DESCOPERINDU-MĂ

Am trăit apoi ca vai de lume o lună întreagă la Riazan: undeva, la a-ceastă oră, invizibil, destinul meu se mişca şi, după convingerea mea tot mai fermă, se mişca spre mai rău. Unui deţinut inveterat, unui fiu al Gulagului, îi este aproape inacesibilă credinţa în mai bine. Şi dezobişnuindu-se, de-a lungul anilor de lagăr, de a mai lua vreo hotărîre pe cont propriu (pentru tot ce este important eşti lăsat a-proape întotdeauna la discreţia destinului), noi chiar ne obişnuim cu ideea că este mai puţin periculos să nu hotărăşti nimic, să nu între-prinzi nimic: trăieşti şi mulţumeşte-te cu simplul fapt de a trăi!

Dar eu tocmai încălcasem această lege a lagărelor şi acum era de groază. Şi continuam şi lucrul la noua redactare a Cercului. Toate textele, inclusiv cele din lagăr, erau la mine în apartament, iar a-ceastă aventură cu Novîi mir mi se părea o imprudenţă cu atît mai funestă.

Oricum ar răsuna tobele congresului al XXII-lea, orice monument    s-ar promite a se ridica în memoria deţinuţilor dispăruţi (de altfel — numai în memoria comuniştilor, nici pînă în ziua de azi nu s-a ridi-cat), a crede că a sosit deja vremea rostirii adevărului, haida de, as-ta nu se poate; cu siguranţă, capetele noastre, inimile şi limbile prea şi-au pierdut obiceiul de a mai crede în aşa ceva! Noi am renunţat de a mai spune vreodată adevărul şi de a-l mai auzi.

Totuşi, la 9 decembrie mi-a sosit o telegramă de la L. Kopelev: „A-leksandr Trifonovici este entuziasmat de articol" („articol" era numele de cod pe care-l convenisem pentru povestire, un articol putea să se refere şi la metodica predării matematicii). Ca o pasăre care din zbor se izbeşte de geam — aşa a sosit acea telegramă. Şi a luat sfîrşit imobilitatea de atîţia ani. După încă o zi (chiar de ziua naşterii mele) a sosit o telegramă şi de la Tvardovski în persoană: mă convoca la redacţie. În ziua următoare am plecat la Moscova şi, traversînd piaţa Strastnaia spre Novîi mir, am zăbovit superstiţios lîngă statuia lui Puşkin — în parte ca să-l rog să mă sprijine, în parte ca să-l asigur că-mi ştiu drumul, că nu voi greşi. A fost ca un fel de rugăciune.

Împreună cu Kopelev, am urcat larga scară boierească a lui Novîi mir—într-un film, această scară ar fi foarte potrivită pentru o scenă de bal. Era la amiază, Tvardovski încă nu era acolo, dar şi redacţia abia ce se adunase - la ora asta începea programul. Am început să fac cunoştinţă cu cei de la secţia proză. Anna Samoilovna Berzer, redactor la această secţie, era aceea care făcuse cel mai mult pentru ca povestirea mea să ajungă în mîinile lui Tvardovski.

Iată cum s-au petrecut lucrurile (numai că mie nu în acel an mi s-a povestit cum a fost). Manuscrisul meu, ţinut atîta timp în rezervă şi camuflat, zăcuse o săptămînă întreagă pe biroul Annei Berzer, zăcu-se neprotejat, nici măcar pus între nişte coperte, lăsat la îndemîna primului turnător sau răufăcător care ar fi trecut pe-acolo. Anna Sa-moilovna nu fusese prevenită asupra cazului pe care-l reprezenta această scriere. La un moment dat ea s-a apucat să-şi debaraseze biroul, a citit cîteva fraze şi şi-a dat seama că textul cu pricina nu poate fi ţinut în condiţiile acestea şi că de citit trebuie citit altundeva. L-a luat acasă şi l-a citit chiar în seara aceea. A rămas cu gura căscată. Şi-a confruntat impresia cu cea a Kaleriei Ozerova, priete-na ei, redactor la secţia de critică literară. Cele două impresii concor-dau. Cunoscînd bine atmosfera de la Novîi mir, A.S. şi-a dat seama că, în cadrul comitetului de redacţie, fiecare, conform concepţiei sale despre binele revistei, cu siguranţă, va căuta să intercepteze manu-scrisul, să-l dea uitării, să-l facă pierdut, să nu-l lase să ajungă pînă la Tvardovski. Ea trebuia deci ca printr-o stratagemă să-i scurtcircui-teze pe toţi şi, pe deasupra mocirlei de precauţie şi laşitate, să trimi-tă manuscrisul chiar lui Tvardovski, menit a fi acum primul care des-chide acest dosar. Dar atenţie! Acest manuscris cu aspectul lui jalnic şi mototolit o să-l facă pe şef să-şi întoarcă faţa de la el. A.S. l-a dat la redactilografiere pe cheltuiala redacţiei. Asta a luat ceva timp. S-a mai consumat timp şi aşteptîndu-l pe Tvardovski să-şi revină dintr-u-nul dintre obişnuitele lui accese de ebrietate (beţii nefericite, dar poate şi salvatoare, după cum aveam să înţeleg cu timpul). Dar difi-cultatea majoră pentru A.S. era de a şti cum să-i manevreze pe membrii redacţiei pentru a răzbi la Tvardovski, care n-o primea decît foarte rar şi, pe nedrept, o antipatiza, cine ştie, poate că-i subaprecia gustul artistic, dragostea de muncă şi devotamentul total faţă de in-teresele revistei. Dar, cunoscînd bine caracterul şi slăbiciunile tutu-ror superiorilor, ea l-a abordat pe primul dintre aceştia, pe E.N. Ghe-rasimov, şeful secţiei proză, om căruia în trecut destinul îi produsese destule şocuri: „Avem un material despre lagăre. Vrei să-l citeşti?" Gherasimov a trimis-o la plimbare: „Nu mă mai bate la cap cu lagă-rele astea." Cu aceeaşi problemă l-a abordat şi pe locţiitorul al doilea al redactorului-şef, A. Kondratovici — un omuleţ care avea mereu aerul că-şi ciuleşte urechile, obsedat şi înspăimîntat de cenzură. Kondratovici a răspuns că despre lagăre ştie deja totul şi că nu are nevoie de nimic, în plus, şi-aşa nu poate fi publicat. Atunci A. Berzer a pus manuscrisul în faţa secretarului responsabil B. Zaks, pe care  l-a întrebat insidios: „Uitaţi-vă un pic; vreţi să-l citiţi?" Întrebare mai dibace ca aceasta nici că s-ar fi putut pune. De mulţi ani de zile B.G. Zaks, gentleman rece şi posomorît, nu mai avea nici o poftă de lite-ratură artistică, nu voia ca aceasta să-i strice ultima parte a vieţii, zi-lele însorite petrecute la Koktebel în octombrie al fiecărui an, cele mai bune concerte de iarnă la Moscova. El a citit primul paragraf al povestirii mele, l-a pus deoparte fără să spună un cuvînt şi a plecat. (Căci şi aşa nu-l putea publica.)

De-acum, A. Berzer avea tot dreptul să se adreseze şi lui Tvardov-ski, — căci toţi ceilalţi ridicaseră din umeri! A aşteptat să se ivească ocazia — ce-i drept, în prezenţa lui Kondratovici, căci n-a reuşit să stea de vorbă cu şeful între patru ochi — ca să-i spună că există două manuscrise mai aparte care neapărat trebuie să fie citite de re-dactorul-şef: Sofia Petrovna de Lidia Ciukovskaia şi apoi ceva cu „un lagăr văzut de un mujic, o chestie foarte populară". Şi de data a-ceasta nici că s-ar fi putut ca prin cîteva cuvinte să se atingă exact partea unde era coarda sensibilă a lui Tvardovski! Răspunsul lui a venit imediat: asta daţi-mi-o.* Dar Kondratovici s-a dezmeticit şi a sărit ca ars: „Lăsaţi-o la mine pînă mîine, o citesc eu mai întîi!"

