PROLOG

februarie 2005

Oare chiar este posibilă dragostea la prima vedere?

Aflat în camera de zi, el întorcea pe toate părţile întrebarea în minte. Afară, soarele hibernal asfinţise de mult. Prin fereastră se întrezărea o sclipire cenuşie de ceaţă, şi, lăsând la o parte bătaia uşoară a unui ram în geam, totul era cufundat în linişte. Şi totuşi, el nu era singur, aşa că se ridică de pe canapea şi se duse pe hol să arunce pe furiş o privire spre ea. În timp ce se uita, îşi imagină că se întinde lângă ea, cel puţin astfel avea o scuză ca să închidă ochii. I-ar fi prins bine puţină odihnă, dar nu voia să rişte să adoarmă chiar în clipa aceea. Se mulţumi să o urmărească mişcându-se uşor, şi gândurile îi zburară înapoi în trecut. Se gândi din nou la cum ajunseseră să fie împreună. Cine era el pe atunci? Şi cine era el acum? În aparenţă, întrebările păreau simple. Se numea Jeremy, avea patruzeci şi doi de ani, era fiul unui tată irlandez şi al unei mame italience şi-şi câştiga traiul scriind articole în reviste. Acelea erau răspunsurile pe care le putea oferi. Deşi erau adevărate, uneori se întreba dacă trebuia să mai adauge ceva. Trebuia să-şi amintească, de pildă, că în urmă cu cinci ani făcuse o călătorie în Carolina de Nord să investigheze un mister? Că acolo se îndrăgostise, nu o dată, ci de două ori în acelaşi an? Sau că frumuseţea acelor amintiri se împletea cu tristeţea şi că, chiar şi în clipa de faţă, se întreba care dintre amintirile lui aveau să dăinuie?

Se întoarse din uşa dormitorului şi reveni în camera de zi. Cu toate că nu mai stăruise asupra acestor întâmplări de mult timp, nici nu evita să se gândească la ele. Nu mai putea şterge acel capitol din viaţa sa, la fel cum nu-şi putea schimba ziua de naştere. Cu toate că existau momente când ar fi dorit să poată da timpul înapoi şi să îndepărteze toată tristeţea, avea presentimentul că, dacă ar fi făcut-o, şi bucuria s-ar fi diminuat. Şi nu putea concepe aşa ceva.

În cele mai întunecate ore ale nopţii, se pomenea adesea aducându-şi aminte de noaptea petrecută cu Lexie în cimitir, noaptea în care văzuse luminile fantomatice, atunci când venise de la New York pentru investigaţii. În orice caz, în noaptea aceea înţelesese pentru prima oară cât de mult însemna Lexie pentru el. Pe când aşteptau în întunecimea cimitirului, Lexie îi spusese povestea ei. Rămăsese orfană pe când era o copilă, îi mărturisise ea. Jeremy ştia deja acest lucru, dar nu şi că ea începuse să aibă coşmaruri la câţiva ani după moartea părinţilor, coşmaruri repetate şi violente în care ea asista la moartea acestora. Bunica ei, Doris, neştiind ce altceva să facă, o dusese în cele din urmă la cimitir să vadă luminile misterioase. Pentru un copil, luminile erau miraculoase şi divine, aşa că Lexie le luase drept fantomele părinţilor ei. Într-un fel sau altul, fusese exact ceea ce-i trebuia, pentru că de atunci coşmarurile încetaseră s-o mai chinuiască.

Jeremy fusese înduioşat de povestea ei, mişcat de pierderea suferită şi de puterea convingerilor inocente. Dar mai târziu în noaptea aceea, după ce văzuse şi el luminile, o întrebase pe Lexie ce credea ea că erau în realitate. Ea se aplecase spre el şi şoptise: „Erau părinţii mei. Probabil au dorit să te cunoască“.

Atunci şi-a dat seama cât de mult voia să o ia în braţe. Cu mult timp în urmă, stabilise că aceea fusese clipa când se îndrăgostise de ea, şi de atunci nu încetase niciodată să o iubească.

Afară, vântul de februarie se pornea din nou. Dincolo de întunericul de nepătruns, Jeremy nu vedea nimic, aşa că se întinse pe canapea, suspinând obosit, simţind cum forţa acelui an îl trăgea înapoi în timp. Ar fi putut alunga imaginile, dar, în timp ce privea fix în tavan, le lăsă să se apropie. Mereu le lăsa să se apropie.

Iată, îşi aminti el, ce s-a întâmplat după aceea.

UNU

Cu cinci ani în urmă

New York City, 2000

— Înţelegi, e simplu, zise Alvin. Mai întâi, cunoşti o fată drăguţă, şi pe urmă vă întâlniţi o vreme pentru a vă convinge că împărtăşiţi aceleaşi convingeri. Vedeţi dacă sunteţi compatibili în deciziile importante de genul: „Asta este viaţa noastră şi ne-o trăim împreună“. Stabiliţi pe care familie aveţi de gând să o vizitaţi în vacanţă, dacă vreţi să locuiţi într-o casă sau într-un apartament, dacă să vă luaţi un câine sau o pisică sau despre cine ajunge să folosească primul duşul dimineaţa, cu toate că nu se opreşte apa caldă. Dacă veţi mai fi cât de cât de acord, atunci vă căsătoriţi. Mă urmăreşti?

— Te urmăresc, zise Jeremy.

Jeremy Marsh şi Alvin Bernstein se aflau în apartamentul lui Jeremy din Upper West Side, într-o după-amiază rece de sâmbătă din luna februarie. Împachetaseră ore în şir, şi peste tot erau împrăştiate cutii. Unele erau deja pline şi fuseseră stivuite lângă uşă, pregătite pentru a fi duse la autodubă, altele se aflau în diferite etape de finalizare. În mare, locul arăta ca şi cum un diavol tasmanian s-ar fi năpustit pe uşă, s-ar fi distrat pe cinste, şi apoi ar fi plecat în momentul în care n-ar mai fi fost nimic de distrus. Lui Jeremy nu-i venea să creadă câte vechituri adunase în decursul anilor, fapt pe care logodnica sa, Lexie Darnell, îl subliniase toată dimineaţa. În urmă cu douăzeci de minute, după ce ridicase mâinile învinsă, Lexie plecase să ia prânzul cu mama lui Jeremy, lăsându-i pe Jeremy şi pe Alvin singuri pentru prima oară.

— Păi, ce naiba crezi că faci? izbucni Alvin.

— Exact ceea ce ai spus.

