providence. Vântul aspru, care-şi anunţa sosirea, se auzea deja ţiuind în jurul stabilimentului Rebeccăi şi se strecura spre podeaua de lemn, învăluindu-i picioarele goale.

Ea ridică paharul, într-un toast batjocoritor: „În cinstea lui Ezra. Pentru marinarul vorbăreţ care-i înşelase încrederea într-un saloon din Seattle. Pentru propria ei tinereţe pierdută.”

Privi ţintă imaginea umbrită din oglinda înnegrită de fum, zgâriată, de deasupra bufetului, şi scoase un suspin.

Părul ei lung, de abanos, era presărat cu fire argintii, iar expresia arzătoare părăsise de mult ochii ei mari de ametist, lăsându-i opaci, goi. Obrajii ei erau supţi şi lipsiţi de orice culoare, buzele ei, altădată cărnoase şi roşii, se subţiaseră de-a lungul anilor de singurătate şi regret.

Unde era acum cealaltă Rebecca? Unde era femeia spirituală, plină de viaţă, care îi întorsese zâmbetul din atâtea oglinzi cu mult mai frumoase?

— Moartă, zise Rebecca cu voce tare, răspunzându-şi. Dădu repede pe gât băutura, cu o mişcare smucită.

— Moartă, moartă, moartă!

Muşchii spatelui se relaxară cu o forţă convulsivă, de îndată ce coniacul îşi făcu efectul. Un sughiţ de plâns i se ridică în gât şi rămase acolo, mai dureros decât boala vicioasă care îi măcina măruntaiele, care îi sfâşia muşchii.

Uşa dormitorului se deschise cu grijă. Oare când o să se ocupe această imposibilă Mamie să ungă balamalele? se întrebă ea.

— Becky? se auzi o voce masculină, blândă. Ce naiba faci?

Rebecca se întoarse, înclinându-şi capul spre bărbatul care intră în cameră. O Uşoară alinare o străbătu ca o briză de vară.

Griffin.

Tânărul bărbat îi apucă braţul cu fermitate, aproape autoritar, conducând-o înapoi în pat, unde o instală sub cuverturi, cu mişcările rapide, nerăbdătoare ale unui tată nemulţumit. Părul său negru reflecta atâta lumină, câtă permitea cerul cenuşiu de afară, în timp ce trăsăturile puternice, aristocratice ale chipului trădau o afectuoasă reţinere. Ochii, la fel ca părul, îi erau negri şi pentru moment evitară să-i privească, în timp ce îşi reprima mila pe care Rebecca o suspecta că există.

Admira graţia suplă a trupului său şi îşi dori cu fervoare să fie din nou tânără şi sănătoasă. Cu pielea străbătută de vene proeminente, ea se întinse şi îi atinse mătasea netedă, cenuşie, a vestei.

—Unde îţi este haina, doctore Fletcher?

Un zâmbet înflori în colţul buzelor ferme, nerăbdătoare.

— Jos, în spatele barului. Sper că valoroşii tăi angajaţi îşi vor ţine degetele departe de portofelul meu.

Rebecca se instală mai bine, calmată pe moment de coniac şi de prezenţa taciturnului ei prieten intolerant.

— Oricine îndrăzneşte să te fure, va fi biciuit. În afară de asta, e un personal cinstit, Griffin Fletcher.

Griffin râse uşor încălzind atmosfera camerei reci, care mirosea a lavandă.

—Bunii cetăţeni ai oraşului Providence s-ar putea să găsească acest lucru discutabil, Becky.

Se aşeză pe marginea patului şi îşi împreună mâinile îndemânatice, puternice, în jurul genunchiului.

— Ei bine, de ce m-ai chemat? Durerea este mai puternică?

Rebecca îşi fixă ochii stinşi pe stucatura din tavanul camerei sale şi vorbi cu precauţie:

— Ai spus că-mi eşti dator, Griff, după ce te-am ajutat iarna trecută, la Tent Town. Vorbeai serios?

— Da.

Rebecca respiră adânc şi îndrăzni să întâlnească ochii doctorului.

— În legătură cu fiica mea, Griffin. Este vorba de Rachel.

Pe faţa lui Griffin nu apăru nici o reacţie.

— Ce anume în legătură cu ea?

Lacrimi luciră acum pe genele Rebeccăi, iar ea nu făcu nici un efort să le ascundă. Era prea târziu pentru asta.

