Capitolul 1

Mai mult de un minut, Susan Reed crezu că visează.

Închise ochii pe jumătate, observând silueta aflată contra luminii, la douăzeci de metri deasupra ei. O siluetă cu umeri largi şi cu nişte picioare care nu se mai sfârşeau.

Susan îşi spuse că balansul pe orizontală, la capătul unei corzi, îi deforma perspectiva. Dar bărbatul părea într-adevăr foarte înalt.

„Cu siguranţă, nu găseşte haine pe măsura lui în comerţ”, se gândi ea.

O pală de vânt, scurtă şi brutală, o lipi de munte.

Avu impresia că-şi pierde respiraţia. Viaţa ei depindea de soliditatea pitonului care ţinea coarda. În loc să ia în consideraţ le urmările catastrofale ale unei căzături, se întreba dacă salvatorul său se îmbrăca lesne cu confecţii de-a gata!

În realitate, nu se simţea deloc în pericol. Stânca era solidă, coarda nouă şi ea însăşi înfipsese pitonul. După alunecarea sa, depăşind primul moment de ameţeală, începuse să-şi facă planuri pentru a ieşi singură din situaţia neplăcută. Dar fără îndoială, cineva o observase şi-i venea în ajutor.

Necunoscutul nu ştia că, fiind o alpinistă experimentată.

Susan se aflase deseori în situaţii mai periculoase. Aşadar, tot ce observase aplecându-se, fusese o tânără femeie roşcată, echipată în trening şi care oscila ca o pendulă de-a lungul unui perete evaluat printre ascensiunile cele mai dificile.

Vântul se domoli. Susan prinse coarda şi se îndepărtă cu o mişcare din şolduri, fericită să-şi găsească poziţia verticală.

Apoi aşteptă ajutorul care i se dădea cu atâta amabilitate.

De la sosirea sa în Elveţia, evitase orice relaţie cu membrii cluburilor. Din conversaţii auzite ici şi colo, înţelesese că în

Europa, oamenii muntelui nu le recunoşteau femeilor calităţi reale de alpinişti. Le considerau timide, indisciplinate, incapabile de un efort susţinut. Era inutil să-i contrazici. Îţi vor răspunde că excepţia confirmă regula.

Susan învăţase escaladarea cu tatăl său în canioane şi în munţii din Wyoming. Acolo, concetăţenii săi recunoşteau, în cazul unor aptitudini asemănătoare, aceeaşi competenţă atât bărbaţilor cât şi femeilor.

Primul său an în Elveţia o şocase. Pentru a fi egală cu un băiat, o fată trebuia să-l depăşească, să-şi asume riscuri, să meargă mereu mai sus şi pe drumuri din ce în ce mai dificile...

— Sunteţi solid asigurată?

Vocea căzu asupra ei cu autoritate, amplificată de ecou.

Se agăţă cu putere de coardă.

— Sunt gata, urlă ea. Cum aveţi de gând să mă ridicaţi?

Îşi încrucişă două degete în minte. Dacă bărbatul era un alpinist amator, risca trăgând-o s-o facă să salte pe coasta stâncoasă.

Atunci, timp de o săptămână, va fi obligată să le ofere elevelor sale un chip învineţit şi zgâriat.

— Unde vă este căciuliţa? strigă vocea.

Urechile îi erau îngheţate. Căciuliţa căzuse probabil odată cu ea.

Aruncându-şi capul spre spate, întrebă din nou:

— Sunteţi sigur că mă puteţi ridica până la cornişă?

Niciun răspuns. Îi acorda necunoscutului două minute.

Dacă la capătul acestui interval de timp nu simţea nicio tracţiune pe coardă, se va descurca singură. Va fi mai dificil, dar mai puţin periculos decât să fie zgâlţâită de un amator.

Coarda se mişcă. Susan îşi ţinu respiraţia. Înţelese că o ridica prin smucituri. Tracţiunea era controlată cu atâta îndemânare încât abia oscila.

Scoase un oftat de uşurare. Liniştită, lăsă curs liber gândurilor sale.

De trei ani de când se instalase la Brentz, în inima

Oberlandului, nu înfruntase dificultăţi serioase în cursele sale montane. În schimb, îi trebuise mult curaj şi încăpăţânare pentru a-şi realiza visul: să înfiinţeze o şcoală feminină de ascensiune pe perete stâncos. Şcoala mergea atât de bine, încât compatrioate ale ei veneau chiar din California pentru a se antrena aici.