El nu putea să scape ocazia de a-i servi de filtru protector redac-torului-şef.

Kondratovici a luat asupra lui această treabă şi, de la primele rînduri, a înţeles că anonimul autor (nu semnasem textul, în credinţa că poate astfel frînez cursul ostil al evenimentelor), că acest obscur au-tor al povestirii despre lagăre n-are nici cea mai mică idee despre aşezarea elementelor principale ale unei propoziţii şi mai foloseşte şi nişte cuvinte barbare. A trebuit să ia creionul şi să bifeze pagina întîi, a doua, a cincea, a opta, punînd subiectele, predicatele şi atri-butele la locurile lor. Dar povestirea s-a dovedit plină de agrama-tisme de la un capăt la altul şi, de la o anumită pagină, Kondratovici s-a lăsat păgubaş. Ce părere îşi făcuse el spre dimineaţă, nu ştiu, dar cred că nu era o problemă să şi-o modifice într-un sens sau al-tul. Tvardovski însă, fără să-i ceară părerea, s-a apucat să citească el însuşi manuscrisul.

Familiarizîndu-mă apoi cu viaţa redacţiei, m-am convins că Ivan De-nisovici n-ar fi văzut lumina tiparului dacă A. Berzer n-ar fi fost aşa de răzbătătoare şi nu l-ar fi agăţat pe Tvardovski strecurîndu-i că „e o chestie văzută de un mujic". Denisovici al meu n-ar fi primit el în veci lumină verde de la cele trei gorile ale şefului: Dementiev, Zaks şi Kondratovici.

N-am să spun că aveam cine ştie ce plan precis, dar un lucru îl intu-iam, îl presimţeam cu claritate: mujicul ăsta de Ivan Denisovici nu putea să-i lase indiferenţi nici pe mujicul superior care era Aleksandr Tvardovski, nici pe mujicul suprem, Nikita Hruşciov. Aşa s-a şi întîm-

plat: la urma urmei, nici poezia, nici chiar politica n-au fost acelea

* Şi Sofia Petrovna a trebuit să mai aştepte cîţiva ani: pînă la împlinirea vîrstei de un sfert de secol şi pînă la publicarea ei în străinătate. Faptul că una şi aceeaşi revistă nu ar îndrăzni să publice o a doua povestire pe tema concentraţionară, acest fapt, foarte curent la noi, este de neînţeles pentru Occident. Publicarea unei asemenea povestiri ar constitui o linie...

care au hotărît soarta povestirii mele, ci tocmai această substanţă funciarmente ţărănească, atît de batjocorită, asuprită, ponegrită la noi începînd de la Marea Cotitură, şi chiar şi mai dinainte.

După cum avea să povestească mai tîrziu el însuşi, Tvardovski, în seara aceea, s-a aşezat în pat şi a luat manuscrisul. Dar, după do-uă-trei pagini, şi-a zis că aşa ceva nu se citeşte culcat. S-a ridicat şi s-a îmbrăcat. Ai casei dormeau deja, dar el, toată noaptea, cu pauze la bucătărie pentru ceai, a citit povestirea, o dată, apoi şi a doua oa-ră (n-a mai citit niciodată a doua oară ceea ce am scris eu ulterior, şi, în general, nu reciteşte niciodată nimic, nici după concesii făcute de autori). Aşa a trecut noaptea, apoi au venit ceasurile, pentru ţă-rani, matinale, dar încă nocturne pentru oamenii de litere, şi trebuia să mai asteptăm. Tvardovski nu s-a culcat defel.

L-a sunat pe Kondratovici şi i-a dat ordin să afle de la Berzer cine este autorul şi unde se găseşte. Acesta este modul în care s-a ajuns din verigă în verigă la Kopelev. Acum, Tvardovski telefona la acesta. Un lucru i-a plăcut îndeosebi: aici nu era mistificarea vreunui condei renumit (de altfel, el era convins de aceasta) şi autorul nu era om de litere şi nu era din Moscova.

Pentru Tvardovski începeau zilele fericite ale descoperirii: dădu imediat o raită cu manuscrisul pe la prietenii săi, cerîndu-i fiecăruia să pună la bătaie cîte o sticlă în cinstea apariţiei unui nou scriitor. Trebuie să-l cunoşti pe Tvardovski: el este un adevărat editor prin a-ceea că, spre deosebire de alţii, la el plăcerea de a descoperi noi ta-lente merge pînă la febrilitatea, pînă la pasiunea căutătorului de aur.

El îşi asalta prietenii, dar iată ce era straniu în legătură cu viaţa lui: la cincizeci şi unu de ani, poet celebru, redactor-şef al celei mai bune reviste, figură importantă a Uniunii Scriitorilor, figură de mare calibru şi printre comunişti, Tvardovski nu avea decît prieteni de sla-bă calitate: locţiitorul său numărul unu (geniul său rău) Dementiev; apoi tovarăşul său de pahar, inexpresivul LA. Sat, scutier postum şi cumnat al măscăriciului Lunacearski; plus M.A. Lifsit, un marxist dogmatic fosilizat. Se spune că a avut perioade de prietenie cu Vik-tor Nekrasov, cu Em. Kazakievici şi cu alţii, dar apoi prietenia aceas-ta a avut soarta carului care a nimerit prin hîrtoape: s-a împotmolit, a ajuns cu roţile-n sus. Adică, şi prin mediul în care se mişca şi prin însuşi felul lui de a fi, Tvardovski era condamnat la singurătate. Din cauza anvergurii sale şi a caracterului său. Şi din cauza obîrşiei sale ţărăneşti. Şi din cauza vieţii de membru al protipendadei sovietice, viaţă nefirească pentru un poet.

În timp ce se goleau aceste sticle şi se cerea să se aducă, pentru a fi privit ca o minune, manuscrisul original în care literele se înghe-suiau ca oile mînate la strungă şi în care nu era nici pic de spaţiu li-ber pentru intervenţiile creionului redacţional, la revistă, după uzan-ţele de rigoare în cazurile importante, se întocmeau referate cu privi-re la manuscris. Iată ce scria Kondratovici: „.. .Noi, probabil, n-o să-l putem publica... Ar trebui înainte de toate să i se sugereze autorului să introducă motivul deţinuţilor care aşteaptă ca suferinţele lor să ia sfîrşit... Ar trebui periată puţin limba."

Dementiev: „Unghiul de vedere al autorului: în lagăr este îngrozitor şi la fel şi în afara lagărului. Manuscrisul constituie un caz complicat: a nu-l publica înseamnă a te teme de adevăr... a-l publica este impo-sibil, el nu arată totuşi decît o latură a vieţii." (Cititorul să nu tragă de aici concluzia că Dementiev se frămînta cu adevărat între a publica şi a nu publica. El ştia prea bine: a publica aşa ceva era şi imposibil şi periculos, şi n-o să facă nimeni treaba asta, dar, avînd în vedere că patronul său era aşa de cucerit şi entuziasmat de cazul respectiv, nu se putea da un verdict prea aspru.)

Dar ca să aflu şi să pricep toate acestea mi-a trebuit mai mult de un an. Şi la această primă vizită, Kondratovici, străduindu-se să facă pe importantul (de altfel, lipsa lui de substanţă spirituală, lipsa lui de personalitate îmi apăruseră de la prima vedere), m-a întrebat foarte semnificativ ca pe un modest autor peste care a dat norocul:

— Mai aveţi şi altceva?

Întrebare simplă! Întrebare firească — ei trebuiau să-şi facă o idee despre măsura în care reuşita mea era sau nu rezultatul întîmplării. Dar tocmai ăsta era marele meu secret, în cinci ani de lagăr chel-tuisem resurse de ingeniozitate ca să-i păcălesc pe cei ce mă per-cheziţionau, în opt ani, petrecuti în deportare şi în libertate, inventa-sem ascunzători. Dar nu făcusem toate acestea pentru ca să susţin acum o conversaţie de salon, drept pentru care i-am luat vorba din gură lui Kondratovici:

— Pentru această primă luare de contact, as prefera să nu începem cu această întrebare.

