La kilometrul 184 al căii ferate care duce de la Moscova la Murom şi la Kazan, la mai mult de şase luni după aceea, trenurile încă mai încetineau, mai-mai să se oprească. Călătorii îşi lipeau feţele de geamuri, ieşeau pe culoare: Ce s-a mai întâmplat? Se lucrează la calea ferată? A ajuns trenul înainte de vreme?

Nu. După ce treceau de barieră, trenurile accelerau, călătorii se întorceau la locurile lor.

Doar mecanicii ştiau şi îşi aminteau de ce.

Şi eu.

I

În vara lui 1956, lăsând în urmă un deşert dogoritor şi prăfuit, mă întorceam fără să am o destinaţie anume… în Rusia, pur şi simplu. Nu eram aşteptat şi nici invitat în niciun loc de pe teritoriul Rusiei: trecuseră vreo zece ani… Nu aveam decât o singură dorinţă, să mă stabilesc în Rusia de mijloc, departe de caniculă, în vuietul frunzelor din pădure. Voiam să mă strecor şi să mă pierd în Rusia profundă, dacă o astfel de Rusie exista, trăia undeva.

Cu un an înainte, în această parte a Uralului, aş fi putut să mă angajez doar ca muncitor necalificat. Un şantier demn de acest nume nu ar fi vrut să mă ia nici măcar ca montator-electrician. Eu însă eram tentat de învăţământ. Mi se spusese – de către oameni informaţi – că nu voi avea nimic de câştigat din această călătorie, că va fi în zadar.

Dar lucrurile au început să se mişte. Când am urcat pe scara Oficiului Regional al Instrucţiei publice din Vladimir şi am întrebat unde este Serviciul personal, am văzut, spre marea mea mirare, că domnii aceia nu mai stăteau în spatele unei uşi capitonate cu piele neagră: în locul ei era o despărţitură din geamuri, aşa cum vezi în farmacii. M-am apropiat totuşi, cu timiditate, m-am aplecat în faţa ghişeului şi am întrebat:

— Nu aveţi cumva nevoie de un profesor de matematică într-un loc ferit, departe de calea ferată? Aş vrea să mă stabilesc acolo definitiv.

Actele mele de identitate au fost controlate minuţios, cuvânt cu cuvânt. Au urmat veniri şi plecări dintr-o cameră în alta, un telefon… Mirarea era reciprocă pentru că, de obicei, toată lumea cerea să ajungă la oraş, dacă era posibil chiar în capitală! Din senin, m-am pomenit cu un post asigurat: era la Visokoie Polie de Sus. Numai numele, şi-ţi încălzea sufletul!

Şi numele nu minţea. Pe o colină, între vâlcele, apoi alte coline, înconjurat din toate părţile de pădure, cu un iaz şi un dig mic, Visokoie Polie era exact locul unde ar fi bine să trăieşti şi să mori. Am rămas mult timp într-un boschet, aşezat pe un buştean, spunându-mi cât de mult mi-ar plăcea să nu mai am nevoie în fiecare zi de masa de prânz şi de cină, că m-aş mulţumi să stau aici şi să ascult noaptea freamătul ramurilor de deasupra mea, fără niciun aparat de radio care să tulbure liniştea, în timp ce întreaga lume ar tăcea.

Din păcate, Visokoie Polie nu avea brutar şi niciun fel de magazin de alimente… Toţi cei din sat le aduceau din capitala provinciei, cărând sacii în spinare.

M-am întors la Oficiu şi am implorat în faţa ghişeului. La început nici măcar nu mi s-a răspuns. După aceea însă, au fost iarăşi veniri şi plecări, un telefon, scârţâituri şi, până la urmă, s-a bătut la maşină pe delegaţia mea: „Torfoprodukt”.

Turboprodus? Săracul Turgheniev, cu siguranţă că el nu ştia că se poate forma în rusă un asemenea cuvânt!

La gara mică din Torfoprodukt, o baracă provizorie din lemn înnegrit, am citit această indicaţie severă: „Nu urcaţi în tren decât pe partea gării”. Cineva adăugase, scrijelind cu un cui: „Şi fără bilet”. Cu acelaşi umor melancolic fuseseră gravate cu cuţitul aceste cuvinte definitive: „Nu avem bilete”. Abia mai târziu mi-am dat seama care era sensul exact al acestor adăugiri. Era uşor să ajungi la Torfoprodukt. Dar nu să şi pleci de acolo.

Tot aici se înălţau cândva păduri de basm, de nepătruns, care nu au supravieţuit Revoluţiei decât pentru a fi apoi tăiate de către muncitorii din Torfoprodukt şi colhoznicii din vecinătate. Gorcikov, preşedintele colhozului, a curăţat astfel multe hectare de pădure, iar copacii au fost vânduţi apoi avantajos în regiunea Odessa; colhozul lui a câştigat astfel decoraţii, iar el a primit medalia de Erou al Muncii Socialiste…

Între depresiunile turbăriilor se întindea, în dezordine, târguşorul muncitoresc în care barăcile uniforme, prost tencuite, din anii ’30 se învecinau cu căsuţele cu faţade din lemn sculptat, cu verande cu geamuri, din anii ’50. Dar între zidurile acestor căsuţe nu exista nici măcar un perete despărţitor care să urce până la tavan… Eram obligat să renunţ la speranţa de a închiria o cameră cu patru pereţi adevăraţi.

Deasupra satului se vedea un coş de uzină care scuipa fum. O cale ferată mică tăia târgul dintr-o parte în alta, iar locomotivele, împopoţonate şi ele, treceau şuierând strident, trăgând trenuri încărcate cu plăci sau brichete de turbă maronie. Puteam deja să presupun, fără teama de a greşi, că seara, deasupra porţii localului, va urla un difuzor, că beţivii vor umbla de colo până colo şi că se vor scoate cuţite.

