Traficanti de carne vie de Stefan Berciu

CAPITOLUL I

RĂPIRI

După câteva zile de căutări disperate, Josef Bril s-a dus la poliţia oraşului să ceară ajutor în aflarea nepoatei sale, Olga, în vârstă de şaisprezece ani, care dispăruse de acasă.

„Moş Bril”, cum era cunoscut bătrânul tapiţer în mahalaua lui situată în apropierea mării, mai fusese încercat şi de alte nenorociri – ca de pildă moartea lui Victor, fiul său şi tatăl Olgăi, precum şi a soţiei acestuia, Veronica – dar împrejurarea aceea, oricât de tragică ar fi fost, reprezenta o certitudine, pe când situaţia în care se afla acum nepoţica lui îl înnebunea pur şi simplu, tocmai datorită incertitudinii în care îl cufunda ceas de ceas şi, poate în egală măsură, presupunerilor – care mai de care mai trivială – puse pe seama Olgăi.

Bătrânul nu mai avea pe nimeni în lume, şi dacă n-ar fi fost nepoată-sa pentru care să se zbată, cu siguranţă că de mult şi-ar fi luat rămas bun de la o viaţă atât de crudă cum fusese cea hărăzită lui. O iubea pe Olga cu un soi de adoraţie manifestată de un primitiv faţă de primul chip cioplit căruia i se devotează. Trudea uneori chiar şi douăzeci de ore pe zi, făcând reparaţiile cele mai de neimaginat, ca să poată aduna, bănuţ cu bănuţ, suma trebuincioasă taxei şcolare, îmbrăcămintei şi hranei îngerului pentru care încă mai trăia.

Acum mergea grăbit să-l întâlnească pe domnul comisar Costin Şomotecan, singurul căruia fusese sfătuit să i se adreseze; şi sfatul acesta nu i-l dăduse oricine, ci Gogu Pleaşcă, gardianul care asigura ordinea publică în cartierul unde Josef Bril ţinea un atelier sărăcăcios de tapiţerie.

Gogu se mai adăpostea la Bril când se întâmpla să „bată Sudul”, cum spun cei care locuiesc în apropierea mării, şi vremea devenea câinoasă sau câte o jumătate de oră, în drumurile sale lungi pe vreme de noapte, dacă se întâmpla să vadă lumina lămpii pâlpâind în atelier. Şi beau atunci câte un pahar cu vin, şi îşi desfăceau băierele sufletelor mărturisindu-şi necazurile, ca într-o sfântă despovărare, siguri fiind de păstrarea tainei – unul de celălalt.

— Numai la dom’ comisar Costin Şomotecan să te duci, moşule, că el se ocupă de chestii d-astea cu fete şi moravuri, i-a spus Gogu.

— Să nu te mai aud vorbind aşa! – s-a supărat tapiţerul. Dumneata eşti prietenul meu şi nu-ţi dau voie să spui ce spun babele astea răutăcioase din mahala. Nu-ţi dau voie!

Om cu tact şi cu răbdarea pusă la încercare de Vetuța, nevastă-sa, o curvă căreia trebuia să-i ierte cel puţin câte o „trădare” pe săptămână, Pleaşcă nu se arătă supărat de tonul interlocutorului său, ci, dimpotrivă, zâmbi tandru şi abia într-un târziu prinse a-i explica:

— Moşule! Dom’Bril! M-a ferit Dumnezeu să gândesc rău de Olguţa, că-i de seama fiică-mii, da’ aşa-i zice la serviciu’ de care se ocupă dom’ comisar Costin Şomotecan: „Moravuri”.

— Bine, dar ce legătură au moravurile ăluia cu Olguţa? – se arătă bătrânul nedumerit, însă spunând asta pe un ton care trăda mai puţină enervare.

Gardianul surâse mulţumit şi continuă: 

— Păi… are legătură, că dacă-i vorba de fuga de-acasă a unei fete, la el te adresezi… dacă-i vorba de siluirea unei fete… la el te adresezi… şi… mă rog… dacă ar fi vorba de o răpire… de… cum se mai vorbeşte prin oraş… tot la dom’ Şomotecan te duci. Auzi?

— Aud… aud, n-aş mai auzi! – se tângui tapiţerul.

— La el să te duci! Zău! Suflet de om! Suflet mare! Ăsta a nimerit în poliţie din greşeală. Popă trebuia să se fi făcut!

— Bine! Uite, m-ai convins! Mă duc la domnul Șomotecan.

O dată ajuns la poliţia oraşului, bătrânul se adresă unui gardian care părea tot atât de bătrân ca şi el, şi îi spuse necazul care îl mânase acolo.

Poliţistul îşi părăsi postul şi-l conduse ia primul etaj al clădirii care aduna relele şi răii lumii, îl îndemnă să se aşeze pe un scaun, în rând cu alte zece-douăsprezece persoane, iar înainte să-l părăsească îi şopti:

— Vorbeşti numai cu dom’ comisar Şomotecan! Pricepi? Costin Şomotecan.

Bril îl privi cu recunoştinţă, iar gardianul îi zâmbi încurajator şi prinse a se depărta de el.

Acolo, pe coridorul acela nu prea bine luminat, bătrânul cunoscu părinţii mai multor tineri – fete şi băieţi – dispăruţi de la casele lor. Mai mult, unii dintre nefericiţii la fel de îndureraţi ca şi el pretindeau a fi aflat împrejurările în care le-au dispărut copiii, precizând că fuseseră răpiţi. O doamnă foarte bine îmbrăcată, care se recomandă a fi nevastă de medic, afirma sentenţios că toţi copiii dispăruţi în ultimele trei-patru luni au fost victimele unei bande foarte puternice, specializată în răpiri, iar demersul părinţilor ar putea determina acte de răzbunare din partea răpitorilor.

