Jos masca, domnule Dib de Stefan Berciu

„Afrodita”

Era pe la amiază. Norii se împrăştiaseră, destrămaţi de un vânt destul de puternic venit dinspre mare.

Pe străzi, ici şi colo câte un om. Din depărtare răzbătea din când în când strigătul câte unei sirene pe care rafalele de vânt îl făceau să semene a vaiet. La orizont, câteva vapoare, iar în apropiere de rada portului militar, două dragoare aşteptau cuminţi permisiunea de intrare.

Toamna venise destul de târziu, curmând dintr-o dată plimbările îndrăgostiţilor şi jocurile copiilor.

De la fereastra unei clase de grădiniţă se auzea, până departe, larma celor mici, aflaţi, pesemne, în recreaţie; mai departe un câine mare, lăţos şi hămesit de foame, privea trist şi insistent pe fiecare dintre rarii trecători, rugându-i parcă „luaţi-mă; vreau şi eu un rost”. Un moşneag s-a oprit lângă el, şi câinele s-a trântit cu capul pe un picior, iar cu labele din faţă i l-a cuprins pe celălalt. Moşneagul s-a aplecat, i-a pus mâna pe cap, iar câinele şi-a înălţat rugător privirile. „Hai!” a spus moşneagul. „Hai, că tot nu mai am chiriaşi”. Câinele s-a ridicat şi a pornit în urma lui.

Au urcat un deal care ducea spre un cimitir părăginit. Bătrânul intră, iar câinele rămase la poartă, aşteptându-l.

Dinspre port, geamătul unei sirene sfâşia văzduhul. De acolo, din vârful dealului, se puteau vedea şi portul şi străzile, şi casele, şi oamenii. Pentru asta se dusese acolo moşneagul, să vadă oraşul care se înălţase, mândru, în câţiva ani doar.

Într-un târziu, bătrânul reapăru; câinele nu se ridică de pe pragul porţii, ci se mulţumi să-l privească, întrebându-l parcă: „M-ai uitat?”.

„Hai mă, necăjitule!” se răsti moşneagul şi câinele îl urmă.

Coborâră dealul. Bătrânul se salută cu câţiva pescari la fel de bătrâni ca şi el, iar când se apropia de port, doi-trei ofiţeri îi veniră în întâmpinare. Pe unul dintre ei, moşneagul îl îmbrăţişă şi-i spuse pe nume.

— M-ai lăsat singur, Ioane…

— Lasă, lasă, moş Vasile… glumi ofiţerul, ce-ţi închipui dumneata? Tot portul a aflat ce chiriaşă frumoasă ai!

— Adevărat; dar să nu fiţi răi, se grăbi el să precizeze. Ε un copil necăjit care a trecut prin multe.

Apoi îşi privi lung şi iscoditor interlocutorul, spunând aproape răstit:

— Dar tu, de unde-ai aflat?

— Mi-a spus nevastă-mea.

— Şi ea, de unde ştie? insistă moşneagul.

— Păi fata nu lucrează la „Afrodita”?

— Ba da…

— Acolo… vreau să spun că la ea îşi face Venera pedichiura.

— Hm, bombăni moş Vasile, oarecum stânjenit. Te ştiu om serios: unul este căpitanul de rangul trei Ion Diblan! Şi pe voi, se adresă bătrânul celorlalţi, şi pe voi vă cunosc destul de bine… Şi voi sunteţi oameni serioşi.

Se apropie şi mai mult de ei şi, pe un ton care semăna a rugă, îngăimă:

— Vă roagă moş Vasile s-o ocrotiţi! Ana a fost un copil tare, tare necăjit.

.        .         .         .         .         .         .         .         .         .

Spre seară vântul se mai domolise. Străzile deveneau din ce în ce mai aglomerate. Magazinele de pe artera principală a oraşului erau înţesate de lume, iar vânzătorii nu mai pridideau. Ici şi colo, câte un străin căuta pe cineva care să-i priceapă limba şi să-l poată ajuta să se înţeleagă cu vânzătorul. Copiii se arătau nerăbdători în faţa galantarelor cu jucării viu colorate. O fetiţă ţinea morţiş ca păpuşa pe care o alesese să vorbească franţuzeşte, iar la câţiva paşi de ea, un băieţel ţinut în braţe de un ofiţer de marină se zbătea vrând să încalece pe un elefant – reclamă a magazinului.

De-a lungul trotuarelor erau parcate zeci de maşini ale căror plăcuţe de înmatriculare te făceau să crezi că toate neamurile pământului îşi dăduseră întâlnire în acel oraş-port. Din restaurantul-bar, situat chiar în centru, răzbăteau până afară acordurile orchestrei, iar la câţiva paşi mai departe, răsuna o melodie cântată de Margareta Pâslaru la un megafon instalat în vitrina salonului de înfrumuseţare „Afrodita”, aflat la primul etaj al unui hotel.