Susan găsise în fine o linişte favorabilă. Era mult timp de când în Wyomingul său natal, discuta fără încetare cu Dan despre ce putea face sau nu o femeie. Dan venera trei idoli:

liniştea, respectabilitatea şi siguranţa. Nu admitea să-şi condimenteze viaţa cu cel mai mic risc. Aşadar, condamna gusturile soţiei sale pentru ascensiuni periculoase.

Alungă amintirea lui Dan. Căsătoria lor se terminase de mult timp. Ruptura o rănise profund, dar întorsese această pagină. Nu servea la nimic să şi-o amintească. Doar viitorul conta.

Înălţă capul. Se apropia încet dar sigur de cornişă. Un frison de plăcere o străbătu când se concentră asupra mişcărilor dificil de executat pentru a prinde piatra şi a se ridica în mâini la momentul potrivit. Să învingă dificultăţile era o fericire pentru ea. Niciodată o poveste sentimentală nu-i procurase o asemenea senzaţie de împlinire. Alpinismul devenise cu adevărat raţiunea sa de a exista.

Observă marginea platformei şi ridică o mână pentru a se agăţa de ea.

* * *

De aproape, bărbatul era mai impresionant decât îl zărise de la douăzeci de metri deasupra ei. În plus, era de o frumuseţ e sfidătoare şi degaja un magnetism aproape animalic.

Îndată ce fu alături de el, Susan resimţi o impresie ciudată.

Se imagină goală, în braţele sale, strânsă la pieptul său puternic...

Se înroşi. Ce gând curios! Nici măcar nu cunoştea numele salvatorului său. Desigur, de la ruptura cu Dan n-o sărutase niciun bărbat. Dar acesta nu era un motiv pentru a-şi lăsa mintea s-o ia razna în fantasme impudice cu primul venit.

Tuşi uşor, sperând că el nu-i remarcase încurcătura.

— Mă numesc Susan Reed, spuse ea cu o voce pe care ar fi vrut-o mai sigură.

— Jack Cameron.

El îi strânse energic mâna.

Susan simţi atunci o asemenea mândrie încât nu-şi putu reţine un zâmbet. Bărbatul pe care-l avea în faţă nu era un oarecare. Numele său era la fel de cunoscut în mijlocul alpiniştilor ca cel al lui Einstein printre matematicieni.

Condusese expediţii în Himalaia şi în Anzii Cordilieri, cucerise culmi celebre, de neînvins, scrisese cărţi...

Sau poate nu era acelaşi Cameron?

Îşi alungă îndoiala. Cu siguranţă, muntele era regatul acestui atlet de circa patruzeci de ani care se mişca pe cornişa îngustă cu uşurinţa unei capre negre. Frumuseţea şi agilitatea sa o fascinară pe Susan.

Pentru a scăpa de această contemplare periculoasă, îşi dădu jos din spate rucsacul care-i tăiase umerii. Apoi scotoci înăuntru pentru a găsi o nouă căciuliţă. Era mai inteligent decât să privească insistent acest personaj pe cât de celebru, pe atât de seducător.

În timp ce-şi îndesa o căciuliţă de lână verde peste urechi.

Susan spuse:

— Vă mulţumesc pentru ajutor. Dar dacă vreţi să vă continuaţi ascensiunea, nu vă preocupaţi de mine. Sunt în stare să cobor prin mijloace proprii.

Cum el nu răspunsea, ea îl privi din nou. Şi din nou primi şocul unor ochi negri şi strălucitori. Avea un chip puţin banal, cu trăsături puternice, tăbăcite de soare. Părul des, de culoarea grâului copt, tuns cum dădea Dumnezeu, se revărsa peste o frunte lată. Maxilarul pătrat, gura voluntară, nasul cu o linie bine desenată arătau o forţă fără slăbiciune. Ochii erau atât de negri încât irisul se confunda cu pupila.

— Să coborâţi singură? o ironiză Jack Cameron. Este o ispravă pe care nu vă sfătuiesc s-o faceţi.

Atinsă în orgoliul său, Susan trebuia să răspundă că avea la activ un palmares de ascensiuni cu care puţini alpinişti se puteau lăuda.

Riposta îi rămase în gât. Se afla în faţa unuia dintre cei mai eminenţi căţărători ai secolului. Alături de performanţele pe care le realizase el, propriile performanţe i se părură foarte modeste.

Dar cum nu admitea să-i fie pusă la îndoială competenţa, protestă:

— Am urcat şi am coborât acest perete de peste douăzeci de ori.

— Singură?

— Da. Este un excelent exerciţiu de antrenament.

— Vă consarcaţi unor exerciţii de antrenament?