Sosind Tvardovski, am fost invitat în marea sală de redacţie (la data aceea, cei de la Novîi mir aveau la dispoziţie un spaţiu destul de îngust; un colţ al sălii era considerat a fi cabinetul lui Tvardovski). Nu-l cunoşteam decît după nişte proaste fotografii de ziar şi, avînd în vedere slabele mele calităţi de fizionomist, aş fi putut să nu-mi dau seama că era el. Era mare, masiv în toate sensurile, dar iată ră-sărind şi un al doilea, tot mare şi tot masiv în toate sensurile, sim-patic — nimic de zis, şi care cu greu îşi ascundea bonomia. Acest al doilea personaj s-a întîmplat să fie Dementiev. Tvardovski însă, po-trivit momentului, a afişat o atitudine demn-protocolară. Şi totuşi, chiar prin această mască nu putea să nu străbată şi să mă frapeze din prima clipă expresia copilăroasă a feţei lui — această sinceritate de copil neasigurat contra răului, de copil căruia, se pare, nici lunga zăbovire prin sferele înalte nici turta dulce oferită de ocupantul tronu-lui nu i-au pervertit sufletul cîtuşi de puţin.

Toate vîrfurile redacţiei s-au aşezat în jurul unei vechi mese uriaşe, în formă de oval alungit, eu faţă-n faţă cu Aleksandr Trifonovici. El făcea mari eforturi să se domine pe sine însuşi şi să-şi compună o mină serioasă, dar nu prea reuşea: era din ce în ce mai radios. Trăia acum unul dintre momentele cele mai fericite ale vieţii sale; în jurul acestei mese, eroul zilei nu eram eu, ci el.

Se uita la mine cu o bunăvoinţă aproape confundabilă cu iubirea. Fără să se grăbească, a luat la mînă diverse pasaje din povestirea mea, scurte sau lungi, aşa cum îi veneau în minte, făcînd operaţiu-nea aceasta cu o plăcere, o mîndrie, o bucurie care nu mai erau ale descoperitorului, ale protectorului, ci ale creatorului. Cita cu o ase-menea tandreţe, cu o asemenea emoţie, încît ai fi zis că toată po-vestea aceasta era trăită şi pătimită de el, că era povestea cea mai scumpă inimii lui. (Ceilalţi membri ai redacţiei dădeau din cap a încu-viinţare şi ţineau isonul la elogiile şefului; singur poate, Dementiev a avut o atitudine moderat-apatică. De altfel, el nici n-a luat cuvîntul în ziua aceea.)

Dar cel mai rezervat dintre toţi şi aproape lugubru am fost eu. Îmi fi-xasem această linie de conduită, asteptîndu-mă să-i văd că acum-a-cum încep să-mi fărîme oasele, să-mi impună concesii şi tăieturi — or, eu pentru nimic în lume nu m-aş fi învoit la aşa ceva. Căci ei ha-bar n-aveau că ceea ce ţineau în mînă era un lucru deja atenuat, de-ja laminat. Îmi spuneam că, la început, scrierea mea despre lagăr va fi întinsă cu delicateţe pe masă şi îndată vor intra foarfecele în func-ţiune şi vor tăia toţi spinii, toate zdrenţele, toate floricelele. Şi eu, prin aerul meu lugubru, le arătam dinainte că nu mi s-a urcat la cap şi că nu pun preţ foarte mare pe noile mele relaţii.

Dar, minune! Nu mi-au răsucit mîinile. Dar, minune! N-au scos şi nu au făcut uz de foarfeci. Sau eu am înnebunit? Oare redacţia chiar crede că textul ăsta poate fi tipărit?

În total, observaţiile lui Tvardovski — rugăminţi afabile, exprimate pe tonul cel mai precaut! — au fost două: Ivan Denisovici nu poate rîvni la munca de decorator de covoare ca să primească pe şest supli-mente. El nu poate totuşi să refuze sistematic ideea că într-o bună zi o să-şi recapete libertatea. Poate că asta aşa şi era. Am consimţit imediat, fără dificultate. Iar Zaks a opinat că nu poate Ivan Deni-sovici să creadă în mod serios că Dumnezeu mărunţeste luna ca să facă stele. Şi Mariamov mi-a semnalat vreo doi-trei termeni ucrai-neni greşiţi.

Da, prieteni dragi, aşa se poate colabora! Altfel îmi închipuisem eu redacţiile noastre...

Pentru ca povestirea să facă impresie bună, mi-au propus să-i spu-

nem nuvelă — ei bine, fie şi nuvelă.*  Cu titlul de S-854, a mai spus Tvardovski pe un ton ce nu admitea replică, povestirea nu va putea fi publicată niciodată. Eu nu le cunoşteam mania de a reboteza, de a edulcora, de a dilua totul, şi nici n-am încercat să mă opun. Prin schimb de sugestii făcute de-o parte şi de alta a mesei, cu partici-parea lui Kopelev, s-a convenit asupra titlului: O zi din viaţa lui Ivan Denisovici.

Tvardovski m-a avertizat că nu-mi promite ferm că voi fi publicat (Dumnezeule, dar eu eram bucuros că n-au depus textul la KGB!), că nu-mi fixează termen, dar că nu va precupeţi nici un efort ca să mă ajute.

Împinşi de curiozitate, au început să-mi pună diverse întrebări subsi-diare ca, de pildă: în cît timp am scris această nuvelă? (Atenţie, peri-col de explozie! am scris-o în patruzeci şi cinci de zile. Şi atunci, în tot restul timpului?) Ei bine, vedeţi, este greu de evaluat, nu-i aşa, mereu pe frînturi, după orele de şcoală... în ce an am început-o, în ce an am terminat-o, cît a stat la mine? (Toate datele ardeau cu lite-re de foc în mintea mea! — dar dacă încep să le spun, se va vedea imediat cît timp rămîne nefolosit.)

Eu şi-aşa nu-mi aminteam anii... Şi de ce dactilografiez aşa de înghesuit, fără spaţii libere, pe faţă şi pe dos? (Dar ştiţi voi ce sînt ăia centimetri cubi, pricepuţilor?!...) Să ştiţi un lucru, la Riazan, pur şi simplu, nu ai de unde să cumperi un petic de hîrtie... (Ceea ce iarăşi era adevărat.)

M-au întrebat despre viaţa mea, trecută şi prezentă, şi toţi au tăcut jenaţi cînd le-am răspuns direct că predau la o şcoală, de unde am un venit de şaizeci de ruble pe lună şi că mie mi-ajunge. (La Riazan nu voiam să am normă întreagă, ca să am timp disponibil, iar soţia mea, cu salariul ei mare, îşi întreţinea cele trei bătrîne.) Asemenea cifre, în general, depăşesc puterea de înţelegere a oamenilor de lite-re; pentru cîteva rînduri de recenzie tot atîta se plăteşte. De îmbră-cat, eram îmbrăcat la nivelul salariului meu. Autoritar şi bine dispus, Tvardovski a dat ordin să mi se facă imediat un contract pe baza ce-

lui mai înalt tarif practicat la ei (numai avansul echivala cu salariul

meu pe doi ani). Am rămas ca vrăjit, silindu-mă să fiu atent să nu

* Concesie zadarnică din partea mea. La noi se şterg graniţele dintre genuri, rezultatul fiind demonetizarea formelor. Ivan Denisovici este, desigur, o povestire, deşi lungă şi încărcată. Mai restrînsă decît povestirea aş găsi că este schiţa — structură lejeră, subiect clar şi gîndire aşişderea. Povestirea este ceea ce cel mai adesea la noi se încearcă a se numi roman: acolo unde există interferenţă de teme şi chiar o aproape obligatorie extensie în timp. Romanul (execrabil cuvînt! nu se poate altfel?) se deosebeşte de nuvelă nu atît prin volum şi nu atît prin extensie în timp (el se caracterizează chiar prin concizie şi dinamism), cît prin mulţimea destinelor pe care le cuprinde, prin lărgimea orizontului şi prin onestitatea gîndirii.

spun despre mine mai mult decît trebuie.