Responsabilul salonului, Harvas Aleutin, era un om trecut de şaizeci de ani; mic de statură, aproape obez, cu obrajii bucălaţi, îşi întâmpina clientela cu aerul unui om de lume care ştie a fi o gazdă perfectă. Cunoştea numele fiecărei cliente obişnuite, ştia câţi copii are, bolile mai grave de care suferiseră ori sufereau încă, atât copiii cât şi ceilalţi membri ai familiei, îşi manifesta îngrijorarea în mod sincer, i se citea asta în privire.

„Am fost navigator timp de patruzeci de ani”, îi plăcea să se fălească. În realitate fusese o vreme bucătar, o vreme frizer şi coafor pe mari vapoare de pasageri. Străbătuse lumea în lung şi-n lat şi cunoştea foarte multe lucruri despre pământuri îndepărtate, despre oamenii de acolo şi despre obiceiurile lor. Spunea că ar fi fost însurat de opt ori şi că de fiecare dată a rămas singur, toate soţiile părăsindu-l pentru că „am o inteligenţă care depăşeşte stadiul mediu şi, proaste cum erau, le „oboseam”, explica el. Părăsise vaporul în urma unui accident suferit într-un naufragiu, şi până să obţină despăgubirile cuvenite din partea acelei companii de peste mări şi ţări, până când a intrat în serviciu şi a căpătat o garsonieră într-un bloc nou, aproape de centrul oraşului, „moşul” îi oferise adăpost.

Primăvara se lăsase aşteptată mult. Zăpezile mai străjuiau încă pe acoperişurile caselor, iar copiii mai găseau ici şi colo câte un locşor bun pentru derdeluş. Zilele erau luminate de un soare cu străluciri false, iar nopţile erau reci, uneori chiar geroase.

Într-o astfel de noapte, la numai câteva minute după ce aţipise, domnul Harvas Aleutin fu trezit de ţârâitul soneriei de la intrare. Aprinse lampa de la căpătâiul patului îşi încălţă papucii şi se îndreptă spre uşă.

— Cine sună?

— Eu… Vasile… se auzi, timidă, vocea celui de afară.

— Care Vasile? strigă domnul Harvas.

— Vasile Motorca! strigă la rândul său vizitatorul.

Harvas se repezi la clanţă, trăgând de ea în neştire; uitase că uşa era încuiată.

— O clipă, o clipă, moş Vasile…

În sfârşit descuie şi rămase pironit în prag.

Moş Vasile la el, la el acasă, după aproape patru ani!

— Bună seara, omule! spuse bătrânul, dar celălalt nu era în stare să-i răspundă.

Se priviră îndelung.

— Intră! şopti Harvas, gâtuit de emoţie.

— Necazul m-a adus la uşa ta, spuse bătrânul.

Harvas se repezi spre dulapul de haine.

— Nu-i nimic, nu-i nimic… adică… vreau să spun… se aranjează… bâigui amfitrionul, scotocind printre cămăşi şi izmene, în aflarea, parcă, a unui talisman. Apoi se întoarse spre Vasile cu un carnet de C.E.C. Am aproape opt mii de lei şi, dacă te pot scăpa de necazuri, sunt fericit.

Celălalt îl privi lung, în tăcere.

— Ia-i, insistă Harvas. Dacă nu-s de-ajuns, mai fac eu rost.

— Nu… nu pentru asta am venit, rosti grav Vasile.

— Atunci?

— Şezi şi minunează-te pentru ce te-am sculat în toiul nopţii.

Harvas se aşeză şi bătrânul îşi aprinse o ţigară. Trase câteva fumuri, ţinându-şi ochii închişi, ca pentru a se desprinde de tot ce-l înconjura şi astfel să-şi adune gândurile, să şi le rânduiască.

— Harvas, ne cunoaştem… cam de douăzeci şi cinci de ani… Eu sunt mult mai bătrân ca tine… dar asta nu ştiu cât de mare importanţă ar avea pentru cele ce o să-ţi spun. Ştii… ce m-a legat pe mine de tine, când ne-am cunoscut, a fost că eram foarte singuri: da, da… Amândoi eram foarte singuri, atunci. Tu, chiar dacă te-au lăsat toate nevestele alea despre care vorbeşti, ai ştiut – măcar un ceas din viaţa ta – ce înseamnă să te aştepte cineva când te-ntorci de pe mare; eu… nu. Înţelegi? Eu n-am cunoscut niciodată sentimentul ăsta. Acuma nu mai merg pe mare, nu mă mai duc nicăieri, ca să am de unde să mă întorc, dar nu mai sunt singur.

— Te… te însori?

