„Cine a iubit vreodată, cu o dragoste care să nu fie la prima vedere?”

Capitolul 1

Anglia, 1806

Draga mea domnişoară Mardi, sper că mă veţi ierta pentru că am fost destul de trufaş încât să mă adresez dumneavoastră într-o asemenea manieră neconvenţională…

— Aşadar, spuneţi-mi, vă rog, domnişoară Wickersham, aveţi experienţă?

De undeva dintr-un colţ îndepărtat al somptuosului conac în stil iacobin răzbătu un trosnet înspăimântător. Chiar dacă majordomul corpolent care conducea interviul tresări vizibil, iar menajera care stătea cu o atenţie încordată lângă măsuţa pentru ceai scoase un ţipăt ascuţit, Samantha refuză să-şi permită măcar să clipească.

În schimb, scoase un teanc îngrijit de hârtii din buzunarul lateral al valizei din piele tăbăcită care se afla la picioarele ei şi i le întinse.

— Sunt sigură că veţi găsi potrivite scrisorile mele de recomandare, domnule Beckwith.

Deşi era ora prânzului, lumina din modestul salon pentru micul dejun era difuză. Razele soarelui pătrundeau printre crăpăturile dintre draperiile grele de catifea, împletindu-se în ţesătura bogată, de un roşu rubiniu, a covorului turcesc. Lumânările de ceară împrăştiate pe câteva mese făceau să danseze umbre tremurătoare pe la colţuri. În încăpere se simţea un miros de mucegai şi de aer închis, de parcă nu mai fusese aerisită de ani întregi. Dacă nu ar fi lipsit ornamentele negre mortuare de la ferestre şi de pe oglinzi, Samantha ar fi jurat că un membru foarte drag al familiei murise de curând.

Majordomul luă hârtiile din mâna ei acoperită de o mănuşă albă şi le desfăcu. Cum menajera îşi întinse gâtul lung pentru a privi peste umărul lui, Samantha nu putu decât să se roage ca lumina slabă să îi vină în ajutor, împiedicându-i să cerceteze prea amănunţit semnăturile mâzgălite. Doamna Philpot era o femeie frumoasă, a cărei vârstă nu o putea stabili, pe atât de slabă şi de subţire, pe cât de pântecos era majordomul. Cu toate că niciun rid nu îi străbătea chipul, şuviţe argintii îi brăzdau cocul negru strâns la ceafă.

— După cum puteţi vedea, am lucrat doi ani ca guvernantă pentru Lord şi Lady Carstairs, îl informă Samantha pe domnul Beckwith, pe măsură ce acesta răsfoia pripit hârtiile. Odată ce războiul a reînceput, m-am alăturat altor câtorva guvernante care s-au oferit voluntare pentru a-i îngriji pe marinarii şi pe soldaţii care se întorceau de pe mare sau de pe front cu răni ce îi făceau neputincioşi.

Menajera nu reuşi să ascundă prea bine uşoara strângere din buze. Samantha ştia că încă mai existau persoane în societate care considerau că femeile care îi îngrijeau pe soldaţi erau puţin mai mult decât nişte însoţitoare de trupe, creaturi lipsite de modestie, care nici măcar nu ar fi roşit dacă ar fi privit goliciunea unui bărbat străin. Simţind cum fierbinţeala îi cuprindea obrajii, Samantha îşi înălţă mai mult bărbia.

Domnul Beckwith o privi cu atenţie pe deasupra ochelarilor lui cu rame din sârmă.

— Trebuie să recunosc, domnişoară Wickersham, că sunteţi puţin cam… tânără faţă de ceea ce căutam noi. O îndatorire atât de obositoare ar putea solicita prezenţa unei femei mai… mature. Poate că una dintre celelalte candidate…

Îşi întrerupse cuvintele imediat ce Samantha îşi arcui sprâncenele.

— Nu văd nicio altă candidată, domnule Beckwith, sublinie ea, ridicându-şi pe nas, cu un deget, propriii ochelari, care nu i se potriveau deloc. Dat fiind salariul generos, ba chiar extravagant, pe care îl menţionaţi în anunţul dumneavoastră, mă aşteptam să le găsesc aliniate în faţa porţilor.