— Aiurea! – protestă un domn gras, la fel de bine îmbrăcat ca doamna care îndemna lumea la a nu reclama dispariţia copiilor; de răpit i-a răpit, nu zic ba, însă nu asta e specialitatea acestor ticăloşi.

— Zău!? – făcu doamna contrazisă, şi, mă rog, de unde atâta siguranţă la dumneata, că nu asta ar fi specialitatea bandei? 

— Simplu! – răspunse grăsanul. În trei luni aş fi primit un anunţ cu privire la data, locul şi preţul răscumpărării fetiţei mele.

— Mă rog… asta e părerea dumitale, ripostă femeia, dar eu cred că ne lasă să fierbem mai mult, tocmai ca şi preţul să fie mai mare.

— Ascultă, madamo! – interveni o bătrână cu obrajii ca din pergament şi cu nişte ochi din care răzbăteau toate durerile lumii, cine ţi-a dispărut de poţi fi atât de calmă şi răbdătoare?

Femeia elegantă nu răspunse. După câteva clipe îşi scoase din poşetă o ţigară şi părăsi sala de aşteptare lăsând impresia că se duce afară să fumeze, astfel că nimeni nu părea să nutrească alt gând în legătură cu ea, dacă un bărbat bine clădit, de vreo cincizeci de ani, nu s-ar fi repezit pe urmele ei, ca muşcat de o rea presimţire, dar tot atât de repede se întoarse la locul său, declarând revoltat:

— Jigodia aia s-a urcat într-o maşină care o aştepta.

— Adică, spuse Bril, adică voia să ne înveţe a nu reclama.

— Păi… cam aşa se pare, spuse bătrâna cu obrajii ca de pergament.

— Chiar asta dorea! – preciză bătrânul bine clădit care cu câteva clipe mai înainte pornise pe urmele femeii bine îmbrăcate. Numele meu e Onea. Ion Onea. Nu sunt din oraşul dumneavoastră… dar nenorocirea… aici mi s-a întâmplat. Stau la nişte neamuri pe strada Furtunii, la numărul 36. Dacă n-aveţi ceva împotrivă… v-aş ruga să-mi daţi numele, adresa şi necazul fiecăruia dintre dumneavoastră, ca toţi laolaltă şi împreună cu poliţia să ne găsim copiii, să-i dăm în vileag pe răpitorii lor, dar să şi aflăm în ce scop ni i-au luat.

Uşa care ducea în biroul comisarului Costin Şomotecan se deschise, lăsând să iasă o femeie de vreo patruzeci de ani, purtând o rochie de stambă înflorată şi, peste ea, o flanelă care îşi cam trăise traiul. Plângea înfundat şi gemea. Când trecu pe lângă Bril, acesta o trase cu blândeţe pe bancă, alături de el, şi o întrebă:

— Ei! Cum ţi s-a părut comisarul? Că de stat… ai stat, nu glumă.

— Om! Om răbdător… cu suflet de părinte. Are şi el un băiat de op’şpe anişori, răspunse ea şi hohoti în plâns. Mi-a jurat că dacă-i prinde… mi-i aşază pe o felie de pâine, să-i mănânc de vii.

Pe pragul uşii întredeschise apăru un bărbat înalt, slab, cu chipul palid, având o ţigară în colţul gurii. Nu părea să fi trecut de cincizeci de ani. Întrebă pe un ton baritonal, cald:

— Cine urmează?

— Eu, răspunse Onea, ridicându-se de pe bancă.

Poliţistul nu se dădu de o parte spre a-i face loc să intre în biroul său, ci rămase cu privirea aţintită spre Ion, nevenindu-i să creadă că cel pe care-l vedea era o veche cunoştinţă, şi exclamă:

— Domnule judecător!

Onea zâmbi amar, replicând:

— Nu… nu mai sunt… Am demisionat… Mi-au impus să fac asta, ameninţându-mă că… altminteri… îmi vor trimite, ca avertisment, în fiecare zi, câte un deget al băiatului… apoi câte o ureche…

Cei de pe sală se îngroziră.

— Vă rog… vă rog, intraţi! – îl îndemnă comisarul, şi Onea păşi în birou, urmat de amfitrionul său, iar uşa se închise în urma lor.

— Ce om! – exclamă domnul cel gras şi bine îmbrăcat, privind uşa dincolo de care se aflau comisarul şi fostul judecător.

— Comisarul e pâine! – spuse femeia sărăcăcios îmbrăcată care abia îl părăsise.

— Poate… şi bine ar fi, dar eu vorbeam despre celălalt.

— Chiar aşa, interveni o slăbănoagă de vreo patruzeci de ani, al cărei chip era acoperit pe jumătate de lentilele neobişnuit de groase ale ochelarilor pe care-i purta. Da, da, continuă ea, trebuie să ne cunoaştem între noi, ăştia de ne-a lovit aceeaşi nenorocire… să ştim de unde să ne luăm şi… şi să ajutăm poliţia să ne găsească copiii.

— Pe mine mă cheamă Roza Borzan şi locuiesc pe strada Duzilor la numărul şaişpe, declară femeia sărăcăcios îmbrăcată care-l lăudase pe Şomotecan.

— Eu mă numesc Caterina Tudoran. Stau în piaţa Ovidiu.

În vremea asta, comisarul afla de la fostul judecător Ion Onea că şantajul exercitat de cei care-l siliseră să demisioneze avea un alt temei decât acela invocat de el în pragul biroului; în auzul celorlalţi părinţi necăjiţi, ca tăierea degetelor şi urechilor băiatului său, Andrei. Ei bine, sugrumat de ruşine, Onea dădu la iveală o scrisoare şi, fără să-şi privească interlocutorul, i-o întinse.

