Din Jurnalul dragostei

necenzurat

1931-1932

Introducere

Anais Nin a ştiut foarte devreme că avea să devină scriitoare. La şapte ani îşi semna povestirile „Anais Nin, membră a Academiei Franceze“. A scris în franceza ei de şcolăriţă numeroase povestiri şi piese ce păreau să izvorască spontan dintr-o imaginaţie spectaculoasă, sporită de nevoia ei de a-şi domina cei doi fraţi mai mici. Acest lucru, a descoperit ea, nu putea fi obţinut decât spunându-le poveşti nesfârşite şi distribuindu-i în „producţiile“ ei dramatice.

În 1914, când avea unsprezece ani, şi-a început jurnalul, astăzi celebru, ca pe o serie de scrisori către tatăl ei, care îşi abandonase familia. Şi-a considerat jurnalul un confident şi a scris în el aproape zilnic, pe tot parcursul vieţii - în franceză până în 1920, iar după aceea în engleză. (Jurnalele scrise de mână, cuprinzând aproximativ 35 000 de pagini, se află acum la Secţia de colecţii speciale a UCLA.) Disciplina de a scrie zilnic fără cititori ori cenzură i-a dat lui Anais Nin, de-a lungul anilor, uşurinţa de a-şi descrie emoţiile de moment, acea obişnuinţă cultivată ce avea să-şi găsească împlinirea în perioada Henry şi June, care a început în 1931.

A scris continuu, atât ficţiune, cât şi jurnal, încă patruzeci şi cinci de ani. Între Anais, scriitoarea de jurnal, şi Anais, romanciera, a fost întotdeauna o relaţie încordată. În 1933 scria în jurnal: „Cartea mea [un roman] şi jurnalul meu se calcă permanent pe bătături. Nu pot nici să le separ, nici să le reconciliez. Le trădez pe amândouă. Sunt totuşi mai fidelă jurnalului. Voi pune pagini din el în carte, dar niciodată pagini din carte în jurnal, dovedindu-mi fidelitatea omenească faţă de autenticitatea omenească a jurnalului“.

La sfârşitul anilor ’20, John Erskine i-a spus lui Anais că jurnalul conţine cele mai bune scrieri ale ei, iar în mintea ei a început să încolţească o idee ce avea să-i permită să publice „multe pagini“ din el. La vremea aceea, ar fi putut apărea şi integral; nu avea nimic de ascuns. Începând de atunci, a conceput mai multe planuri de publicare: să transforme jurnalul în ficţiune, să-l publice sub formă diaristică, dar cu nume fictive, sau sub formă de jurnal, cu nume atât fictive, cât şi reale. Însă din 1932, când a început cu Henry Miller ceea ce avea să devină căutarea de o viaţă întreagă a dragostei perfecte, şi-a dat seama că nu-şi va putea publica niciodată jurnalul fără a-l răni pe soţul ei, Hugh Guiler, precum şi pe alţii. A început în schimb să publice ficţiune.

Pe la mijlocul anilor ’50, după ce nuvelele şi romanele ei nu i-au adus mai mult decât o recunoaştere mediocră, s-a gândit la o altă metodă posibilă de a-şi publica jurnalul fără a risca să prejudicieze pe nimeni. A hotărât să folosească nume reale şi să scoată tot ce ţinea de viaţa ei personală, de soţul şi de amanţii ei. După ce va citi Henry şi June, oricine cunoaşte jurnalul publicat iniţial (1966) îşi va da seama ce realizare ingenioasă a fost. Anais diarista îşi va fi datat probabil acel prim jurnal cu începutul lui real, în 1914. Dar Anais romanciera, vocea dominantă, a ales să-l înceapă cu 1931, perioada cea mai interesantă şi mai spectaculoasă din viaţa ei, când tocmai îi cunoscuse pe Henry şi June Miller.

Volumul de faţă pune acea perioadă într-o perspectivă nouă, scoţând la lumină fragmente care au fost şterse din jurnalul iniţial şi nu au mai fost publicate până în prezent. A fost dorinţa lui Anais să fie spusă întreaga poveste.

Textul este luat din jurnalele anilor 1932-1936, intitulate June, Posedaţii, Henry, Apoteoză şi prăbuşire şi Jurnalul unei posedate, scrise din octombrie 1931 până în octombrie 1932. A fost redactat astfel încât să se concentreze pe povestea lui Anars, Henry şi June. Materialele apărute în Jurnalul lui Anais Nin, 1931-1934 au fost excluse în cea mai mare parte, cu excepţia câtorva fragmente reluate aici pentru a oferi o relatare coerentă.

În scrierea jurnalului, aceasta este perioada cea mai prolifică. Numai în 1932 Ana'rs a umplut şase caiete. Acestea includ primele ei încercări de scriere erotică. Tânăra catolică puritană care nu era în stare să-şi descrie în jurnal experienţele obscene (pentru mintea ei inocentă) de model încerca acum să-şi consemneze aventurile sexuale. A fost influenţată, fireşte, de stilul şi vocabularul lui Henry Miller. În cele din urmă, vocea ei unică prevalează, iar stilul îi reflectă frenezia trupească şi emoţională din acest an de apogeu. Nu va mai fi niciodată atât de sălbatică, deşi odiseea ei sexuală va continua încă mulţi ani.