Iată unde mă adusese visul meu de a găsi un loc liniştit pe pământul rusesc. Culmea este că acolo de unde veneam aş fi putut să locuiesc într-o colibă din chirpici care dădea chiar spre deşert. Şi ce vânt răcoros în fiecare noapte! Şi nimic altceva deasupra mea decât marea boltă cerească plină de stele!

Am dormit prost pe bancheta de la gară şi în zori m-am hotărât să fac din nou un tur al satului. De data aceasta am ajuns la o piaţă foarte mică. Fiind atât de devreme, nu era acolo decât o femeie care vindea lapte. Am cumpărat o sticlă de lapte şi am băut-o pe loc.

Felul cum vorbea m-a uimit. Era melodios şi mângâietor, iar cuvintele erau exact acelea a căror nostalgie mă împinsese să părăsesc Asia:

— Bea, bea cât îţi pofteşte sufletul! Văd eu, nu eşti de pe-aici, nu-i aşa?

— Dar dumneavoastră de pe unde sunteţi? am întrebat eu, regăsindu-mi zâmbetul.

Şi am aflat că peste tot împrejur erau turbării, că în spatele căii ferate este o movilă şi în spatele movilei este un sat, că acest sat se numeşte Talnovo, că dintotdeauna a fost acolo, de pe vremea când existau nobili, şi că stăpânei i se spunea „Ţiganca” – şi că împrejur pădurea era foarte deasă. Şi apoi urmau alte sate: Ceasliti, Ovinţi, Spudni, Şevertni, Şestimorovo, din ce în ce mai departe de calea ferată, spre lacuri.

Ah, ce uşurare mi-a cuprins sufletul auzind aceste nume! îmi promiteau o Rusie profundă, autentică.

Am rugat-o pe noua mea cunoştinţă să mă conducă până la Tolnovo, după ce se închide piaţa, şi să căutăm împreună o izbă unde m-aş putea adăposti. Eram un chiriaş bun: pe lângă salariu, şcoala se angaja să-mi dea o căruţă de turbă pentru iarnă. Femeia părea acum îngrijorată; nu se mai punea problema de înduioşare. Ea nu avea loc (ea şi soţul ei aveau grijă de bătrâna sa mamă), aşa că m-a condus la nişte rude, apoi la altele. Dar nu am găsit nicăieri o cameră. Spaţiul era prea mic şi era prea mult zgomot.

În cele din urmă am ajuns la un râu mic închis cu un dig şi un podeţ care se încălzeau la soare. Era locul cel mai încântător din întreg satul: două sau trei sălcii, o izbă strâmbă, raţe care alunecau pe apă şi gâşte care ieşeau pe mal scuturându-se.

— Asta e, nu ne mai rămâne decât să mergem la Matriona, spuse ghidul meu, care începuse să se cam sature de mine. Doar că la ea nu e prea îngrijit, lasă lucrurile în voia sorţii. E cam bolnavă…

Casa Matrionei era chiar acolo, la câţiva paşi: patru ferestre mici, aliniate spre partea rece şi austeră, un acoperiş din şindrilă pusă în două straturi şi încă o fereastră mică în podul casei, a cărui bordură era ajurată ca la casele bătrâneşti. Nu era o casă joasă: am numărat optsprezece rânduri de trunchiuri de brad şlefuite suprapuse. Totuşi, şindrilele acoperişului putrezeau şi trunchiurile erau gri de bătrâneţe; gri era şi portalul, cândva impunător, iar din streaşină lipseau câteva scânduri.

Poarta era închisă, dar în loc să bată, femeia îşi strecură mâna pe dedesubt şi împinse un zăvor, un şiretlic nevinovat pentru a descuraja animalele sau necunoscuţii. Acoperişul casei nu se întindea şi deasupra curţii micuţe, aşa cum se întâmplă adesea, dar în interiorul zidurilor se adăposteau multe camere. Odată ce treceai de uşa de la intrare, dădeai de câteva trepte care duceau la un culoar spaţios, înalt cât casa. La stânga, alte trepte urcau la camera bună, construcţie neîncălzită, care nu era legată de izba propriu-zisă şi tot de aici alte câteva trepte coborau la un beci aflat sub podea. La dreapta era izba, cu podul şi subsolul ei.

Era o casă veche şi bună, făcută pentru o familie mare, dar acum nu mai trăia în ea decât o femeie singură, de vreo şaizeci de ani.

Când am intrat, era întinsă pe soba rusească de lângă intrare, acoperită cu un maldăr sumbru şi nedesluşit de boarfe, boarfe din acelea de mare preţ în viaţa unui om care munceşte.

Partea cea mai bună a acestei camere mari, cea din faţa ferestrelor, era năpădită de ficuşi plantaţi fie în oale, fie în ciubere puse pe scăunele sau pe banchete.

Umpleau singurătatea stăpânei casei cu mulţimea lor mută, dar vie. Se înmulţeau în deplină libertate, furând lumina meschină dinspre nord. În lumina care mai rămânea, faţa rotundă a Matrionei, ascunsă pe jumătate şi de coşul sobei, mi s-a părut galbenă, bolnăvicioasă. Iar ochii ei, parcă stinşi, spuneau ei înşişi că o rodea boala.