— Nu, nicidecum. Dai totul peste cap. Te îndrepţi spre măreţul „Da“ înainte ca măcar să fi înţeles dacă voi doi sunteţi potriviţi unul pentru celălalt. Nu o cunoşti pe Lexie aproape deloc.

Jeremy trânti încă un sertar de îmbrăcăminte într-o cutie, dorindu-şi ca Alvin să schimbe subiectul.

— O cunosc.

Alvin începu să amestece câteva hârtii de pe biroul lui Jeremy, şi apoi le îndesă în aceeaşi cutie pe care o umplea şi acesta. Fiind cel mai bun prieten al lui, se simţea liber să spună tot ce avea pe suflet.

— Încerc doar să fiu cinstit, aşa că ar trebui să ştii că spun ceea ce toţi ceilalţi din familia ta au gândit în ultimele săptămâni. Problema este că nu o cunoşti îndeajuns de bine ca să te muţi acolo, darămite să te căsătoreşti cu ea. Aţi petrecut doar o săptămână împreună. Nu este la fel ca relaţia ta cu Maria, adăugă el, referindu-se la fosta soţie a lui Jeremy. Nu uita că am cunoscut-o şi eu pe Maria, mult mai bine decât o cunoşti tu pe Lexie, dar totuşi n-am avut impresia că o cunoşteam suficient de bine cât să mă căsătoresc cu ea.

Jeremy scoase hârtiile şi le puse înapoi pe birou, reamintindu-şi că Alvin o cunoscuse pe Maria dinaintea lui şi că rămăseseră prieteni.

— Şi?

— Şi? Şi ce se întâmpla dacă făceam treaba asta? Ce se întâmpla dacă veneam la tine şi îţi spuneam că am cunoscut o femeie grozavă, că voi renunţa la cariera mea, că îmi voi abandona prietenii şi familia şi că mă voi muta în sud ca să mă căsătoresc cu ea? Aşa cum era fetişoara aia… cum o chema… Rachel?

Rachel lucra la restaurantul bunicii lui Lexie, şi Alvin îi făcuse avansuri în timpul scurtei sale vizite la Boone Creek, mergând până acolo încât să o invite la New York.

— Spuneam că mă bucur pentru tine.

— Mai lasă-mă! Nu-ţi aduci aminte ce ai spus când mă gândeam să mă căsătoresc cu Eva?

— Îmi aduc aminte. Dar situaţia de acum e diferită.

— O, da, înţeleg. Pentru că eşti mai matur decât mine.

— Asta, dar şi faptul că Eva nu era tocmai genul de persoană dispusă să se căsătorească.

Asta era adevărat, recunoscu Alvin. În timp ce Lexie era o bibliotecară dintr-un orăşel din sud, o persoană care spera să-şi întemeieze un cămin, Eva era o tipă care făcea tatuaje în Jersey City. Majoritatea tatuajelor de pe braţele lui Alvin erau opera ei, şi cea mai mare parte a piercingurilor din urechile lui tot ea le făcuse, astfel că acesta arăta ca un individ recent eliberat din închisoare. Nimic din toate astea nu-l deranjase pe Alvin, însă faptul că Eva locuia cu iubitul ei, despre care ea uitase să-i spună, a dus în cele din urmă la ruperea relaţiei lor.

— Chiar şi Maria crede că e o nebunie.

— I-ai spus?

— Bineînţeles că i-am spus. Discutăm despre orice.

— Mă bucur că eşti aşa de apropiat de fosta mea soţie. Dar nu este treaba ei. Şi nici a ta.

— Mă străduiesc doar să-ţi deschid ochii. Totul se petrece prea repede. Nu o cunoşti pe Lexie.

— De ce continui să afirmi asta?

— O să continui să o afirm până când vei recunoaşte în final că voi doi sunteţi, în esenţă, doi necunoscuţi.

Alvin, la fel ca toţi cei cinci fraţi mai mari ai lui Jeremy, nu învăţase când trebuia s-o lase baltă. Tipul era asemenea unui câine care avea un os, hotărî Jeremy.

— Nu e o necunoscută.

— Nu? Atunci care este al doilea ei prenume?

— Poftim?

— M-ai auzit bine. Spune-mi al doilea nume al lui Lexie.

Jeremy strânse din ochi.

— Ce are asta de-a face cu restul?

— Nimic. Dar, dacă ai de gând să te căsătoreşti cu ea, nu crezi că ar fi cazul să fii în stare să răspunzi la această întrebare?

Jeremy deschise gura să răspundă, şi atunci îşi dădu seama că habar n-avea. Lexie nu-i spusese niciodată, şi nici el nu o întrebase. Alvin, simţind că, în sfârşit, putea discuta cu prietenul său cel naiv, forţă nota.

— Perfect, dar ce părere ai despre aceste chestiuni fundamentale? Care a fost specializarea ei în facultate? Cine erau prietenii ei de şcoală? Care este culoarea ei preferată? Îi place pâinea albă sau pâinea din făină integrală? Care e filmul sau show-ul ei de televiziune favorit? Care este autorul ei preferat? Ştii măcar câţi ani are?

— Are în jur de treizeci de ani, încercă Jeremy.

— În jur de treizeci de ani? Asta-ţi puteam spune şi eu.

— Sunt aproape sigur că are treizeci şi unu de ani.

— Eşti aproape sigur? Poţi măcar să îţi dai seama cât de ridicol pari? Nu te poţi căsători cu cineva dacă nici măcar nu ştii câţi ani are.

Jeremy deschise un alt sertar şi îl goli într-o altă cutie, ştiind că Alvin avea dreptate, dar refuzând să recunoască. În schimb, oftă adânc.

— Îmi imaginam că erai fericit că am găsit, în sfârşit, pe cineva, zise el.

— Mă bucur pentru tine. Dar nu mi-am închipuit că ai să te muţi din New York şi ai să iei hotărârea de a te căsători cu ea. Am crezut că glumeai. Ştii că sunt de părere că e o femeie minunată. Chiar este, şi dacă vei mai fi la fel de serios în privinţa ei într-un an sau doi, te voi târî chiar eu la altar. Pur şi simplu grăbeşti lucrurile, şi nu are niciun rost să o faci.

Jeremy se întoarse spre fereastră; dincolo de geam vedea cărămizile cenuşii, acoperite cu funingine, care încadrau ferestrele dreptunghiulare ale clădirii învecinate. Imagini neclare se derulau dincolo de ele: o doamnă vorbea la telefon, un bărbat înfăşurat într-un prosop se îndrepta spre baie, o altă femeie călca în timp ce se uita la televizor. Câtă vreme locuise acolo, abia dacă le adresase câte un salut.

— E însărcinată, zise el în cele din urmă.