RUPERT POLE

Executor, Trustul Anais Nin   Los Angeles, California   Februarie 1986

Paris. Octombrie 1931

Vărul meu Eduardo a venit ieri la Louveciennes. Am stat de vorbă şase ore. A ajuns la concluzia pe care o intuiam şi eu: că am nevoie de cineva mai matur, de un tată, de un bărbat mai puternic decât mine, de un amant care să mă conducă în dragoste, pentru că tot restul e în prea mare măsură ceva autocreat. Nevoia de a creşte şi de a trăi intens e atât de puternică în mine, încât nu-i pot rezista. Voi lucra, îmi voi iubi soţul, dar mă voi împlini.

În timp ce vorbeam, Eduardo a început brusc să tremure şi m-a luat de mână. Mi-a spus că îi aparţineam dintotdeauna; că între noi se afla un obstacol: teama lui de impotenţă, pentru că stârnisem în el mai întâi dragostea ideală. Suferea dându-şi seama că amândoi eram în căutarea unei experienţe pe care ne-am fi putut-o oferi reciproc. Şi mie mi se părea ciudat. Nu pot avea tocmai bărbaţii pe care-i doresc. Dar sunt hotărâtă să trăiesc o astfel de experienţă atunci când îmi va ieşi în cale.

„Senzualitatea este o forţă secretă a corpului meu“, i-am spus lui Eduardo. „Într-o zi se va arăta, sănătoasă şi amplă. Aşteaptă puţin.“

Sau nu e ăsta secretul obstacolului dintre noi? Că genul lui e femeia trupeşă, zdravănă, cu picioarele pe pământ, în timp ce eu voi fi întotdeauna prostituata virgină, îngerul pervers, femeia cu două feţe, sinistră şi sfântă deopotrivă.

Timp de o săptămână întreagă, Hugo a venit acasă foarte târziu, iar eu am rămas veselă şi degajată, aşa cum îmi promisesem. Apoi, vineri, el s-a îngrijorat şi a zis: „Tu-ţi dai seama că e opt fără douăzeci, că am întârziat foarte mult? Spune ceva!“ Şi am izbucnit amândoi în râs. Nu i-a plăcut indiferenţa mea.

Pe de altă parte, certurile noastre, atunci când sunt, par mai dure şi mai umorale. Sunt oare toate emoţiile noastre mai puternice acum, că le dăm frâu liber? E o anumită disperare în împăcările noastre, o violenţă nouă atât în furie, cât şi în dragoste. Nu rămâne decât problema geloziei. Este singurul obstacol în calea libertăţii noastre totale. Nu pot nici măcar să pomenesc despre dorinţa mea de a merge la un cabaret unde să dansăm cu dansatori profesionişti.

Acum îl numesc pe Hugo „micul meu magnat“. Are un nou birou personal, de mărimea unui studio. Întreaga clădire a băncii este magnifică şi mă inspiră. Adeseori îl aştept în sala de conferinţe, unde sunt picturi murale cu New Yorkul văzut din avion, şi simt vibraţia New Yorkului ajungând până la mine. Nu-i mai critic munca, pentru că acest conflict îl ucide. Am acceptat amândoi bancherul de geniu ca pe o realitate şi artistul ca pe o foarte vagă posibilitate. Cu toate astea, psihologia, fiind gândire ştiinţifică, a devenit o punte reuşită între munca lui la bancă şi scrisul meu. O astfel de punte o poate trece fără mari hurducături.

E adevărat, cum spune Hugo, că îmi desfăşor gândurile şi speculaţiile în jurnal şi că el devine conştient de durerea pe care i-o pot provoca numai atunci când se întâmplă vreun incident. Eu sunt însă jurnalul lui. El nu poate gândi cu voce tare decât cu mine sau prin mine. Astfel, duminică dimineaţa a început să se gândească cu voce tare la aceleaşi lucruri pe care le scrisesem şi eu în jurnal, nevoia de orgie, de împlinire în alte direcţii. Şi-a dat seama de asta în mijlocul propriului discurs. Îşi dorea să meargă la Balul de la Quatz Art. A fost la fel de uluit ca şi mine de schimbarea bruscă a expresiei sale, de felul în care i s-au lăsat colţurile gurii, de trezirea unor instincte care nu mai ieşiseră niciodată până atunci la suprafaţă.

Intelectual, mă aşteptam la asta, dar m-a făcut praf. Am simţit un conflict acut între a-l ajuta să-şi accepte propria natură şi a apăra dragostea noastră. Rugându-l să mă ierte pentru slăbiciunea mea, plângeam. A fost tandru şi a regretat cu disperare - mi-a făcut promisiuni sălbatice pe care nu le-am acceptat. Când mi-am epuizat suferinţa, am ieşit împreună în grădină.

I-am oferit tot felul de soluţii: una era să mă lase să plec la Zurich să studiez, oferindu-şi astfel o libertate temporară. Ne-am dat seama limpede că n-am fi putut suporta să ne trăim noile experienţe unul sub ochii celuilalt. O alta era să-l las să locuiască la Paris o vreme, iar eu să rămân la Louveciennes şi să-i spun mamei că era plecat într-o călătorie. Nu-i ceream decât timp şi distanţă între noi, pentru a mă ajuta să înfrunt viaţa în care ne aruncam.