Şomotecan crezu că răufăcătorii trecuseră la tocmeala eliberării băiatului de numai cincisprezece ani, cerând o anume formă de răscumpărare suplimentară demisiei lui Ion din funcţia de judecător, fiindcă aceea, după spusele sale, fusese îndeplinită. Dar, spre mirarea lui, comisarul realiză că nu aceia se adresau lui Onea, ci Andrei, copilul său:

„Tăticule,

Sunt tare nefericit şi tu ştii asta fără ca eu s-o fi dorit. Acum însă, doamna care m-a convins s-o urmez în schimbul tăcerii sale cu privire la prietenia mea cu Dorin Dunăvăţ îţi cere să demisionezi şi îţi cer şi eu, pentru că altminteri prietenul doamnei îl va aduce aici pe Dorin şi îl va silui dinaintea mea. Or, în situaţia asta, eu mă omor.

Te sărut, Andrei.”

În lunga lui carieră, comisarul Costin Şomotecan întâlnise fel şi fel de cazuri, dar o asemenea situaţie de jalnică complicitate a unui părinte la nenorocirea propriului său copil, nu! Adică nu-l condamna pe Onea că nu îşi denunţase fiul de-ndată ce-l surprinsese în relaţii de homosexualitate, pentru că nici el însuşi n-ar fi făcut asta dacă Pavel, băiatul său, i-ar fi oferit o asemenea surpriză, dar ar fi încercat măcar să-l reeduce ori, dacă ar fi fost cazul, să-l trateze.

— Domnule judecător, spuse poliţistul după o vreme, restituindu-i scrisoarea, vă întreb… aşa… mai mult ca părinte… de când v-aţi dat seama că fiul dumneavoastră este homosexual?

Onea suspină adânc, îşi prinse faţa între palme şi răspunse:

— Eu… abia de anul trecut, dar soţia mea ştia de acum trei ani.

— Ar fi fost bine ca doamna să vă fi prevenit la vreme.

— Hm! – făcu judecătorul. Nu putea…

— De ce?

— Dorin… Dorin Dunăvăţ, partenerul lui Andrei la inversiuni sexuale… e amantul soţiei mele. Adică… a fost, fiindcă… în sfârşit… Iertaţi-mă! M-e greu… tare greu! Într-un târziu, continuă: Domnule comisar… acum un an… mă întorceam acasă dintr-o anchetă pe teren… mai devreme cu două zile decât eram aşteptat de soţia şi fiul meu. Cum până la Crăciun mai erau două-trei săptămâni, de-ndată ce am coborât din tren m-am şi repezit într-o sanie, am cumpărat un brad şi m-am dus acasă, grăbit să fac o surpriză lui Andrei şi soţiei mele, adică să pătrund în locuinţă fără ca ei să ştie că m-am întors, iar eu să mă bucur de mirarea lor când aveau să se afle dinaintea pomului. Însă de cum am pătruns în vestibul, am auzit nişte gemete şi şoapte care m-au alertat. Am sprijinit bradul de cuier şi, tiptil, am pătruns în sufragerie. Din această încăpere, printr-o uşă de sticlă care duce în biroul meu, mi s-a oferit un spectacol înspăimântător: Dorin Dunăvăţ, grefierul meu, om de 28 de ani, şi Andrei, complet dezbrăcaţi, făceau amor. Băiatul meu era cei pasiv… iar Dorin îl poseda ca pe o femeie îngenuncheată pe un fotoliu, stând cu spatele la el. Priveam şi nu-mi venea să cred ceea ce vedeam, ascultam gemetele de plăcere şi extaz ale fiului meu şi refuzam să aud. La un moment dat a apărut soţia mea din camera ei. În clipa aia m-am trezit… ori am crezut că mă trezesc din coşmarul în care mă cufundase participarea lui Andrei la acel raport invertit, chemările şi îndemnurile adresate partenerului, într-o aproape continuă şi disperată şoaptă care trăda o permanentă insaţietate sexuală. Dar nu mi-a fost dat să mă liniştesc, dacă pot spune astfel atât de mult râvnitului moment de tihnă, fiindcă soţia mea, după ce a asistat câteva clipe la sălbăticia şi pasiunea dezlănţuită a copilului nostru, s-a repezit la grefier, urlând: „Bestie! Bestie!”

— Firesc, sigur, când a văzut unde îi adusese fiul… Vreau să spun decăderea, se precipită comisarul s-o compătimească pe Ada, soţia reclamantului.