Se auzi încă un trosnet, de această dată mai aproape decât celălalt. Era ca şi cum un fel de bestie uriaşă îşi croia cu greu drum spre culcuşul ei.

Doamna Philpot ocoli grăbită scaunul, într-un foşnet de jupoane scrobite.

— Mai vrei puţin ceai, draga mea?

În timp ce turna din ceainicul de porţelan, mâna începu să îi tremure atât de tare, încât ceaiul se vărsă peste marginea farfurioarei, direct în poala Samanthei.

— Mulţumesc, şopti Samantha, tamponând discret, cu mănuşa, pata care se tot întindea.

Podeaua de sub picioarele lor tremură în mod vădit – aşa cum se întâmplă şi cu doamna Philpot. Răgetul înfundat care urmă fu presărat cu un şir de blesteme, din fericire de neînţeles. Nu se mai putea nega ceea ce era evident. Cineva – sau ceva – se apropia.

Aruncând o privire îngrozită spre uşa dublă, aurită, care ducea spre încăperea alăturată, domnul Beckwith se ridică şovăind, fruntea bombată strălucindu-i din cauza picăturilor de sudoare.

— Probabil că nu este cel mai potrivit moment…

În timp ce el îi înapoia precipitat scrisorile de recomandare Samanthei, doamna Philpot îi smulse ceaşca şi farfurioara din cealaltă mână şi le aşeză la loc pe tavă, cu un zăngănit sonor.

— Beckwith are dreptate, draga mea. Va trebui să ne ierţi. Poate că ne-am grăbit prea mult…

Femeia o ridică pe Samantha în picioare şi începu să o tragă departe de uşă, în direcţia ferestrelor în stil francez, acoperite cu draperii grele, care dădeau spre terasă.

— Dar, bagajul meu! se împotrivi Samantha, aruncând valizei o privire deznădăjduită, peste umăr.

— Nu-ţi face griji, copilă, o asigură doamna Philpot, dezvelindu-şi dinţii într-un zâmbet binevoitor. Îl vom trimite pe unul dintre valeţi să ţi-o aducă la trăsura pe care ai închiriat-o.

Cum trosnetele răsunătoare şi blestemele se înteţeau, femeia îşi înfipse unghiile în lâna aspră, cafenie, a mânecii Samanthei şi o obligă să se mişte. Domnul Beckwith se năpusti pe lângă ele şi deschise brusc una dintre ferestrele înalte până la tavan, alungând întunecimea cu razele strălucitoare ale soarelui de aprilie.

Însă înainte ca doamna Philpot să o poată grăbi pe Samantha peste prag, larma misterioasă încetă.

Cei trei se întoarseră în acelaşi timp să se uite la uşile aurite din partea opusă a camerei.

Preţ de o clipă, nu se mai auzi absolut niciun sunet, în afară de ticăitul delicat al ceasului francez aurit de pe şemineu. Apoi se distinse un zgomot foarte ciudat, ca şi când cineva ar fi bâjbâit, sau chiar ar fi zgâriat, uşile. Ceva mare. Şi furios. Fără să îşi dea seama, Samantha făcu un pas înapoi; menajera şi majordomul schimbară o privire plină de înţelesuri.

Uşile zburară în lături, lovindu-se de pereţi cu o bufnitură asurzitoare. În cadrul lor nu stătea o bestie, ci un bărbat – sau ceea ce mai rămăsese dintr-unul, după ce toată poleiala eleganţei sociale fusese îndepărtată. Părul lui cu nuanţe arămii, aspru din cauza neglijării, îi cădea mult peste umeri. Umeri care aproape acopereau lăţimea pragului. O pereche de pantaloni din piele de căprioară i se strângeau pe şoldurile înguste şi îi îmbrăţişau fiecare curbă a picioarelor lungi şi a coapselor. Bărbia îi era umbrită de o barbă nerasă de câteva zile, oferindu-i chipului său un aspect de pirat. Dacă ar fi ţinut un pumnal strâns între dinţii dezgoliţi, Samantha ar fi fost tentată să o ia la goană din casă, temându-se pentru virtutea ei.