— Nu, n-am de gând să mă fac de râsul oamenilor la bătrâneţe. Mi s-a întâmplat cu totul altceva; acum câteva ceasuri m-am trezit cu o fată de vreo nouăsprezece ani care a bătut la uşa mea. Tocmai fierbeam nişte rachiu şi mă gândeam cum de uitasem toată ziua să-mi cumpăr piper: sunt răcit, tare răcit. Am deschis şi fata mi-a spus că o cheamă Ana Motorca şi să-i dau voie în casă, că a degerat de când mă tot caută. „Intră!”, i-am spus. Ei, ce să-ţi mai lungesc povestea… Frate-meu, mai mare cu doi ani ca mine, Trandafir, i-a fost bunic. Acu’ a murit şi cum nu mai are pe nimeni, a tras la mine. Zice că pentru scurtă vreme, dar eu… tare n-aş mai lăsa-o să plece. Drept să-ţi spun, şi uitasem de ea… Acu’, dac’a venit… Şi-apoi, nici eu n-am pe nimeni de-al meu… Şi am casa şi bruma mea de gospodărie, şi agoniseala de ani şi ani de zile…

— Pricep, spuse Harvas. N-ai vrea să se piardă totul…

Tăcură vreme îndelungată, apoi. Bătrânul spuse:

— Dă-mi ceva de băut, dar ceva tare; mi-a intrat frigul în oase şi parcă-mi tremură tot corpul.

Celălalt se ridică de pe scaun, îndreptându-se către o uşă care ducea spre bucătărie şi se făcu nevăzut.

Bătrânul se ridică şi el. Începu să examineze mobilele modeste, noi şi curate, care mai emanau încă miros de lemn şi vopsea. Încercă droturile patului apăsându-le cu degetele lui noduroase, mângâie spătarele scaunelor, cu palma-i înăsprită încă de cei patruzeci şi cinci de ani în care se luptase cu mii de metri de parâme[1] şi se opri în dreptul ferestrei. Dădu perdeaua la o parte şi privi în stradă. Îi trebuiră câteva minute să-şi acomodeze privirea la lumina străzii şi numai după aceea putu să observe că afară începuse să cadă o lapoviţă pe cale să se transforme într-o ninsoare bună. Îl străfulgeră gândul că a lăsat-o pe Ana în casă, fără să-i fi aprins focul. În aceeaşi clipă uşa scârţâi şi bătrânul se întoarse în direcţia din care venea Harvas, ţinând într-o mână o tavă pe care încropise o gustare, iar în cealaltă un clondir cu o băutură de culoarea paiului de grâu.

— Drept să-ţi spun, mă culcasem nemâncat. Aşa mi se întâmplă de la o vreme… Singurătatea, poate… Da, da, numai ea e de vină, se tângui Harvas.

Începură să mănânce.

— Ai să râzi când ţi-oi spune că până mai acum câteva zile am fost şi eu cu cineva; vreau să zic că mă aştepta cineva şi din cauza asta veneam seara cu plăcere… Ba chiar cu grijă, acasă.

— Vreuna dintre fostele tale neveste? căută să-l iscodească moş Vasile.

— Aş! Un şoricel… Cum intram pe uşă, mai exact, când aprindeam lumina, ţâşnea dintr-o găurică, se aşeza ca un popândău în mijlocul camerei şi chiţăia atâta de caraghios! O, doamne, ce caraghios chiţăia! Şi cum mă mai certa dacă nu-i dădeam imediat de mâncare. Nu-i grozav? Vreau să spun. Nu-i grozav de caraghios?

O vreme mâncară în tăcere.

— Nici nu mă-ntrebi de ce am venit la tine, în puterea nopţii… spuse bătrânul într-un târziu.

— Nu îndrăznesc.

— Pentru Ana.

— Mai exact, îl rugă Harvas.

— Mi-a spus că se pricepe la pedichiură; are carte de lucrător…

— Gata. Sper că am priceput.

— Asta… vroiam să te rog…

— Nu! strigă celălalt. Să nu mă rogi.

Bătrânul se ridică; părea contrariat de strigătul lui Harvas. De ce strigase la el? Nu putea pricepe schimbarea bruscă a tonului şi a atitudinii omului din faţa sa. Vru să plece şi să-i trântească uşa în nas, dar aici nu era vorba de el, ci de fetiţa aceea care venise în casa lui doar de câteva ore şi pe care ar fi vrut s-o păstreze lângă el. Se hotărî să-şi calce mândria în picioare şi să mai încerce o dată a-l îndupleca pe cel la uşa căruia bătuse în toiul nopţii. Se întoarse din dreptul uşii, se apropie de Harvas care şedea încremenit, sprijinindu-şi capul în palme, şi-i şopti:

— Ascultă, vroiam să te rog… aşa… frăţeşte… ajută-mă să simt şi eu ceea ce ţie ţi-a fost dat să simţi; să am şi eu pe cineva de-al meu lângă mine, să m-aştepte şi pe mine cineva… Tu, Harvas, tu ai simţit asta de mai multe ori în viaţa ta… Soţiile tale… şoricelul…

Harvas se ridică brusc de pe marginea patului şi-i cuprinse mâinile într-ale lui, strângându-i-le cu disperare.

— Mâine, şopti el, ca un jurământ, chiar de mâine…

— Îţi mulţumesc, bâigui moş Vasile şi vru să plece, dar Harvas îl reţinu.