— Da’ de unde! – protestă Ion. Îi reproşa: „Pe mine nu m-ai luat niciodată pe la spate! Ia-mă acum! Şi cât te-am rugat!… De câte ori te-am rugat!” Iar Dorin Dunăvăţ în vremea asta se supunea îndemnurilor disperate ale lui Andrei: „Arde-mă! Nu-mi schimba ritmul! Dă-mi opârnace! Strânge-mă!” înnebunită de frenezia cu care Dorin îl poseda pe băiatul nostru, dar şi geloasă – înţelesesem doar că îi era amant – Ada a înhăţat un coupe-papier şi l-a lovit pe Dunăvăţ, care, sub efectul tăieturii, a ieşit din starea de erecţie, părăsindu-şi partenerul. Atunci, fiul meu s-a repezit la maică-sa şi, complet isterizat, cu privirea înceţoşată de o furie oarbă, a încercat s-o sugrume. Dorin a intervenit salvând-o din mâinile lui Andrei, ca imediat după aceea să o pedepsească el, pălmuind-o până ce ea s-a prăbuşit. Atunci s-a aruncat asupra ei, i-a rupt îmbrăcămintea, a ridicat-o, a aşezat-o în genunchi, pe fotoliul unde mai înainte stătuse fiul meu şi a prins a o poseda la fel cum făcuse cu Andrei şi cum de altfel chiar ea îi ceruse. La început, băiatul meu a privit năucit scena pe care i-o oferea Dunăvăţ în relaţia cu Ada, însă nesatisfacerea sexuală provocată de intervenţia brutală a mamei lui îl împinse iar la violenţă; se repezi între cei doi, ca şi cum s-ar fi aruncat de pe o trambulină, îi despărţi, o azvârli pe maică-sa şi îşi reluă locul pe fotoliu, în genunchi şi cu spatele la grefier. Dorin însă se culcă lângă Ada, care îi oferi dezmierdări linguale. Andrei turba de furie şi prinse a urla că Ada i-a luat bărbatul. Atunci maică-sa i-a explicat, arătându-i, că ea e femeie cu adevărat, iar el se poate sinucide. Băiatul s-a repezit asupra ei, dar Dorin l-a lovit, aruncându-l pe spate dintr-o singură palmă. Ei bine, domnule comisar, dacă până în clipa aceea mă dovedisem total neputincios, deodată am devenit un adevărat om de acţiune: am pătruns în încăperea cu pricina dărâmând uşa din geamuri şi, cu siguranţă, zgomotul făcut i-a trezit pe toţi trei la realitate. Ada s-a ridicat brusc de pe covor şi, ţinând coupe-papier-ul în mână, m-a privit ameninţător: Andrei a sărit în apărarea mea – aşa cred – apoi s-a lipit de mine ca atunci când era tare mic şi se trezea brusc dintr-un coşmar şi voia să-l ocrotesc. Era transpirat, mirosea urât, iar din anus îi curgeau picături de sânge. L-am mângâiat şi am izbucnit în plâns. Ceilalţi doi au profitat de starea mea, şi-au luat hainele şi au dispărut în altă încăpere. L-am dus pe Andrei în baie şi l-am spălat ca pe un nou-născut. Stătea cuminte şi numai când şi când suspina dureros. Era pentru prima dată când îl observam şi, spre disperarea mea, am realizat că relaţia sa invertită cu Dorin Dunăvăţ se datora în primul rând conformaţiei sale; avea trupul ca de femeie: şoldurile îi erau mai late ca umerii, iar cât privea penisul, acesta părea o excrescenţă banală, ceva minuscul şi chiar fără o formă anume. Mai văzusem aşa ceva la un hermafrodit în perioada când devenea bărbat.

— Bietul băiat! – murmură Şomotecan cutremurat parcă de cele aflate. Aşadar… Andrei are vocaţia inversiunii datorită unei cauze congenitale. Şi se grăbi să adauge: Sigur, asta nu-l scuteşte de învinuire pe corupător.

Spusese asta mai mult ca o alinare pentru nefericitul părinte care i se destăinuise parcă nefiresc de crud în acea înspăimântătoare spovedanie făcută doar în speranţa regăsirii copilului său, aşa mutilat sufleteşte cum era. Poate că nădăjduia chiar într-o tămăduire pe care doar mângâierile lui de părinte ar fi putut-o înfăptui.

Comisarul ceru plicul în care fusese pusă scrisoarea lui Andrei Onea către tatăl său.

Fostul judecător păru să chibzuiască o vreme, ca după aceea să se caute în buzunare, bodogănind:

— Adică să nu-l mai am? Adică… Şi continuă să se scotocească, dar fără niciun rezultat. Dar ţin minte localitatea de unde mi-a fost trimisă scrisoarea, izbucni Onea deodată, evident, pradă unei revelaţii, şi i-o comunică poliţistului.

— Hm! – făcu Şomotecan, nu-i chiar la doi paşi. Regret că nu cunoaşteţi adresa exactă unde se găseşte fiul dumneavoastră. Poate că am fi încercat să-l convingem a reveni acasă.

— Ce să-l mai atragă acasă?! Ada m-a părăsit…

— Dumneavoastră. Şi din scrisoare… şi din câte mi-aţi relatat, cred că sunteţi singurul său suport.

— Aş! – murmură Onea, fără să-şi privească interlocutorul, părând ruşinat pentru gândul pe care încă nu îndrăznea să-l mărturisească, într-un târziu, spuse: Părerea mea este că se teme de mine ca nu care cumva să intervin a-l despărţi de grefier.

— Poate că vă iubeşte, scăpă Costin necontrolat.

Judecătorul se holbă la el, după care explodă:

— Dacă şi dumneavoastră vă îndoiţi de un asemenea sentiment – doar aţi spus „Poate” –, eu ce să mai cred?

Se ridică de pe scaun, semn că dorea să se retragă. Făcu doi paşi spre uşă, se întoarse, zâmbi jenat, îşi salută amfitrionul, dar, în loc să-şi reia drumul către uşă, spuse:

— Iertaţi-mă! Sigur, firesc ar fi fost să vă cer asentimentul… Dar sper că nu e târziu… fiindcă abia am iniţiat acţiunea…

— Despre ce vorbiţi?

— Vreau să alcătuiesc un grup de sprijinire a poliţiei. Mai exact… noi, nefericiţii părinţi… să vă dăm o mână de ajutor… Am şi discutat cu cei de pe sală dar n-am finalizat înţelegerea…

— S-ar putea ca unii să se teamă într-atâta de cei care le-au răpit copiii, încât să refuze o asemenea conlucrare. Oricum, vă mulţumesc şi chiar vă sunt recunoscător, fiindcă sunt sigur că voi avea nevoie de un asemenea sprijin. Ţineţi-mă la curent.

Când reveni pe culoarul unde ceilalţi părinţi îşi aşteptau rândul, Ion Onea nu mai află nici măcar entuziasmul celor câţiva părinţi care se declaraseră gata să se asocieze spre a lupta împreună cu poliţia pentru salvarea copiilor răpiţi; dintre toţi, numai bătrânul tapiţer se declară ferm hotărât să-i fie alături fostului judecător.

Comisarul reapăru în pragul biroului său şi invită pe următorul reclamant.

Cea care intră fu Caterina Tudoran, purtătoarea ochelarilor cu lentile groase de parcă ar fi fost tăiate din sticla unui sifon. Era atât de emoţionată, încât dădea semne că-şi pierde echilibrul şi se aşeză fără a fi fost poftită. Când îşi dădu seama de purtarea avută, voi să se ridice de pe scaun, dar poliţistul îi zâmbi încurajator şi ea se linişti ca prin farmec, ba chiar se şi porni să-şi expună necazul, deşi nu fusese întrebată.