— Ţin să mă menţin în formă. În Statele Unive aveam obiceiul să fac drumuri lungi pe munte. Aici, în Elveţia, şcoala mea îmi ocupă tot timpul.

El o privea cu atenţie, frecându-şi bărbia. Expresia era atât de neîncrezătoare încât Susan preciză cu un pic de agresivitate.

— Acum doi ani am urcat pe Cervin.

Un zâmbet rapid lumină trăsăturile lui Cameron. Ea observă că avea dinţi strălucitori. Dar foarte repede, ochii lui negri îşi regăsiră sclipirea dură.

— Pe Cervin? Adevărat?

Îşi imaginase oare că-l minţise numai pentru a-l impresiona?

Era greu să-şi dea seama.

— Şi bineînţeles, continuă el, sunteţi o obişnuită a drumurilor de una singură.

Tonul devenise sarcastic şi dojenitor.

Ea clipi din ochi. Avea un fel de a o măsura din cap până-n picioare, care o irita în cel mai înalt grad. Dintr-odată, dori să fie departe de acest bărbat cu siguranţă fascinant, dar prea arogant. O neliniştea şi o deruta în aşa măsură încât îşi pierduse spontaneitatea de a replica. Se gândi la cabana sa din sat şi avu o dorinţă nebună să se întoarcă acolo.

— Vă mulţumesc pentru ajutor, domnule Cameron. Regret că v-am întrerupt plimbarea. În definitiv, Brentz nu este un oraş mare. Poate ne vom întâlni în împrejurări mai puţin periculoase...

În timp ce vorbea, îşi aranjă din nou pe umeri curelele rucsacului.

— Ce vreţi să faceţi?

— V-am spus: cobor.

— N-aveţi într-adevăr nicio noţiune despre pericol, remarcă el cu o voce tăioasă. Am scris numeroase articole despre imprudenţele amatorilor. Se pare că nu le-aţi citit. Aţi acţionat în mod iresponsabil, fără să vă gândiţi că cineva îşi putea risca viaţa încercând să vă vină în ajutor.

Aerul lui de superioritate o înfurie. Îi vorbea ca unei copile.

Şi ea detesta aerul ăsta protector. Cei doi ani ai săi cu Dan o făcuseră alergică la sfaturi şi mai ales la cele care se refereau la securitate. Nu-şi asumase niciodată riscuri inutile, nici pentru ea, nici pentru alţii.

Respiră adânc pentru a încerca să-şi recapete calmul.

Efortul făcut o făcu să simtă o durere în plămâni. Se strâmbă şi răspunse, arţăgoasă:

— Eu n-am experienţa dumneavoastră. Cu toate acestea, mă simt destul de sigură pe mine pentru a face în sens invers drumul parcurs. Pitoanele mele sunt solide şi sunt expertă în arta de a controla coborârea înfăşurând coarda în jurul unui picior sau al unui cot. Nu sunt un căţărător de duminică.

— Eu şi mai puţin, îi replică el tăios. Aşa că vă scutesc de descrierea unei tehnici pe care o cunosc mai bine decât dumneavoastră.

Oare pe toţi oamenii îi trata cu un astfel de cavalerism? îl străpuse cu privirea sa limpede.

— Departe de mine să pun la îndoială cumpetenţa dumneavoastră, domnule Cameron. Dar voi face observaţia că aţi venit până aici, ca şi mine, singur, cu toate riscurile pe care le comportă o astfel de aventură.

Cu ochii furioşi şi maxilarul strâns, el făcu un pas spre ea.

Susan nu îndrăzni să se mişte. Terasa de pe flancul versantului era destul de lată pentru a te mişca pe ea, dar prea îngustă pentru a-i permite unuia dintre cei doi adversari să bată în retragere. Vidul îi înconjura. Un vid cu grupuri de pietre şi vârfuri ameninţătoare.

Când văzu trupul înalt lângă al său, Susan îşi simţi inima bătând nebuneşte. Plăcere? Mânie? Emoţie? Nu-şi analiză sentimentele.

Turba de furie şi nu-şi putea desprinde privirea de ochii negri care o fixau aproape răutăcioşi.

— Eu n-am venit pentru plăcerea mea, spuse el cu vocea sa autoritară. De fapt, v-am urmărit. Când v-am văzut plecând singură, am înţeles că alergaţi în întâmpinarea problemelor.

Atunci am hotărât să le rezolv eu pentru dumneavaostră.

Aşadar, vă rog să vă înnodaţi nailonul de siguranţă de centură şi să mă însoţiţi în coborâre.

Îi puse cu autoritate un colac de coardă în mână.