A refuzat. Mi-a spus că nu-mi putea suporta absenţa acum. Pur şi simplu, făcuserăm o greşeală; înaintaserăm prea rapid. Ridicaserăm probleme cu care fizic nu eram în stare să ne confruntăm. Era epuizat, aproape bolnav, şi eu la fel.

Vrem să ne bucurăm o vreme de noua noastră apropiere, să trăim în întregime în prezent, să amânăm alte lucruri. Nu cerem unul de la celălalt decât timp pentru a deveni din nou rezonabili, pentru a ne accepta pe noi şi noile condiţii.

L-am întrebat pe Eduardo:

—  Este dorinţa de orgii una dintre acele experienţe prin care trebuie neapărat să treci? Şi, odată epuizată experienţa, poţi să mergi mai departe, fără a reveni dorinţa?

—  Nu, a răspuns el. Viaţa instinctului eliberat este compusă din straturi. Primul strat duce la al doilea, al doilea la al treilea şi aşa mai departe. În cele din urmă, totul duce la plăceri anormale.

Cum puteam eu şi Hugo să ne păstrăm vie dragostea, în această eliberare a instinctelor, nu ştia. Experienţele fizice, lipsite de bucuriile dragostei, au nevoie de deformări şi perversiuni pentru obţinerea plăcerii. Plăcerile anormale ucid gustul pentru cele normale.

Eu şi Hugo ştiam toate astea. Aseară, când am vorbit, mi-a jurat că nu doreşte pe nimeni altcineva. Şi eu sunt îndrăgostită de el, aşa că am lăsat deoparte discuţiile. Totuşi, ameninţarea acelor instincte neînfrânate persistă, îşi are germenii chiar în dragostea noastră.

noiembrie

N-am fost niciodată atât de fericiţi ori atât de nefericiţi. Certurile noastre sunt monstruoase, cumplite, violente. Suntem amândoi furioşi până în pragul nebuniei; ne dorim moartea. Faţa mi-e răvăşită de lacrimi, mi se umflă venele de la tâmplă. Lui Hugo îi tremură buzele. Un ţipăt de-al meu îl face să se arunce brusc în braţele mele, suspinând. Apoi mă doreşte fizic. Plângem, ne sărutăm şi avem orgasm în acelaşi timp. Iar în clipa următoare ne analizăm şi stăm de vorbă raţional. Parcă ar fi viaţa ruşilor din Idiotul. Isterie. În momentele mai calme, mă minunez de extravaganţa sentimentelor noastre. Plictiseala şi liniştea s-au dus pentru totdeauna.

Ne întrebam ieri, în mijlocul unei certe: „Ce se întâmplă cu noi? Nu ne-am mai spus niciodată lucruri atât de îngrozitoare!“ Apoi Hugo a zis:

—   E luna noastră de miere şi suntem agitaţi.

—   Eşti sigur? l-am întrebat neîncrezătoare.

—  Poate nu pare, a zis el râzând, dar aşa e. Pur şi simplu dăm pe dinafară de emoţii. Nu ne putem păstra echilibrul.

O lună de miere matură, cu şapte ani întârziere, plină de spaima de viaţă. Între două certuri suntem profund fericiţi. Rai şi iad deopotrivă. Liberi şi înrobiţi deopotrivă.

Uneori parcă am şti că singurul lucru care ne poate apropia acum este trăirea fierbinte, acea intensitate pe care o afli în amanţi ori amante. Am creat inconştient o relaţie de efervescenţă maximă în siguranţa şi liniştea căsniciei. Ne lărgim cercul suferinţelor şi plăcerilor în cadrul cercului căminului şi al celor două identităţi ale noastre. Este felul nostru de a ne apăra de intruziuni, de necunoscut.

decembrie

L-am cunoscut pe Henry Miller.

A venit la prânz cu Richard Osborn, un avocat care trebuia să-mi dea o consultaţie în legătură cu contractul pentru cartea mea despre Lawrence.

Când a ieşit din maşină şi a pornit spre uşa lângă care aşteptam, am văzut un bărbat care îmi plăcea. În scrierile sale este flamboaiant, viril, animalic, magnific. E un bărbat pe care viaţa îl îmbată, îmi ziceam. E ca mine.

În mijlocul prânzului, când discutam cu seriozitate despre cărţi şi Richard pornise o lungă tiradă, Henry a început să râdă. A zis:

—   Nu de tine râd, Richard, dar nu mă pot abţine! Nu mă interesează deloc, chiar deloc cine are dreptate! Sunt prea fericit. Pur şi simplu sunt atât de fericit în clipa asta, cu toate culorile din jurul meu, cu vinul. Clipa e minunată, absolut minunată!

Râdea aproape cu lacrimi. Era beat, ca şi mine. Mă încălzisem, eram ameţită şi fericită.

Am stat de vorbă ore-n şir. Henry spune cele mai adevărate şi mai profunde lucruri şi are un fel al lui de-a rosti „hmmm“, urmându-şi propria călătorie introspectivă.

Înainte de a-l cunoaşte pe Henry, eram absorbită de cartea mea despre Lawrence. O publică Edward Titus şi eu lucrez cu asistentul lui, Lawrence Drake.

—    De unde sunteţi? mă întreabă el, la prima noastră întâlnire.

—    Sunt pe jumătate spaniolă, pe jumătate franţuzoaică. Dar am crescut în America.