Purta ciorapi, dar nu şi cizme. O lavalieră şifonată îi atârna lejer la gât, ca şi cum cineva ar fi încercat de câteva ori să îi facă nod şi apoi renunţase, frustrat. Cămaşa de un verde pal nu era închisă şi avea jumătate dintre nasturi lipsă, lăsând la vedere o porţiune din pieptul tulburător de musculos, acoperit cu o pulbere fină de păr auriu.

Încremenit acolo, în umbra pragului, îşi înclină capul într-un unghi nefiresc, ca şi când ar fi ascultat ceva ce numai el putea auzi. Nările lui aristocratice fremătară.

Samanthei i se zburli părul pe ceafă. Nu putea să îşi alunge senzaţia că mirosul ei îl căuta, că pe ea o urmărea. Aproape reuşise să se convingă că era ridicolă, când el începu să păşească înainte cu graţia unui prădător înnăscut, îndreptându-se direct spre ea.

Dar un divan tapiţat îi stătu în cale. Chiar în momentul în care ea îşi înăbuşi un strigăt de avertizare, el se împiedică de divan şi se prăbuşi pe podea.

Mult mai rea decât căzătura în sine era felul în care zăcea, pur şi simplu, acolo, ca şi când nu ar fi avut niciun rost să se ridice. Niciodată.

Samantha nu izbuti să facă nicio mişcare, iar Beckwith alergă lângă el.

— Milord! Şi noi care credeam că vă făceaţi siesta de după-amiază!

— Îmi pare rău că vă dezamăgesc, răspunse afectat contele de Sheffield, cu vocea înăbuşită în covor. Cineva trebuie să fi uitat să mă învelească în pătuţ.

În timp ce respingea ajutorul servitorului său şi se ridica, nesigur pe picioare, razele de soare care se strecurau prin uşa deschisă îi luminară din plin chipul.

Samantha suspină.

O cicatrice proaspătă, încă roşie şi inflamată, îi pornea din colţul ochiului stâng şi îi cobora de-a lungul obrazului, într-o linie şerpuitoare şi crestată care îi întindea pielea din jur. Acela fusese cândva chipul unui înger, având acea frumuseţe masculină specifică numai prinţilor şi serafimilor. Însă de-acum înainte avea să poarte pentru totdeauna însemnul diavolului. Poate că nu fusese diavolul, îşi spuse Samantha, ci Dumnezeu însuşi, care devenise gelos că o simplă fiinţă umană putea aspira la o asemenea perfecţiune. Ştia că ar fi trebuit să simtă repulsie, dar nu îşi putea feri privirea. Frumuseţea lui pierdută era cumva mai atrăgătoare decât ar fi putut fi vreodată perfecţiunea.

El îşi purta desfigurarea ca pe o mască, ascunzându-şi orice urmă de vulnerabilitate în spatele ei. Însă nu ar fi putut face nimic pentru a-şi tăinui uimirea stăruitoare din ochii verzi ca spuma mării, ochi care nu o priveau pe Samantha, ci priveau prin ea.

Nările îi fremătară din nou.

— Este o femeie aici, afirmă el cu o convingere de nestrămutat.

— Bineînţeles că este, milord, răspunse vioi doamna Philpot. Eu şi Beckwith tocmai ne bucuram de ceaiul de după-amiază.

Menajera trase iarăşi de braţul Samanthei, implorând-o în tăcere să se retragă. Numai că privirea lipsită de vedere a lui Gabriel Fairchild o ţintuise pe aceasta de podea. El începu să se apropie de ea, mai încet, dar nu cu mai puţină hotărâre decât înainte. Samantha îşi dădu seama în acel moment că ar fi fost o proastă să confunde prudenţa lui cu slăbiciunea. Disperarea îl făcea şi mai periculos. În special pentru ea.