Departe de a se fi supărat, comisarul prinse a nota cu sârguinţă mai tot ce spunea femeia şi doar din când în când o întrerupea pentru vreo precizare de care simţea el nevoia.

Printre altele, Şomotecan află că Dana, fata Caterinei, avea paisprezece ani când a rămas fără tatăl său, Lazăr Tudoran, deoarece mămicuţa ei îl gonise de acasă cu toate că el îi acordase multiple iertăciuni pentru tot atâtea adultere. Apoi ochelarista a adus în casă un amant din tinereţe, dar acela a pus ochii pe fiica ei. La început a crezut că Rache – aşa se numea amorezul – o mângâia pe Dana ca pe un copil, dar când a văzut-o urcată peste el în pat şi zbenguindu-se într-un mod care numai relaţie filială nu părea, a început să-i supravegheze din ce în ce mai atent.

într-o noapte Rache a venit acasă foarte bine dispus şi a fericit-o pe Caterina în sufragerie, proptind-o cu capul în uşa care dădea în camera Danei. Zbuciumul, gâfâielile, gemetele, icnelile şi, din când în când, tropotul dezordonat al paşilor celor doi protagonişti aflaţi în căutarea echilibrului pierdut pentru câteva clipe avură darul s-o trezească pe fată, să-i incite curiozitatea şi, în cele din urmă, s-o îndemne la a vedea ce se întâmplă. Caterina era sigură că scena pe care i-a oferit-o fiicei sale, ea încoţopenită de Rache, ca şi cum ar fi fost o căţea în călduri care tocmai îşi găsise izbăvitorul întru liniştirea simţurilor, a marcat, din acea clipă, conduita Danei.

— De ce spuneţi asta? – o iscodi comisarul.

— Pentru că… după numai două zile am găsit-o făcând amor cu Rache în acelaşi mod… în care m-a surprins pe mine. De atunci şi până când a dispărut… ori a fost răpită, am mai surprins-o pe fiică-mea cu alţi cinci bărbaţi, având relaţii intime în acelaşi fel şi în acelaşi loc.

— Doamnă Tudoran… spuneaţi adineaori: „…şi până când a dispărut… ori a fost răpită”?!

— Da… îmi amintesc; aşa am spus.

— Deci… v-aţi gândit că s-ar putea ca Dana să nu fi fost răpită!?

— Sigur. Mai pleca de-acasă… Se ducea la şoferii de pe taximetre şi la birjari, mai ales pe la gară. Îi masturba bucal, iar ei îi făceau daruri ca unui copil: bomboane… arahide… prăjituri şi, numai câteodată, bani, dar nu cine ştie ce; câţiva lei, acolo, ca să-şi cumpere ciocolată.

Consternat de cele aflate, dar mai ales de detaşarea – fie şi aparentă – a mamei, care relata incredibil de firesc modul, sau modurile, în care fetiţa ei se prostitua, comisarul izbuti cu greu să-şi reţină indignarea. Dacă Ion Onea îl impresionase recunoscându-şi neputinţa şi disperarea pricinuite de nenorocirea care se abătuse asupra fiului său, faţă de Caterina Tudoran poliţistul nu simţea nici cea mai mică urmă de compasiune, singurul lucru care-l marcase rămânând numai şi numai situaţia dezonorantă şi degradantă a Danei, pe care dorea sincer să o salveze.

Urmă Radu Felecan, de vreo cincizeci de ani, înstărit şi îndurerat de moarte din pricina răpirii – cum spunea el – a fiicei sale, Tina.

— Domnule comisar… ştiu… mi s-a spus… ştie toată lumea că nu luaţi… că nu primiţi nimic de la nimeni, începu noul sosit. Cu toate astea, dacă îmi salvaţi fetiţa, ştiu că aveţi un băiat în ultima clasă de liceu, îi ofer o bursă în orice capitală din Europa.

Şomotecan zâmbi ca de obicei, îngăduitor, şi-i oferi o ţigară, văzându-i mâinile tremurând.

Felecan luă ţigara, şi-o aprinse, trase un fum, apoi izbucni în plâns.

Poliţistul aşteptă să se liniştească, prefăcându-se a fi preocupat de aranjarea şi verificarea unor înscrisuri. Pe urmă îl întrebă:

— Cum se numeşte şi câţi ani are fiica dumneavoastră?

— Tina, şopti Radu Felecan, şi adăugă grăbit: Alaltăieri a împlinit şaptesprezece ani… dar nu lângă mine şi nevastă-mea… ci printre străinii cei răi care mi-au luat-o, şi îşi izbi pieptul cu pumnii, gemând surd.

— De când a dispărut?

— Astăzi sunt cinci zile.

— Mi-aţi putea spune de ce aţi aşteptat atâta vreme până să veniţi la poliţie?

— Da… Am fost sfătuit… chiar ameninţat să nu reclam, explicându-mi-se că e vorba numai de o aventură… şi că un eventual demers al autorităţilor n-ar duce la nimic bun pentru Tinuţa.

Costin îşi măsură vizitatorul cu o privire încruntată, apoi mârâi, cu ciudă în glas:

— Îmi ascundeţi ceva care poate fi esenţial în găsirea fiicei dumneavoastră, dar înainte să lămurim asta, vreau să ştiu pe ce cale aţi fost „sfătuit”, după cum pretindeţi, a nu reclama?

Felecan tresări speriat la gândul că poliţistul de la care spera să capete ajutor îi declarase, judecând după ton, că nu-i mai acordă simpatia ori chiar bunăvoinţa de până atunci.

— Domnule comisar… am fost anunţat telefonic… Da, da… telefonic am fost… sfătuit să nu reclam dispariţia Tinuţei…

— Şi., pur şi simplu v-aţi împiedicat de sfatul acela?