Pentru o clipă, Alvin îşi imagină că nu auzise bine. Abia când observă expresia de pe chipul prietenului său, înţelese că Jeremy vorbea serios.

— E însărcinată?

— E fetiţă.

Alvin căzu brusc pe pat, ca şi cum, dintr-odată, nu l-ar mai fi ţinut picioarele.

— De ce nu mi-ai spus?

Jeremy ridică din umeri.

— Ea m-a rugat să nu spun nimănui deocamdată. Aşa că păstrează, te rog, secretul.

— Mda, zise Alvin uluit. Sigur.

— Şi încă ceva.

Alvin ridică ochii.

Jeremy se întinse şi îşi puse mâna pe umărul său.

— Aş vrea să fii cavalerul meu de onoare.

Cum se întâmplase?

A doua zi, pe când cutreiera prin FAO Schwarz^[1] împreună cu Lexie, care studia totul cu atenţie, el încă se mai chinuia să răspundă la acea întrebare. Nu la partea cu sarcina; aceea fusese o noapte pe care avea să şi-o amintească probabil de-a pururi. Deşi făcuse pe viteazul în faţa lui Alvin, uneori se simţea de parcă ar fi fost pe punctul de a juca un rol într-o comedie romantică pe placul publicului, o comedie în care orice era posibil şi nimic nu era sigur până nu se derula genericul de final.

În definitiv, ceea ce i se întâmplase lui nu se întâmpla de obicei. De fapt, nu se întâmpla aproape niciodată. Cine călătoreşte spre un orăşel cu scopul să scrie un articol pentru Scientific American şi cunoaşte o bibliotecară de provincie de care se îndrăgosteşte lulea în doar câteva zile? Cine hotărăşte să lase în urmă o şansă la un post de televiziune şi viaţa din New York City ca să se mute la Boone Creek, Carolina de Nord, un oraş care nu era nimic altceva decât un punct pe hartă?

Foarte multe întrebări în ultimele zile.

Nu că începea să aibă dubii în legătură cu ceea ce se pregătea să facă. De fapt, în timp ce o urmărea pe Lexie care scormonea prin grămezile de soldăţei şi păpuşi Bărbie, voia să-i surprindă pe nenumăraţii lui nepoţi şi nepoate cu daruri şi să facă astfel o impresie bună, se simţea mai sigur ca oricând în privinţa hotărârii sale. Jeremy zâmbi, văzând deja cu ochii minţii stilul de viaţă în care era pe punctul să se vâre. Cine tihnite, plimbări romantice, glume şi îmbrăţişări în faţa televizorului. Lucruri grozave, lucruri care te făceau să simţi că viaţa merita trăită. Nu era atât de naiv încât să creadă că n-aveau să apară şi divergenţe, dar nu avea nicio îndoială că aveau să treacă peste toate cu bine, înţelegând în final că erau perechea perfectă. În linii mari, viaţa avea să fie minunată.

Dar, când Lexie îi dădu un ghiont, încercând să-l scoată din starea de visare, Jeremy se pomeni uitându-se la un alt cuplu care stătea lângă o grămadă de animale de pluş. Era chiar imposibil să nu îi observi pe cei doi. Aveau cam în jur de treizeci de ani şi erau îmbrăcaţi extravagant; el avea aerul unui director la o bancă de investiţii sau al unui avocat, pe când soţia sa arăta ca o persoană care îşi petrecea toate după-amiezile la Bloomingdale’s^[2]. Erau împovăraţi de şase sacoşe de la alte şase magazine. Diamantul de pe degetul ei era de mărimea unei bile de la jocul Marble, cu mult mai mare decât inelul de logodnă pe care el tocmai îl cumpărase pentru Lexie. Jeremy îi privea, convins că de obicei într-o asemenea ieşire luau cu ei o bonă, pur şi simplu păreau total dezorientaţi cu privire la ceea ce trebuiau să facă.

Copilul din cărucior ţipa, genul de urlet pătrunzător care zgâria urechile trecătorilor şi-i făcu să se oprească pentru o clipă din drum. Exact în acelaşi moment, fratele mai mare, care părea să fi avut vreo patru ani, începu să ţipe şi mai tare şi, brusc, se trânti la pământ. Părinţii aveau întipărite pe faţă panica şi şocul, asemenea unor soldaţi aflaţi sub focul inamic, şi era imposibil să nu le observi cearcănele de sub ochi şi chipurile palide. În ciuda aspectului impecabil, erau în mod clar la capătul puterilor. În cele din urmă, mama eliberă fetiţa din cărucior şi o luă în braţe, în timp ce soţul se aplecă înspre ea şi mângâie fetiţa pe spate.

— Nu vezi că încerc să o potolesc? se răsti ea. Ocupă-te de Elliot!

Pus la punct, bărbatul se aplecă spre fiul care dădea din picioare şi lovea podeaua, făcând-o pe mamă să-şi iasă cu totul din fire.

— Încetează cu urlatul ăsta imediat! zise soţul cu asprime, făcând semn cu degetul.

„Da, sigur, îşi zise Jeremy. De parcă asta are să-l liniştească.“

Între timp, Elliot se împurpurase la faţă tot zvârcolindu-se pe jos.

Până şi Lexie încetase să mai caute şi îşi îndreptase atenţia către cuplu. Jeremy se gândi că era ca şi cum te-ai fi uitat la o femeie care îşi tundea peluza în bikini, genul de spectacol imposibil de ignorat. Fetiţa ţipa, Elliot ţipa, soţia ţipa la tată să facă ceva, tata ţipa şi el, susţinând că se străduia.

Se adunase o mulţime de oameni, încercuind familia fericită. Femeile păreau a-i urmări cu un amestec de recunoştinţă şi compasiune: mulţumite că nu li se întâmpla lor, dar ştiind – foarte probabil din experienţă – exact prin ceea ce trecea un cuplu tânăr. Bărbaţii, pe de altă parte, păreau să nu dorească altceva decât să meargă cât mai departe posibil de zgomot.

Elliot îşi lovi capul de podea şi începu să ţipe şi mai tare.

— Hai să mergem! rosti scurt mama, în cele din urmă.

— Nu vezi că asta încerc să fac? se răsti tatăl.

— Ridică-l!

— Încerc! strigă el exasperat.

Elliot nu voia ca tatăl lui să intervină. În cele din urmă, când acesta îl înşfăcă, Elliot începu să se mişte ca un şarpe mânios. Îşi bălăngănea capul dintr-o parte în alta şi dădea necontenit din picioare. Pe fruntea tatălui începură să se formeze broboane de transpiraţie în timp ce chipul i se schimonosea de efort. Pe de altă parte, Elliot părea să se mărească, devenind parcă un Hulk^[3] în miniatură care se umfla de furie.