— Şi să mai ştii, moş Vasile, că eu am să mă mulţumesc doar s-o văd în fiecare zi… Poate că şi asta ar fi o fericire pentru un om pe care… nimeni…

Fraza i se curmă şi izbucni în plâns.

— Bine, dar soţiile tale, bâigui încurcat bătrânul.

— Nu! strigă Harvas, deznădăjduit. Nimeni, n-auzi? Dacă poţi înţelege asta. Pricepi? Nici soţiile n-au existat în viaţa mea, nici şoricelul… nici soţiile… nici şoricelul…

În după-amiaza aceea de noiembrie, Ana puse deoparte una dintre cele două gogoşi pe care i le adusese „unchiul Harvas” („şeful” cum îi spuneau celelalte fete care lucrau la „Afrodita”), în contul porţiei de răsfăţ zilnic.

Cu toate că băgase de seamă, Harvas se prefăcu a nu fi văzut nimic dar, pentru că – aşa cum puteau spune toţi cei care-l cunoşteau – nu prea se pricepea să-şi ascundă gândurile ori sentimentele, continua s-o observe pe Ana, printr-o oglindă. Fruntea i se încreţi, iar buza de jos i se răsfrânse mult în afară, ceea ce putea să însemne mirare ori nedumerire sau, şi mai rău pentru el, o oarecare durere.

Una dintre fete o făcu atentă pe Ana care, uitându-se direct la Harvas, intui pe moment ce se petrecea cu el. Se îndreptă spre locul unde „unchiul”, surprins de privirile ei, căuta să mimeze o oarecare preocupare, începând brusc să răsfoiască un bonier.

— Mulţumesc! şopti ea.

— Aa! se prefăcu Harvas, sustras parcă pe neaşteptate din lucrul său. Ţi-au plăcut?

— Da, foarte mult.

— Mă bucur, mă bucur; am să-ţi mai cumpăr două şi pentru… Se opri. Ciuda pricinuită de gestul Anei răbufnise şi, aşa cum se mai întâmplase de multe alte ori, avea să urmeze marea scenă. Ana ştia şi aştepta răbdătoare, dar de data asta „unchiul Harvas” avea să afle că, pe lângă moş Vasile şi el, în sufletul fetei îşi mai făcuse loc cineva: „Necăjitul”, cum îl botezase moş Vasile pe câinele cules de pe drumuri chiar în dimineaţa aceea. Spre surprinderea Anei, nu numai că marea scenă n-a avut loc, dar „unchiul” se arătase chiar impresionat.

— Am să vin pe la voi… poate chiar astă-seară. Vreau să văd cu ochii mei câine mâncând gogoşi cu magiun. Vreau s-o văd şi pe asta. În sala de aşteptare a salonului intră un tânăr de statură potrivită, cu umerii puţin aduşi, ciufulit de vântul care se stârnise dinspre mare. Avea obrajii supţi, iar pomeţii uşor proeminenţi îşi motivau forma ca pentru a apăra nişte ochi mari, negri, neastâmpăraţi şi scânteietori, aşa cum sunt cei ai copiilor când au febră.

— Costea! rosti Ana, strângându-l de mână pe Harvas.

„Unchiul” îi urmări privirea.

— Nu-mi place ţângăul ăsta şi mai ales nu-mi place că vine mereu pe-aici.

— O caută pe Tina, mai spuse Ana, şoptit, privindu-l rugătoare pe Harvas, implorându-l parcă să nu-l mai repeadă – aşa cum făcuse zilele trecute.

Harvas se uită la ea, nedumerit.

— N-au decât să se întâlnească oriunde, oricând, dar nu aici; nu se cuvine… Ultimele cuvinte le rostise pe un ton atât de scăzut, încât Ana pricepu că începea să cedeze.

— Ştii, nu mai au când să se vadă. Costea pleacă astă seară, într-o aplicaţie… şi o să lipsească aproape trei săptămâni.

Harvas tresări şi-i strânse mâna. Apoi, după câteva clipe îşi ridică privirea, căutând-o pe aceea a Anei şi, vrând parcă să se asigure că ea nu-l minte, o întrebă, oarecum emoţionat:

— Adevărat?

— Adevărat.

— Doamne, eu îl credeam un oarecare şi când colo el e marinar; marinar adevărat!

Rămase cu ochii aţintiţi în gol. Poate spre lumile pe care le văzuse cândva şi-ntr-un târziu îşi trecu o palmă peste frunte, vrând parcă să-şi alunge nişte gânduri care păreau că-l dor.

— Ε radiotelegrafist.

— Bietul băiat! O fi plecând departe…

— Da… mi-a spus Tina, dar am uitat.

— Tina! strigă deodată Harvas.