—    Fără îndoială aţi supravieţuit transplantării.

Pare ironic. Dar eu ştiu cum stau lucrurile.

Îşi face treaba cu mult entuziasm şi foarte repede. Îi sunt recunoscătoare. Spune că sunt o romantică. Mă supăr.

—    M-am săturat de romantismul meu!

Are un cap interesant - viu, cu accente puternice date de ochii negri, părul negru, pielea măslinie, gura şi nările senzuale, un profil frumos. Arată ca un spaniol, dar este evreu - rus, îmi spune. Mă deconcentrează. Pare sensibil, uşor de rănit. Vorbesc cu prudenţă.

Când mă duce la el ca să trecem în revistă corecturile, îmi spune că îl interesez. Nu-mi dau seama de ce - pare să aibă o grămadă de experienţă; de ce îşi bate capul cu o începătoare? Discutăm, dar evaziv. Lucrăm, dar nu foarte bine. Nu am încredere în el. Când îmi spune lucruri drăguţe, mă gândesc că se bazează pe lipsa mea de experienţă. Când mă cuprinde cu braţul, mă gândesc că se amuză cu o femeiuşcă excesiv de sensibilă şi ridicolă. Când devine mai impetuos, îmi feresc faţa, deranjată de senzaţia nouă a mustăţii lui. Mâinile îmi sunt reci şi umede. Îi spun deschis:

—    N-ar trebui să flirtaţi cu o femeie care nu ştie să flirteze.

Seriozitatea mea îl amuză. Spune:

—   Poate că sunteţi genul de femeie care nu vrea să rănească bărbaţii.

A fost umilit. Când i se pare să am zis: „Mă plictisiţi“, sare în sus ca muşcat de şarpe. Eu nu spun astfel de lucruri. E foarte impetuos, foarte puternic, dar nu mă plictiseşte. Răspund la cel de-al patrulea sau al cincilea sărut. Încep să mă simt ca beată. Aşa că mă ridic şi spun, incoerent:

—   Acum o să plec - pentru mine, fără dragoste nu se poate.

Mă aţâţă. Mă muşcă de ureche şi mă sărută, îmi place ferocitatea lui. Mă aruncă pe canapea câteva clipe, dar reuşesc să scap. Sunt conştientă de dorinţa lui. Îmi plac gura lui şi forţa pricepută a braţelor, dar dorinţa lui mă sperie, mă respinge. Îmi spun că e aşa pentru că nu-l iubesc. M-a tulburat, dar nu-l iubesc, nu-l doresc. Îndată ce-mi dau seama de asta (dorinţa lui, îndreptată spre mine, e ca o sabie între noi), mă eliberez şi plec, fără a-l răni în nici un fel.

Îmi zic: ei bine, nu voiam decât plăcerea, fără sentiment. Dar ceva mă reţine. Există în mine ceva neatins, netulburat, care mă comandă. Acest lucru va trebui mişcat dacă e să mă mişc cu toată fiinţa mea. Mă gândesc la asta în metrou şi mă rătăcesc.

Câteva zile mai târziu l-am cunoscut pe Henry. Aşteptam să-l cunosc de parcă asta avea să rezolve ceva şi aşa s-a şi-ntâmplat. Când l-am văzut, mi-am zis: iată un bărbat pe care l-aş putea iubi. Şi nu-mi era frică.

Apoi citesc romanul lui Drake şi descopăr un Drake nebănuit - străin, dezrădăcinat, fantastic, straniu. Un realist exasperat de realitate.

Imediat dorinţa lui încetează să-mi provoace repulsie. S-a format o legătură firavă între două stranietăţi. Răspund imaginaţiei sale cu a mea. În roman încearcă să-şi ascundă o parte din sentimente. De unde ştiu? Nu sunt perfect integrate în poveste. Se află acolo pentru că au ieşit la suprafaţă natural. Chiar şi numele de Lawrence Drake este inventat.

Sunt două moduri de a ajunge la mine: prin săruturi sau prin imaginaţie. Dar există o ierarhie: numai săruturile nu ajung. Mă gândeam la asta aseară, după ce am închis cartea lui Drake. Ştiam că avea să-mi ia ani întregi să-l uit pe John [Erskine], pentru că el a fost cel care-a tulburat pentru prima oară izvorul secret al vieţii mele.

Nu e nimic din Drake în carte, sunt convinsă. El detestă părţile care mie îmi plac. Totul a fost scris obiectiv, conştient, până şi fantezia a fost atent planificată. Stabilim asta la începutul următoarei mele vizite. Foarte bine. Încep să văd lucrurile mai limpede. Acum ştiu de ce nu am avut încredere în el în prima zi. Acţiunile lui sunt lipsite atât de simţire, cât şi de imaginaţie. Ele sunt motivate de simple obişnuinţe de viaţă, acumulare şi analiză. E o lăcustă. Acum a făcut un salt în viaţa mea. Senzaţia că nu-­l plac mi se accentuează. Când încearcă să mă sărute, îl evit.