În cele din urmă, părinţii izbutiseră să plece, împovăraţi de sacoşele de cumpărături, împingând căruciorul şi reuşind să nu-i lase din mână pe cei doi copii. Mulţimea se despărţi în două, de parcă Moise s-ar fi apropiat de Marea Roşie, şi, în final, familia se făcu nevăzută, în timp ce urletele care se stingeau încet rămâneau singura dovadă a prezenţei lor acolo.

Mulţimea începu să se împrăştie. Cu toate acestea, Jeremy şi Lexie rămaseră încremeniţi locului.

— Bieţii oameni, zise Jeremy întrebându-se dintr-odată dacă aşa avea să fie viaţa lui de cuplu peste câţiva ani.

— Mie-mi spui, aprobă Lexie, temându-se parcă de acelaşi lucru.

Jeremy continuă să se uite, ascultând până când plânsetul încetă în cele din urmă. Probabil că familia părăsise magazinul.

— Copilul nostru nu va face niciodată asemenea crize, spuse Jeremy.

— Niciodată. Cu voia ei sau fără să-şi dea seama, Lexie îşi aşezase mâna pe abdomen. Ăsta categoric nu era normal.

— Şi părinţii păreau să nu aibă habar cât de mult greşeau, zise Jeremy. L-ai văzut pe el cum încerca să discute cu fiul său? Parcă era în sala de consiliu.

— Ridicol, dădu Lexie din cap, aprobator. Şi modul în care se răsteau unul la celălalt? Copilaşii simt tensiunea. Nu-i de mirare că părinţii nu reuşeau să-i stăpânească.

— Parcă habar nu aveau ce să facă.

— Nu cred că ştiau.

— Cum e posibil?

— Poate că sunt prea implicaţi în propriile existenţe ca să mai aibă timp şi de copiii lor.

Jeremy, încă nemişcat, urmări cum şi ultimele persoane din mulţime dispăreau.

— Categoric nu era normal, veni el din nou cu ideea.

— Tocmai asta îmi închipuiam şi eu.

De acord, aşa e, ei se amăgeau. În adâncul sufletului, Jeremy ştia, Lexie ştia, dar era mai simplu să pretindă că ei n-aveau să se confrunte niciodată cu o situaţie asemănătoare cu cea la care tocmai fuseseră martori. Pentru că ei aveau de gând să fie mai pregătiţi. Mai dedicaţi. Mai îngăduitori şi mai răbdători. Mai iubitori.

Şi fetiţa… ei bine, o să crească în atmosfera pe care el şi Lexie o vor crea. Nu exista nicio îndoială în privinţa asta. Ca sugar, va dormi toată noaptea, iar când va începe să umble, ea îi va încânta cu primele cuvinte rostite şi cu abilităţile sale motrice peste nivelul mediu. Va explora cu aplomb tărâmurile periculoase ale adolescenţei, va sta deoparte de droguri şi va strâmba din nas la filmele interzise tinerilor sub optsprezece ani. Până când va pleca de acasă, va fi politicoasă şi manierată; ar fi primit calificative suficient de bune ca să fie acceptată la Harvard, ar fi campioană naţională la înot, plus că ar mai găsi pe urmă destulă vreme pentru a lucra pe timpul verilor ca voluntar pentru Habitat for Humanity.

Jeremy se agaţă de această imagine până când umerii i se prăbuşiră. În ciuda faptului că nu avea niciun fel de experienţă la capitolul educării copiilor, ştia că nu putea fi atât de simplu. În plus, mai era mult până atunci.

O oră mai târziu, stăteau pe bancheta din spate a unui taxi, blocaţi în trafic, în drum spre Queens. Lexie răsfoia un exemplar achiziţionat de curând din What to Expect When You’re Expecting^[4], în timp ce Jeremy urmărea lumea de dincolo de geamurile maşinii. Era ultima lor noapte în New York – o ducea pe Lexie să-i cunoască familia –, şi părinţii săi puneau la cale o mică petrecere la casa lor din Queens. Mică, fără îndoială, era un termen relativ; cu cinci fraţi şi soţiile lor şi nouăsprezece nepoate şi nepoţi, casa avea să fie plină până la refuz, cum era de cele mai multe ori. Chiar dacă Jeremy aştepta momentul cu nerăbdare, nu reuşea să-şi abată gândurile de la cuplul pe care tocmai îl văzuseră. Păreau foarte… normali. Cu excepţia faptului că erau la capătul puterilor, cum s-ar zice. Se întrebă dacă el şi Lexie aveau să ajungă tot la fel sau dacă ei, într-un fel sau altul, urmau să fie scutiţi de aşa ceva.

Poate că Alvin avusese dreptate. Cel puţin parţial. Cu toate că o adora pe Lexie – şi era convins că o adora, în caz contrar nu ar fi făcut o cerere în căsătorie –, Jeremy nu putea pretinde că o cunoştea cu adevărat. Pur şi simplu, nu avuseseră timp să se cunoască mai bine, şi, cu cât se gândea mai mult, cu atât mai mult credea că ar fi fost minunat pentru el şi pentru Lexie să fi avut şansa de a fi pentru o bucată de vreme un cuplu obişnuit. El mai fusese căsătorit, aşa că ştia că era nevoie de timp pentru a te deprinde să trăieşti cu o altă persoană. Să te obişnuieşti cu ciudăţeniile ei, ca să zicem aşa. Toată lumea are ciudăţenii, dar, până cunoşti cu adevărat o persoană, acestea tind să fie ascunse. Se întrebă care erau ciudăţeniile lui Lexie. De exemplu, ce se întâmpla dacă ea dormea cu una dintre măştile acelea verzi care se presupunea că ţineau ridurile la distanţă? Ar fi cu adevărat fericit trezindu-se şi văzând-o astfel în fiecare dimineaţă?

— La ce te gândeşti? întrebă Lexie.

— Cum?

— Am întrebat la ce te gândeşti. Ai o expresie ciudată.

— La nimic.

Ea îl privi.

— La nimic important sau la nimic-nimic?

El se întoarse cu faţa spre ea, încruntându-se.

— Care este al doilea prenume al tău?

În decursul următoarelor minute, Jeremy parcurse seria de întrebări pe care Alvin le sugerase şi află următoarele: al doilea prenume era Marin, se specializase în engleză, cea mai bună prietenă din facultate se numea Susan, culoarea ei preferată era roşu-închis, prefera pâinea din făină integrală, îi plăcea să urmărească la televizor Trading Spaces,^[5] considera că Jane Austen era fantastică şi, în realitate, împlinea treizeci şi doi de ani pe 13 septembrie.