Fata era chiar la spatele lui, la numai câţiva paşi. Căuta privirile iubitului ei cu ochii măriţi de înfrigurarea aşteptării. Dar el stătea cuminte în sala de aşteptare, nădăjduind că Tina sau vreuna dintre colegele ei or să aibă drum pe lângă el şi-atunci…

— Tina! strigă din nou „şeful”.

— Da… răspunse fata, pe un ton nesigur, datorită emoţiei care, de câteva clipe, pusese stăpânire pe ea.

— A venit… Costea; aşa-l cheamă, nu?

— Da, aşa-l cheamă.

— Eşti liberă.

— V-aţi supărat, desigur…

— Încă nu.

— Fiţi sigur, n-o să se mai întâmple… O să-i spun…

— Da, da, să-i spui, întări Harvas, pe un ton voit ridicat, să-i spui că mă supăr dacă n-o să se poarte frumos cu tine.

— Vă mulţumesc!

În ochii Tinei sclipeau lacrimi.

— Vă mulţumesc…

— Du-te odată, pentru toţi dracii de pe lume (asta era expresia lui de revoltă încă din anii tinereţii sale de „navigator”) şi nu lăsa omul să te aştepte.

— Mă duc… bâigui ea.

— Stai!

— Da…

— Părinţii tăi îl cunosc?

— Da.

— Atunci totul e-n ordine, încuviinţă „şeful” şi, spre surprinderea lui Costea, îi făcu semn să se aşeze; ba chiar îi zâmbi.

Ana se duse mulţumită la scaunul ei de lucru.

Venera Diblan tocmai trecea pragul salonului, însoţită de o bună prietenă, de Malvina Rotaru.

Malvina Rotaru era desenatoare tehnică la un institut de proiectări, înfiinţat abia cu un an în urmă pe lângă şantierul de construcţii navale din port. Înaltă, voinică, totdeauna veselă, gata să vină în ajutorul primului om întâlnit, Malvina era tipul prietenei ideale.

Venera era opusul ei; mai mică de statură, foarte slabă şi de cele mai multe ori şi foarte tristă. Lucra ca cercetător la acvariul de pe malul mării unde, în curând, avea să ia fiinţă o secţie de cercetări a institutului din Constanţa.

Domnul Harvas le ieşi în întâmpinare, arborând un zâmbet care vroia să exprime bucuria cu care cele două femei îl fericiseră, venind la el. Se înclină adânc, întrebă pe fiecare „ce mai nou pe-acasă” şi le conduse la Ana.

— Prima este doamna Diblan, spuse Malvina, întinzând arătătorul mâinii stângi spre Venera, cu gestul unui copil care-şi pârăşte colegul.

— Nu-i adevărat, protestă Venera, lipindu-se de trupul firav al Anei, ca pentru a-i cere ocrotire. Doamna Rotaru a venit înaintea mea.

Ana râse, cu bucuria aceea tristă a celor care n-au prea râs în copilăria lor. Îi plăcea jocul celor două femei, dar se angaja cu stângăcie în el, tot din pricină că nu se prea jucase până atunci. O admira pe Malvina Rotaru pentru veselia ei contagioasă, dar pentru Venera Diblan simţea cu totul altceva. Nu ştia încă prea bine, poate că-i era foarte dragă, poate că-i era milă de ea, pentru că ori de câte ori o întâlnea pe stradă avea privirea tristă şi încărcată de preocupări grave şi tainice.

— Domnişoară! nu te lăsa impresionată de văicărelile femeii, şopti grav Malvina, de parcă s-ar fi adresat unui bărbat.

Venera râse

— Ei bine, am să vă rog să trageţi la sorţi, spuse Ana şi, luând dopul unei sticluţe îşi duse mâinile la spate. Apoi, cu iuţeala fulgerului readuse mâinile înaintea celor două femei.

— Dreapta! strigă Venera.

Ana desfăcu pumnul mâinii drepte şi dădu la iveală dopul, aşa că Malvina fu nevoită să se aşeze prima, iar Venera îşi trase un scaun lângă ea.

— Te rog să-i laşi măcar o bătătură netăiată, şopti Venera, destul de tare ca Malvina s-o poată auzi.

— De ce? întrebă Ana, pregătindu-şi cele trebuincioase,

— Mâine îi vine soţul dintr-o manevră: desigur, o să fie obosit, iar doamna Rotaru o să vrea să se plimbe.

Malvina râse.

— Dacă-i aşa, atunci doamnei Diblan să-i tai un deget; tot pentru liniştea soţului…

Ana o privi mirată pe Malvina, care preciză:

— Poimâine iese în probă cu tot divizionul de vedete; trebuie să încerce nişte motoare ieşite din reparaţie şi asta o să le ia, pe puţin, o săptămână.

— Două, spuse trist, Venera.

— Dar, parcă era vorba să-l mute de la vedete la vânătoarele de mine. O!, dacă ai şti ce bucurie domnea printre colegii bărbatului meu când au aflat asta… Toţi spuneau că şef ca Diblan, mai rar.