— Ezra o aduce aici, la Providence, reuşi ea să spună, bâjbâind încă o dată după scrisoarea mototolită de pe noptieră.

Doctorul Fletcher luă epistola, o despături şi străbătu rapid mesajul. Totuşi, nu era nici o schimbare în expresia sa, nimic care să indice dacă era sau nu un aliat.

— Conform celor de aici, ei ar urma să sosească în această seară, spuse el.

Rebecca aprobă. Când vorbi din nou, cuvintele ei erau atinse de isterie şi era greu să le facă să sune într-o ordine firească:

— Griff, ea va trăi la Tent Town, acolo este Jonas, Doamne sfinte, este Jonas…

Griffin oftă, dar nici o emoţie nu licări în ochii săi mari. Rebecca ştia că el înţelegea ameninţarea pe care o reprezenta Jonas Wilkes, ştia că el îl ura cu patimă pe acel om. Dacă era cineva care să aibă un motiv, atunci el era acela.

— Calmează-te! îi comandă el aspru.

Rebecca se forţă să rămână calmă, deşi dorea, chiar avea nevoie, să coboare din pat şi să facă orice pentru a-l împiedica pe Ezra să o aducă pe Rachel la Providence.

— Rachel este o fetiţă drăguţă, Griffin, spuse ea în cele din urmă, alegându-şi cu grijă cuvintele, astfel încât să nu-i scape de sub control şi să se reverse într-un fluviu de ruşine şi de panică.

— Ştiu că este. Era un copil frumos. Şi dacă pune Jonas ochii pe ea…

Un muşchi se zbătu pe maxilarul lui Griffin, apoi se relaxă din nou.

— Ţi-e teamă să nu o adauge la colecţia sa?

Rebecca nu putu decât să aprobe, apoi se lăsă o tăcere tensionată, ameninţătoare.

În sfârşit, ea continuă:

— S-a întâmplat cu mai multe fete, nu-i aşa, Griff?

El se ridică în picioare şi stătu cu spatele la Rebecca, cu mâinile în şolduri. Ceva violent şi primitiv părea să-l cuprindă; Rebecca putea simţi lupta lui interioară, deşi aceasta se dădea în cele mai ascunse colţuri ale minţii şi inimii lui.

Ea netezi cuvertura de catifea.

— Îmi pare rău.

Umerii lui Griffin erau încordaţi sub cămaşa albă de in. Îşi lăsă capul în piept şi Rebecca îi auzi respiraţia adâncă. În cele din urmă se întoarse cu faţa spre ea.

— Ce anume vrei să fac? întrebă el, cu o voce care era puţin mai mult decât o şoaptă.

Rebecca se crispa şi trecu o veşnicie până când fu în stare să vorbească din nou:

— Căsătoreşţe-te cu ea, Griffin. Vrei să te căsătoreşti cu ea?

Cererea îl izbi cu o vizibilă şi nedisimulată putere.

— Cum?

Un val de disperare o cuprinse pe Rebecca, făcând-o să continue:

— Am să-ţi plătesc! Am economisit o mie de dolari, Griffin, şi mai sunt şi acţiunile la afacerea mea…

Un râs lipsit de veselie îi ieşi din gât şi el îşi întinse braţele în faţă, într-un soi de revoltă.

— Îmi ceri să mă însor cu o femeie pe care n-am văzut-o niciodată? Şi în schimb să primesc o mie de dolari şi un bordel?

Rebecca sări din pat pentru a-l înfrunta. Durerea şi slăbiciunea fuseseră ignorate, alungate de valul de mânie care o cuprinsese.

— Griffin Fletcher, ascultă-mă, ticălos arogant! Se poate ca eu să fiu o târfă – la naiba, chiar sunt o târfă -, dar fiica mea, fiica mea este o doamnă! Mă auzi! O doamnă!

Un respect rece luci în ochii întunecaţi şi faţa lui Griffin se mai îmblânzi puţin.

— Sunt sigur că Rachel este tot ceea ce îşi poate dori un bărbat, spuse el neutru. Dar eu nu am intenţia să mă însor cu nimeni. Nici cu fiica ta, nici cu altcineva.

Cuvintele lui exprimau o hotărâre neclintită, iar Rebecca oftă şi îşi lăsă capul în jos.

— Bine, spuse ea. Bine.