Ce mai am acasă? Ce mai am? — aceasta era întrebarea pe care mi-o puneau cu cea mai mare insistenţă Tvardovski şi redacţia. Tre-cînd în revistă straturile de texte îngropate de mine începînd din 1948, căutam să văd ce le mai pot propune. Venind aici, nu avuse-sem în vedere să le dezvălui ceva în plus, dar ceva trebuia totuşi. Era greu să-i conving că scrisesem Ivan Denisovici ca să-mi fac mîna.

Vulpea i-a zis mujicului: lasă-mă numai să-mi pun lăbuţa pe căruţa ta, că de sărit sar singură.

Aşa şi cu mine.

Am promis să fac investigaţii pentru data următoare; mi se părea că se va mai găsi la mine vreo povestioară, şi cîteva mici studii, şi apoi şi cîteva versuri. (Kondratovici a spus apoi, radiind de bucurie, că, foarte bine, tema lagărului s-a epuizat cu Ivan Denisovici, şi că ar fi bine să o abordez pe aceea a frontului. Douăzeci de ani, mii de guri, astea, ca un singur om, trîmbiţaseră din trîmbiţa militară — şi tema nu era epuizată! Dar pentru cei cincizeci de milioane care pieriseră în exil şi în lagăre, deluşorul povestirii mele era suficient!...)

În acel decembrie, a trebuit să mai merg de două ori la Moscova. Ei diluaseră vreo zece expresii din povestire, dar Berzer, cu care lega-sem foarte repede o caldă prietenie, pe bună dreptate m-a prevenit că nu poţi şti niciodată ce trece şi ce nu trece de cenzură şi că este mai bine ca o vreme să nu mai corectezi nimic. De altminteri, nici nu aveam chef să fac concesii, îmi venea mai la îndemînă să-mi iau po-vestirea înapoi decît s-o mutilez.

În cursul acelor vizite i-am dus lui Tvardovski cîte ceva: cîteva poezii de captivitate, cîteva Fărîme dintre cele mai inofensive şi povestirea « Nu e sat fără un sfînt », epurată de frazele cele mai nepublicabile. El a caracterizat Fărîmele ca „note de păstrat ca rezervă în dosarul general", nesesizîndu-le deloc genul. În legătură cu versurile a spus: „Pe unele le-am putea publica, dar n-o să fie o bombă, or eu vreau să fie o bombă." (Rebelul chema furtuna! — nu, desigur, nu era pe punctul de a mucezi!) Despre Matriona s-a discutat în comitetul de redacţie la 2 ianuarie 1962.

(Pe-atunci mi-a căzut fisa că odată şi-odată o să fie bune la ceva mi-nutele acestor întîlniri literare şi m-am apucat să-mi notez imediat după consumarea lor, sau, şi mai bine, chiar în timpul discuţiilor. Astfel am consemnat totul despre Tvardovski — şi acum îmi pare rău că n-am loc să relatez fidel şi detaliat aceste întîlniri, recunos-cînd de altminteri că aceasta ar putea să lungească şi să încarce compoziţia Schiţelor, neajunsuri pe care aş vrea să le evit.)

La aceeaşi masă uriaşă, în formă de oval alungit, în jurul căreia de curînd luase loc atîta lume, Tvardovski de data aceasta nu adunase cvorumul: unul nu reuşise să citească, altul lipsea din redacţie. Dementiev era de faţă (angajat cu normă completă la Institutul de Li-teratură Universală, el nu avea la Novîi mir decît scurte apariţii; ceea ce făcea el aici nu era pentru a-şi asigura venitul de bază, ci pentru a îndeplini o misiune importantă). Tvardovski îl invită: „Saşa, ia loc!" Dar Dementiev trecu peste invitaţie ca peste o zădărnicie: „Ce mai e de discutat aici?" După expresia feţei lui, puteai crede că a spus-o cu tristeţe (şi-aşa n-o să-l publice), dar eu am sesizat un alt ton: un ton care trăda supărarea provocată de faptul că eu le aduc povestiri, una mai insolentă decît alta, şi-l abat pe Tvardovski de pe drumul pavat şi omologat. Încă de-atunci am perceput adevăratul sens al a-cestei scurte ciondăneli dintre ei.

Ei erau la „per tu", nu umblau niciodată cu fasoane şi ceremonii, erau amîndoi — Saşa. Nimeni din redacţie nu îndrăznea să-l contra-zică pe Tvardovski. Singurul care-şi permitea să vină cu o părere personală şi să polemizeze cît poftea, era Dementiev, şi se împă-mîntenise obiceiul ca Tvardovski să nu considere definitivă nici o de-cizie pînă ce aceasta n-a fost pusă de acord cu Dementiev — primul fie că-l convingea pe al doilea, fie că bătea în retragere. Dar mai ales acasă (locuiau în aceeaşi casă pe Kotelniceskaia) Dementiev ştia să-l domine pe şef: Tvardovski ţipa la el, bătea cu pumnul în masă, dar cel mai adesea cădea de acord cu el. Astfel, pe neobser-vate, un Saşa, din spatele celuilalt Saşa, dădea bice revistei. De-mentiev, se spune, intervenea prudent, cu foarte mult tact. Tvar-dovski n-ar fi suportat, pesemne, situaţia în care Dementiev s-ar fi mulţumit mereu numai să-l ţină în frîu. Nu puţine erau cazurile cînd acesta îi dădea şi pinteni — nu avem de ce să ne ascundem după deget (aşa s-a întîmplat cu povestirile lui V. Grossman, de exemplu). Şi aproape invariabil scotea cîte un „Saşa, n-ai dreptate! Chestia as-ta o publicăm!", atunci cînd Tvardovski se împotrivea din niscaiva considerente personale. Dementiev era bătăios — dar ştia măsura, ştia unde să dea înapoi, să se recunoască învins. El nu avea nicio-dată o atitudine găunos-vanitoasă, nu se umfla în pene, şi aceasta le uşura existenţa, lui şi celorlalţi membri ai redacţiei. Nici un redac-tor nu era complexat în faţa lui. Dementiev era totdeauna dispus la abordări operative, sesiza iute esenţa problemei, şi cînd putea să dea o mînă de ajutor pentru a face să treacă un articol sau un para-graf— punînd o surdină, deplasînd cuvintele — o dădea neapărat. Prin contribuţia lui, revista era şi mai proaspătă, mai consistentă şi chiar mai incisivă — dar totul în limitele rezonabilului, dar totul cetluit bine cu cercul de nădejde al partidului şi adăpostit bine sub acoperi-şul de nădejde al partidului!

El şi cu autorii vorbea liber, la obiect : îi era străină starea de auto-mulţumire, avea ochiul format pentru a descoperi un scriitor şi găsea modul potrivit de a discuta cu el. Avea un fel foarte agreabil de a-l pronunţa pe „o", zîmbea agreabil şi ştia cît este de îndrăgit de inter-locutori. —Acest soi de mujic simpatic, cam rubicond, cu părul puţin ondulat şi foarte rar, se apropia de şaizeci de ani. Şi să clipească din ochi ştia, şi ştia să strecoare, cu jumătate de glas, sugestii. Ca băiat de încredere, acesibil oricui, îţi primea manuscrisul, lucru pe care-l făcea cu plăcere! — „ei bine, o să-l prelucrăm, desigur, o să-l prelu-crăml" (şi o să-l masacrăm). Chiar în faţa şefului, în faţa căruia tu te fîstîceşti, el ştie să intervină pentru tine: „Saşa, ai dreptate, asta-i un rahat, dar pe autor nu-l poţi face să gîndească aşa cum gîndeşti tu. Hai să-l sprijinim, îl mai corectăm pe ici pe colo, şi-l publicăm."

Dar acolo unde cercul partidului plesnea, unde prin acoperiş înce-pea să se vadă afară — acolo Dementiev nu pricepea ce comentarii s-ar mai putea face. Acolo intrau în acţiune inima şi clarviziunea lui Tvardovski. Aşa a pierdut Dementiev partida cu Ivan Denisovici: o noapte de nesomn şi lectura făcută de două ori îl impresionaseră prea puternic pe Tvardovski pentru ca Dementiev să mai poată face faţă erupţiei de sensibilitate poetică şi ţărănească a şefului.