În acelaşi timp recunosc în sinea mea că stăpâneşte tehnica sărutului mai bine decât oricare alt bărbat pe care l-am cunoscut. Gesturile lui nu greşesc niciodată ţinta, nici un sărut nu se rătăceşte. Mâinile îi sunt abile. Îmi aţâţă curiozitatea faţă de senzualitate. Întotdeauna am fost tentată de plăceri necunoscute. Are, ca şi mine, simţul mirosului. Îl las să mă adulmece, apoi îi alunec din braţe. În cele din urmă, stau întinsă nemişcată pe canapea, dar când dorinţa îi creşte, încerc să scap. Prea târziu. Atunci îi spun adevărul: probleme femeieşti. Nu pare să-l descurajeze.

—   Doar nu crezi că vreau actul ăla mecanic - mai sunt şi alte căi.

Se ridică şi îşi dezveleşte penisul. Nu înţeleg ce vrea. Mă face să mă aşez în genunchi. Şi-l oferă gurii mele. Mă ridic ca şfichiuită de un bici.

E furios. Îi spun:

—   Ţi-am spus c-avem moduri diferite de-a face lucrurile. Te-am avertizat că n-am experienţă.

—   Nu te-am crezut niciodată. Încă nu te cred. Nu se poate, cu figura ta sofisticată şi firea ta pasională! Mă păcăleşti...

Îl ascult; psihanalista din mine domină, e în plină activitate. El îmi spune tot felul de poveşti ca să-mi arate că nu apreciez ceea ce alte femei apreciază.

Îi răspund în gând: „Tu nu ştii ce e senzualitatea. Eu şi Hugo ştim. E în noi, nu în practicile tale mârşave; e în sentiment, în pasiune, în dragoste“.

El continuă să vorbească. Îmi întorc spre el „figura sofisticată“ şi îl privesc. Nu mă urăşte pentru că, oricât de plină de repulsie, oricât de furioasă aş fi, iert cu uşurinţă. Când îmi dau seama că eu l-am adus în acea stare de excitaţie, mi se pare firesc să-l las să-şi elibereze dorinţa între picioarele mele. Îl las, din pură milă. Simte asta. Alte femei, spune el, l-ar fi insultat. Îmi înţelege mila faţă de necesitatea lui fizică ridicolă, umilitoare.

Îi datoram asta; îmi dezvăluise o lume nouă. Înţelesesem pentru prima dată experienţele anormale în privinţa cărora mă avertizase Eduardo. Exotismul şi senzualitatea aveau acum o semnificaţie nouă pentru mine.

Ochii mei n-au fost cruţaţi de nimic, ca să-mi amintesc mereu: Drake privind în jos la batista lui udă, oferindu-mi un prosop, încălzind apă pe aragaz.

Lui Hugo îi relatez parţial episodul fără să menţionez activitatea mea, extrăgând doar sensul pentru el şi pentru mine. Pentru că e ceva încheiat pentru totdeauna, acceptă. Petrecem o oră făcând dragoste pasional, fără contorsionări, fără resentimente. Când se termină, nu se termină, stăm nemişcaţi unul în braţele celuilalt, legănaţi de dragostea noastră, de tandreţe - o senzualitate la care poate participa întreaga fiinţă.

Henry are imaginaţie, o percepţie animalică asupra vieţii, cea mai mare forţă de expresie şi cel mai adevărat geniu pe care l-am cunoscut vreodată. „Epoca noastră are nevoie de violenţă“, scrie el. Şi el e violenţă pură.

Hugo îl admiră. În acelaşi timp, e îngrijorat. Spune, pe bună dreptate:

—   Tu te îndrăgosteşti de minţile oamenilor. O să te pierd în favoarea lui Henry.

—   Nu, nu, n-o să mă pierzi.

Ştiu că am o imaginaţie incendiară. Deja sunt devotată muncii lui Henry, dar îmi separ trupul de minte. Îmi place forţa lui, forţa lui întunecată, distrugătoare, neînfricată, cathartică. Aş putea scrie în clipa asta o carte despre geniul lui. Aproape fiecare cuvânt pe care-l rosteşte provoacă un scurtcircuit: despre Age d’Or a lui Bunuel, despre Salavin, despre Waldo Frank, despre Proust, despre filmul Îngerul albastru, despre oameni, animalism, Paris, prostituate franceze, despre americance, despre America. I-o ia înainte chiar şi lui Joyce. Repudiază forma. Scrie aşa cum gândim, pe mai multe niveluri în acelaşi timp, aparent fără nici o noimă, aparent haotic.

Mi-am terminat noua carte, minus finisarea. Hugo a citit-o duminică şi a fost transportat. E suprarealistă, lirică. Henry spune că scriu ca un bărbat, cu extraordinară claritate şi concizie. A fost surprins de cartea mea despre Lawrence, deşi nu-i place Lawrence. „O carte atât de inteligentă.“ E de- ajuns. Ştie că l-am depăşit pe Lawrence. Am deja o altă carte în cap.

Am transpus sexualitatea lui Drake într-un alt fel de interes. Bărbaţii au nevoie şi de altceva decât un recipient sexual. Trebuie să fie alinaţi, legănaţi, înţeleşi, ajutaţi, încurajaţi, ascultaţi. După ce-am făcut toate astea cu tandreţe şi căldură... ei bine, şi-a aprins pipa şi m-a lăsat în pace. L-am privit de parcă ar fi fost un taur.

În plus, fiind inteligent, înţelege că genul meu nu poate fi „aburit“ fără iluzie. Iar el nu-şi bate capul cu iluzii. OK. E un pic furios, dar. o să facă o povestire din asta. Se amuză când îi spun că ştiu că nu mă iubeşte. Chiar credea că aş fi putut fi destul de copilăroasă ca să cred contrariul! „Ce copil deştept!“ zice. Şi îmi povesteşte toate necazurile lui.