Griffin o apucă din nou de umerii ei slabi şi o conduse înapoi în pat.

Ea nu protestă când el scoase o seringă din geanta neagră, scorojită, pe care o umplu cu morfină şi verifică bulele de aer.

— Nu vreau ca fetiţa mea să afle că am un bordel, şopti ea răguşit.

— Ştiu, răspunse Griffin, în timp ce-i administra injecţia şi îi scotea uşor acul din braţ.

Durerea pulsă în interiorul ei într-un ritm accelerat, sălbatic. Era întotdeauna astfel după injecţie, durerea groaznică creştea brusc şi devenea mult mai insuportabilă, ca şi cum ar fi ştiut că în scurt timp urma să se supună.

— Doamne! şopti ea. Oh, Doamne, Griffin, ce să mă fac?

— Pentru moment să te linişteşti, îi sugeră Griffin. El ridică globul pictat de pe lampa cu cherosen, aşezată pe noptiera Rebeccăi, şi aprinse fitilul cu un băţ de chibrit. Lumina veselă, tremurată, nestingherită de globul decorativ, alunga puţin întunecimea din cameră.

Era mai dificil, mult mai dificil să stea trează. Dar durerea venea în valuri precum cele care izbeau sub ferestrele Rebeccăi, în malurile lui Puget Sound.

— Te-am ajutat, insistă ea, având o singură idee fixă. Atunci când a fost epidemia de pneumonie şi de gripa în Tent Town, iarna trecută, eu şi fetele mele te-am ajutat. Îmi eşti dator, Griffin Fletcher. Îmi eşti dator.

Griffin scoase o ţigară lungă, subţire, din buzunarul cămăşii, o rupse cu dinţii săi albi, egali, şi se aplecă să o aprindă de la flacăra jucăuşă a lămpii. Capătul ţigării străluci roşu-auriu în semiîntuneric, iar globul de porţelan scoase un clinchet când îl puse la loc.

— Ştiu asta, spuse el.

— Vrei să vorbeşti cu Ezra? Vrei să-i spui ce s-ar putea întâmpla cu Rachel dacă Jonas pune ochii pe ea?

Mâhnit, Griffin aprobă din cap. În ochii lui era o expresie obosită, distantă.

Rebecca se lupta să continue, înainte ca somnul liniştitor, binecuvântat, să o cuprindă complet.

— Şi dacă Ezra nu vrea să te asculte, Griffin, dă-i lui Rachel cei o mie de dolari. Mamie îţi va arăta unde sunt puşi. Îi dai banii şi o urci pe puntea primului vapor care are legătură cu Providence…

— Dar dacă ea nu vrea să plece, Becky? Atunci ce fac? Să o leg de mâini şi să o arunc pe vapor?

— Dacă va fi necesar da. Tu eşti prietenul meu, nu-i aşa?

Griffin râse răguşit.,

— Asta nu este prietenie, Becky. Asta este o răpire.

Pleoapele Rebeccăi părură să se îngreuneze şi vederea i se înceţoşa. Se simţi ca o piatră mică, netedă, alunecând fără zgomot spre fundul unui lac şi odihnindu-se acolo, în nămol.

— Îmi eşti dator, Griffin Fletcher! strigă ea, într-o ultimă clipă de conştienţă. Îmi eşti dator!

1

Rachel McKinnon stătea liniştită în mica insulă de căldură pe care corpul ei o crease şi îşi ţinea ochii închişi.

Timp de câteva momente nebuneşti, ea chiar reuşi să-şi închipuie că nu trăia în acest loc ploios, ci într-o casă frumoasă în Seattle, cu privelişte spre golful Elliott.

Da, da, ea stătea la ferestrele strălucitoare ale camerei sale spaţioase, cu delicate perdele din dantelă, şi podele din stejar lustruite, putând privi vapoarele cu aburi şi corăbiile cu pânze, care veneau şi plecau din port. Pete de soare dansau ca nişte flăcări argintii pe suprafaţa albastră, albastră a apei…

Era mirosul urât care o aduse pe Rachel la realitate, mirosul îngrozitor, pătrunzător.

Acesta o obliga să-şi amintească totul

  Îi scăpă un geamăt şi îşi strânse mai mult ochii. Dar imaginile urâte rămaseră.