De altminteri, toate acestea eu nu le-am aflat şi nu le-am înţeles de-cît după ani de zile. Deocamdată nu vedeam în Dementiev decît un duşman, încă nu înţelesesem că examenul de fond al Matrionei avu-sese deja loc între ei doi, acasă, în taină, şi că de data aceasta al doilea Saşa, înarmat cu „adevărul de partid", îl învinsese deja pe pri-mul, îl învinsese pe redactorul-şef, dar nu putea înăbuşi sentimentul din inima poetului. Şi Tvardovski, nevoit să mă refuze, era ca pe jar, şi dacă strigase la Saşa nr. 2 să vină la masa unei dezbateri care nu ducea la nimic, o făcuse pentru ca acesta să-l ajute să iasă din sta-rea de perplexitate şi să-mi explice mie din ce motiv povestea des-pre Matriona nu poate fi publicată în nici un caz, dar în nici un caz. (Ca şi cînd le-aş fi oferit-o eu. Le-o adusesem ca să scap de insis-tenţele lor.) Dar Dementiev a plecat, s-a lăsat păgubaş — şi Tvar-dovski s-a văzut în situaţia de a „delibera" de unul singur — în pre-zenţa a trei membri ai redacţiei care n-au scos un cuvînt şi a mea cu rarele şi apaticele mele răspunsuri. A durat aproape trei ore această deliberare — acest monolog al lui Tvardovski.

A fost un discurs confuz, incoerent, dar rostit din inimă. (Berzer, care se aflase şi ea cu noi, mi-a spus după aceea că de cînd era ea la Novîi mir — şi era de cîţiva ani — nu-şi amintea să-l fi văzut, să-l fi auzit pe Tvardovski în starea aceasta.)

A făcut un tur de orizont asupra povestirii şi apoi un tur de orizont asupra consideraţiilor generale, din nou asupra povestirii, şi din nou asupra consideraţiilor generale. Artist autentic, el nu putea să-mi re-proşeze cum că textul meu nu reflecta adevărul. Dar să admită că tocmai ceea ce prezentam eu era adevărul în deplinătatea lui, aceasta i-ar fi zdruncinat convingerile de membru al partidului şi al societăţii sovietice.

Nu era prima dată că se producea în sufletul lui — de cîte ori, desi-gur, se produsese — această coliziune, dar poate niciodată într-o formă aşa de gravă! El nu-şi trăgea viaţa decît dintr-un singur izvor: literatura rusă — de la acele prime versuri ale lui Nekrasov învăţate pe de rost încă de pe cînd, copil fiind, umbla desculţ, şi de la prima lui poezie compusă la treisprezece ani. Era devotat literaturii ruse, sfinţeniei cu care ea abordează viaţa. Nu dorea altceva decît să fie precum cei de odinioară, ca Puşkin şi ca oamenii din anturajul aces-tuia. După exemplul lui Esenin, ar fi fost gata să moară de fericirea de a împărtăşi o soartă asemănătoare celei a lui Puşkin. Dar nu mai era acel secol. De toţi şi peste tot îmbrăţişat, înrădăcinat în inima fie-căruia — şi cu atît mai mult în inima unui redactor-şef— era un alt adevăr, unul mai important, adevărul partidului. A îndruma literatura rusă, a o ajuta, el n-ar fi putut s-o facă astăzi fără carnetul de partid. Iar el nu putea să poarte carnetul de partid fără să fie sincer cu parti-dul. Trebuia ca aceste două adevăruri să nu se despartă, ci să se contopească — de aceasta avea el nevoie ca de aer. (Motivul pen-tru care în curînd îl va îndrăgi şi şi-l va apropia aşa de mult pe Lak-şin este că acesta este mare meşter în concilierea celor două ade-văruri, ştie să treacă artistic de la unul la celălalt fără să lase să se vadă fisuri.) După ce mai întîi manuscrisul trecea printr-un prim sen-timent al iubirii, Tvardovski trebuia neapărat să-l facă să treacă prin-tr-un al doilea sentiment, şi numai aşa putea să-l publice ca pe o operă sovietică.

Noi toţi şedeam nemişcaţi, dar el se ridica şi, folosind spaţiul din spatele scaunului său, făcea doi-trei paşi încolo şi-ncoace şi vorbea: „Dumneavoastră insistaţi prea mult pe latura neprezentabilă a satu-lui!... — ia daţi măcar o raită şi prin partea lui mai luminoasă. .. Dumneavoastră nu vedeţi decît degeneraţi, vîrcolaci, — dar sînt multe sate din care ies şi generali, şi directori de uzine, şi apoi vin în satul lor în concediu." Şi tot el preciza: „Nu, eu nu vă spun să faceţi din Kira o komsomolistă." Cînd găsea „prea creşţinească" atitudinea naratorului faţă de viaţă, cînd, ca un animal priponit, se învîrtea în jurul ideii că binele a devenit la noi sinonim cu proprietatea şi-şi amintea de Tolstoi: „Copii, binele este acela despre care vă vorbea bătrînul!" şi unde nu începea să-mi laude povestirea pentru afinita-tea ei cu proza morală a lui Tolstoi. Apoi îi reproşa Matrionei că „arti-sticeşte este mai subţire" decît Ivan Denisovici. (Evident, dacă arti-sticeşte este mai subţire, acesta este un motiv suficient pentru a nu o publica...) Dar apoi iar o lăuda cînd pentru expresiile ei populare, cînd pentru notaţiile asupra vieţii săteşti.

La un moment dat începu să laude „realismul fără epitete" şi recu-noscu că realismul critic nu i se pare deloc mai rău decît cel soci-alist.

Şi apoi încă multe şi mărunte despre baza tehnico-materială — care, în America şi în Suedia, este mai dezvoltată, şi despre noi ăştia ca-re, în douăzeci de ani, n-o să le ajungem din urmă, despre felul în care noi deja le „întoarcem spatele cu dezgust". Şi în acest moment îşi aminti cum Stalin, combătîndu-l pe Trotki, promitea să constru-iască socialismul „nu pe seama jefuirii satului". Şi deodată, de parcă cineva ar fi proiectat un fascicul de lumină asupra lui, şi învăluindu-ne cu nişte priviri uimite, a întrebat: „şi pe seama a ce a fost con-struit?" Dar noi l-am lăsat să se complice, am continuat să tăcem şi el s-a angajat din nou într-un du-te-vino tacticos pe parchetul lipicios şi într-o peroraţie despre decalajul dintre morală şi baza tehnico-ma-terială. Totuşi, insista el, „religia n-a avut decît o slabă acţiune inhibi-tivă asupra instinctelor rele". (N-am înţeles: atunci ce le inhiba odini-oară?...)

Şi uite aşa şi-a continuat monologul aproape neîntrerupt, cînd radi-ind de nobleţe, cînd plecîndu-şi capul pe sub plafonul dogmatic; cînd tresărind sub efectul intuiţiei adevărului, al intuiţiei care-o ia înaintea auzului şi a văzului poetului; cînd ca un buldozer împingînd din greu mormanele de gunoi — bune pentru o baricadă — din grajdurile lui Augias.

Dar noi nu obiectam şi nu încuviinţam — noi tăceam. Obiecta însă povestirea despre bătrîna nevoiaşă pe numele de Matriona, manu-scrisul tăcut pe care, conform promisiunii pe care i-o făcuse lui De-mentiev, urma să-l elimine. Şi, neîntîmpinînd nici o obiecţie cu voce tare, dar ca şi cînd i s-ar fi infirmat toate argumentele, Aleksandr Tri-fonovici, cu un geamăt de pocăit, a pus la bătaie ultimul şi principalul argument:

— Eh, doar n-o să-mi spuneţi că Revoluţia din Octombrie a fost fă-cută de florile mărului!