Am discutat aşa îndelung, ea acolo sus, culcată pe burtă, fără pernă, cu capul întors spre uşă, şi eu mai jos, în picioare. Nu a manifestat nicio bucurie la propunerea de a avea un locatar; s-a plâns de un rău confuz, mi-a spus că tocmai trecuse printr-una dintre acele izbucniri ale răului: o apuca o dată pe lună sau la două luni, dar atunci când se întâmpla…

— Mă ţine două zile, trei zile. Asta-nseamnă că n-o să pot nici să mă ridic, nici să vă fac de mâncare. Altfel, locul, nu pot să mă plâng de el, ar mai fi şi altele aşa…

Şi mi-a enumerat celelalte case unde ar fi mai confortabil şi mai plăcut pentru mine să închiriez o cameră şi m-a invitat să merg să le văd. Dar eu ştiam deja că soarta a hotărât: aici o să mă stabilesc, în această izbă slab luminată, cu oglinda ei întunecată în care nici nu se punea problema să mă văd, cu cele două afişe pătate, care lăudau vânzarea de cărţi şi recoltele, puse pe perete ca să arate frumos.

Pentru mine era bine aici pentru că Matriona, fiind prea săracă, nu avea radio şi, trăind singură, nu avea pe nimeni cu care să vorbească.

Deşi Matriona m-a obligat să alerg prin sat şi a rezistat mult timp când am venit a doua oară („Când nu eşti în stare, când nu ştii să găteşti, nu poţi să-i mulţumeşti pe oameni câtuşi de puţin!”), de data aceasta se ridicase din pat şi chiar mi s-a părut că văd lucind în ochii ei mulţumirea atunci când am reapărut.

Ne-am pus de acord asupra preţului şi a cărbunilor pe care mi-i va da şcoala.

Abia mai târziu am aflat că de mult timp Matriona nu mai primise de nicăieri nici măcar o rublă. Pentru că nu primea pensie. Familia o ajuta puţin. Iar la colhoz, munca ei nu valora bani, ci bastonaşe (bastonaşe pentru „zilele de lucru” pe care controlorul le alinia în cartea ei de muncă plină de pete de grăsime).

Şi uite aşa m-am instalat eu la Matriona. Nici măcar nu a trebuit să ne împărţim camera. Patul ei era lângă uşă, în apropierea sobei, eu l-am întins pe al meu, un pat pliant, aproape de o fereastră. Am mutat ficuşii cei dragi ai Matrionei şi am împins o masă în faţa altei ferestre. Din fericire, în sat era curent electric: în anii ’20, linia de la Şatura ajunsese până aici. „Lămpile lui Ilici”, citeai în ziarele de atunci; cât despre ţărani, căscau ochii şi spuneau: „Ţarina Lumină!”

Fără îndoială că pentru cei din sat care aveau o situaţie mai bună, casa Matrionei putea să nu pară ospitalieră; dar noi doi am fost pe deplin mulţumiţi de ea şi în toamnă, şi în acea iarnă. Ploaia încă nu pătrundea înăuntru; când era ger, căldura sobei ţinea mult timp, abia spre dimineaţă se făcea frig, mai ales când vântul sufla spre partea casei care era în stare mai proastă.

În afară de noi doi, Matriona şi cu mine, casa mai avea şi alţi locatari: o pisică, şoareci şi gândaci de bucătărie.

Pisica era bătrână şi mai cu seamă şchioapă. Matriona o luase de milă, iar ea adoptase casa. Deşi mergea pe cele patru labe, şontâcăia rău, având grijă să nu calce pe laba bolnavă. Când sărea de pe sobă pe podea, nu se auzea zgomotul pâslos pe care îl fac toate pisicile, era o izbitură făcută de cele trei labe: buf! Şi era atât de puternică, încât mi-a trebuit ceva timp până să mă obişnuiesc cu ea şi tresăream de fiecare dată. Era pisica, ateriza pe cele trei labe ca să şi-o protejeze pe a patra.

Dacă era plin de şoareci, asta nu înseamnă că pisica nu era stăpână peste ei: sărea ca un fulger în colţul peretelui şi venea cu ei în dinţi. Nu, şoarecii erau inaccesibili pisicii pentru că cineva, cândva, în vremuri mai bune, acoperise pereţii casei cu un tapet gofrat verzui… şi un strat nu a fost de ajuns, s-au pus cinci! Bine lipite între ele, acum se dezlipiseră de pe pereţi în multe locuri, aşa că izba parcă ar fi avut în interior un fel de piele, între trunchiurile de brad decojite şi această piele din hârtie, şoarecii îşi făcuseră culoare şi îi auzeai alergând cu neruşinare chiar şi pe sub tavan. Pisica urmărea cavalcada lor cu o privire reprobatoare, dar nu mai putea să facă nimic.

Uneori mai mânca şi gândaci, dar nu se simţea prea bine. Singurul lucru pe care îl respectau gândacii era linia marcată de peretele care separa locul unde se spălau vasele, acolo unde era gura sobei, de partea locuită a izbei. Nu intrau în cameră. Noaptea, în schimb, mişunau în acel loc şi, dacă seara târziu intram să beau apă şi aprindeam lampa, toată podeaua, banca mare şi chiar şi peretele formau parcă o singură pată maronie şi fojgăitoare. Am adus de mai multe ori borax de la laboratorul de chimie. L-am amestecat cu aluat şi cu amestecul acesta i-am otrăvit. Numărul lor s-a micşorat, dar Matriona se temea pentru pisica ei. Aşa că nu am mai pus otravă, şi din acel moment gândacii s-au înmulţit. În timpul nopţii, când Matriona dormea iar eu lucram aşezat la masa mea, galopul scurt şi intermitent al şoarecilor era acoperit de foşnetul uniform, muiat, continuu ca freamătul oceanului, al gândacilor din spatele peretelui. Dar m-am obişnuit cu acest zgomot pentru că nu era nimic în el care să însemne răutate sau minciună. Foşnetul acesta era chiar viaţa lor.