Un acru de corturi, înălţându-se în noapte ca un zdrenţuit regiment de stafii cenuşii. Şobolani, cu ochii lucind roşii, avântându-se între pârâiaşele de ploaie. Copii scâncind şi zbenguindu-se între foile de pânză.

Tent Town, oraşul corturilor!

Rachel se cutremură şi încercă să lupte contra panicii disperate care veni odată cu trezirea şi înţelegerea, încercă să forţeze fantezia să-i aducă înapoi în minte, căsuţa visurilor ei, dar acest lucru nu se întâmplă. Deschise ochii, apoi îi închise din nou.

Adevărul era acolo, în spatele pleoapelor, pictat în culori triste în adâncul minţii ei. Urma să trăiască în acest loc înfiorător atâta timp cât tatăl ei va avea de lucru la fabrica de cherestea a domnului Wilkes.

O mână se lăsă pe umărul ei, scuturând-o uşor.

— Fetiţo?

Furia ardea în gâtul lui Rachel şi îi pulsa în vene, dar numai pentru scurt timp. Ea îşi iubea tatăl şi ştia că suferinţa şi sărăcia îl dureau pe el mai profund decât pe ea. Visurile şi speranţele pentru singurul lui copil erau într-adevăr mari.

— Sunt trează, spuse ea încet, zâmbind în lumina semiobscură a cortului.

O ploaie uşoară bătea cu o cadenţă sinistră pe acoperişul uzat din pânză, iar Rachel putu auzi câteva voci răguşite. Fără motiv, aceste sunete o făcură să se simtă singură.

Ezra McKinnon întoarse spatele său lat, astfel ca fiica sa să se poată ridica de pe patul ei, având o oarecare intimitate. Era un bărbat scund, solid, cu păr cenuşiu, neglijent, cu o barbă deasă şi ochi albaştri, răutăcioşi. El se ridică şi îi spuse:

— Există o sală de mese, Rachel. Du-te acolo şi mănâncă ceva la micul dejun.

Încercând să ignore frigul paralizant, Rachel îşi netezi rochia mototolită şi cotrobăi în coşul împletit, care conţinea majoritatea lucrurilor ei personale. Găsindu-şi peria de păr, începu să-şi netezească părul castaniu-deschis.

— Nu am niciun ban, tată. Să presupunem că ajung la acea sală de mese, ei nu se aşteaptă să am bani la mine.

Ezra îşi drese glasul, trase într-o parte uşa cortului şi scuipă afară în ploaie. Aerul umed, îngheţat, pătrunse înăuntru.

— L-am întrebat pe domnul Wilkes în legătură cu masa, când am semnat, răspunse el, precipitat. Mi-a spus că pentru mine este inclusă, iar pentru tine preţul va fi scăzut din salariul meu.

Cu îndemânare Rachel îşi împleti părul lucios, îl încolăci într-un coc şi îl fixă cu piepteni mici de Baga.

— Vei fi în pădure până duminica viitoare? întrebă ea, ştiind deja că aşa va fi. Rachel avea şaptesprezece ani, era aproape femeie, dar acum se simţea ca o fetiţă speriată, o fetiţă care urma să fie abandonată, fără prieteni sau bani, într-un oraş în care ploaia părea că nu se va opri niciodată.

— Da, fetiţo. Până duminică.

Tocmai când Rachel îşi scormonea mintea pentru a găsi un argument pentru a-l ruga să nu plece, auzi apropierea unei căruţe cu cai care tropăiau prin ploaia şi noroiul de afară. Îşi dădu seama că nu mai avea nici un rost să găsească vreun motiv.

Ezra o sărută blând pe frunte şi apoi îi spuse ceva ciudat:

— Lucrurile vor fi diferite aici, Rachel. Mai bine.

Înainte de a apuca să-l întrebe ce voia să spună, tatăl său plecă să-i întâlnească pe ceilalţi muncitori. Se auziră ţipete şi explozii de râs indecente când bărbaţii acestei comunităţi se întâlniră la căruţă, ocupându-şi fiecare locul său.

Curând, ei se vor afla în munţi, tăind şi stivuind cherestea pentru Jonas Wilkes. Pentru Rachel, sosind în cursul nopţii cu căruţa, acest munte îi apăruse ca un ceva ameninţător şi monstruos, oarecum altfel decât ceilalţi munţi văzuţi de ea.