— Veţi urma sfaturile mele, adăugă el la fel de sec. N-am intenţia să acţionez ca un idiot de două ori în aceeaşi zi.

„Să acţionez ca un idiot”...

Susan reflecta la butada lui Jack Cameron. Pe moment, preferase să nu se răzvrătească. Dar pe măsură ce efectuau coborârea, înţelese că încercase s-o umilească în toate felurile.

Neţinând seama de calea pe care o urmase ea în ascensiune, el o urmă pe aceea pe care o marcase singur cu propriii săi pitoni.

Pentru început, Susan încercă să se convingă că Jack era condus doar de bun-simţ. Drumul pe care şi-l trasase el era mai puţin acrobatic. Dar foarte repede, îi ghici intenţiile.

Căuta să-i impună autoritatea sa. Cobora în spatele ei cu toate responsabilităţile ce le impunea acel loc. Dacă se poticnea, cu o mişcare din pumn scurtă şi autoritară asupra corzii care-i lega, el oprea căzătura, amintindu-i în acelaşi timp că n-avea de luat nicio iniţiativă.

După o oră de coborâre prudentă şi cumpătată, Susan suferise destul jugul ghidului său. O trata cu adevărat ca pe o începătoare. Dacă mai rămânea cu el, ar fi explodat de mânie şi ar fi fost ceva stupid şi periculos.

Tocmai depăşiseră o falie şi se odihneau pe două dale mici în scară. Peretele spre vale oferea o pantă abruptă dar netedă.

Susan o cunoştea bine. Îşi antrenase aici elevele pe numeroasele piste în zigzag. Un profesionist era în stare să coboare primii cincizeci de metri de denivelare într-o etapă, ajutându-se doar de coarda de rapel.

Aruncă o privire spre însoţitorul său. Puţin mai sus, cu ochii spre cer, el contempla vârfurile tivite cu zăpadă şi limba strălucitoare de gheţuri. Peisajul era grandios. Dar Susan era sigură că Jack nu-l vedea. Se prefăcea indiferent pentru a-i arăta tovarăşei sale de coardă măsura dispreţului său.

Ea se sufoca de furie. Privind în faţă, văzu un piton solid fixat în stâncă. Înşiră pe acolo o coardă trasă din rucsac, îi prinse una dintre extremităţi de centura sa şi pe cealaltă o lăsă să cadă sub ea şuierând ca un lasou.

După ce se desprinse de Jack, îndepărtă din două smucituri tot ceea ce îi legase. Ghidul său va înţelege că îşi reluase libertatea.

Apoi, fără să mai aştepte, apucă propria sa coardă. Cu picioarele în echer se lăsă să alunece cu prudenţă în gol.

La capătul corzii, ea sări pe o terasă largă de granit de unde coborârea spre sat nu era decât o plimbare printre grohotişurile aduse de gheţar.

Nişte pietricele căzură lângă ea. Înălţă capul şi privi atent silueta care sărea şi care sosea ca o ghiulea. Nu văzuse niciodată pe cineva aruncându-se atât de repede în rapel.

Dacă tălpile lui Cameron n-ar fi smuls pietre de fiecare dată când atingeau peretele, Susan ar fi putut crede într-o căzătură.

Şi el o acuzase de imprudenţă.

Câteva secunde mai târziu, stacojiu de furie, o prinse de braţ cu atâta violenţă încât simţi presiunea degetelor străbătând cele patru straturi groase de ţesături care o protejau.

— N-aveţi niciun sentiment de responsabilitate, urlă el. Nu ştiţi că membrii unei corzi sunt solidari unii cu ceilalţi? În al doilea rând, cea mai mare greşeală este să-ţi laşi coechipierul singur pe un perete.

Ea se eliberă cu un aer indignat.

— Sincer, domnule Cameron, m-am plictisit de acuzaţiile dumneavoastră stupide. Când voi vrea sfaturi în legătură cu modul de căţărare sau de coborâre, vi le voi cere!

— Atunci, cereţi-le imediat, altfel, continuând să procedaţi atât de stupid, vă veţi rupe gâtul.

— Lăsaţi-mă în pace să mi-l rup, strigă ea la fel de tare ca el.

Înghiţi în sec şi, cu ochii strălucitori, continuă pe acelaşi ton mânios:

— După câte ştiu, coechipierul meu este în siguranţă!

Aşadar, acum, mi-ar plăcea să găsesc o piatră destul de mare pentru a-i sparge capul. Acesta ar fi un mijloc bun de a scăpa de el o dată pentru totdeauna.

Şi cu aceste cuvinte definitive, se răsuci şi porni spre sat sărind, din piatră în piatră ca o gazelă.