Înaintă spre ea cu o asemenea fermitate, încât până şi doamna  Philpot se dădu înapoi şi se contopi cu umbrele, lăsând-o pe Samantha să îl înfrunte de una singură. Cu toate că primul ei impuls fu să se dea la o parte din calea lui, îşi impuse să rămână locului, neclintită. Teama ei de la început, că ar fi putut da peste ea – sau chiar că ar fi putut trece peste ea –, era nefondată.

Cu o intuiţie ieşită din comun, el se opri la un pas de ea şi adulmecă aerul cu băgare de seamă. Samanthei nu i-ar fi trecut prin cap că parfumul revigorant, proaspăt, de lămâie şi verbină, pe care şi-l aplicase în spatele urechilor, putea fi atât de ispititor pentru un bărbat. Însă expresia de pe faţa lui în timp ce îşi umplea plămânii cu mirosul ei o făcu să se simtă ca o cadână sumar îmbrăcată dintr-un harem, supusă dorinţelor sultanului. Numai la acest gând simţi furnicături pe piele. Era ca şi cum ar fi atins-o peste tot în acelaşi timp, fără să ridice măcar un deget.

Când începu să o înconjoare, se întoarse odată cu el, dintr-un anume instinct primar neputând să se încreadă în el atât timp cât se afla în spatele ei. În sfârşit, se opri atât de aproape de ea, încât îi putea simţi căldura animalică emanându-i din piele şi îi putea număra fiecare fir din genele lungi şi aurii care îi încadrau acei ochi extraordinari.

— Cine este ea? tună el, pironindu-şi privirea exact deasupra umărului ei stâng. Şi ce doreşte?

Înainte ca vreunul dintre cei doi servitori să apuce să îngaime un răspuns, Samantha zise fără şovăire:

— Ea, milord, este domnişoara Samantha Wickersham şi ea a venit să candideze pentru postul de infirmieră a dumneavoastră.

Contele îşi îndreptă privirea goală în jos, încreţindu-şi buzele de parcă ar fi fost amuzat să constate că prada lui era atât de mică. Lăsă să îi scape un mormăit.

— Îngrijitoare, vrei să spui? Cineva care să îmi cânte la ora de culcare pentru a mă adormi, care să-mi bage în gură terci de ovăz cu lingura şi care să îmi şteargă – se opri suficient de mult pentru a-i face pe ambii servitori să se chircească de groază – bărbia, dacă îmi curg balele?

— Nu am voce pentru cântece de leagăn şi sunt sigură că sunteţi mai mult decât capabil să vă ştergeţi singur pe… bărbie, îi replică Samantha cu calm. Sarcina mea ar fi să vă ajut să vă obişnuiţi cu noile împrejurări.

El se aplecă mai mult spre ea.

— Şi dacă nu vreau să mă obişnuiesc? Dacă nu vreau decât să fiu lăsat naibii în pace, ca să putrezesc aici în linişte?

Doamna Philpot gemu, dar Samantha nu se lăsă intimidată de blasfemia rostită cu nepăsare.

— Nu trebuie să roşiţi pentru mine, doamnă Philpot. Vă pot asigura că sunt obişnuită să mă confrunt cu răbufniri copilăreşti. În timp ce îmi făceam datoria de guvernantă, tinerii mei protejaţi se distrau deseori testându-mi limitele răbdării, recurgând la accese de furie când nu le făceam pe plac.

Când se pomeni comparat cu un copil încăpăţânat de vreo trei ani, contele îşi îmblânzi tonul vocii până ajunse la un mârâit ameninţător.

— Şi bănuiesc că i-ai vindecat de acel obicei?

— În timp. Şi cu răbdare. Se pare că, pentru moment,dumneavoastră  sunteţi binecuvântat cu unul dintre avantaje, iar eu – cu celălalt.

O surprinse când se întoarse în direcţia domnului Beckwith şi a doamnei Philpot.

— Ce te face să crezi că aceasta va fi diferită de celelalte?

— Celelalte? repetă Samantha, ridicând o sprânceană.

Majordomul şi menajera schimbară o privire vinovată. Contele se roti la loc pe călcâie.