Îşi scoase din coş şalul albastru, înfăşurându-l în jurul capului şi al umerilor. Când păşi afară din cort, în burniţa neîntreruptă şi în lumina care se lupta să înfrunte întunericul, mirosul deveni mai puternic. Resturi umane, probabil în gropi săpate prea aproape de tabără.

Repulsia lui Rachel era ca un acid în gâtul şi nările ei; ar fi vrut să fugă înapoi în cort să se ascundă. Oricât de primitiv ar fi fost, era totuşi singurul ei refugiu.

Dar nu era chip să ignore foamea chinuitoare care o măcina, chiar şi când încerca să nu vomite. Ridică bărbia, înfruntând lacrimile care îi inundă ochii.

În jurul ei, alte femei îşi părăsiseră corturile, împingând de la spate copii tăcuţi, spre centrul straniului sat. Rachel îi urmă, cu şalul strâns înfăşurat în jurul trupului ei subţire.

 Descoperi curând că sala de mese era de fapt un alt cort. Era însă mare şi luminat corespunzător cu lămpi cu cherosen, care pâlpâiau şi scoteau fum, pe mesele lungi din lemn, grosolan cioplite. Pe podea era rumeguş umed şi cu un miros înţepător, care se lipea de pantofii negri ai lui Rachel.

Delicioasa căldură ce radia de la maşina de gătit mare, neagră, aflată la un capăt al cortului părea să mângâie trupul ei îngheţat, iar mirosul aţâţător de slănină prăjită o întâmpină ca un binevoitor prieten. Ea uită de mirosul urât care se simţea în spatele cortului şi îşi permise să respire adânc.

Foamea o împinse spre masa unde era distribuită mâncarea. Luă o farfurie albastră, emailată, şi o furculiţă subţire, şi îşi spuse numele unei femei slabe, astmatice, care înregistra cu grijă într-un registru de contabilitate.

Un chinez micuţ îi smulse lui Rachel farfuria din mână, i-o umplu cu trei felii de slănină, un ou şi o felie de pâine prăjită, apoi i-o înapoie. Ea se servi cu o cană de cafea dintr-un vas mare aşezat la capătul mesei unde se distribuia mâncarea.

Bănci lungi erau aşezate la celelalte mese şi Rachel găsi un loc, unde radia căldura sobei, şi se aşeză. Privind mâncarea din farfurie, tremură, simţind un sentiment de vinovăţie şi în acelaşi timp de nerăbdare. Tatăl ei nu mâncase cu o zi înainte, şi nici ea, dar acum el era în drum spre munte, pentru o întreagă zi de muncă. Oare domnul Wilkes avea grijă ca oamenii lui să primească mâncare înainte de a-şi începe lucrul?

Băncile începură să fie ocupate de femei posomorâte, cu ochi vicleni, şi copii neastâmpăraţi. Rachel făcu un efort să-şi imagineze că tatăl său va primi o mâncare chiar mai bună şi începu să mănânce. Mesteca încet, savurând mâncarea.

Ici şi colo, la alte mese, se auzea câte un mic chicotit, alungând pentru moment atmosfera tristă. Rachel privi pe furiş feţele celorlalte femei, încercând să găsească persoana care trăia la Tent Town şi putea încă să râdă astfel. Ar fi vrut să o găsească şi să se împrietenească cu ea. Fără să vrea, Rachel scoase un oftat. Trecuse mult, mult timp, de când ea rămăsese într-un loc pentru a-şi putea face prieteni.

Când termină de mâncat, luă farfuria goală şi o duse înapoi chinezului. El i-o smulse din mână şi o, aruncă într-o chiuvetă mare de metal, evident revoltat de ignoranţa ei privind regulile. Apoi se răsti la ea în limba lui ciudată, repezită.

Rachel se înroşi de ruşine, conştientă că zgomotele celor care mâncau şi discutau se opriseră. Toţi se uitau fix, gândindu-se ce proastă era această femeie. Ea încercă să-şi ceară scuze, spunându-i că nu ştia ce trebuia să facă, dar chinezul nu îi dădu ocazia. În schimb, continua să se răstească precum o mică pasăre furioasă.

Tristeţea lui Rachel se transformă într-o îndreptăţită mânie. În mod cert, o mică infracţiune de a nu şti unde să pună o farfurie murdară nu justifica crearea unei astfel de scene!

Dar, înainte de a putea formula un răspuns, un curent rece pătrunse în cort, înţepând trupul lui Rachel prin rochia subţire şi prin şal.