Din nou întrebarea: vrem petreceri, orgii? Hugo spune că în nici un caz. Nu vrea să rişte. Ar însemna să ne forţăm temperamentul. Nu ne plac petrecerile, nu ne place să bem, nu-l invidiem pe Henry pentru viaţa lui. Dar eu protestez: lucrurile astea nu se fac când eşti lucid, trebuie să te îmbeţi. Hugo nu vrea să se îmbete. Nici eu. Oricum, n-o să ne apucăm să căutăm o târfă sau un bărbat. Dacă ne ies în cale, o să avem parte de experienţa pe care ne-o dorim.

Între timp, trăim satisfăcuţi de viaţa noastră mai puţin intensă, pentru că, bineînţeles, intensitatea a scăzut - după însufleţirea pasiunii lui Hugo datorită relaţiei mele cu John. A fost gelos şi pe Henry, şi pe Drake - a fost nefericit -, dar l-am liniştit. Vede că sunt mai înţeleaptă, că de fapt nu intenţionez să mă mai reped vreodată cu capul în zid.

Chiar cred că, dacă n-aş fi scriitoare, creatoare, dacă n-aş experimenta, aş fi putut fi o soţie foarte fidelă. Apreciez foarte mult fidelitatea. Dar temperamentul meu aparţine scriitoarei, nu femeii. O astfel de separare poate părea infantilă, dar e posibilă. Eliminaţi intensitatea exacerbată, efervescenţa ideilor, şi veţi obţine o femeie căreia îi place perfecţiunea. Iar fidelitatea este unul dintre lucrurile perfecte. Acum mi se pare stupidă şi lipsită de rafinament, pentru că am în minte planuri mai mari. Perfecţiunea e statică, iar eu sunt în plină evoluţie. Soţia fidelă nu este decât o fază, un moment, o metamorfoză, o stare.

Mi-aş fi putut găsi un soţ care să mă iubească mai puţin exclusivist, dar n-ar fi fost Hugo, iar eu iubesc tot ce e Hugo, tot ce îl compune pe Hugo. Facem comerţ cu valori diferite. Pentru fidelitatea lui, îi dau în schimb imaginaţia mea - chiar talentul meu, dacă vreţi. Eu n-am fost niciodată satisfăcută de comerţul nostru. Dar simt că el trebuie să continue.

O să vină diseară şi o să-l privesc. Mai bun decât orice bărbat pe care îl cunosc, bărbatul aproape perfect. Înduioşător de perfect.

Orele pe care le-am petrecut în cafenele sunt singurele pe care le numesc viaţă, în afară de scris. Resentimentele mele cresc, din cauza vieţii stupide de bancher a lui Hugo. Când mă întorc acasă, ştiu că mă întorc la un bancher. Miroase a bancher. Asta mă dezgustă. Bietul Hugo!

Totul e compensat de o discuţie cu Henry după-amiaza - acel amestec de intelect şi afect care îmi place mie. A fost ca un delir. Am stat de vorbă fără să băgăm de seamă trecerea timpului, până când a venit Hugo acasă şi am cinat împreună. Henry a remarcat sticla de vin verde şi borcănată şi şuieratul buşteanului uşor umed din cămin.

El crede că trebuie să am experienţă de viaţă pentru că am pozat pentru pictori. Profunzimea inocenţei mele ar fi incredibilă pentru el. Cât de târziu m-am trezit şi cu ce frenezie! Ce contează ce crede Henry despre mine? O să afle curând cum anume sunt. Are o minte caricaturizantă. O să mă văd în caricatură.

Hugo spune, pe bună dreptate, că e nevoie de o ură puternică pentru a face o caricatură. Henry şi prietena mea Nataşa [Trubeţkoi] urăsc puternic. Eu nu. La mine totul e fie adoraţie şi pasiune, fie milă şi înţelegere. Urăsc rar, deşi atunci când urăsc, e o ură criminală. De exemplu acum, urăsc banca şi tot ce are legătură cu ea. Urăsc şi picturile olandeze, felaţia, petrecerile şi vremea ploioasă şi rece. Dar sunt mai preocupată de iubire.

Sunt absorbită de Henry, care e nesigur, autocritic, sincer. Găsesc o imensă şi egoistă plăcere în faptul că-i dăm bani. La ce mă gândesc când stau lângă foc? Să fac rost de nişte bilete de tren pentru Henry; să-i cumpăr Albertine disparue. Henry vrea să citească Albertine disparue? Repede, n-o să fiu fericită până nu are cartea. Sunt o măgăriţă. Nimănui nu-i place să faci astfel de lucruri pentru el, nimănui în afară de Eduardo şi până şi el, în anumite stări, preferă indiferenţa totală. Mi-ar plăcea să-i ofer lui Henry o casă, mâncare delicioasă, un venit. Dacă aş fi bogată, n-aş fi bogată foarte multă vreme.

Drake nu mă mai interesează deloc. Am fost uşurată că n-a venit azi. Henry mă interesează, dar nu fizic. E oare posibil să fiu în sfârşit satisfăcută de Hugo? M-a durut azi, când a plecat în Olanda. M-am simţit bătrână, detaşată.