— Presupun că au neglijat să-ţi povestească despre predecesoarele dumitale. Să vedem, mai întâi a fost bătrâna Cora Gringott. Era aproape la fel de surdă pe cât sunt eu de orb. Am făcut o pereche nemaipomenită, într-adevăr. Îmi petreceam cea mai mare parte a timpului bâjbâind după pâlnia ei pentru ureche, ca să pot urla în ea. Dacă memoria nu mă înşală, cred că a rezistat mai puţin de două săptămâni.

Începu să se plimbe înainte şi înapoi prin faţa Samanthei – picioarele lui lungi purtându-l exact patru paşi înainte, patru paşi înapoi. Îi era foarte uşor să şi-l închipuie păşind pe puntea unei corăbii, comandând cu perfectă lejeritate, cu părul auriu răvăşit de vânt, cu privirea pătrunzătoare fixată undeva la linia orizontului.

— Apoi a urmat acea tinerică din Lancashire. Încă de la început s-a dovedit a fi o creatură destul de timidă. Tonul vocii ei de-abia se ridica mai sus de un murmur. Nu s-a deranjat nici măcar să îşi ia salariul datorat sau să îşi facă bagajele când a plecat. A rupt-o la fugă în noapte, pur şi simplu, strigând de parcă un nebun s-ar fi ţinut după ea.

— Ca să vezi, şopti Samantha.

El se opri pentru scurt timp, apoi continuă să se plimbe.

— Şi de-abia săptămâna trecută am pierdut-o pe draga văduvă Hawkins. Părea să aibă o constituţie mai robustă şi un spirit mai ager decât celelalte. Înainte să plece de aici ofensată, a sugerat ca Beckwith să angajeze nu o infirmieră, ci o îngrijitoare de la grădina zoologică, din moment ce locul stăpânului lui era, evident, într-o cuşcă.

Samantha aproape se bucură că el nu putea vedea cum i se ridicau colţurile buzelor.

— Aşadar, vezi bine, domnişoară Wickersham, că nu pot fi ajutat, mai ales de dumneata. Aşa că ai putea foarte bine să te întorci degrabă la şcoală sau la infirmerie, sau în oricare alt loc de unde ai venit. Nu este nevoie să-ţi iroseşti şi mai mult din timpul dumitale preţios. Ori din al meu.

— Zău aşa, milord! protestă Beckwith. Nu este deloc necesar să fiţi necuviincios cu domnişoara.

— Domnişoară? Ha! Contele ridică o mână, aproape decapitând un ficus dintr-un ghiveci, care arăta de parcă nu ar mai fi fost udat de peste zece ani. Pot să afirm, luându-mă numai după vocea ei, că este o creatură nemiloasă, acră, fără un dram de blândeţe feminină în ea. Dacă aveaţi de gând să angajaţi o altă femeie pentru mine, mai bine aţi fi găsit una de pe Fleet Street^[2], care mi s-ar fi potrivit mult mai bine. Nu am nevoie de o infirmieră! Am nevoie în schimb de o bună…

— Milord! ţipă doamna Philpot.

Poate că stăpânul ei era orb, dar nu era surd. Obiecţia scandalizată a femeii îl reduse la tăcere mai eficient decât o lovitură. Cu o vagă urmă din farmecul care odinioară trebuie că fusese ca a doua natură pentru el, se răsuci pe un călcâi şi se înclină către fotoliul din stânga locului în care se afla Samantha.

— Sper că-mi vei ierta răbufnirea copilărească, domnişoară. Îţi doresc o zi bună! Şi o viaţă bună.

Reorientându-se în direcţia uşilor salonului, o porni înainte, refuzând să meargă cu paşi mai mici sau să îşi găsească drumul pe pipăite. Şi probabil că ar fi ajuns la destinaţie dacă nu s-ar fi lovit cu genunchiul de colţul unei mese joase din mahon, cu destulă putere încât să o determine pe Samantha să se crispeze, compătimindu-l. Bombănind o înjurătură, lovi masa cu sălbăticie, izbind-o de peretele opus. Găsi clanţa de culoarea fildeşului după trei încercări, însă reuşi, în final, să trântească uşile în urma lui, cu un bubuit impresionant.