Tăcerea femeilor şi a copiilor aşezaţi la mese se adânci, iar bucătarul îşi înghiţi invectivele brusc.

— Este vreo problemă aici, Chang? întrebă o voce de bărbat, pe un ton nemulţumit.

Rachel se întoarse şi văzu un bărbat suplu, arătos, care stătea chiar în spatele ei. Avea ochi căprui, angelici, după cum observă ea, şi o faţă masculină, proaspăt rasă. Costumul de comandă, destul de deplasat într-un loc în care era atâta stambă şi poplin, era făcut din lână fină, de culoare închisă, şi era acoperit cu mici stropi de ploaie.

— Ei? insistă bărbatul, pe un ton calm, ameninţător.

Chinezul înghiţi din nou, cu ochii lui piezişi plecaţi.

Rachel simţi atât simpatie, cât şi milă; erau mulţi care se bucurau să-i chinuiască pe chinezi şi ea se întreba dacă acest bărbat bine îmbrăcat se număra printre ei.

— Nu este nici o problemă, îndrăzni ea să spună.

Domnul o observă, un amestec de apreciere şi amuzament reţinut licărându-i în ochii de catifea.

— Zău? Având în vedere că l-am auzit pe Chang vociferând chiar înainte să cobor din trăsură, îmi vine greu să cred.

Nenorocitul de Chang era acum vizibil tulburat şi îşi abandonă dialectul pentru o engleză stâlcită, poticnită:

— Domnişoara nu pune vasul! ţipă el, tremurând în pantalonii negri, fără formă, şi în cămaşă. Vă rog, domnule Wilkes, domnişoara nu pune vasul!

Domnul Wilkes, Jonas Wilkes? Rachel îşi muşcă buza, surprinsă şi puţin speriată. Din ceea ce îi povestise tatăl ei despre domnul Wilkes – faptul că avea o teribilă putere şi o bogăţie aproape fără limită ea se aşteptase ca el să fie mult mai în vârstă.

În schimb, el părea să aibă în jur de treizeci de ani. Avea păr moale, lucios, de culoarea grâului timpuriu, iar ochii mari şi nasul mic, drept, îi dădeau o alură inocentă.

Rachel bănuia deja, că el nu era un înger.

— Domnul Chang are dreptate, spuse ea, ridicând din umeri şi întâlnind direct privirea amuzată a domnului Wilkes. Nu am pus farfuria la locul potrivit.

Domnul Wilkes trase aer în piept şi o expresie de mirare batjocoritoare îi apăru pe faţă.

— Ăsta, draga mea, este un păcat îngrozitor. Cum te cheamă?

Ea ezită, apoi răspunse:

— Rachel McKinnon.

Ochii răutăcioşi o evaluară, oprindu-se aproape imperceptibil asupra sânilor şi a taliei înguste. Când reveni asupra feţei, în privire i se citea o expresie apreciativă.

— Rachel McKinnon, repetă el gânditor.

Rachel simţi cum i se înroşeşte faţa, deşi nu-şi dădea seama de ce.

— Îmi pare rău că am provocat atâta tulburare, spuse ea.

Spre totala ei uluire, domnul Wilkes îi cuprinse bărbia cu mâna dreaptă şi o obligă să-l privească. Pielea lui era, netedă şi mirosea a colonie aromată, dar atingerea lui nu era blândă.

— Sunt sigur că provoci multă agitaţie oriunde mergi, puştoaico. Şi, în afară de… ochii ăştia violeţi, nimic altceva nu te avantajează.

Rachel fu tulburată de cuvântul „puştoaico”, deşi domnul Wilkes îl pronunţase cu o ciudată notă de afecţiune în glas. Ea era mândră şi se simţea stânjenită în hainele ei ponosite. Îşi întoarse capul, eliberându-se din strânsoarea mâinii lui.

— Îmi pare rău că nu mă găsiţi prezentabilă, domnule Wilkes.

Jonas Wilkes râse uşor.

— Oh, puştoaico, eşti mai mult decât prezentabilă. Cu o baie fierbinte şi nişte haine decente…

Ea reacţionă fără să se gândească, fără să ia în calcul posibilele consecinţe, fiind conştientă numai de faptul că fusese grav insultată. Îşi ridică mâna şi îl plesni pe domnul Wilkes cu atâta forţă, încât urma degetelor ei se imprimă, roşie, pe obrazul lui.