M-am obişnuit şi cu fata simpatică de pe afiş care de-acolo, de pe perete, îmi oferea cu încăpăţânare Bielinski, Panfiorov şi o grămadă de alte cărţi: meritul ei era că-şi ţinea gura închisă. De altfel, m-am obişnuit cu tot ce exista în casa Matrionei.

Matriona se scula la patru sau cinci dimineaţa. De când o cumpărase de la cooperativă, cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, pendula o lua întotdeauna înainte. Acest lucru nu o neliniştea pe Matriona; grija ei era să nu întârzie deloc, aşa că era sigură că nu va întârzia dimineaţa. Aprindea lampa din spatele peretelui de la bucătărie şi încetişor, cu mare grijă, încercând să nu facă zgomot, aprindea soba. Apoi mergea să mulgă capra (nu avea alte animale decât această capră cu blana de culoare alb-murdar şi cu coarnele strâmbe), mergea să aducă apă şi punea pe foc trei oale mici bune la toate: una pentru mine, una pentru ea şi a treia pentru capră. Scotea din pământ cartofi foarte mici pentru capră, mici pentru ea şi de mărimea unui ou de găină pentru mine. Cât despre cartofii mari, aceştia nu mai creşteau de mult timp în grădina ei de zarzavaturi nisipoasă, în care nu se mai pusese îngrăşământ de dinainte de război şi unde ea planta în fiecare an aceiaşi cartofi.

Nu percepeam aproape nimic din aceste plecări şi veniri matinale. Dormeam mult şi mă trezeam la lumina târzie a iernii; mă întindeam şi îmi scoteam nasul de sub cuvertură şi şubă. Cuvertura şi şuba plus haina vătuită din armată pusă pe picioare şi salteaua de paie de sub mine păstrau căldura chiar şi în nopţile când frigul puternic venit din nord lua cu asalt bietele noastre ferestre. Auzind în spatele peretelui un fâşâit discret, spuneam în fiecare dimineaţă, măsurându-mi vocea:

— Bună dimineaţa, Matriona Vasilievna!

Şi de fiecare dată auzeam din spatele peretelui aceleaşi vorbe binevoitoare. Mai întâi era un fel de mormăială modulată pe o notă caldă şi joasă, aşa cum vorbesc bunicile din poveşti:

— M-m-m-m… Bună dimineaţa şi dumneavoastră!

Şi imediat după aceea:

— Micul dejun e tocmai bun.

Ce era la micul dejun, nu spunea; de altfel, nici nu era greu de ghicit: cartofi fierţi în coajă, sau o supă de cartofi (o supă „împietrită”, cum spunea lumea de pe aici), sau o fiertură de orz (imposibil să cumperi anul acesta la Torfoprodukt alte crupe, şi chiar şi orzul îl obţineai cu lupte grele; fiind cea mai ieftină faină, se îngrăşau porcii cu ea şi se vindea cu sacii). Nu era întotdeauna sărată cum trebuie şi, după ce terminai de mâncat, rămâneau pe cerul gurii şi pe gingii resturi care provocau arsuri.

Dar nu era vina Matrionei: nici unt nu găseai la Torfoprodukt, oamenii îşi smulgeau din mână margarina; doar un amestec de grăsimi de proastă calitate era accesibil. De altfel, soba rusească, după cum am observat eu, nu este practică pentru gătit: mâncarea se face departe de ochii bucătăresei şi căldura este inegală. Motivul pentru care s-a transmis din epoca de piatră până la strămoşii noştri este că, pusă în funcţiune doar dimineaţa, păstrează toată ziua la temperatura potrivită şi mâncarea pentru animale, şi cea pentru om. Mai mult decât atât, dormi la căldură.

Ascultător, înghiţeam tot ceea ce îmi pregătise şi împingeam cu răbdare spre margine toate lucrurile necuviincioase: fire de păr, o bucăţică de cărbune, lăbuţe de gândaci. Nu aveam curajul să îi fac reproşuri Matrionei. Nu mă prevenise ea însăşi? „Când nu eşti în stare, când nu ştii să găteşti, nu poţi deloc să-i faci pe oameni fericiţi!”

— Mulţumesc mult, spuneam eu cu cea mai mare sinceritate.

— Pentru ce? Pentru ceea ce vi se cuvine?

O spunea cu un zâmbet luminos, care mă dezarma. Apoi ochii ei spălăciţi mă priveau fără răutate şi mă întreba: „Şi pentru mai încolo, ce v-ar plăcea?”

„Mai încolo” voia să însemne pentru seară. Mâneam de două ori pe zi, ca pe front. Ce puteam să cer pentru mai încolo? Acelaşi lucru, mereu acelaşi: cartofi sau supă „împietrită”.

Nu bodogăneam, viaţa mă învăţase să nu găsesc sensul existenţei cotidiene în mâncare. Puneam mai mult preţ pe această faţă rotundă pe care încercam în zadar să o fixez pe peliculă (îmi cumpărasem, în sfârşit, un aparat de fotografiat); când vedea că ochiul rece al obiectivului era aţintit asupra ei, Matriona lua un aer jenat sau peste măsură de sever.

O singură dată am reuşit să o surprind în timp ce se uita pe fereastră, zâmbind, la ceva de pe stradă.