— M’daa, făcu Radu, nesigur.

— Nu, domnule Felecan! Nu e vorba de un sfat, ci de o ameninţare… de un şantaj, dar să nu-mi cereţi ca eu să vă găsesc fetiţa în vreme ce dumneavoastră deveniţi complicele posibilului răpitor sau numai corupător, tăinuindu-mi un lucru despre care v-am prevenit că poate fi esenţial.

Urmă o lungă tăcere la capătul căreia vizitatorul mărturisi:

— Temeiul şantajului este cumplit!

Aşadar, poliţistul nu se înşelase.

— Vă ascult, îl îndemnă Şomotecan să continue.

Numele acelei doamne nu-mi este cunoscut, preciză Felecan, ca şi cum ar fi răspuns unei întrebări directe!

Deci şantajistul era o femeie, avea să se lămurească comisarul.

— Vă cunoaşteţi de mult?

— De anul trecut, când… în schimbul unei sume destul de înseninate de bani, mi-a furnizat o informaţie care avea să-mi zdruncine încrederea în propriul meu copil… pentru tot restul zilelor mele.

— Pot întreba ce v-a adus la cunoştinţă misterioasa femeie?

Felecan îşi ridică braţele în semn de capitulare şi cu greu, mărturisi:

— M-a invitat la un hotel unde fiica mea întreţinea relaţii sexuale cu o profesoară.

— Care hotel?

— Palas!

— Numele profesoarei?

— Cora Stoian! A murit luna trecută…

— Locuinţa profesoarei?

— Strada Mihai Viteazul… numărul nu mi-l amintesc.

— Aţi vizitat-o?

— Da… Chiar în ziua când mi-am găsit fata în pat cu ea. M-a explicat că un scandal sau chiar o discuţie la hotel n-ar aduce decât rău… mult rău fiecăruia dintre noi şi m-a invitat la ea acasă. A mers şi Tina, aşa că discuţia s-a purtat în trei.

— Sunt foarte curios; cum şi-a explicat purtarea de corupătoare? – voi să afle Costin.

Cel întrebat făcu o grimasă de om care se află în mare încurcătură. Apoi răspunse:

— Vedeţi… sigur… o înrăită lesbiană ca profesoara Cora Stoian.. Cu siguranţă că o fi corupt la asemenea practici multe fete, dar pe fiică-mea… nu! Tina a început actele invertite la îndemnul celei care m-a informat despre legătura ei cu profesoara.

Poliţistul tresări şi spuse precipitat:

— Desigur, denunţătoarea a acţionat din gelozie.

Felecan îşi măsură amfitrionul cu o privire tristă.

— Poate… Aşa am crezut şi eu…

— Spun prostii! – şopti Costin, şi se grăbi să se corecteze. Dacă ar fi şantajat-o pe Tinuţa din gelozie, n-ar mai fi exercitat presiuni asupra dumneavoastră, şantajându-vă.

— Dar nu-mi cere bani sau altceva pentru răscumpărare, ci…

— Numai tăcere! – interveni comisarul. 

— Exact! – murmură Radu, derutat de tonul celuilalt.

— Curată complicitate, domnule Felecan!

— Adevărat…

Urmă o altă lungă tăcere căreia tot poliţistul îi puse capăt:

— Domnule Felecan… n-am reţinut, unde v-aţi întâlnit cu femeia care v-a informat despre relaţiile fiicei dumneavoastră cu Cora Stoian?

Chipul reclamantului se crispă. Întrebă speriat:

— Eu… eu?… am spus eu aşa ceva?

— Cred că da, răspunse Costin, şi-i zâmbi încurajator.

— Păi… da… sigur… la hotel… în… în faţa hotelului.

Felecan nu pomenise locul de întâlnire cu şantajista şi nici măcar că o văzuse la faţă, dar Şomotecan intuise că reclamantul se teme a-i mărturisi asta, aşa că recursese la tertipul, neelegant dar de multe ori hotărâtor, „luatul la sigur” şi iată că demersul dăduse roade.

— Cum arăta şantajista?

— Domnule comisar, femeia aceea… şantajista, cum o numiţi dumneavoastră… e de statură potrivită, are un chip colţuros, cu trăsături aspre, bărbăteşti, părul tăiat foarte scurt şi de culoare roşcată, ochii mici… căprui ori negri, nu-mi amintesc, îmbrăcată foarte… foarte elegant.

— Glasul?

— Uşor răguşit… aşa… ca al fumătorilor înrăiţi… ori ca al băutorilor de tării.

— Mersul?

— … Hotărât… energic…

— Corupătoarea fiicei dumneavoastră părea să fi fost din oraşul nostru?

— Păi… dacă locuia la hotel, nu!

Comisarului nu-i venea să creadă că Felecan mai dăduse ceva la iveală în legătură cu şantajista despre care, iniţial, pretinsese că habar n-avea şi că singura lor legătură fusese o convorbire telefonică.

— Dar şi Cora Stoian locuia în oraş şi, cu toate acestea, închiriase o cameră de hotel pentru întâlnirile amoroase. Hm! Cu ce vă are la mână şantajista?

— Cu… cu soarta fiicei mele, răspunse Felecan.

Intuise din tonul comisarului că ceva nu era în ordine şi acum îl privea temător.

— Vreau să ştiu cu ce vă are la mână pe dumneavoastră, cu ceva care vă priveşte numai şi numai pe dumneavoastră… insistă Costin.

Felecan se ridică de pe scaun şi, arătându-se indignat, declară:

— Eu sunt reclamant şi doresc să fiu tratat ca atare! Pentru asta vă cer să isprăviţi cu insinuările şi jocul ăsta idiot „de-a şoarecele cu pisica”!