Tăcerea tensionată din cort părea să vibreze.

Era o expresie înspăimântătoare în ochii lui Jonas Wilkes în timp ce o privea pe fata furioasă din faţa lui. O linie albă, subţire, îi încercuia buzele şi el închise şi deschise pumnul.

— Domnişoară McKinnon, dacă vei mai face asta vreodată, vei regretă amarnic.

 Rachel era îngrozită, dar era prea mândră şi prea încăpăţânată ca să permită, în special acestui bărbat, să afle acest lucru. Ea stătea acolo încremenită.

— Domnule Wilkes, dacă îmi veţi dispreţui din nou hainele sau veţi insinua că sunt murdară, dumneavoastră veţi regreta amarnic.

Chiar în acel moment se auzi un râs puternic, dar dacă domnul Wilkes îl auzise într-adevăr, l-a ignorat. Ochii lui se plimbară pe trupul lui Rachel, apoi se întoarse spre faţa ei.

— Tatăl tău este probabil Ezra McKinnon, tăietorul pe care l-am angajat săptămâna trecută la Seattle. Am dreptate?

Un nod dureros se puse în gâtul lui Rachel, amintindu-şi că ea şi tatăl ei depindeau de acest om pentru a supravieţui.

— Da, admise ea.

El scoase o cărţulie mică, îmbrăcată în piele, din buzunarul interior al hainei şi făcu o adnotare înflorită pe prima pagină.

Asta era tot ce putu observa Rachel întinzându-se ca să poată citi ce scrisese. Disperată, întrebă:

— O să-l concediezi pe tatăl meu?

Domnul Wilkes zâmbi generos.

— Bineînţeles că nu, domnişoară McKinnon. Asta ar fi răzbunare, nu-i aşa?

Rachel îşi frâmântă mintea în căutarea unui răspuns demn, dar nu găsi nimic să rostească, în afară de „Mulţumesc”.

Din nou, privirea insolentă trecu peste ea.

— Pentru nimic, puştoaico, spuse el. Apoi, grăbit, domnul Wilkes străbătu podeaua cu rumeguş şi părăsi cortul.

Când trecu momentul, femeile din Tent Town îndrăzniră să respire din nou.

O femeie subţire, cu ochi albaştri, mari, speriaţi, fu prima care se apropie de Rachel. Era surpriză pe faţa ei trasă, obosită, dar în acelaşi timp respect şi un început de admiraţie.

— L-ai pălmuit pe Jonas Wilkes! gâfâi ea.

Rachel înţepeni, deşi în secret era bucuroasă să fie în centrul atenţiei.

— Şi-a căutat-o singur, spuse ea bravând.

Râsul puternic, sfidător, pe care Rachel îl auzise mai devreme, se ridică deasupra vorbăriei agitate şi văzu că provenea de la o fată indiană subţire, care era în apropiere. Avea o piele frumoasă, de culoarea alunei, şi purta o bentiţă brodată pe cap şi o rochie de piele, cu franjuri.

— Sper ca zeii să te iubească, Ochi Purpurii, spuse ea, azvârlindu-şi părul lung, negru, mătăsos, peste unul din umeri. O să ai nevoie de ajutorul lor.

Femeia care vorbise prima aruncă o privire de nerăbdare în direcţia fetei şi se încruntă.

— Nu-i da atenţie lui Fawn Rachel. În ultimele luni a cutreierat teritoriul cu Buck Jimson’s Wild West Show, şi acum s-a obişnuit să se poarte ca o indiancă.

— Dar sunt indiană! strigă Fawn înflăcărată. Ar fi bine să ţii minte asta, Mary Louisa Clifford sau, într-o noapte, întunecoasă, ploioasă, mă voi strecura în cortul tău şi-ţi voi scalpa capul.

Mary Louisa clătină din cap şi îi zâmbi lui Rachel.

—Este înţelept să fii atentă, în ceea ce îl priveşte pe domnul Wilkes. Poate fi răzbunător.

Rachel se înfioră.

— Tatăl meu o să-şi piardă slujba?

Mary Louisa o bătu uşor pe Rachel pe mână, liniştind-o.

— Dacă este un muncitor bun, sârguincios, nu va fi concediat.

Fawn se apropie, ochii ei negri, scânteietori, fiind cuprinşi de un presentiment.