Matriona a avut de înfruntat multe necazuri în toamna aceea. Apăruse o nouă lege a pensiilor şi vecinele îi băgaseră în cap să obţină şi ea una. Era absolut singură şi; de când începuse boala ei, fusese dată afară din colhoz. Câte nedreptăţi se făcuseră în cazul Matrionei! Era bolnavă, dar nu avea dreptul la pensie de invaliditate; muncise pe brânci la colhoz timp de un sfert de secol, dar pentru că nu lucrase în uzină, nu avea dreptul la vreo pensie pentru ea însăşi, putea doar să spere că ar obţine o pensie după bărbatul ei, mai exact pentru moartea capului familiei. Dar soţul ei murise de cincisprezece ani, la începutul războiului, şi acum nu era uşor să obţină adeverinţe de muncă din locurile unde lucrase şi să afle cât câştigase. Câte demersuri pentru aceste acte (şi pentru ca ele să menţioneze corect ceea ce câştiga soţul ei pe lună, chiar dacă mai puţin de trei sute de ruble), pentru confirmarea mărturiei că trăia singură şi nu primea ajutor de la nimeni, şi din ce an; după care trebuia să le ducă pe toate la Oficiul de Pensii şi apoi să le aducă înapoi, după ce corectase ceea ce nu era bine, şi apoi să le ducă iar. În sfârşit, să mai facă un drum ca să vadă dacă toate acestea au servit la ceva…

Aceste demersuri erau cu atât mai dificile, cu cât Oficiul era la douăzeci de kilometri la est de Talnovo, Sovietul târgului la zece kilometri la vest, iar cel al lotizării muncitoreşti la nord, la o oră de mers. A fost trimisă de la un birou la altul timp de două luni, pentru fleacuri (când pentru o virgulă, când pentru un punct). Iat-o plecând spre Sovietul târgului, dar secretarul nu este astăzi, lipseşte uite-aşa, pur şi simplu, aşa cum se întâmplă în târguri. Deci veniţi din nou mâine? A doua zi secretarul este acolo, dar lipseşte ştampila. Aşa că trebuie să vină a treia oară… şi pe urmă a patra, pentru că nu au semnat actul cel bun, le-ar trebui ochelari… (Matriona a prins în ace, într-un singur teanc, toate aceste hârtii.)

— Mă distrug, Ignatici, mi se plângea ea după aceste deplasări inutile. Nu mai pot.

Dar tristeţea ei nu ţinea mult. Remarcasem că avea un mijloc sigur de a-şi recăpăta buna dispoziţie: munca. Lua imediat un hârleţ şi scotea cartofi; sau lua un sac şi pleca să caute cărbuni sau, mai mult, înarmată cu un coş împletit, mergea în pădurea îndepărtată ca să caute bace[1]. O plecăciune ici, una colo, nu în faţa ghişeelor, ci în faţa tufişurilor din pădure, şi apoi, cu spatele rupt de povară, Matriona se întorcea înseninată, mulţumită de toate, cu zâmbetul său blând.

— Acum am văzut, Ignatici, ştiu unde să-i găsesc! exclama ea, vorbind despre cărbuni. Un loc… îţi spun eu! Facem chef, ce mai!

— Dar, Matriona Vasilievna, cărbunii mei nu ajung? O căruţă plină…

— Aş! Cărbunii tăi! Încă de două ori pe-atâta, abia atunci ar ajunge! Aici iarna, când sunt geamurile îngheţate, nici n-ai pus bine o brichetă în foc, că s-a şi ars! Anul trecut am adus atâta cărbune de-ăsta! Nu mă crezi în stare să aduc zilele astea trei încărcături? Numa’ că poţi să fii prins. Deja o femeie din sat e în proces…

Da, era adevărat. Deja se simţea vântul rece al iernii şi oamenilor li se strângea inima. De jur împrejur erau păduri, dar nu puteau să ia lemne de nicăieri. Peste tot în mlaştini răcneau buldozerele, dar cărbunii nu li se vindeau oamenilor de aici; erau distribuiţi autorităţilor şi protejaţilor lor. În plus, dascălii, medicii şi muncitorii din uzină primeau fiecare câte o căruţă de cărbuni. Combustibilul nu era prevăzut şi ar fi fost deplasat să ceri. Preşedintele colhozului mergea prin tot satul, se uita la oameni cu o privire autoritară, sau întunecată, sau cumsecade, vorbea despre orice, numai despre încălzire nu. Pentru că el era la adăpost. Şi pentru că iarna, asta nu conta…

Într-adevăr, înainte se furau lemne de pe moşiile nobililor, acum se şterpelea cărbune de la stat. Femeile se adunau câte cinci, câte zece, ca să aibă curaj. Acţionau ziua. Într-o vară se extrage mult cărbune şi se fac grămezi cam peste tot. Ceea ce este bine e că, odată extras, este imposibil să fie cărat imediat. E lăsat să se usuce până în toamnă, chiar şi până când cade zăpada, dacă drumul de toamnă este impracticabil sau dacă lucrările s-au tărăgănat.

Exact de acest interval de timp profitau femeile. La un transport cărau cu sacul şase brichete de cărbune dacă erau umede sau vreo zece dacă erau uscate. Un astfel de sac (cărat uneori şi pe o distanţă de trei kilometri – şi fiecare cântărea vreo treizeci şi cinci de kilograme!) era suficient pentru a face focul în sobă timp de o zi. Iarna ţine două sute de zile. Şi dimineaţa trebuie să aprinzi focul în soba rusească, iar seara în cea mică, „olandeză”.

— Ne spun o groază de baliverne, zicea Matriona, legându-se de cineva invizibil, dar de când nu mai sunt cai, trebuie să duci totul cu spatele, dacă nu, n-ai decât să mori! Spatele meu e o rană tot anul! Iarna trag de sanie, vara car vreascuri! Pe cuvântul meu!