O faţă izbitor de albă, ochi arzători. June Mansfield, soţia lui Henry. Când a venit spre mine din întunericul grădinii către lumina ce răzbătea din prag, am văzut-o pentru prima oară pe cea mai frumoasă femeie din lume.

Cu ani în urmă, când încercam să-mi imaginez o adevărată frumuseţe, îmi creasem în minte exact imaginea acestei femei. Îmi imaginasem până şi că era evreică. Îi cunoşteam de mult culoarea pielii, profilul, dinţii.

Frumuseţea ei îmi tăia respiraţia. Stând în faţa ei, simţeam că aş face orice nebunie pentru ea, orice mi-ar fi cerut. Henry pălea. Ea era culoare, strălucire, bizarerie.

N-o preocupa decât rolul ei în viaţă. Ştiam de ce: frumuseţea ei îi aducea pe tavă dramele şi evenimentele. Ideile nu însemnau mare lucru. Vedeam în ea caricatura unui personaj teatral, dramatic. Costume, atitudine, voce. Era o actriţă superbă. Nimic mai mult. Nu-i puteam prinde esenţa. Tot ce spusese Henry despre ea era adevărat.

La sfârşitul serii eram ca un bărbat îngrozitor de îndrăgostit de faţa şi trupul ei, care promiteau atât de mult, şi detestam eul creat în ea de alţii. Alţii simt din cauza ei; din cauza ei, alţii scriu poezie; din cauza ei, alţii urăsc; alţii, ca Henry, o iubesc în ciuda lor înşile.

June. Noaptea am visat-o, se făcea că era foarte mică, foarte fragilă şi o iubeam. Iubeam delicateţea care îmi apăruse în vorbele ei: mândria disproporţionată, o mândrie rănită. Îi lipseşte sâmburele siguranţei de sine, tânjeşte cu nesaţ după admiraţie. Trăieşte din reflexii ale ei în ochii altora. Nu îndrăzneşte să fie ea însăşi. June Mansfield nu există. Ea ştie asta. Cu cât e mai iubită, cu atât ştie mai bine. Ştie că există o femeie foarte frumoasă care aseară mi-a imitat lipsa de experienţă şi a încercat să uite tot ce ştie.

O faţă izbitor de albă ce se retrage în întunericul grădinii. Pozează pentru mine în timp ce se îndreaptă spre ieşire. Îmi vine să dau fuga şi să-i sărut frumuseţea fantastică, s-o sărut şi să spun: „Duci cu tine o reflexie a mea, o parte din mine. Te-am visat, mi-am dorit să exişti. O să faci întotdeauna parte din viaţa mea. Dacă te iubesc, e probabil pentru că am împărţit cândva aceleaşi fantasme, aceeaşi nebunie, aceeaşi scenă. Singura forţă care te împiedică să te dezintegrezi e dragostea ta pentru Henry şi de aceea îl iubeşti. Te răneşte, dar îţi menţine trupul şi sufletul la un loc. Te recompune. Te biciuieşte din când în când, întregindu-te. Eu îl am pe Hugo“.

Voiam s-o revăd. Îmi ziceam că Hugo ar iubi-o. Mi se părea firesc ca toată lumea s-o iubească. I-am vorbit lui Hugo despre ea. Nu simţeam nici un fel de gelozie.

Când a apărut din nou din întuneric, mi s-a părut şi mai frumoasă decât prima oară. Părea şi mai sinceră. Mi-am spus: „Oamenii sunt întotdeauna mai sinceri cu Hugo“. M-am gândit că era şi mai în largul ei. Nu-mi puteam da seama ce părere avea Hugo. Ea se ducea sus, în dormitorul nostru, să-şi lase haina. S-a oprit o clipă la jumătatea scării, iar silueta i s-a profilat pe fundalul peretelui verde-turcoaz. Păr blond, faţă palidă, sprâncene demonic arcuite, un surâs crud şi o gropiţă dezarmantă. Perfidă, infinit dezirabilă, atrăgându-mă spre ea ca spre moarte.

Jos, Henry şi June formau o alianţă. Ne povesteau despre certurile lor, căderile lor nervoase, războaiele lor. Hugo, care nu se simţea în largul lui în acest vârtej de emoţii, încerca să îndrepte asperităţile prin râs, să îmblânzească dezacordul, urâţenia, spaima, să le uşureze confesiunea. Ca un francez, suav şi rezonabil, dizolva orice posibilitate de dramă. Ar fi putut avea loc o scenă feroce, inumană, oribilă între June şi Henry, dar Hugo nu ne-a lăsat să aflăm.

După aceea i-am explicat că ne împiedicase pe toţi să trăim, că făcuse în aşa fel încât un moment viu să treacă pe lângă el. Mi-era ruşine de optimismul lui, de încercările lui de a îmblânzi lucrurile. A înţeles. Mi-a promis c-o să ţină minte. Fără mine ar fi complet blocat în rutina convenţionalului.

Am fost veseli la cină. Henry şi June erau amândoi înfometaţi. Apoi ne-am dus la Grand Guignol. În maşină, eu şi June am stat una lângă alta şi am discutat în perfectă armonie.

„Cînd mi te-a descris Henry“, mi-a spus ea, „a omis părţile cele mai importante. N-a priceput nimic din tine“. Şi-a dat seama imediat; noi două ne înţelegeam una pe alta, ne prindeam fiecare detaliu şi nuanţă.