Pe măsură ce se îndepărta în casă, trosnetele şi blestemele întâmplătoare se topiră până la urmă în linişte. Doamna Philpot închise uşor fereastra în stil francez, apoi se întoarse la tavă şi îşi turnă o ceaşcă de ceai. Se aşeză pe marginea canapelei ca şi cum ea însăşi ar fi fost un oaspete, ceaşca ei zornăind cu putere pe farfurioară.

Domnul Beckwith se lăsă să cadă lângă ea, cu greutate. Scoţând o batistă scrobită din buzunarul vestei, îşi şterse fruntea transpirată înainte de a-i arunca Samanthei o privire plină de remuşcare.

— Mă tem că vă datorăm nişte scuze, domnişoară Wickersham. N-am fost pe de-a-ntregul sinceri.

Samantha se aşeză pe fotoliu şi îşi împreună mâinile acoperite de mănuşi în poală, surprinsă să descopere că şi ea tremura.

Simţindu-se recunoscătoare pentru refugiul pe care i-l ofereau umbrele, spuse:

— Ei bine, contele nu este chiar invalidul blând pe care l-aţi descris în anunţ.

— Nu a mai fost el însuşi de când s-a întors din nenorocita aceea de bătălie. Dacă aţi fi putut să-l cunoaşteţi pe dragul nostru flăcău înainte…

Doamna Philpot înghiţi cu greutate, ochii ei cenuşii scânteind din cauza lacrimilor. Beckwith îi întinse batista lui.

— Lavinia are dreptate. Era un gentilom făcut din aluatul cel mai fin, un adevărat prinţ printre bărbaţi. Câteodată mă tem că lovitura care l-a orbit să nu-i fi afectat şi judecata.

— Sau, cel puţin, purtarea, comentă Samantha sec. Mi se pare că spiritul lui nu a avut de suferit prea mult.

Menajera îşi tamponă uşor nasul ascuţit.

— A fost întotdeauna un băiat atât de isteţ! Era mereu pregătit să răspundă cu o vorbă de duh sau să facă un calcul complicat. Rareori l-am văzut fără o carte la subraţ. Când era mic, eram nevoită destul de des să îi iau lumânarea la ora de culcare, de teamă să nu ascundă vreo carte prin pat şi să nu îşi dea foc la aşternuturi.

Samantha se cutremură dându-şi seama că îi fusese răpită până şi acea plăcere. Era dificil să îşi imagineze o viaţă lipsită de mângâierea pe care o puteau oferi cărţile.

Beckwith încuviinţă din cap cu dragoste, cu ochii sclipind la amintirea vremurilor mai bune.

— A fost dintotdeauna mândria şi bucuria părinţilor lui. Când a luat acea hotărâre absurdă de a se înrola în Flota Regală, mama şi surorile lui au devenit isterice şi l-au implorat să nu plece, iar tatăl lui, marchizul, l-a ameninţat cu dezmoştenirea. Însă când a sosit momentul să se îmbarce, s-au strâns cu toţii pe chei pentru a-i striga binecuvântări şi pentru a-i face semne de rămas-bun cu batistele..

Samantha îşi ciupi dosul mănuşilor.

— Este destul de neobişnuit pentru un nobil, mai ales pentru fiul cel dintâi născut, să încerce să îşi clădească o carieră în marină, nu-i aşa? Eu credeam că armata îi atrage pe cei bogaţi care şi deţin un titlu nobiliar, în timp ce Flota Regală reprezintă refugiul celor săraci şi ambiţioşi.

— Nu a vrut să-şi explice decizia, interveni doamna Philpot.
Atunci a spus numai că trebuia să-şi urmeze inima, oriunde l-ar fi dus aceasta. A refuzat să îşi cumpere numirea în grade mai înalte, aşa cum făceau majoritatea bărbaţilor, şi a insistat să ajungă la ele prin meritele proprii. Când au primit vestea că fusese promovat la gradul de locotenent la bordul navei Victoria, mama lui a vărsat lacrimi de bucurie, iar tatăl lui s-a umflat în pene de fericire atât de mult, încât aproape că i-au sărit nasturii de la vestă.