Femeile nu se mulţumeau să facă doar un drum pe zi. În zilele ei bune, Matriona aducea până la şase saci plini cu cărbuni. Pe ai mei îi pusese la vedere, pe ai ei însă îi ascunsese sub podeaua de la intrare şi în fiecare seară baricada intrarea cu o scândură.

— N-o să-i găsească niciodată iuda ăştia, spunea ea zâmbind şi ştergându-şi fruntea transpirată. Niciodată n-o să dea de ei!

Ce putea să facă Direcţia? Nu avea destul personal ca să pună paznici în toate mlaştinile. Sigur, neavând încotro, după ce raportase un randament mare, micşora cifrele invocând fărâmiţarea cărbunelui, ploile…

Uneori se apuca să trimită o patrulă care încerca să le prindă pe femei la intrarea în sat; femeile aruncau sacii şi fugeau cât le ţineau picioarele. Câteodată, ca urmare a unui denunţ, miliţia făcea percheziţii în case, se întocmea un proces-verbal pentru deţinerea ilegală de cărbuni şi oamenii erau ameninţaţi cu procese. Plecările şi venirile femeilor încetau pentru un timp, dar iarna ameninţătoare le împingea iarăşi afară din casă, în noapte, trăgând săniile.

Observând-o pe Matriona, am remarcat că, în general, în afară de bucătărie şi treburile domestice, în fiecare zi era prevăzută o altă sarcină, nu mai puţin importantă; ordinea logică a acestor sarcini era înscrisă în capul ei şi, când se scula dimineaţa, ştia întotdeauna cum îşi va folosi ziua. Pe lângă cărbuni, pe lângă adunatul butucilor răsturnaţi de tractoare în mlaştini, pe lângă afinele pe care le conserva pentru iarnă în borcane mari, de trei litri („Pregăteşte-ţi dinţii, Ignatici!”, spunea ea, servindu-mi-le cu mândrie), pe lângă scoaterea cartofilor din pământ şi alergatul în toate părţile pentru problema pensiei, mai trebuia să găsească şi fân pentru capra ei cu blană murdară.

— Spuneţi-mi, Matriona Vasilievna, de ce nu aveţi vacă?

— Ei!… Ignatici, îmi explica ea întoarsă cu faţa spre masă, cu un şorţ murdar, stând în picioare lângă uşa de la bucătărie. Mie chiar mi-ajunge laptele de la capră! Dacă am o vacă, mă mănâncă ea pe mine. Lângă calea ferată nu ai voie să coseşti, partea aia e-a Căilor Ferate; nici în pădure, e a Direcţiei Ape şi Păduri; în colhoz, nici atât: nu mai eşti în colhoz, zic ei. Şi să ştii că ele, colhoznicele, trebuie să dea totul la colhoz, tot, până la ultima picătură, crede-mă! Când au dreptul să se gândească la ele, a căzut deja zăpada, nu mai e iarbă!… Înainte, cel mai bun timp ca să aduci fânul era la mijlocul verii, de la Sfântul Petru la Sfântul Ilie. Iarba aia era miere, aşa se zicea…

Să strângă iarbă pentru singura ei capră nu era deloc o treabă uşoară. Dis-de-dimineaţă lua un sac şi o coasă şi se ducea în locuri unde ştia că se poate cosi iarba: la marginea câmpurilor, pe marginea drumului, pe insulele mici din mlaştini. Umplea bine sacul şi căra în spate iarba aceea proaspătă, grea; când ajungea în curtea ei mică o întindea într-un strat compact. Când se usca, un sac plin cu iarbă îi dădea o furcă de fân.

Prima măsură pe care a luat-o noul preşedinte al colhozului, numit de curând, trimis de la oraş, a fost micşorarea grădinilor de zarzavat ale invalizilor. Cincisprezece ari de nisip i-au rămas Matrionei, dar mai erau zece, lăsaţi în paragină în spatele gardului de uluci. De altfel, aceşti cincisprezece nenorociţi de ari erau suficienţi pentru ca cei din colhoz să-şi exercite drepturile asupra Matrionei. Când nu era mână de lucru sau când femeile refuzau cu prea multă încăpăţânare să muncească, nevasta preşedintelui colhozului venea s-o vadă pe Matriona. Şi ea era tot de la oraş, hotărâtă; cu scurta ei gri îmblănită, cu ochiul necruţător, arăta ca un soldat. Intra în izbă şi, fără să spună bună ziua, se uita la Matriona cu severitate. Iar Matriona nu mai ştia unde să se vâre.

— Bi-ne, spunea ea cu o voce clară. Tovarăşă Grigorieva! Trebuie să ajutăm colhozul! Mâine trebuie să descărcăm bălegarul!

Faţa Matrionei se încreţea într-o jumătate de zâmbet de scuză, ca şi cum i-ar fi fost ruşine pentru nevasta preşedintelui că nu putea s-o plătească pentru munca ei.

— Sigur… răspundea ea, tărăgănând cuvintele. Dar sunt bolnavă, doar ştiţi. Şi nu mai sunt tovarăşă la colhoz. Şi-apoi repede, reluând fraza, adăuga: Şi-atunci, la ce oră trebuie să vin?

— Nu uita să-ţi iei furca, rostea cu gravitate vizitatoarea şi dispărea într-un foşnet de fustă ţeapănă.

— Ei, poftim! bombănea Matriona după plecarea ei. Nu uita furca! N-au nimic la colhoz, nici furci, nici lopeţi! Nu sunt bărbaţi pe-aici, cine-o să-mi pună coadă la furcă?

Reflecta la acest lucru toată seara.