Nici unul dintre noi nu spusese aşa ceva, Doamne fereşte! Nici unul nu scrisese aşa ceva! Dar ceea ce acum devenea jenant era faptul că nici unul dintre noi nu aprobase, nu zîmbise, nici măcar un semn cu capul nu făcuse. Ne complăceam într-o tăcere necuviincioasă.

Cum? — noi nici măcar acest lucru, cel mai simplu dintre toate, nu-l înţelegeam? Nedumerit, ca orbit încă de lumina proiectoarelor, Alek-sandr Trifonovici se plantă ca un taur în faţa noastră şi exclamă nos-talgic:

— Păi, dacă n-ar fi fost Revoluţia, nu l-am fi descoperit pe Isakovski!... Şi eu cine aş fi fost dacă n-ar fi fost Revoluţia?...

Nişte evenimente poetice disparate, iată tot ce-i venea pe limbă în acest minut! (Dar Esenin, dar Kliuev, Klîcikov — au existat fără Re-voluţie? Şi ce-au primit de la ea?)

Şi concluzia deliberării a fost aceea că — nu, desigur nu, „chestia asta nu poate fi publicată".

Deşi după aceea ar fi fost firesc ca manuscrisul să i se restituie au-torului, Tvardovski, în încurcătura celui cu conştiinţa vinovată, mi-a zis:

— Deocamdată mai lasă-l totuşi la redacţie. L-o mai citi careva...

Acum că manuscrisul ieşise deja la lumină, nu mai aveam nimic de pierdut, puteam să-l las la redacţie.

Şi m-a mai rugat ceva A.T.(după multe cîte spusese, asta suna de-a dreptul uluitor):

— Un singur lucru îţi cer: să nu te crispezi ideologic. Să nu te apuci să scrii unul dintre acele lucruri pe care redactorii, cu de la ei putere, le-ar lăsa să treacă, fără să mă consulte.

Adică, el nu putea să publice nimic din ceea ce-i adusesem eu — dar mă ruga ca pe viitor să nu scriu altfel!

Tocmai asta şi puteam să-i promit...

Dorind să mai atenueze refuzul, A.T. începu să vorbească de măsurile luate în vederea publicării lui Ivan Denisovici, măsuri care erau încă de domeniul fantasticului. Şi se poticni. În realitate nici el nu ştia: ce să întreprindă? Cum să procedeze? Cînd? Îmi zise liniştitor:

— Hai, să nu ne zoreşti. Nu întreba în ce număr va fi asta. Eu nici nu aveam această intenţie. Se terminase fără Lubianka — mulţumesc din suflet. Nu pierdusem decît într-o privinţă: dezvăluisem, pur şi simplu, secretul. De-acum trebuia să-mi ascund de trei ori mai bine scrierile deja gata şi lucrarea în curs. I-am replicat:

— Chestia asta are importanţă la tinereţe, atunci esti nerăbdător să te vezi publicat cît mai repede. Dar acum, altele sînt preocupările mele.

***

Cu aceasta ne-am despărţit pentru destul de multă vreme. Eu nu     l-am zorit cu nimic pe Tvardovski şi, în acel an, n-am găsit nimic incorect în ritmul lent în care se desfăşurau lucrurile. Şi apoi, cu ce aş fi putut să compar acest ritm, cu ce unitate de măsură să-l mă-sor? Oare pînă atunci mai existase vreun caz asemănător în literatu-ra noastră?

- E uşor de făcut reproşuri cînd nu există precedente. Cînd pui oul de găină pe vîrful său uşor lovit, toată lumea vede că acesta poate să stea drept. Or, pînă atunci, nimănui nu-i reuşise această figură. Printre aşii literaturii sovietice, cine, înainte de Tvardovski şi în afara lui Tvardovski, ar fi avut voinţa şi îndrăzneala să propună sus de tot o asemenea povestioară explozivă? La începutul anului 1962 era absolut imposibil să anticipezi căile şi mijloacele prin care el va acţi-ona şi în ce măsură va reuşi.

Dar au trecut anii, ştim că Tvardovski a întîrziat cu unsprezece luni publicarea povestirii, şi este uşor astăzi să-l acuzi că nu s-a grăbit, că a tărăgănat lucrurile în mod inadmisibil. În momentul în care po-vestirea mea tocmai sosise la redacţie, Nikita încă mai tuna şi fulge-ra împotriva lui Stalin, încă mai socotea ce piatră să mai arunce asu-pra acestuia — şi tare i-ar fi fost de folos mărturia unei victime! Da, dacă în momentul acela, imediat, în siajul congresului al XXII-lea,   s-ar fi publicat Ivan Denisovici, ar fi fost şi mai uşor ca în jurul aces-tuia să se dezlănţuie huiduitul antistalinist şi, cred, Nikita, impulsiv cum era, cu plăcere ar fi înghesuit în Pravda şi capitolele „O noapte a lui Stalin" trase din al meu Prim cerc. Această publicare în Pravda, cu drăguţul de tiraj de cinci milioane, se contura atunci în mine foar-te clar, aproape pregnant, o vedeam ca în mărimea ei naturală.

Astăzi, nu mai ştiu: cum să evaluăm cu dreptate? Povestea, să i-o fi dus-o şi să i-o fi spus-o eu lui Nikita? Fără concursul lui Tvardovski, nici un congres al XXII-lea n-ar fi ajutat la nimic. Dar, în acelaşi timp, cum să nu spun acum că Tvardovski a ratat o ocazie unică, a ratat momentul de vîrf al fluxului, care ne-ar fi rostogolit micul nostru polo-boc departe, departe, dincolo de lanţul de stînci staliniste, şi numai acolo i-ar fi revelat conţinutul. Dacă atunci, în cele două-trei luni du-pă congres, am fi publicat şi capitolele despre Stalin — ce mult ar fi crescut eficienţa demascării acestuia, ce mult le-am fi complicat sar-cina celor care, mai tîrziu, s-au ocupat cu recosmetizarea acestuia. Literatura putea să accelereze mersul istoriei. Dar nu l-a accelerat. Viktor Nekrasov, scandalizat, îmi spunea în iulie 1962:

— Eu nu înţeleg; la ce bun asemenea ocoluri complicate? Culege, căci, nu ştiu ce reacţii, apoi va redacta o scrisoare. Dar el are la în-demînă receptorul acelui telefon. Se ridice receptorul şi să-l sune di-rect pe Nikita! I-o fi teamă...

Tvardovski, într-adevăr, are un asemenea caracter încît i se face râu dacă i se refuză o cerere. Se spunea că pentru el era un chin cînd e-ra rugat să intervină pentru cineva, pentru rezolvarea vreunei cereri de locuinţă: dacă deodată el, deputat în Sovietul Suprem şi membru supleant al CC, se vede refuzat? — umilitor, nu-i aşa?...

Se poate presupune că se temea că, adresîndu-se prea direct şi in-tempestiv lui Hruşciov, va compromite şansele nuvelei. Dar cred că aici era vorba mai degrabă de obişnuita inerţie a acelui cerc de no-menclaturişti, cerc în care se învîrtea de-atîta timp: ei duc o viaţă comodă şi nu le stă-n fire să se grăbească a făuri o istorie mereu fu-gară — oare pentru că ea nu va mai duce nicăieri? Oare pentru că, la drept vorbind, nu ei o făuresc? Dar mai era şi faptul că, în urma descoperirii făcute de el, Tvardovski încerca de cîteva luni un anumit sentiment de plenitudine; nuvela îl satisfăcea şi nepublicată. El, ca unul pentru care zilele nu intraseră în sac, a dat-o spre lectură lui Ciukovski, lui Marsak — şi nu numai pentru ca prin numele lor să consolideze destinul viitor al manuscrisului, ci şi pentru ca să se de-lecteze el însuşi pe seama aprecierilor lor, să le citească pe acestea cu voce tare membrilor redacţiei şi să le transforme în subiect de conversaţie cu bunii săi amici (mie nu mi le-a arătat, temîndu-se că am să mi-o iau în cap). Şi lui Fedin i-a dat manuscrisul (reacţia a fost nulă) şi nu s-a opus ca acesta să le fie transmis spre lectură lui Paustovski şi Ehrenburg (cum nu-i avea la inimă, oferta n-a făcut-o el personal). A moşmondit mult la o prefaţă pentru nuvelă (la drept vorbind, prefaţa ar fi putut şi să lipsească: la ce bun să te mai justi-fici?). Astfel, pe durata multor luni, s-a pregătit pe-ndelete, fără să se lămurească încă asupra modalităţii de a ajunge cu problema mai sus. A da textul la cules şi a-l trimite la cenzură. Atît şi nimic mai mult. I se părea funest (într-ade-văr ar fi fost funest): cenzura nu s-ar fi mulţumit numai să-l interzică, ci imediat ar fi făcut raport la „secţia cultură" a CC, şi aceasta ar fi purces pe loc la măsuri preventive os-tile.