O ucenică aduse apă caldă şi se retrase imediat. Ana îşi începu lucrul, părând absentă la discuţia celor două femei. Din când în când le privea cu un aer curios, mai ales când pe dinaintea ochilor minţii i se perinda imaginea vreunuia dintre soţii celor două cliente.

Căpitanul locotenent Lazăr Rotaru era un bărbat de statură potrivită, blond, cu ochi de culoarea oţelului şi obraji arşi de soare şi vânt. Acuma, avea aproape treizeci de ani. Se însurase pe la douăzeci, imediat după ce absolvise şcoala de marină militară şi, din câte spunea lumea, avea o căsnicie fericită alături de o femeie tot atât de veselă ca şi el.

Malvina, mai vârstnică decât el cu aproape zece ani, nu lua în seamă nici bârfelile şi nici „sfaturile prevenitoare ale prietenelor”. Niciodată, în decursul celor opt ani de căsnicie, nu-l întrebase unde se duce şi de unde vine, atunci când el stătea mai mult „pe uscat”. Lazăr era muncitor, serios, perseverent; ajunsese comandant de navă şi era pe punctul de a fi promovat,

— Se încăpăţânează să rămână la „Vedete”, spuse Venera; glasul ei trăda o ciudă abia stăpânită.

— Ei, dacă ar consimţi să preia divizionul de „vânătoare”, l-ai avea mai mult pe acasă. Aşaa… nu vezi? Bărbatul meu le plânge pur şi simplu de milă; aplicaţii peste aplicaţii şi când ajung şi ei la uscat pentru câteva zile, gata… le şi trânteşte o alarmă.

— Da, aşa-i, încuviinţă Venera şi gândurile ei zburară către Ion.

Rămase cu privirile în gol şi o mare tristeţe i se aşternu pe faţă.

Căpitanul de rangul trei Ion Diblan avea să împlinească peste câteva săptămâni, patruzeci de ani. Era de o înălţime rar întâlnită, fapt care-i atrase porecla de „Uriaşul”, cu umeri laţi şi un cap de copil frumos şi obraznic. Nu fusese niciodată în tinereţea lui ceea ce se cheamă un „băiat cuminte” dar… o dată cu vârsta şi mai ales cu apariţia Venerei în viaţa lui, se potolise. Poate că ar fi ajuns mai departe pe scara ierarhiei militare, dacă năzbâtiile tinereţii n-ar fi atârnat atâta de greu în dosarul lui de ofiţer. Foile calificative făcute de numeroşi şefi pe care-i avusese în decursul celor unsprezece mutări „disciplinare” şi altele în interes de serviciu, atestau: „Navigator excelent, bun în funcţie de comandă, lucrează într-un perfect spirit de echipă, rezistent, sârguincios, cu foarte multă iniţiativă şi excepţional curaj în situaţii critice”, dar… câteva rânduri mai jos, se putea citi: „…uneori nedisciplinat, îi plac prea mult petrecerile…”. Aşa îl ştiau şi şefii, şi colegii, şi prietenii, şi toată lumea. Dar el se schimbase mult şi de multă vreme; mai exact, de când o întâlnise pe Venera cu lumea ei îndepărtată, cu poezia preocupărilor ei, cu acvariul şi cărţile de ihtiologie, cu sufletul ei ciudat… Şi ea aflase de pe la oameni despre „Uriaşul” şi, poate că de aceea în ciuda purtărilor lui de acuma, undeva, în sufletul ei persistau chinurile îndoielii. Şi chinurile astea răbufneau din te miri ce; „astăzi nu m-ai sărutat decât o dată”, „ieri ai stat de vorbă un sfert de oră cu soţia secundului tău” (secundul se afla grav bolnav de malarie şi biata femeie venise să-i spună că-i pe moarte), „la cinematograf te-ai uitat insistent la tânăra care se aşezase în dreapta mea” şi câte altele. Urmau apoi împăcările cu plâns şi rugăminţi de iertare, cu făgăduieli şi jurăminte din partea lui că astfel de scene nu se vor mai repeta.

Într-un târziu, Venera fu trezită din gândurile ei. Cineva îi pusese o mână pe umăr. Tresări şi îşi ridică privirea.

— Zaza!

Se sărutară.

Zaza era o veche prietenă de a ei; prima prietenă de când se măritase cu Ion. Bărbatul Zazei, „Artileristul”, cum îi spuneau prietenii, era şeful unei subunităţi de artilerie de coastă.

— Să-ţi prezint pe Malvina Rotaru, soţia unui coleg al lui Ion.

Cele două femei îşi strânseră mâinile.

În ciuda celor nouăzeci de kilograme şi a unei înălţimi de un metru şi optzeci, Zaza izbucni în plâns.

— Te-am căutat şi acasă şi la serviciu…

— Dar ce ţi s-a întâmplat?

— Ion e pe uscat?

— Da, dar pleacă mâine seară.

— Înseamnă că tot am puţin noroc, mai apucă să bolborosească Zaza.

Ana se ridică şi aduse un scaun pentru noua clientă.