— Victoria, murmură Samantha.

Numele navei se dovedise a fi profetic. Cu ajutorul corăbiilor surori, pusese pe fugă flota lui Napoleon la Trafalgar, distrugând visul împăratului de a guverna mările. Dar preţul victoriei fusese mare. Amiralul Nelson câştigase bătălia, însă îşi pierduse viaţa, împreună cu mulţi dintre tinerii care luptaseră cu atâta curaj alături de el.

Ei îşi achitaseră complet datoria, dar Gabriel Fairchild avea să plătească pentru tot restul vieţii. Simţi cum o cuprindea mânia.

— Dacă familia îi este atât de devotată, unde se află acum membrii acesteia?

— Călătoresc peste hotare.

— Stau la reşedinţa lor din Londra.

Servitorii îşi rostiră răspunsurile în acelaşi timp, apoi schimbară priviri ruşinate. Doamna Philpot oftă.

— Contele şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii la Fairchild Park. Dintre toate proprietăţile tatălui său, a fost dintotdeauna preferata lui. Are propria lui casă în Londra, desigur, însă, dată fiind natura severă a rănilor sale, familia s-a gândit că i-ar fi mai uşor să se refacă în casa copilăriei lui, departe de ochii scrutători ai societăţii.

— Mai uşor pentru cine? Pentru el? Sau pentru ei?

Beckwith îşi feri privirea.

— În apărarea lor pot spune că, ultima dată când au venit în vizită, puţin a lipsit să nu-i izgonească de pe domeniu. Atunci, preţ de o clipă, mi-a fost teamă că avea să îi ordone pădurarului-şef să asmută câinii asupra lor.

— Mă îndoiesc că au fost chiar atât de greu de descurajat. Samantha închise pentru scurt timp ochii, luptându-se să-şi păstreze calmul. Nu era ca şi cum avea vreun drept să îi judece pe membrii familiei lui pentru lipsa lor de loialitate. Au trecut mai bine de cinci luni de când a fost rănit. Medicul său v-a oferit vreo speranţă că şi-ar putea recăpăta vederea într-o bună zi?

Majordomul clătină din cap cu tristeţe.

— Foarte slabă. S-au înregistrat numai unul sau două cazuri documentate, în care o astfel de pierdere s-a dovedit a fi reversibilă.

Samantha îşi plecă fruntea.

Domnul Beckwith se ridică, obrajii lui cărnoşi şi trăsăturile căzute făcându-l să semene cu un buldog melancolic.

— Sper din tot sufletul că ne veţi ierta pentru că v-am făcut să vă pierdeţi timpul, domnişoară Wickersham. Îmi dau seama că a trebuit să închiriaţi o trăsură care să vă aducă până aici. Aş fi mai mult decât fericit să vă plătesc drumul de întoarcere în oraş din buzunarul meu.

Samantha se ridică.

— Nu va fi nevoie, domnule Beckwith. Deocamdată nu mă voi întoarce în Londra.

Majordomul se uită năucit la doamna Philpot.

— Mă scuzaţi?

Samantha se duse lângă scaunul pe care stătuse la început şi îşi culese valiza de pe jos.

— Voi rămâne chiar aici. Accept postul de infirmieră a contelui. Acum, dacă veţi fi atât de amabil încât să-l trimiteţi pe unul dintre valeţi să-mi ia cufărul de la trăsură şi să mă conducă în camera mea, mă voi pregăti pentru a-mi îndeplini sarcinile.

Încă îi putea simţi aroma.