Şi lunile treceau — se răcea, ba chiar dispăruse complet ardoarea congresului al XXII-lea. Nestatornic în toate întreprinderile sale şi cu atît mai mult în continuarea acestora, de umoare schimbătoare, Hruşciov trebuia în plus să-l susţină pe Nasser, să-l aprovizioneze cu rachete pe Castro şi să descopere mijlocul radical (cel mai bun dintre cele mai bune, de data aceasta) de a salva agricultura şi de  a-i asigura deplina înflorire, şi apoi şi cosmosul să-l urmărească nu ştiu unde, şi să întărească lagărele slăbite după căderea lui Beria.

Şi încă un pericol, neaşteptat pentru Tvardovski, exista în această practică a lecturilor, a recomandărilor şi a pregătirilor planificate: în veacul nostru mecanografic şi fotografic, copiile manuscrisului se răspîndeau foarte repede. (Se pare că primii vinovaţi de toate aces-tea erau: acelaşi V. Nekrasov care a luat prieteneşte, numai pentru o noapte, manuscrisul de la Tvardovski şi l-a dat la reproducere fotografică, pe de o parte, şi N.I. Stoliarova, devenită în curînd prie-tena noastră apropiată, pe de altă parte, vezi Completarea a cincea, schiţa 9. Ambii binevoitori au acţionat de bună-credinţă, dar în reali-tate gestul lor a fost dăunător.) În seiful lui Novîi mir, exemplarele originale erau ţinute sub o supraveghere severă — dar în acest timp zeci, dacă nu sute de copii dactilografiate şi fotocopii se răspîndeau deja prin Moscova şi Leningrad, ajungeau la Kiev, Odessa, Harkov, Nijni Novgorod. Răspîndirea se intensifica pe fundalul convingerii unanime că textul cu pricina nu va fi publicat niciodată. Tvardovski era supărat, căuta să descopere o „trădare" în redacţie, neînţelegînd tehnica şi ritmurile secolului nostru, neînţelegînd că el însuşi, cu co-lecţia lui de ditirambi orali şi recenzii scrise, era propagatorul numă-rul unu. El continua să se codească, nu se hotăra, lunile treceau —şi iată, se contura pericolul real ca nuvela să se strecoare spre Occi-dent, şi acolo oamenii sînt mai operativi — şi, o dată publicată acolo, ea nu va mai fi niciodată publicată la noi. (Logică perfect acesibilă o-mului sovietic şi absolut inacesibilă occidentalului. Căci, pentru noi, lumea nu este lume, ci „lagăre" veşnic beligerante, aşa am fost edu-caţi.) Faptul că, după ce manuscrisul a ajuns în Occident, nu s-a în-tîmplat nimic timp de aproape un an de zile, este şi el o minune nu mai mică decît însăşi publicarea în URSS. Dar nu a ajuns în Occi-dent — din cauza superficialităţii occidentale: străinii care au aflat despre această povestioară n-au dat importanţă.

Probabil acest pericol l-a şi determinat pe Tvardovski să se gră-bească. În iulie a mers la Vladimir Semionovici Lebedev, expertul lui Hruşciov în probleme de cultură, şi i-a predat manuscrisul cu — în anexă — un mănunchi de recomandări.

În tot acest timp, Tvardovski nu m-a chemat la el nici măcar o dată. Eu aflam numai din relatările Annei Berzer cîte ceva despre ce se mai întîmpla pe-acolo pe la redacţie. Începeam de asemenea să fac cunostinţă, din cînd în cînd, cu oameni care-mi citiseră nuvela. Vreo douăzeci de asemenea cititori îmi dădeau mie, cel ieşit din anoni-matul clandestinităţii, senzaţia că sînt înconjurat de o mare mulţime de oameni şi că am dobîndit o celebritate răsunătoare.

Mă pregăteam febril pentru o nouă perioadă periculoasă a vieţii me-le. Una era să-mi ascund manuscrisele, cînd nu eram decît un fir de nisip printre alte fire de nisip; alta era acum, după ce fusesem des-coperit şi cînd Lubianka putea să manifeste o curiozitate mai tenace decît aceea a lui Novîi mir şi să-şi trimită băieţii să vadă ce-am mai scris. Am început să-mi verific ascunzătorile — şi le-am găsit prea simple, cu totul vulnerabile în faţa acestor specialişti ai efracţiei. De data aceasta, eu însumi am spart şi am distrus al doilea plafon al dulapului, ca să nu mai rămînă nici o urmă. Toate variantele şi cior-nele de prisos le-am ars de n-a mai rămas nici una. Restul m-am de-cis să nu-l mai ţin acasă, şi în ajunul Anului Nou 1962, împreună cu soţia, am dus, la prietenul ei Teus din Moscova, draga mea arhivă (după trei ani şi jumătate această arhivă avea să fie ridicată de zbirii KGB-ului). În legătură cu acest transfer am o amintire deosebit de vie. În vagonul de metrou în care călătoream în acea zi de sărbă-toare, a dat buzna la un moment dat un huligan beat care a început să se ia de pasageri. Şi s-a întîmplat că printre bărbaţii prezenţi nu s-a găsit nici unul care să ia atitudine: unul era bătrîn, altul prea prudent. Normal ar fi fost să intervin eu — nu eram departe de indivi-dul cu pricina şi aveam o mutră care putea să-l domolească. Dar noi aveam la picioare valijoara scumpă cu toate manuscrisele şi eu, unul, n-am îndrăznit să mă implic: după o încăierare, ajungi inevitabil la miliţie, fie ca participant, fie ca martor — oricum te-ar înregistra, mai bine-ţi vezi de treaba ta. Ar fi fost un episod tipic rusesc ca inge-nioasele fire ale reţelei mele să se rupă din cauza unui asemenea huligan. Şi astfel, pentru  a-mi îndeplini datoria de rus, a trebuit să manifest o stăpînire de sine atipică pentru un rus. Şi, ca un laş, am preferat să mă acopăr de ruşine, să-mi feresc ochii de privirile pline de reproş ale femeilor care parcă ne-ntrebau: ce bărbaţi mai sînteţi şi voi?

Poate nu într-o formă aşa de umilitoare, dar de cîte ori, la fel de opresiv, istovitoarea mea conspiraţie literară nu m-a lipsit ea de li-bertatea de acţiune, de libertatea de exprimare, de libertatea de a-mi îndrepta spinarea. Toţi ne simteam oprimaţi, dar eu mai duceam în cîrcă şi povara unei activităţi clandestine; astfel, de la cîte preocu-pări de creaţie literară n-am fost eu deviat. Toate oasele mele gem, toate oasele mele imploră: ajută-ne să ne dezdoim!— ce pot să fac?

Îmi mutasem arhiva, dar din întîlnirea din ianuarie de la Novîi mir eu am înţeles că, la drept vorbind, nimic nu pleca la tipar. În această situaţie nouă şi plină de pericole, trebuia ca, în paralel cu activitatea la şcoală, să continui să folosesc pentru scris timpii morţi ai zilelor mele. Simţeam nevoia să mai dactilografiez o dată, o ultimă dată, Cercul şi începînd din ianuarie 1962 mi-am asumat acest risc. Timp de patru luni de zile, pînă la sfîrşitul lui aprilie, nu m-am ocupat de nimic altceva. Cît despre soarta lui Ivan Denisovici — un singur lucru mă preocupa: să nu se urnească nimic în aceste luni, să nu se schimbe nimic, fie şi să nu avanseze nimic — numai să-mi pot termi-na romanul în linişte.