— Dacă nu m-aş gândi cât de necăjit sunteţi, aş pune spusele dumneavoastră pe seama unei serioase lipse de cuviinţă, dar mă tem să nu greşesc şi de aceea n-o fac. Dacă doriţi, puteţi pleca, dacă mai vreţi să discutăm… vă rog să vă reluaţi locul.

Radu se aşeză pe un alt scaun, situat lângă uşă, şi spuse:

— Îmi pare rău… Important este să-mi aflu fata.

— Ca să vă pot ajuta, trebuie să cunosc identitatea şi domiciliul şantajistei.

— Nu văd cine vă împiedică s-o faceţi!!

— Cine o cunoaşte şi nu declară, răspunse comisarul, zâmbind. Cu siguranţă că vă e teamă de ceva grav.

— Domnule comisar, şantajista… este… a fost amanta mea.

— Doar atât?

— Vi se pare puţin?

— O nimica toată pe lângă dispariţia fiicei dumneavoastră. Cu siguranţă că mai e ceva de care vă temeţi ori vă ruşinaţi în mod deosebit.

— M’daaa! – făcu Radu Felecan. Ei bine, aflaţi că sunt masochist… pasiv; îmi place să fiu bătut, sigur, doar uneori, se precipită el să explice, şi dintre toate partenerele pe care le-am încercat… niciuna nu avea tactul, măsura, priceperea Evei Godac. Acum, că ştiţi totul despre mine…

— Dar nu şi despre Eva Godac! – ripostă Şomotecan pe un ton de glumă şi, pentru că interlocutorul său îi aruncase o privire de om nedumerit, se grăbi să-i explice: Adresa!

Cu o teamă greu de înţeles, Felecan se smulse din loc, ajunse din patru paşi la masa de lucru a poliţistului, apucă un creion şi scrise adresa Evei pe marginea unei gazete care trona deasupra unor dosare. După aceea, întrebă:

— Acumaaa… pot pleca?

Comisarul râse prietenos şi-l conduse la uşă.

Următorul reclamant fu un bărbat de vreo patruzeci de ani, Gavrilă Dudaş, crupier la Cazinou, îmbrăcat foarte elegant, reţinut la vorbă, cu mişcări delicate şi bine dozate, de parcă s-ar fi temut că cineva din preajmă i-ar putea reproşa vreun gest nu îndeajuns de controlat.

Poliţistul îl invită să ia loc, iar noul venit se supuse, având aerul unui adolescent bine crescut.

— Domnule Dudaş, vă ascult, îl îndemnă Şomotecan să-şi desfacă baierele durerii.

— Sunt un om terminat… Fetiţa mea, Jana, poate o cunoaşteţi… a fost în casa dumneavoastră… e… e prietenă cu Pavel, feciorul dumneavoastră… ă… adică fac parte din acelaşi cerc de prieteni…

— Jana? – întrebă Costin mai mult pentru el – o blondă durdulie, cu ochii neastâmpăraţi ca ai unui viezure? Draga tatii!

Impresionat, elegantul vizitator îşi tamponă ochii cu o batistă mare şi albă din mătase naturală.

— Sunt disperat, continuă Gavrilă. Nevastă-mea de două zile o duce într-un leşin. Nici ieri nu am lucrat… nici în seara asta nu mă simt în stare… Ajutaţi-ne!

— Domnule Dudaş, voi face tot ce e omeneşte cu putinţă.

— Ştiţi… dacă mi se va comunica de către răpitori vreo sumă de bani drept răscumpărare… sper să ne înţelegeţi că am prefera soluţia asta… Oo! Nu cumva să credeţi că suntem bogaţi, dar şi colegii mei… şi ai nevesti-mi, s-au oferit să ne ajute…

— Îmi pare rău că vă dezamăgesc… dar eu nu cred că răpitorii vor bani. Dacă ar fi dorit asta, spuneau până acum. Sunt copii care au dispărut de patru-cinci zile…

— Dar ce doresc? – întrebă crupierul, înspăimântat.

Poliţistul ridică din umeri, apoi murmură:

— Deocamdată… nu ştiu. Cred că asta vom afla o dată cu găsirea copiilor.

— Îngăduiţi-mi să vă dau un sfat…

— Vă rog!

— Domnule Şomotecan… aveţi grijă de Pavel… Mă tem că răpitorii copiilor noştri… aflând că dumneavoastră porniţi în ajutorarea noastră şi deci pe urmele lor… fie din răzbunare… fie spre a vă şantaja… l-ar putea lua pe băiatul dumneavoastră…

— Să nu credeţi că nu m-am gândit. Oricum… mulţumesc, domnule Dudaş! – spuse comisarul şi, deodată, trăsăturile chipului său se înăspriră. Tăcu o vreme, preocupat parcă de o idee care-l persecuta, ca, într-un târziu să zică într-o doară:

— Presupun că gândul şantajării mele prin posibila răpire a lui Pavel… v-a venit tot datorită unui şantaj… poate chiar exercitat asupra dumneavoastră.

— Mă rog… dacă vă poate ajuta… dar să ştiţi că nu are nicio legătură cu cinstea mea, spuse Dudaş, netezindu-şi un fir de păr răsculat numai în imaginaţia sa; alaltăieri mi s-a înscenat, da-da, mi s-a înscenat, accentuă el, o neregulă în funcţionarea ruletei la care lucrez. Vă asigur însă că n-a fost decât un accident banal în funcţionarea axului, dar cum nu mi-ar fi convenit să am o asemenea reclamație, am consimţit să discut cu doamna care insinua că provocarea defecţiunii la axul ruletei mi-ar fi aparţinut, şi asta spre a favoriza pe cineva. Ei bine… mi-a condiţionat tăcerea ei de recunoaşterea mea, ca fiind necinstit… în scris.

— Presupun că n-aţi făcut aşa ceva, se arătă Şomotecan îngrijorat.