— N-au decât să zică vrute şi nevrute, Ignatici, dar treaba asta n-are nici cap, nici coadă. Te propteşti în sapă şi aştepţi să auzi la prânz sirena de la fabrică, şi mai sunt şi femeile care se dondănesc, numără câte au venit şi câte au rămas acasă. Înainte, când munceai pentru tine, n-ai fi auzit un sunet, doar „vai-vai-vai!” – uite, a venit masa! uite, s-a lăsat seara!

Şi totuşi, dimineaţa devreme îşi lua furca şi pleca.

Dar nu era doar colhozul: oricare rudă îndepărtată, dar chiar şi o vecină, puteau să vină seara şi să-i spună Matrionei:

— Matriona, mâine vii să-mi dai o mână de ajutor. Terminăm de scos cartofii.

Şi Matriona nu putea să refuze. Lăsa baltă ordinea prevăzută a treburilor ei, mergea s-o ajute pe vecină şi spunea, când se întorcea, fără nici cea mai mică umbră de invidie:

— Ah, Ignatici, dacă-ai şti ce cartofi are! E-o plăcere să-i scoţi! Aş fi rămas acolo, zău!

Aşa stând lucrurile, nu putea să existe săpat în grădinile de zarzavaturi fără Matriona! Femeile din Talnovo calculaseră cu precizie că era mai greu şi dura mai mult să-ţi sapi singură grădina decât să iei un plug, să se înhame la el şase femei şi să are astfel în şase grădini. Şi-atunci, cine era chemat în ajutor? Matriona.

— Ia spuneţi-mi, aţi plătit-o? o întrebam eu câteodată.

— Nu vrea bani. Trebuie să te lupţi cu ea ca să primească.

Şi mai avea şi alte griji mari Matriona, când îi venea rândul să-i hrănească pe cei doi ciobani, unul voinic, surd şi mut şi celălalt un ştrengar care avea mereu în colţul gurii un chiştoc plin de salivă. Îi venea rândul doar o dată la şase săptămâni, dar atunci Matriona avea mari cheltuieli. Mergea la cooperativă, cumpăra conserve de peşte, obţinea cu mare greutate zahăr, unt, tot felul de lucruri pe care ea nu le mânca.

— Ia seama la croitor şi la cioban, îmi explica ea. Eşti prost văzut de tot satul dacă nu le dai tot ce le trebuie.

În toată această viaţă plină de griji mai apărea din când în când şi un rău epuizant; Matriona se prăbuşea pe pat şi rămânea acolo de la două până la patru zile, culcată pe burtă. Nu se plângea, nu gemea, dar nici nu se mişca. În acele zile venea Maşa, o prietenă apropiată a Matrionei încă din anii tinereţii, se îngrijea de capră şi făcea focul. Matriona nu bea, nu mânca şi nu cerea nimic. S-o chemi pe doctoriţa de la dispensar ar fi fost un lucru nemaiauzit la Talnovo, chiar indecent faţă de vecini („Da’ ce, se crede cucoană?. A fost chemată o dată; a venit cu un aer câinos şi i-a spus Matrionei să vină ea la dispensar când o să se pună pe picioare. Matriona s-a dus acolo fără tragere de inimă, i s-au făcut analize, a fost trimisă la spitalul raionului şi lucrurile s-au oprit aici. Dar era atâta treabă de făcut, te îndemna să trăieşti. Şi Matriona începea să se ridice din pat; se mişca încet, dar îi revenea vioiciunea.

— Dacă m-ai fi văzut înainte, Ignatici, spunea ea ca şi cum s-ar fi scuzat, ridicam sacii ca pe nişte flori, optzeci de kilograme, nu mi-era frică. Socrul meu striga: „Matriona, o să-ţi rupi spinarea!” Nu trebuia să m-ajute cumnatul ca să ridic trunchiul în car. Aveam un cal de la armată, Voltciok, un animal puternic…

— De la armată? De ce?

— Pe-al nostru l-au luat pentru război, ni l-au dat pe-ăsta, că era un pic lovit. Un animal ciudat… O dată s-a speriat şi a tras sania în lac, au sărit repede bărbaţii, da’ eu l-am apucat de frâu şi l-am oprit, nu vă mint! Era hrănit cu ovăz. Ţăranului îi plăcea să dea de mâncare cailor. Doar că, dacă mănâncă ovăz, nu prea îi place să care…

Nu era mereu curajoasă. Îi era frică de incendii, de fulgere, dar şi mai mult, Dumnezeu ştie de ce, de trenuri.

— Când trebuie să iau trenul până la Cerusti şi-l văd venind dinspre Neceaievka, cu ochii ăia mari, holbaţi, ca nişte farfurioare, şi şinele care mârâie… curge transpiraţia pe mine şi îmi tremură genunchii, nu te mint! îmi spunea Matriona, ea însăşi uimită, ridicând din umeri.

— Poate pentru că nu se dau bilete, Matriona Vasilievna?

— La ghişeu? Nu dau decât la clasa-ntâi! Şi uite că pleacă trenul! Şi noi ne-mbulzim la dreapta, la stânga: îţi dai seama! Bărbaţii urcau pe acoperiş, pe o scăriţă. Iar noi găseam în sfârşit o uşă deschisă la un vagon şi ne năpusteam înăuntru, aşa, fără bilete… Şi vagoanele alea, îţi spun eu, erau toate goale, toate, erau locuri peste tot… De ce nu dădeau bilete, nemernicii ăia fără inimă, chiar că nu ştiu!

Totuşi, în iarna aceea, viaţa i-a zâmbit Matrionei ca niciodată până atunci. Până la urmă i-a fost acordată o pensie, aproximativ optzeci de ruble, şi mai primea vreo sută şi ceva de la şcoală şi de la mine.