Şi cu asta, basta.

Jeremy se lăsă pe spate mulţumit, în timp ce Lexie răsfoia în continuare cartea. De fapt, nu o citea, ci doar trecea uşor peste pasaje, ici-colo, în speranţa că avea să găsească un început promiţător, dacă se putea numi aşa. Jeremy se întrebă dacă făcuse ceva asemănător atunci când avusese de învăţat în timpul facultăţii.

Aşa cum insinuase Alvin, Jeremy nu cunoştea într-adevăr multe lucruri care aveau legătură cu ea. Dar, în acelaşi timp, ştia foarte multe. Ca unic copil, Lexie crescuse în Boone Creek, Carolina de Nord. Părinţii ei muriseră într-un accident de automobil când ea era mică, aşa că fusese crescută de bunicii din partea mamei, Doris şi… şi… Hotărî că trebuia să o întrebe numele bunicului. Oricum, urmase facultatea la Universitatea Carolina de Nord, în Chapel Hill, fusese îndrăgostită de un tip numit Avery şi, oricât ar părea de ciudat, locuise în New York City timp de un an, unde lucrase ca intern la biblioteca NYU. Avery sfârşise prin a o înşela, aşa că ea se întorsese acasă, devenind bibliotecar-şef în Boone Creek, aşa cum fusese şi mama ei înainte de a-şi da duhul. Puţin mai târziu, se îndrăgostise de cineva la care făcea aluzie în mod vag numindu-l Domnul Renaştere, dar acesta părăsise oraşul fără niciun regret. Din momentul acela, dusese o viaţă liniştită, întâlnindu-se, când şi când, cu ajutorul de şerif local, până când a apărut Jeremy. Şi să nu uităm: Doris – care deţinea un restaurant în Boone Creek – pretindea că avea puteri paranormale, inclusiv capacitatea de a prezice sexul copiilor, ceea ce explică faptul că Lexie ştia că urma să aibă o fetiţă.

Toată lumea din Boone Creek, recunoscu el, cunoştea aceste lucruri. Dar ştiau, pe lângă toate astea, că îşi dădea părul după ureche ori de câte ori se enerva? Sau că era o bucătăreasă minunată? Sau că, atunci când avea nevoie de o pauză, îi plăcea să se retragă la o cabană de lângă farul Cape Hatteras, unde se căsătoriseră părinţii ei? Sau că, în afară că era şi inteligentă, şi frumoasă, că avea ochii violeţi şi faţa ovală, puţin exotică, şi păr negru, înţelesese perfect încercările lui stângace de a o cuceri în dormitor? Îl încânta faptul că Lexie nu-l lăsa să scape cu una, cu două, spunea tot ce avea pe suflet şi i se opunea cu dârzenie când considera că greşea. Reuşea cumva să facă toate lucrurile acelea degajând totodată farmec şi feminitate – care erau subliniate de un accent sudic pasional. Dacă mai punem la socoteală faptul că era de-a dreptul uluitoare în jeanşi strâmţi, Jeremy se îndrăgostise lulea.

Dar în ceea ce-l privea pe el? Ce putea afirma ea că ştia despre Jeremy? Majoritatea lucrurilor esenţiale, se gândi el. Că se născuse în Queens, fiind cel mai mic dintre cei şase copii ai unei familii irlandezo-italiane, şi că odinioară intenţionase să devină profesor de matematică, dar îşi dăduse seama că se pricepea la scris şi sfârşise prin a deveni editorialist pentru Scientific American, unde dezvăluia adesea, ca să zicem aşa, supranaturalul. Că fusese căsătorit cu ceva ani în urmă cu o femeie pe nume Maria, care îl părăsise într-un final, după ce, ca rezultat al nenumăratelor drumuri făcute la o clinică de fertilitate, aflaseră că Jeremy era, din punct de vedere medical, incapabil să zămislească un copil. Că, după aceea, îşi petrecuse foarte mulţi ani cutreierând barurile şi întâlnindu-se cu nenumărate femei, dar străduindu-se să evite relaţiile serioase, ca şi cum în subconştient ar fi ştiut că nu putea fi un soţ bun. Că la vârsta de treizeci şi şapte de ani se dusese la Boone Creek să investigheze apariţia periodică a luminilor fantomatice din cimitirul oraşului, sperând să obţină astfel invitaţia de a participa la o dezbatere la Good Morning America[6], dar constatase că îşi petrecea cea mai mare parte din timp gândindu-se la Lexie. Petrecuseră împreună patru zile încântătoare, urmate de o discuţie aprinsă, şi, cu toate că revenise la New York, înţelesese că nu-şi putea imagina viaţa fără ea, aşa că revenise să i-o dovedească şi ei. Drept răspuns, ea îi aşezase mâna pe abdomenul ei, iar el devenise, în sfârşit, încrezător – cel puţin, când era vorba despre miracolul sarcinii şi despre şansa la paternitate, lucruri pe care el nu le considerase niciodată posibile.

Zâmbi, gândindu-se că era o poveste destul de bună. Poate chiar îndeajuns de bună pentru un roman.

Problema era că, oricât încercase să reziste farmecelor lui, şi ea se îndrăgostise de el. Aruncându-şi o privire spre ea, Jeremy se întrebă de ce. Nu că se considera antipatic, dar care era oare lucrul acela care atrăgea doi oameni unul spre celălalt? În trecut, Jeremy scrisese numeroase articole despre principiul atracţiei, şi putea discuta despre rolul feromonilor, al dopaminei şi al instinctelor biologice, dar nimic din toate acestea nu explicau nici pe departe ceea ce simţea el pentru Lexie. Sau modul în care ea ţinea la el. Nici el nu-şi putea explica. Ştia doar că se potriveau cumva şi că el se simţea ca şi cum şi-ar fi petrecut cea mai mare parte a vieţii călătorind pe un drum care dusese inexorabil spre ea.

Era o viziune romantică, chiar poetică, iar Jeremy nu fusese niciodată înclinat spre idei poetice. Poate că exista un alt motiv care îl făcea să-şi dea seama că ea era aceea. Pentru că ea îi deschisese mintea spre senzaţii şi idei noi. Dar, indiferent de motiv, în timp ce călătorea în maşină cu fermecătoarea lui viitoare mireasă, era mulţumit cu orice li s-ar fi putut întâmpla în viitor.

Jeremy întinse mâna după mâna ei.