— Ba da, răspunse Gavrilă pe un ton firesc. Tocmai mi se confirmase dispariţia Janei, vestea asta s-a suprapus aflării despre ceilalţi copii răpiţi… aşa că singurul lucru important pentru mine în acea clipă era găsirea fetiţei, dar pentru asta aveam nevoie de slujbă, ca să am banii trebuincioşi eventualei răscumpărări, cum mi-am închipuit că stau lucrurile. Am declarat… am semnat… am pus data… am dat-o dracului şi mi-am văzut de nenorocirea care s-a abătut asupra mea şi a soţiei mele.

— Sper că şantajista n-a folosit hârtia aceea spre a vă constrânge să nu declaraţi dispariţia Janei!? – se arătă poliţistul temător.

— Tocmai! Tocmai pentru a mă determina să nu reclam răpirea fetiţei mele… mi s-a făcut înscenarea aia… mi s-a luat, în scris, recunoaşterea vinovăţiei mele ca un crupier necinstit! – se avântă Gavrilă în explicaţii.

Se despărţiră rece dar zâmbindu-şi.

După crupier, poliţistul îl primi pe bătrânul Josef Bril.

Tapiţerul i se aruncă la picioare de cum păşi pragul biroului său, şoptind, ca într-o rugăciune:

— Vin la dumneavoastră ca la Dumnezeu!

— Mi-a spus prietenul dumneavoastră, gardianul Pleaşcă…

— Dom’ Gogu…

— Da, Gogu, mi-a spus că o să veniţi. Cunosc necazul ce-l aveţi şi promit să-mi dau toată silinţa. Dar ridicaţi-vă şi luaţi loc pe un scaun, vă rog.

Bril se ridică mai repede decât s-ar fi aşteptat Costin de la un bătrân ca el, şi-l pironi cu o privire uluită.

— Ce s-a întâmplat? – întrebă prietenos poliţistul.

— Ce să se întâmple? Iaca, eu vin să vă cer a-mi găsi sufletul şi a mi-l da înapoi, iar dumneavoastră, în loc să mă dojeniţi că n-am avut grijă de el, ba chiar să mă daţi cu capul de toţi pereţii, după cum aş merita, îmi oferiţi un scaun, ba mă mai şi rugaţi să iau loc. Poate că nu fac bine… poate că nici nu se cade să spun ce-a spus domnul Gogu despre dumneavoastră, dar nu mă pot abţine, că prea se potriveşte, şi încă de minune… că acuma v-am şi văzut la lucru.

Amuzat, comisarul îi zâmbi, iscodindu-l:

— Şi… ce-a spus Gogu despre mine?

Tapiţerul ezită o vreme, apoi îşi ridică umerii în semn de „Ce-o fi, o fi!” şi murmură:

— „Ăla a nimerit la poliţie din greşeală! Suflet mare. Popă trebuia să se fi făcut!” Şi că numai şi numai la dumneavoastră să vin.

— Aha! – făcu poliţistul pe supăratul. Popă, hai?!

Bătrânul se trânti pe un scaun şi, prinzându-şi capul în palme, gemu:

— Ce-am făcut? Ce-am făcut?

Şomotecan îi puse o mână pe spate şi, silindu-se să râdă, îi spuse:

— Sunteţi prea necăjit şi de aceea n-aţi înţeles că am glumit; Gogu îmi este tare drag, iar ceea ce mi-aţi spus ca fiind părerea lui despre mine, jur, domnule Bril, că mi-a făcut plăcere. Acum… vorbiţi-mi despre Olguţa… despre prietenii ei… la ce spectacole merge… şi… dacă ştiţi… cam ce cărţi citeşte; vorbesc de cele în afara manualelor şcolare.

Josef relată cu o uimitoare precizie spectacolele şi cărţile care făceau bucuria nepoatei sale, având grijă să menţioneze:

— Eu… domnule comisar… n-am citit niciuna dintre cărţile despre care v-am vorbit, dar Olguţa mi le-a povestit pe toate. Tot aşa mi-a povestit şi piesele de teatru la care se ducea… Oftă adânc şi continuă, ca într-o spovedanie: Ştiţi… uneori tare m-aş fi dus şi eu la teatru… dar nu mi-am îngăduit să cheltui pentru încă un bilet… şi-apoi… trebuia să lucrez în vremea aia, ca să plătesc pe cel cumpărat pentru ea. Dar îmi povestea atât de frumos… de parcă aş fi fost la spectacol.

Şomotecan abia îşi stăpânea o lacrimă care-i mijea în colţul ochiului drept.

— Dacă e nevoie… eu pot să fac orice! Orice, domnule comisar! înţelegeţi, doar sunteţi părinte, iar un bunic poate de două ori mai mult decât un părinte. Da, da… o să vedeţi când veţi fi bunic.

— Mulţumesc, domnule Bril.

— Eu… eu vă mulţumesc dacă mă veţi folosi. Se înclină şi părăsi biroul.

Rămas singur, Costin îşi aprinse o ţigară, propunându-şi să o fumeze în linişte şi numai după aceea să continue audierea celorlalţi reclamanţi. Trase un fum, porni spre fereastră şi o deschise larg. Afară ploua mărunt, toamna îşi intra în drepturi. Vuietul mării răzbătea până la el, iar de la gara de peste drum se auzi şuieratul unei locomotive obosite. Câţiva pescăruşi se rotiră la mică înălţime, ţipând disperat, şi lui i se păru că aude strigătele de ajutor ale părinţilor veniţi la el ca să le găsească copiii dispăruţi… răpiţi… Doamne! Dacă şi Pavel al lui ar fi dispărut, el n-ar fi înnebunit? Aruncă ţigara abia aprinsă şi simţi o nevoie straşnică să-şi tragă palme, urlându-şi în sinea lui: „Fumează în linişte, criminalule! Copilul tău e acasă! Ce-ţi pasă că alţi părinţi se dau de ceasul morţii că ai lor au dispărut?” închise fereastra şi ieşi pe coridor, invitând pe următorul reclamant.