— Phii, ce viaţă frumoasă! murmurau deja câteva femei invidioase. Uite că are mai mulţi bani de când a-mbătrânit şi nu ştie ce să facă cu ei…

— Aş, ce-i aia o pensie? li se răspundea. Guvernul se schimbă de la un minut la altul! Ce dă azi, mâine ia-napoi!

Matriona şi-a comandat pâslari noi, şi-a cumpărat o cămaşă de noapte şi s-a dus la croitor să-i facă un palton dintr-o manta veche de uniformă pe care i-o dăduse un mecanic de la Cerusti, bărbatul fostei ei pupile, Kira. Croitorul cel cocoşat i-a vătuit-o şi rezultatul a fost cel mai trainic palton pe care l-a avut vreodată Matriona în cei şaizeci de ani de existenţă!

La mijlocul iernii şi-a cusut în căptuşeala paltonului două sute de ruble: pentru înmormântare.

Mergea mai des serile la clacă, la Maşa, mâncau seminţe de floarea-soarelui. Dar nu invita pe nimeni la ea seara, respectându-mi munca. Doar de Bobotează, când m-am întors de la şcoală, am găsit izba plină de dansuri şi am făcut cunoştinţă cu cele trei surori ale Matrionei (îi spuneau ei, sora cea mare, „nană” sau „dadă”). Până în ziua aceea nu călcaseră în izba noastră. Oare se temeau că le va cere ajutorul?

Pentru Matriona, un singur eveniment (să fi fost o prevestire?) a întunecat această sărbătoare. Se dusese la biserică, la cinci verste depărtare, la sfinţirea apei şi îşi pusese bidonul printre celelalte. Când slujba s-a terminat, femeile s-au repezit, înghesuindu-se, să-şi ia avutul, dar Matriona, ajunsă acolo printre ultimele, nu şi-a mai găsit bidonul. Şi nu fusese lăsat niciun alt recipient în locul lui. Se făcuse nevăzut.

S-a dus de la o femeie la alta, rugându-se de ele: „Măi, femeilor! Nu cumva aţi luat din greşeală apă sfinţită care nu era a voastră? Într-un bidon?”

Nimeni nu a recunoscut. Copiilor le place să facă astfel de farse, şi erau mulţi copii pe acolo.

Nu voi spune totuşi că era o credincioasă înfocată, era mai degrabă păgână. Era însă foarte superstiţioasă: e interzis să mergi de Sfântul Ion la grădina de zarzavaturi, altfel anul viitor nu mai ai nicio recoltă! Dacă furtuna întoarce zăpada, s-a spânzurat cineva; dacă îţi prinzi piciorul în uşă, o să vină cineva în vizită. Atât timp cât am trăit la ea, nu am văzut-o niciodată rugându-se şi nici făcându-şi semnul crucii. Dar nu făcea nimic fără să nu se lase în grija Domnului: „Dumnezeu să ne-ajute!”, îmi spunea ea de fiecare dată când plecam spre şcoală. Poate că se şi ruga, dar fără ca eu să fiu de faţă, intimidată de prezenţa mea sau temându-se să nu mă deranjeze. Exista un colţ sfânt în camera mare, iar în bucătărie era o icoană a Sfântului Nicolae. În zilele obişnuite rămâneau în întuneric, dar în timpul vecerniei de sâmbătă seara şi în zilele de sărbătoare aprindea candela dinaintea lor.

Cât despre păcate, avea mai puţine pe conştiinţă decât pisica ei cea şchioapă. Pisica omora şoareci…

Scăpând un pic de viaţa ei chinuitoare, Matriona începu să asculte mai atent „radioul” meu (îmi instalasem un „spion”, spunea ea despre priză). Având un receptor mic, radioul nu mai era o nenorocire, puteam să-l opresc oricând, dar într-adevăr, pentru mine, pierdut în izba mea, avea rolul de „spion”). Devenise o obişnuinţă în acel an ca în fiecare săptămână să fie primite două sau trei delegaţii străine care erau însoţite şi plimbate în numeroase oraşe şi se organizau mitinguri. Nu era zi să nu se transmită la radio comunicate care anunţau cu gravitate o groază de ospeţe, cine şi prânzuri.

Matriona ridica din sprânceană cu un suspin dezaprobator.

— Toate călătoriile astea n-o să aducă nimic bun.

Auzind vorbindu-se despre inventarea unor maşini noi, bombănea în bucătărie:

— Noi, mereu noi; nu mai vrem din alea vechi, şi unde-o să le punem?

Tot în anul acela ni s-au promis şi sateliţi artificiali. De-acolo de sus, de pe sobă, ridicându-şi capul, exclama:

— Of, săraca de mine! O să ne strice anotimpurile, iarna, poate şi vara…

De multe ori se transmiteau cântece ruseşti interpretate de Saliapin. Matriona îl asculta nemişcată. Apoi declara cu hotărâre:

— Cântă caraghios, nu cântă ca noi.

— Asta chiar că mă miră, Matriona Vasilievna! Ascultaţi mai atent!

A mai ascultat şi apoi mi-a zis, strângând din buze:

— Nu, nu-i asta. Nu e-n felul nostru. Se sclifoseşte.

Şi totuşi, Matriona m-a recompensat. S-a transmis într-o zi un concert de romanţe şi, deodată, după cinci cântece, Matriona a ţâşnit din spatele peretelui, strângându-şi şorţul cu mâinile, răvăşită, cu ochii ei spălăciţi umbriţi de lacrimi:

— Măcar astea-s de la dumneavoastră… a murmurat ea.