Oare chiar conta, la urma urmei, că îşi abandona căminul din New York şi că îşi amâna planurile legate de carieră ca să se mute la capătul pământului? Sau că era pe punctul de a începe un an în care trebuia să planifice o nuntă, să-şi întemeieze un cămin şi să se pregătească pentru un copilaş?

Cât de greu putea fi?

DOI

Jeremy o ceruse în căsătorie când se aflau pe Empire State Building de Ziua îndrăgostiţilor.

Ştia că era un clişeu, dar nu cumva toate cererile în căsătorie aveau ceva dintr-un clişeu? La urma urmei, existau foarte multe modalităţi în care putea să facă asta. Putea să o facă stând jos, în picioare, în genunchi sau culcat. Putea fi la masă sau nu, acasă sau în altă parte, cu sau fără lumânări, vin, răsărituri de soare, apusuri sau orice ar fi putut fi considerat cât de cât romantic. Undeva, cândva, Jeremy ştia că un tip oarecare le făcuse deja pe toate, aşa că nu prea mai avea rost să se neliniştească dacă ea avea să fie sau nu dezamăgită. El ştia, fără îndoială, că unii bărbaţi mergeau până în pânzele albe – reclamă aeriană, panouri, inelul descoperit printre gunoaie. Dar el era aproape convins că Lexie nu era genul care să pretindă originalitate totală. În plus, vederea Manhattanului îţi tăia răsuflarea, aşa că, atâta timp cât nu uitase esenţialul – motivul pentru care dorea să-şi petreacă restul vieţii cu ea, oferirea inelului şi cererea în căsătorie –, Jeremy îşi închipuia că le rezolvase pe toate.

În definitiv, nu era cu adevărat o surpriză. Nu discutaseră concret despre momentul acela dinainte, dar faptul că el se muta la Boone Creek, împreună cu diversele frânturi de conversaţie la persoana întâi plural din ultimele săptămâni, nu lăsa nicio îndoială că momentul se apropia. Ca, de pildă, în: „Trebuie să cumpărăm un coş pentru copii să-l aşezăm lângă patul nostru“ sau „Trebuie să-i vizităm pe părinţii tăi“. De vreme ce Jeremy nu ripostase la auzul acelor afirmaţii, se putea spune că Lexie deja îl ceruse oarecum în căsătorie.

Totuşi, chiar dacă evenimentul nu era o surpriză totală, Lexie a fost în mod evident emoţionată. Primul ei impuls, după ce şi-a încolăcit braţele în jurul lui şi l-a sărutat, a fost să o sune pe Doris s-o pună la curent, conversaţie care a durat douăzeci de minute. El bănuia că ar fi trebuit să se aştepte la aşa ceva – nu că îl deranjase. Deşi părea foarte calm, faptul că ea acceptase într-adevăr să-şi petreacă restul vieţii cu el era copleşitor.

Iar acum, după aproape o săptămână, se aflau într-un taxi în drum spre casa părinţilor lui, iar el era atent la inelul de pe degetul ei. A fi logodit, spre deosebire de a-şi da întâlnire, era Următorul Pas Important, unul de care majoritatea bărbaţilor, printre care şi Jeremy, se bucurau într-o oarecare măsură. El putea, de pildă, să facă anumite lucruri cu Lexie, lucruri care, în general, erau interzise pentru oricine altcineva din lume. Cum ar fi să se sărute. De exemplu, chiar în clipa aceea, se putea lăsa pe bancheta din spate să o sărute. Mai mult ca sigur ea nu s-ar supăra. Probabil că ar fi chiar încântată. „Încearcă asta cu o necunoscută, şi vezi cât de departe poţi ajunge“, se gândi Jeremy. Acest gând îi dădea şi mai multă încredere, simţind că procedase cum trebuia.

Lexie, pe de altă parte, se uita pe geam şi părea preocupată.

— Este ceva în neregulă? întrebă el.

— Ce se întâmplă dacă nu mă plac?

— Te vor îndrăgi. Cum să nu te îndrăgească? Şi, mai mult decât atât, te-ai bucurat de un prânz minunat cu mama mea, nu? Ai spus că v-aţi plăcut una pe alta.

— Ştiu, zise ea, nepărând însă prea convinsă.

— Atunci care e problema?

— Şi dacă ei îşi imaginează că vreau să te îndepărtez de ei? întrebă ea. Şi dacă mama ta a vrut doar să pară drăguţă, dar în adâncul sufletului ei are resentimente?

— Nici pomeneală, zise el. Şi, te rog nu-ţi mai face atâtea griji. În primul rând, nu mă îndepărtezi. Plec din New York pentru că prefer să fiu cu tine, şi ei ştiu asta. Crede-mă, sunt bucuroşi. Mama mea mă bate la cap de mulţi ani să mă recăsătoresc.

Lexie îşi strânse buzele, gândindu-se la vorbele lui.

— Foarte bine, zise ea. Dar totuşi, încă nu vreau ca ei să ştie că sunt însărcinată.

— De ce nu?

— Îşi vor face o impresie greşită.

— Ştii că vor afla oricum.

— Ştiu, dar nu trebuie să fie astă-seară, nu? Să-i lăsăm să mă cunoască mai întâi. Dă-le şansa să se obişnuiască cu ideea că ne vom căsători. E o surpriză destul de mare pentru o singură seară. Ne vom ocupa de restul mai târziu.

— Sigur, zise el. Cum vrei, continuă fraza, lăsându-se pe spate. Dar, să ştii, chiar dacă se va afla, nu ai de ce să-ţi faci griji.

Ea clipi de câteva ori.

— Cum s-ar putea afla? Nu-mi spune că deja le-ai povestit.

Jeremy clătină din cap.

— Nu, bineînţeles că nu. Este posibil să-i fi pomenit lui Alvin.

— I-ai spus lui Alvin? întrebă ea, albindu-se la faţă.

— Îmi pare rău. Pur şi simplu, mi-a scăpat. Dar nu-ţi face griji, nu va spune nimănui.

Ea ezită înainte de a da, în sfârşit, din cap aprobator.

— Bine.

— Nu se va mai întâmpla, zise Jeremy întinzându-se după mâna ei. Şi nu are rost să te stresezi.

Ea schiţă un zâmbet forţat.

— E uşor pentru tine să o spui.

Lexie se întoarse din nou spre geam. Ca şi cum n-ar fi fost deja îndeajuns de stresată, acum mai avea şi asta pe cap. Era chiar atât de greu să păstrezi un secret?