— Apă, apă! Domnişoară, strigă Zaza, dând semne de sufocaţie.

Ana aduse în grabă un pahar cu apă din care Zaza sorbi cu greu câteva înghiţituri. Mâna îi tremura foarte tare.

Trecură câteva minute.

Domnul Harvas întrebă dacă nu e cazul să cheme Salvarea, dar Venera îl linişti şi el se retrase.

— Îl mută pe Bebe!

— Unde? întrebă Venera.

— La batalionul I, unde nu se are prea bine cu comandantul.

Zaza oftă şi se porni din nou pe plâns.

— Dar e un om destul de cumsecade, interveni Malvina.

— Să crezi dumneata asta, bâigui Zaza printre sughiţuri. Înseamnă că nu-l cunoşti decât aşa… „de bună-ziua”, pe colonelul Dragomirescu; să-l ferească Dumnezeu pe soţul dumitale… Ε marinar?

— Da…

— Ei, să lucreze măcar un ceas cu el. Ştiu eu ce spun…

— Poate, murmură Malvina descumpănită de pornirea Zazei.

— Poate? Zici „poate”, pentru că… şi fraza îi fu curmată de un nou val de lacrimi. Atâta doar că ajutorul lui Dragomirescu e un băiat de zahăr. Îl ştii, Venera… „rangul II Iosub”. Ăsta e altă stofă: ofiţer de stat major, ca şi Bebe; se cunosc de mult.

— Mâine vine Ion… De fapt, ce-ai vrea?

— Să vorbească el, la comandament, cu cineva… Nu se poate să nu cunoască acolo. Şi-apoi ştii şi tu că soţia „rangului I” Comşa, de la consiliul politic, îl simpatizează tare mult pe Ion.

Venera se încruntă.

— Nu… n-am ştiut.

— Ei, lasă asta, se precipită Zaza, intuind că a spus ceva care nu prea i-ar fi fost pe plac Venerei. Ştii, nu numai că Dragomirescu nu-l vede cu ochi buni, dar mă gândesc şi la pericolul…

— Pericol? întrebă Malvina, care se arăta interesată de orice fel de lucruri adevărate ori imaginare care purtau o astfel de etichetă.

— Evident! făcu Zaza pe interesanta, continuând pe un ton ce se vroia tainic; am aflat de la soţia unui inginer. Care este vecin cu noi, că la batalionul I se vor aduce nişte arme secrete cu tragere foarte lungă şi cu dispozitive de ochire… la milimetru.

— Spune-mi, o întrerupse Venera, cum arată soţia căpitanului de rangul I Comşa?

— Ha, ha! chicoti Zaza. O urâtă de n-are pereche. Ε toată plină de pistrui, dar deşteaptă de nu se mai poate. Ai cunoscut-o şi tu la balul promoţiei de anul trecut.

Venera se încruntă pentru câteva secunde, apoi trăsăturile feţei i se destinseră, fruntea i se însenină şi un zâmbet începu să-i încolţească pe buze.

— Da, mi-o amintesc; nu-i urâtă… e chiar nostimă, întotdeauna spunea despre o femeie că e „nostimă” când nu intuia în ea o rivală.

Zaza se ridică de pe scaun, îşi luă rămas bun şi plecă.

— Atâta rău cât aş umbla eu cu intervenţii pentru Lazăr, spuse Malvina. Cred că m-ar omorî să afle că fac pe mămica cu el. Acuma e la „vânătoare”, mâine dacă l-o avansa şi l-o muta la purtătoarele de rachetă sau la submarine, treaba lui. Sigur că mi-ar părea rău să-l văd mai puţin pe-acasă, dar nici să-l umilesc pe la oameni…

Prietena ei părea absentă, deşi se străduia din răsputeri să salveze aparenţele şi să manifeste interes pentru peroraţia amicei. Pe Venera o obseda un gând, şi după un răstimp izbucni:

— Spune-mi, Malvina, cam câte zile pe lună lipsesc cei de la vânătoarele de mine?

— Ei… nu lipsesc un număr fix de zile… dar, când nu sunt aplicaţii ori manevre speciale, cam şapte, opt.

— Au multe alarmări de noapte?

— Nu… Luna trecută doar două, iar luna asta, nici una.

— Ion lipseşte foarte mult… Uite, mâine seară pleacă şi se întoarce peste două săptămâni. Of, de-ar vrea să se mute de la vedete!

Salonul „Afrodita” îşi trăsese obloanele. Era târziu. Aproape unsprezece. Harvas era tocmai pe punctul de a încheia în biroul său socotelile zilnice, când zgomotul unui pahar căzut pe ciment, în încăperea alăturată, îl făcu să tresară. Privi prin uşa întredeschisă şi, nevăzând pe nimeni. Strigă:

— Cine-i acolo?

— Eu, se auzi glasul Anei.

— Bunicuţo! exclamă el, surprins (aşa o alinta); n-ai plecat încă? Apoi adăugă precipitat: ce-o să zică moş Vasile?