Ca pentru a-l tachina, amintindu-i de ceea ce pierduse, mirosul lui Gabriel devenise mai ascuţit în ultimele câteva luni. Ori de câte ori rătăcea pe lângă bucătării, putea spune, după ce adulmeca o singură dată, dacă Etienne, bucătarul francez, pregătea friptură de viţel sau un sos bechamel cremos pentru a-i stârni pofta de mâncare. Cea mai slabă adiere de fum de lemn ars îi indica dacă focul din biblioteca părăsită fusese aţâţat de curând sau dacă se stingea, transformându-se în tăciuni. Prăbuşindu-se pe patul din camera care îi devenise mai degrabă bârlog decât dormitor, fu copleşit de mirosul stătut al propriei transpiraţii, răspândit de cearşafurile şifonate.

Aici se întorsese pentru a-şi vindeca rănile şi cicatricile, aici îşi petrecea nopţile, care se deosebeau de zile numai prin tăcerea lor sufocantă. În orele liniştite dintre amurg şi zori, i se părea uneori că el rămăsese singurul suflet viu din acea lume.

Gabriel îşi trecu dosul palmei peste frunte, închizând, din obişnuinţă, ochii. Când năvălise în salon, identificase imediat apa de lavandă preferată de către doamna Philpot şi pomada de mosc pentru păr, pe care Beckwith o risipea pe cele câteva şuviţe care îi mai rămăseseră. Însă nu recunoscuse esenţa proaspătă, înviorătoare, de lămâie, care persista în aer. Era un parfum totodată dulce şi acrişor, delicat şi îndrăzneţ.

Cu siguranţă domnişoara Wickersham nu mirosea ca o infirmieră. Bătrâna Cora Gringott mirosea a naftalină, văduva Hawkins a parfum înţepător de migdale, în care îi plăcea teribil de mult să se învăluiască. Domnişoara Wickersham nu mirosea nici ca fata bătrână şi uscăţivă pe care şi-o imaginase când ea vorbea. Dacă s-ar fi luat după indiciile oferite de tonul ei mohorât, porii ei ar fi trebuit să degaje o ceaţă otrăvitoare cu iz de varză stătută şi praf de pe mormânt.

Când se apropiase mai mult de ea, făcuse o descoperire şi mai uluitoare. Ascunsă sub acel miros purificator de citrice, era o mireasmă care îl înnebunise, care îi întunecase puţinul care îi mai rămăsese alert din simţuri şi din bunul-simţ.

Mirosea ca o femeie.

Gabriel mormăi printre dinţii încleştaţi. Nu mai simţise niciun fior de dorinţă de când se trezise în acel spital din Londra şi realizase că lumea lui devenise cu totul neagră. Totuşi, aroma caldă, dulce, a pielii domnişoarei Wickersham îi trezise un vârtej ameţitor de amintiri, unele vii, altele înceţoşate – săruturi furate într-o grădină luminată de razele lunii, şoapte răguşite, pielea încinsă, ca de satin, a unei femei sub buzele lui. Toate plăcerile pe care niciodată nu avea să le mai cunoască.

Îşi deschise ochii numai pentru a descoperi o lume încă năpădită de umbre. Poate că vorbele pe care i le aruncase lui Beckwith erau adevărate. Poate că trebuia să solicite serviciile unui cu totul alt gen de femeie. Dacă ar fi plătit-o suficient de bine, poate că ar fi fost în stare până şi să se uite la faţa lui distrusă fără să simtă scârbă.

Dar ce ar fi contat, dacă ar fi făcut-o? se întrebă Gabriel, lăsând să îi scape un hohot de râs aspru, ca un lătrat. Nu avea să afle niciodată. Poate că, în timp ce ea şi-ar fi închis bine ochii şi ar fi pretins că el era gentilomul visurilor ei, el s-ar fi putut preface că ea era genul de femeie care i-ar fi rostit numele printre suspine şi i-ar fi şoptit jurăminte de devotament etern.

Jurăminte pe care nu avea nici cea mai mică intenţie de a le onora.

Gabriel sări de pe pat ca ars. Naiba să o ia pe acea femeie Wickersham! Nu avea niciun drept să îl ia peste picior într-un mod atât de înverşunat şi, cu toate acestea, să miroasă atât de dulce. Din fericire, îi ordonase lui Beckwith să o trimită de acolo, în ceea ce îl privea, ea nu avea să îl mai deranjeze vreodată.