Lexie ştia că Jeremy nu avea intenţii rele şi că Alvin urma să fie discret, dar nu aceea era problema. Problema era că Jeremy nu prea înţelegea cum ar putea privi familia lui genul acela de veste. Era convinsă că erau nişte oameni foarte rezonabili – mama sa părea destul de drăguţă – şi se îndoia că avea s-o acuze că ar fi o târfă, dar totuşi, însuşi faptul că se căsătoreau atât de repede urma să ridice întrebări. Nu avea nicio îndoială în acest sens. Tot ce trebuia să facă era să privească problema din perspectiva lor. În urmă cu şase săptămâni, ea şi Jeremy nici măcar nu se întâlniseră, şi acum – după nebunia nebuniilor – erau în mod oficial logodiţi. Asta era îndeajuns de şocant.

Dar dacă ar afla că era însărcinată?

Ei bine, în sfârşit, ar înţelege. Aveau să-şi imagineze că acela era singurul motiv pentru care Jeremy se căsătorea cu ea. În loc să-l creadă pe Jeremy atunci când avea să susţină că o iubea, se vor mulţumi să dea din cap şi să spună: „Asta e frumos“. Dar îndată ce Jeremy şi Lexie plecau, putea pune rămăşag că aveau să se strângă laolaltă pentru a discuta problema. Ei erau o familie, o familie de modă veche, închegată, care se reunea de câteva ori pe lună. Nu-i spusese el asta? Ea nu era naivă. Şi despre ce discuta familia? Familie! Bucurii, tragedii, dezamăgiri, succese… Familiile închegate îşi împărtăşeau toate astea. Dar dacă lui Jeremy urma să-i scape iar, ea ştia ce avea să se întâmple. În loc de logodnă, aveau să discute despre sarcina ei, întrebându-se cu voce tare dacă Jeremy îşi dădea într-adevăr seama ce făcea. Sau, mai rău, să susţină că ea îl prinsese probabil în capcană.

Se putea înşela, bineînţeles. Poate că aveau să fie cu toţii încântaţi. Poate că găseau întreaga situaţie absolut rezonabilă. Sau poate credeau că logodna şi sarcina nu aveau nicio legătură una cu cealaltă, pentru că acesta era purul adevăr. Şi poate că ea urma să-şi fluture, pur şi simplu, braţele şi să zboare tot drumul spre casă.

Ea nu dorea să aibă probleme cu rudele prin alianţă. De acord, în principiu, nu se putea face nimic în privinţa lor, dar nu era dornică să înceapă cu stângul.

În plus, oricât ar fi vrut să nu o recunoască, dacă ar fi în locul familiei lui Jeremy, şi ea ar fi sceptică. Căsătoria era un pas important pentru orice cuplu, ca să nu mai vorbim despre un cuplu în care partenerii nu se cunoşteau mai deloc unul pe celălalt. Cu toate că mama lui Jeremy nu o pusese la zid, Lexie simţise totuşi cum o analizase din cap până-n picioare pe măsură ce se cunoşteau, aşa cum ar face orice mamă cumsecade. Lexie fusese în cea mai bună formă, şi, la final, mama lui Jeremy o îmbrăţişase şi o sărutase de rămas-bun.

Un semn bun, recunoscu Lexie. Sau un început bun, oricum. Membrii familiei aveau nevoie de timp să o accepte pe deplin ca pe una de-a lor. Spre deosebire de restul nurorilor, Lexie nu avea să fie prin preajmă în weekenduri, aşa că urma probabil o perioadă de probă, până când timpul avea să dovedească faptul că Jeremy nu făcuse o greşeală. Cel puţin un an sau doi, poate chiar mai mult. Îşi închipuia că ar putea grăbi procesul trimiţând periodic scrisori şi dând telefoane…

„Fii atent, se gândi ea. Cumpără articole de papetărie.“

Cu toate acestea, dacă era să fie pe deplin sinceră, până şi ea era puţin şocată de rapiditatea cu care se mişcau lucrurile. El era într-adevăr îndrăgostit? Dar ea? Îşi pusese zilnic acele întrebări de nenumărate ori în decursul ultimelor săptămâni, şi mereu îi veneau în minte aceleaşi răspunsuri. Da, era însărcinată, şi da, era copilul lui, dar ea nu ar fi acceptat să se căsătorească cu el dacă n-ar fi crezut că aveau să fie fericiţi împreună.

Şi aveau să fie fericiţi. Nu-i aşa?

Se întrebă dacă Jeremy îşi pusese vreodată întrebări în legătură cu modul rapid în care toate lucrurile păreau să se întâmple. Probabil, socoti ea. Era imposibil să nu-şi pună asemenea întrebări. Dar el părea mult mai relaxat decât ea, iar ea se întreba de ce. Poate pentru că el mai fusese căsătorit sau poate pentru că el fusese cel care o urmărise în timpul săptămânii petrecute la Boone Creek. Dar, indiferent de motiv, el se arătase mereu mai sigur decât ea în privinţa relaţiei lor, ceea ce era ciudat, de vreme ce el însuşi se autodeclarase sceptic.

Lexie se uită în treacăt la el, observându-i părul negru şi ondulat şi fiind încântată de ceea ce vedea. Îşi aminti că i se păruse atrăgător încă din prima clipă în care îl văzuse. Ce spusese Doris despre el după ce îl întâlnise prima dată? „Nu e aşa cum îţi închipui tu.“

„Ei bine, se gândi ea, o să-mi dau seama, nu-i aşa?“

Erau ultimii sosiţi. Lexie era în continuare stresată în timp ce se apropia de uşă şi se opri pe treptele din faţă.

— Te vor îndrăgi, o linişti el. Ai încredere în mine.

— Rămâi aproape, bine?

— Unde altundeva aş putea să fiu?

Nu a fost nici pe departe atât de rău pe cât se temuse Lexie că putea fi. De fapt, ea a părut mai mult decât stăpână pe situaţie, aşa că, în ciuda promisiunii lui Jeremy de a rămâne aproape, acesta s-a trezit stând pe veranda din spate, bâţâindu-se de pe un picior pe altul, cu braţele încrucişate, în încercarea de a se proteja de răcoarea din aer, în timp ce îşi urmărea tatăl fâţâindu-se pe lângă grătar. Omului îi plăcea să se ocupe de grătar; vremea de afară nu fusese niciodată un impediment. Când era copil, Jeremy îl văzuse îndepărtând efectiv zăpada de pe grătar şi făcându-se nevăzut în viscol, numai ca să reapară în casă peste o jumătate de oră cu un platou de friptură şi cu sprâncenele acoperite de un strat de gheaţă.