Nici să mă rog de cineva nu era nevoie: în legătură cu Ivan Deniso-vici se bătea pasul pe loc. În perioada sărbătorilor de 1 Mai, eu, încă neluat în vizor, am reuşit să le duc Zubovilor în Crimeea (unde se mutaseră după exil) exemplarul dactilografiat al romanului precum şi un număr de copii compacte făcute în secret. Apoi acasă mă ocu-pam cu diferite puneri la punct şi iată că vara bătea la usă. Trebuia să profit de sezonul cald ca să voiajez şi cu ocazia aceasta să şi di-fuzez nişte microfilme prin zona Kamei şi a Uralilor. Toată povestea cu Novîi mir părea aşa de compromisă (şi cu atît mai bine! — gîn-deam eu, îmi voi regăsi treptat liniştea), încît ne-am pus în gînd, eu şi soţia, să plecăm spre Enisei şi Baikal (călătorisem eu prin Siberia, dar numai în „vagon de deţinuţi" şi numai pînă la Novosibirsk). Pînă la urmă a ieşit conform proverbului: „Săracul n-are decît să se-nsoa-re, dar noaptea îi va fi scurtă." Exact la Irkutk, nici mai departe nici mai aproape, mă aştepta o telegramă urgentă din partea lui Tvar-dovski care mă invita să trec pe la redacţie „pentru cîteva minute".

Dar, de la Irkutk pînă la locul acelei întîlniri „pentru cîteva minute" e-rau patru zile şi patru nopţi de călătorie cu trenul.

Redacţia s-a reunit din nou în plen. Mi s-a spus vag că o instanţă importantă (aceasta însemna V.S. Lebedev) mi-a aprobat nuvela. Dar au fost exprimate cîteva dorinţe privind îmbunătăţirea ei. Tvar-dovski socotea că aceste dorinţe nu erau foarte numeroase şi mă ruga stăruitor să le satisfac, să nu ratez şansa care mi se oferea.

El se străduia din răsputeri să nu-şi exteriorizeze prea mult starea de jubilaţie. Sufletul lui de copil i se revela prin bucuria irepresibilă ce i se citea în priviri. Tare era mulţumit de succesul planului pe ca-re-l urmărise pe parcursul multor luni şi numai ceremonialul unei şe-dinţe de redacţie îl obliga să lase a se crede că adaugă şi el anumite remarci de-ale lui, dar de fapt, de la mine nu voia decît un singur lu-cru: să le accept pe cele ale lui Lebedev. Dar el nu a vorbit chiar aşa de direct şi a condus cu seriozitate şedinţa, propunînd tuturor mem-brilor să sugereze corecturile pe care ei le considerau a fi de rigoare.

S-au spus unele lucruri, dar nimeni n-a venit cu ceva esenţial pentru că fiecare nu urmărea altceva decît să-i facă pe plac redactorului-şef şi chiar îşi interzicea să aibă vreo părere proprie, distinctă de-a a-cestuia. (Această practică nu Tvardovski a creat-o, ea s-a creat de la sine în revistă, fireşte, în virtutea alinierii fiecărei părţi la ansam-blu, aceasta s-a format ca în orice instituţie, ca la orice verigă a sis-temului sovietic.) Dar tocmai Dementiev sta acolo lipit de scaunul lui şi tocmai el vedea cum se sparge cercul, cum cedează plafonul. Aleksandr Grigorievici Dementiev, care nu se ruşina de faptul că fu-sese secretar al organizaţiei de bază a scriitorilor din Leningrad, iar în vremea lui Hruşciov devenise comisar al celei mai liberale reviste — cine oare şi de ce îl trimisese aici? — puţin pentru a se împrospă-ta, puţin pentru a se purifica, — dar şi pentru a împiedica publicarea unor texte! Acum, faţă de cei care-l trimiseseră aici cu jumătate de normă, dar cu o dublă responsabilitate, el nu putea să recunoască autoritatea fie şi a referentului lui Hruşciov şi să fie de acord cu atitu-dinea binevoitoare a întregii redactii. Om practic, el n-a luat cuvîntul atunci, în decembrie 1961, cînd toţi mă lăudau şi mă flatau: ştia el prea bine că şi-aşa această nuvelă n-o să fie publicată. Dar acum cînd, din cauza evenimentelor care o luau razna şi bruscau legea, se contura perspectiva ca nuvela mea să răzbească la lumină, — acum trebuia să facă totul pentru a o corija.

Unde oare dispăruse expresia lui cînd maliţios-amicală, cînd afectiv-amicală, asociată cu capul în plină încărunţire şi lăsat într-o parte într-un mod care-l făcea simpatic? Şi ce dură devenise maniera lui, altădată cuceritor-amabilă, de a-l pronunţa pe „o"! Şi ce se mai îm-bujora, ce i se mai urca dogoarea pînă la urechi! O precizare însă: el nu făcea pe olimpianul, ci polemiza, trăind cu emoţie momentul — cu emoţie că nu va cîstiga, că nu va convinge. Descărcările energiei retorice nu luau decît forma unor cuvinte mari precum realism soci-alist, comunism, patriotism, materialism. Dacă ar fi fost după voia lui Dementiev, el atîta mi-ar fi dat la rindea nuvela încît aceasta ar fi de-venit netedă ca oglinda şi n-ar mai fi avut nici o asperitate. Dar aici trebuia să umbli la miez. Atunci a început să mă acuze că fac de ocară steagul şi simbolul artei sovietice — Crucişătorul Potemkin, şi să susţină că trebuie suprimată orice aluzie la acest subiect. Şi, în plus, că trebuie suprimat dialogul dintre Alioska şi Suhov cu privire la Dumnezeu — pentru că, din punct de vedere estetic, este cu totul inexpresiv, iar din punct de vedere ideologic este incorect, şi prea lung, şi nu face decît să strice o nuvelă, altminteri valoroasă. Şi în plus, mai spunea el, autorul nu trebuie să se abată de la exacta eva-luare politică a banderiştilor(1), chiar în condiţia lor de deţinuţi în la-găr, pentru că ei au mîinile pătate de sîngele oamenilor noştri sovie-tici. Şi în plus... El susţinea acum că a făcut multe adnotări pe textul dactilografiat şi că ar putea să mi le arate concret, numai că a uitat textul acela acasă.

Ca un mistreţ înfuriat arăta Dementiev la sfirşitul monologului său, şi dacă i s-ar fi pus acum în faţă cele o sută cincizeci de pagini ale tex-tului dactilografiat — probabil că le-ar fi făcut bucăţi-bucăţele.

Şi Tvardovski nu zicea nici da nici nu. Da, că n-ar fi avut dreptate,  n-ar fi avut! Dar raţionamentul comisarului politic era foarte just, din nuvela mea amorfă el voia să facă o armă a realismului socialist — şi ce putea să-i obiecteze redactorul-şef? Nu putea să-i obiecteze, dar Dumnezeu ştie de ce nu zicea da. El nu-l susţinea nici printr-un semn cu capul, nici printr-un semn cu ochiul. Şi se uita la mine de parcă ar fi aşteptat ceva din partea mea. Dacă aş fi cedat, hopul ar fi fost depăşit.

Totuşi Dementiev exagera! Cu toată inteligenţa lui evidentă şi percu-tantă, el ignora complet specia noastră de foşti deţinuţi, aliajul din care este făcut tribul nostru. Dacă şi-ar fi supravegheat modul de ex-primare, dacă ar fi cerut şi el acolo nişte concesii minime, chit că de-testabile, suficient de dăunătoare textului — aş fi luat notă de toate observaţiile făcute şi, apoi, combinîndu-le cu exigenţele expertului lui Hruşciov, aş fi chibzuit asupra materialului respectiv şi poate aş fi stricat ceva.