Fata îl privi lung şi oarecum ciudat. Părea că nu-l auzise.

— Trebuie să fie târziu…

— Da… destul de târziu; ai adormit, desigur, încercă Harvas să glumească!

— Nu, îngăimă fata.

— Atunci?

— Mă gândeam.

— La ce?

— La cât de multe lucruri poţi afla de la unele soţii ale marinarilor.

Harvas căscă ochii mari, nedumerit. Încercă să zâmbească, ba chiar să spună ceva, dar nu putu!

— Nu e vorba, cumva, de lucruri care nu privesc o fetiţă cuminte?!

Bătrânul o apucă de mână şi cu multă gingăşie, o duse în birou, o mângâie pe obraji şi o aşeză pe un scaun. Se aşeză şi el în faţa ei, dar nu îndrăzni s-o privească. Fruntea îi era năpădită de broboane de transpiraţie care se înmulţeau văzând cu ochii şi Ana observă toate astea.

— Unchiule, spuse ea, apucându-i mâinile. Să ştii că nu-i vorba de micile prostii la care te-ai gândit.

Abia atunci îşi îndreaptă el privirile spre ale fetii; părea şi mai nedumerit.

— Ε vorba despre ceva mult mai serios… poate chiar de ceva foarte grav…

Bătrânul îi strânse mâinile, ca pentru a-i da curajul şi încrederea de care presupunea că ar fi avut nevoie.

— Spune, fetiţa mea!

Ana îşi trase scaunul, lipindu-l de cel pe care stătea Harvas şi vorbi în şoaptă:

— Cred că unele dintre soţiile marinarilor discută şi lucruri care nu le privesc nici pe ele, nici pe cei din jurul lor, dar…

— Dar? interveni bătrânul, suscitat parcă de tonul misterios în care fata părea că vrea să-şi îmbrace gândurile.

— Spuneam că ceea ce discută ele ar putea interesa pe cineva…

— Pe cine şi, mai ales, ce discută?

— Chestiuni marinăreşti şi militare; astea interesează pe cei care vor să afle unele treburi de felul ăsta, nu crezi?

— Ba da, bâigui Harvas şi îşi cuprinse capul în palme. Doamne, dumnezeule, niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte aşa ceva. Şi când te gândeşti, tocmai la mine, aici, la „Afrodita”. Ce primejdie.

După câteva clipe plecară.

Strada era pustie. Vuietul mării, şuierul vântului, covorul de frunze umezit de ploaie, totul răspândea tristeţe… Trecură de partea cealaltă a străzii principale şi Harvas îşi privi ceasul. Apoi se opri, rezemându-se de zidul unei case.

— Nu te simţi bine? întrebă fata îngrijorată.

— Ba da, ba da, se grăbi el s-o liniştească.

Din nou se uită la ceas, apoi, o vreme, privirile i se pierdură în gol. Părea că se gândeşte la ceva important.

— Acuma e prea târziu, spuse bătrânul, de parcă ar fi răspuns cuiva căruia i-ar fi împărtăşit gândurile ce-l chinuiau.

Fata tresări şi-l privi mirată, iar el îi surprinse nedumerirea.

— Spuneam că e târziu, adică nu-i o oră la care să mai poţi telefona unui om care se scoală dimineaţa la şase.

— Pentru ce şi, mai ales, cui vrei să-i telefonezi?

— Unui ofiţer care lucrează la… Aici, Harvas îşi curmă fraza, speriat parcă de faptul că vorbise prea mult.

Ana îl privi şi mai mirată, dar şi mai mânioasă totodată.

— Te gândeşti la soţul vreuneia dintre clientele acelea guralive?

— Poate, răspunse Harvas gânditor.

Fata îl observă eu atenţie.

— N-ar fi mai simplu să le-o spui chiar lor?

— Cui?

— Celor câteva cliente.

— Ce?

— Să nu mai flecărească despre aşa de multe lucruri care…

— A! tresări bătrânul; ar fi o idee… Dar, adăugă el după câtva timp, probabil că astfel de discuţii au loc de mai multă vreme…

— Din primăvară în orice caz… De când am venit eu.

— Asta înseamnă că, poate, făceau asta şi cu mult înainte de sosirea ta aici… Şi, aşa după cum spui tu, cineva interesat a auzit unele lucruri şi, mai ales, continuă să tragă cu urechea.

— S-ar putea, desigur, se grăbi Ana să încuviinţeze, angajându-se cu totul în jocul imaginaţiei bătrânului „navigator”.

— Trebuie să-l prevenim neapărat pe ofiţerul acela de la serviciul de contrainformaţii al marinei. Dacă uit cumva, aminteşte-mi mâine după-amiază. Vreau să te pun în legătură cu el… şi să-i povesteşti tu, fără nici o reţinere, tot, absolut tot ce ai auzit. Ar fi păcat să afle din altă parte ce se discută la „Afrodita”.