— Nici o femeie nu-l poate lovi pe Jonas Wilkes în felul ăsta şi să scape. Ţine minte cuvintele mele, Rachel McKinnon! El face planuri de răzbunare chiar în această clipă.

Ace mici, ascuţite, o înţepau pe Rachel în spate. Să fugă oare după domnul Wilkes şi să-l implore să o ierte pentru ceea ce făcuse? Ştia că indianca avea dreptate; un om cu o astfel de putere la dispoziţie nu putea tolera un afront, fără să recurgă la represalii.

Nu se temea pentru ea. Doar poate pentru retribuţia care ar fi putut fi serios afectată, deşi tatăl ei nu făcuse nimic, ca să merite asta. Nimic, în afară de faptul că avea o fiică temperamentală, care nu era o „doamnă”, se gândi ea, cu amară resemnare.

Jonas Wilkes se încruntă şi, într-un ineficient efort de a se apăra de ploaie, îşi ridică gulerul în jurul gâtului. Nu era o zi pentru asta afară. Un bărbat ar trebui să fie la casa lui, într-o astfel de zi, să doarmă până târziu. Să citească o carte bună. Să soarbă coniac.

Sau să se culce cu o femeie.

Jonas zâmbi când fata, Rachel McKinnon, îi reveni în minte, ca o apă curgătoare în timpul mareei. Simţi un ciudat amestec de furie şi dorinţă când retrăi dezonoarea de a fi fost pălmuit, faţa lui încă arzând acolo unde mâna ei o atinsese.

Îşi continuă plimbarea, încercând să ocolească noroiul, mergând în zigzag printre corturile ponosite care adăposteau nevestele şi copiii muncitorilor săi. Mirosul veni spre el, bătut de vânt, ca o amintire urâtă a tuturor viciilor sale.

Afurisit să fie Tent Town, se gândi el, apăsându-şi o batistă albă, curată, pe gură şi nas, şi ţinând-o acolo. Afurisit să fie Griffin Fletcher că îi ceruse să vină aici să discute cu el şi afurisită să fie şi puştoaica cu ochii de orhidee, cu rochia ei de stambă şi cu groaznicii ei pantofi cu nasturi. Deodată, înţepeni. Îndoiala pe care o avusese, deveni certitudine. Rachel McKinnon! Probabil că era fiica lui Becky! Oh, numele de familie putea fi o coincidenţă, dar nu şi ochii aceia violeţi, părul bogat, de culoarea nisipului, alura mândră, aproape arogantă.

Jonas râse cu glas tare şi îşi continuă drumul.

Traversă un drumeag mocirlos, urcă pe un deal cu iarbă şi ajunse pe alt drum. Acum se apropia de colibe, iar vederea, cabrioletei lui Griffin Fletcher nu-i alungă buna dispoziţie. Imaginează-ţi! Fiica Rebeccăi McKinnon să trăiască la Tent Town, împreună cu ticăloasele alea leneşe, murdare şi odraslele lor.

Din nou, Jonas râse.

Dar alte gânduri îl măcinau acum în timp ce deschidea poarta din gardul vopsit în alb de la Fanny Harper şi porni pe alee. Rachel îl pălmuise chiar în faţa nevestelor muncitorilor. Asta era o vină pe care el nu o putea trece cu vederea. Va avea grijă să-i demonstreze, dureros şi neuitat de clar, că nimeni nu putea să-l trateze pe Jonas Wilkes în acest mod, fără să suporte consecinţele. Nimeni!

Dar era straniu felul în care ea îl făcuse să se simtă. Părea neajutorat. Pe Dumnezeul lui, îl făcuse să se simtă neajutorat, ca un alpinist care alunecă pe o stâncă, fără să se poată ţine şi care cade.

Deodată, Jonas simţi o convulsie în abdomen. Văzu din nou ochii mari, de ametist, întunecându-se de furie; îşi aminti părul lucios, arămiu, prins lejer cu nişte simpli piepteni.

O dorea!

Degetele se îndoiră când îşi aminti promisiunea delicioasă, minunată a sânilor ei.

Jonas oftă, îşi potrivi din nou gulerul şi bătu la uşa colibei lui Fanny. Toate la timpul lor, îşi promise el. Toate la timpul lor. Întâi să răspundă chemării lui Griffin şi apoi va trimite vorbă în munţi ca Ezra McKinnon să fie promovat într-o funcţie de răspundere.