La teatru. E greu să-l observi pe Henry când e şi ea alături cu chipul ei splendid, ca o mască. Pauză. Eu şi June vrem să fumăm, Henry şi Hugo nu vor. Ieşind împreună, stârnim furori. Îi spun:

—    Eşti singura femeie care a corespuns vreodată pretenţiilor imaginaţiei mele.

—   Bine că plec! M-ai demasca repede. Sunt neputincioasă în faţa unei femei. Nu ştiu cum să mă port cu o femeie, răspunde ea.

Oare spune adevărul? Nu. În maşină îmi povestea despre prietena ei Jean, sculptoriţa şi poeta.

—    Jean avea cel mai frumos chip.

Apoi a adăugat grăbită:

—   Nu vorbesc despre o femeie obişnuită. Faţa lui Jean, frumuseţea ei erau mai degrabă masculine. S­a oprit. Mâinile lui Jean erau încântătoare, foarte suple, pentru că s-a jucat mult cu lutul. Avea degetele îngustate spre vârfuri.

Ce furie se stârneşte în mine când o aud pe June lăudând mâinile lui Jean? Gelozie? Şi insistă că viaţa ei a fost plină de bărbaţi, că nu ştie cum să se poarte în faţa unei femei. Mincinoasa!

Spune, privindu-mă intens:

—   Credeam că ai ochii albaştri. Sunt atât de stranii şi de frumoşi, gri-aurii, cu genele-astea lungi! Eşti cea mai graţioasă femeie pe care am văzut-o vreodată. Parcă aluneci când păşeşti...

Vorbim despre culorile care ne plac. Ea poartă întotdeauna negru şi violet.

Revenim la locurile noastre. Se întoarce mereu spre mine, şi nu spre Hugo. Când ieşim de la teatru o iau de braţ. Apoi mâna ei alunecă peste a mea; ne înlănţuim degetele. Spune:

—   Deunăzi, în Montparnasse, m-a durut să-ţi aud numele pomenit. Nu vreau să văd bărbaţi ieftini târându-se prin viaţa ta. Mă simt aşa. protectoare.

În cafenea văd cenuşă sub pielea feţei ei. Dezintegrare. Simt o nelinişte cumplită. Îmi vine s-o iau în braţe. O simt retrăgându-se în moarte şi sunt dispusă să intru în moarte ca s-o urmez, s-o îmbrăţişez.

Moare sub ochii mei. Frumuseţea ei amăgitoare, sumbră moare. Forţa ei ciudată, bărbătească.

Nu înţeleg nimic din cuvintele ei. Sunt fascinată de ochii şi de gura ei, gura aceea decolorată, prost rujată. Ştie oare că mă simt imobilă, prinsă, pierdută în ea?

Tremură de frig sub capa uşoară, de catifea.

— Vrei să cinezi cu mine înainte de-a pleca? întreb.

E bucuroasă că pleacă. Henry o iubeşte imperfect şi brutal. I-a rănit mândria dorind opusul ei: femei urâte, comune, pasive. Nu poate suporta pozitivismul, forţa ei. Acum îl urăsc pe Henry, din tot sufletul. Urăsc bărbaţii cărora le e frică de puterea femeilor. Probabil că lui Jean îi plăcea forţa ei, puterea ei distructivă. Căci June e distrugere.

Forţa mea, după cum îmi spune Hugo mai târziu, când descopăr că o detestă pe June, e moale, indirectă, delicată, insinuantă, creativă, tandră, feminină. A ei e forţa unui bărbat. Hugo îmi spune că are o ceafă bărbătească, o voce bărbătească şi mâini grosolane. Nu văd? Nu, nu văd, iar dacă văd, nu-mi pasă. Hugo recunoaşte că e gelos. S-au detestat din prima clipă.

„Oare crede că poate, cu sensibilitatea şi subtilitatea ei de femeie, să iubească în tine ceva ce eu n-am iubit?“

E adevărat. Hugo a fost infinit de tandru cu mine, dar în timp ce vorbeşte despre June mă gândesc la degetele noastre înlănţuite. Ea nu atinge acelaşi centru sexual al fiinţei mele pe care îl atinge bărbatul; nu ajunge la asta. Atunci, ce a mişcat în mine? Am vrut s-o posed de parcă aş fi fost bărbat, dar am vrut şi să mă iubească cu ochii, cu mâinile, cu simţurile pe care numai femeile le au. E o penetrare blândă şi subtilă.

Îl urăsc pe Henry pentru că a îndrăznit să ultragieze uriaşa şi superficiala ei mândrie de sine. Superioritatea lui June îi stârneşte ura, ba chiar dorinţa de răzbunare. O cântăreşte din ochi pe blânda şi domestica mea servitoare, Emilia. Jignirea lui mă face s-o iubesc pe June.

O iubesc pentru ceea ce a îndrăznit să fie, pentru duritatea, cruzimea, egoismul, perversitatea ei, spiritul ei de distrugere demonic. M-ar strivi total, fără nici o ezitare. E o personalitate creată la limită. Îi ador curajul de a răni şi sunt dispusă să mă sacrific. Ea îşi va adăuga fiinţa mea la sine. Va fi June, plus tot ceea ce conţin eu.