Cu toate că Jeremy ar fi preferat să stea în casă, mama sa îi spusese să-i ţină companie tatălui său – ăsta era modul prin care-i cerea de fapt să se asigure că tatăl lui se simţea bine. În urmă cu doi ani, suferise un atac de cord, şi, cu toate că se jura că nu răcise niciodată, ea îşi făcea griji din pentru el. S-ar fi ocupat ea de grătar, dar, cu treizeci şi cinci de persoane înghesuite într-un spaţiu atât de mic, locul părea o casă de nebuni. Ea avea patru oale care fierbeau pe sobă, fraţii lui ocupaseră toate locurile din camera de zi, iar nepoţii şi nepoatele erau goniţi fără întrerupere din camera de zi înapoi la subsol. Aruncând o privire pe fereastră, Jeremy se asigură că logodnica lui continua să se descurce de minune.

Logodnică. Cuvântul suna oarecum ciudat, socoti el. Nu că era ciudat să te gândeşti că aveai o logodnică, ci mai degrabă din pricina felului în care suna acest cuvânt rostit de cumnatele lui care îl repetaseră de cel puţin o sută de ori. La scurt timp după intrarea lor, înainte ca Lexie să-şi fi scos măcar jacheta, Sophia şi Anna veniseră precipitându-se spre ei, presărând practic toate propoziţiile cu acel cuvânt.

— Mult ţi-a mai trebuit ca, în sfârşit, să-ţi cunoaştem logodnica!

— Aşadar, cum vă descurcaţi tu şi logodnica ta?

— Nu crezi că logodnica ta ar vrea să bea ceva?

Pe de altă parte, fraţii săi şovăiseră şi evitaseră complet cuvântul.

— Care va să zică, tu şi Lexie, eh?

— S-a bucurat Lexie de călătoria până aici?

— Pune-mă la curent cu modul în care tu şi Lexie v-aţi cunoscut.

Probabil că era o chestiune feminină, socoti Jeremy, de vreme ce el, ca şi fraţii săi, nu foloseau acel cuvânt. Se întrebă dacă putea scrie un articol despre cuvântul acela, înainte de a decide că redactorul său avea probabil să refuze, susţinând că nu era suficient de serios pentru Scientific American. Asta venind de la un tip căruia îi plăceau articolele despre obiectele zburătoare neidentificate şi despre Bigfoot^[7]. Chiar dacă acceptase să-l lase să continue scrierea articolelor pentru revistă din Boone Creek, Jeremy nu avea să-i ducă dorul.

Jeremy îşi frecă braţele în timp ce tatăl său lovi uşor una din fripturi. Nasul şi urechile i se înroşiseră de frig.

— Vrei să-mi dai farfuria aia? Maică-ta a lăsat-o pe balustrada de acolo. Cârnaţii sunt aproape gata.

Jeremy apucă farfuria şi se răsuci spre tatăl său.

— Ştii că e cam frig aici, nu?

— Frig? Nici pe departe. În plus, cărbunii îmi ţin cald.

Tatăl său, unul dintre cei din urmă dintr-un neam pe cale de dispariţie, mai folosea cărbuni. Într-un an, cu ocazia Crăciunului, Jeremy cumpărase un grătar pentru aragaz, dar acesta o sfârşise prăfuindu-se în garaj, până când fratele său Tom întrebase, în cele din urmă, dacă îl putea lua el.

Tatăl său începu să pună cârnaţii grămadă pe farfurie.

— N-am avut ocazia să discut cu ea prea mult, dar Lexie pare să fie o tânără drăguţă.

— Aşa şi este, tată.

— Ah, mă rog, o meriţi. Pe Maria n-am plăcut-o foarte mult niciodată, zise el. Chiar de la început, mi s-a părut cam nepotrivită.

— Ar fi trebuit să-mi spui.

— Nu. Nu m-ai fi ascultat. Tu mereu le ştiai pe toate, ai uitat?

— Cum i s-a părut Lexie mamei? Ieri la prânz.

— I-a plăcut. Dar o să te cam ţină în frâu.

— Şi ăsta e un lucru bun?

— Venind din partea mamei tale? Ăsta-i aproape lucrul cel mai bun pe care l-ai putea obţine.

Jeremy zâmbi.

— Vrei să-mi dai vreun sfat?

Tatăl său puse deoparte farfuria înainte să clatine din cap.

— Nu. Tu nu ai nevoie de niciun sfat. Sunteţi maturi. Acum, tu hotărăşti singur. Şi, în plus, n-aş putea să-ţi spun prea multe. Suntem căsătoriţi de aproape cincizeci de ani, şi sunt momente când habar n-am ce o face pe mama ta să se comporte într-un fel sau altul

— E liniştitor.

— Te obişnuieşti, zise el şi îşi drese glasul. Dar, stai, poate că există un lucru pe care aş putea să ţi-l spun.

— Care?

— Două lucruri, de fapt. Numărul unu, nu o lua ca pe un atac personal dacă se va enerva. Cu toţii ne enervăm, aşa că nu te lăsa copleşit.

— Şi numărul doi?

— Sun-o pe mama ta. Mult. Plânge în fiecare zi de când a aflat că te muţi. Şi nu folosi unul dintre accentele alea sudice. Ea nu ţi-a spus, dar s-a chinuit să o înţeleagă pe Lexie uneori.

Jeremy râse.

— Promit.

— Nu a fost aşa de rău, nu? întrebă Jeremy.

Câteva ore mai târziu, erau pe drumul de întoarcere spre Plaza. Din cauză că în apartamentul lui era o dezordine de nedescris, Jeremy se îndurase să dea o grămadă de bani pentru a petrece ultima lor noapte la New York într-o cameră de hotel.

— A fost minunat. Ai o familie deosebită. Înţeleg de ce nu doreai să te muţi.

— O să-i văd câte puţin, ori de câte ori va trebui să mă prezint la revistă.

Ea încuviinţă din cap. În timp ce mergeau prin marele oraş, ea se uita la zgârie-nori şi la trafic, minunându-se de cât de mare şi de aglomerat părea totul. Cu toate că mai locuise în New York, uitase de aglomeraţie, de înălţimea clădirilor şi de zgomot. Era foarte diferit de locul unde aveau să locuiască în curând, o cu totul altă lume. Întreaga populaţie din Boone Creek era probabil mai puţin numeroasă decât locatarii unui singur bloc din New York.

— O să-ţi lipsească oraşul?

Înainte de a răspunde, el se uită pe geam.

— Puţin, recunoscu el. Dar tot ce mi-am dorit mereu se află în sud.

Şi, după o ultimă noapte minunată la Plaza, şi-au început noua lor viaţă.