Amuse-Gueul

— S-au hotărât domniile voastre?

În timp ce se apropia de masă ca să ia comanda, Jacques observă pe cămaşa lui neagră o pată urâtă de transpiraţie, de mărimea impresionantă a Guyanei Franceze. Ei, era vară. Se mai întâmplă.

— Mathilde?

Clientul cu pălărie de paie şi cu mustaţă răsucită îi aruncă o privire însoţitoarei sale, o brunetă voluptuoasă, cu alură de păstrăv norvegian şi cu sandale medicinale în picioarele goale.

— Aşa, începu ea, cercetând meniul, am vrea somon sălbatic marinat cu sfeclă confiată şi spumă de hrean. Ca fel principal, cotlet de berbecuţ cu tartă de caise, spumă de ţelină şi ciuperci sote. Şi pe urmă mai vedem.

Lui Jacques i se tăie respiraţia. În tăcerea stânjenitoare care se aşternu în restaurant, nu se mai auzeau decât valurile mării mângâind ţărmul. După ce studie îndelung colonia franceză de pe cămaşa lui Jacques, domnul durduliu şi cu mustaţă răsucită zise:

— Vă rog s-o scuzaţi pe soţia mea, e mai glumeaţă de felul ei. Ştiţi, am mai fost aici la dumneavoastră mai demult. Pe vremea aia, se chema altfel restaurantul şi se serveau numai delicatese. Dar nu vă fie teamă, astăzi vrem ceva consistent. Ne e foame.

Îşi frecă mulţumit palmele. Nu avea de unde să ştie că în restaurantul lui Jacques astfel de glume nu erau deloc bine-venite.

— Părerea lui, spuse bruneta cu multă cochetărie, făcându-i cu ochiul. Deci luăm friptura asta de vită cu crochete în sos de ciuperci. Acuma, lăsând gluma deoparte, trebuie să recunosc că priveliştea e la fel de impresionantă ca întotdeauna. E un adevărat paradis.

Jacques răsuflă uşurat la auzul acestor cuvinte, deşi îi displăcea un pic tonul emfatic cu care vorbise bruneta. Nu îi plăcea deloc când cineva îi amintea de trecut. De unde atâtea lovituri sub centură? Şi de ce? Lucrurile erau limpezi ca supa de vită pe care o gătea odinioară. Fără priveliştea fabuloasă, restaurantul lui ar fi dispărut de mult. Dar priveliştea aceea care îţi taie respiraţia era oare suficientă ca să ţină restaurantul în viaţă şi să împiedice venirea sfârşitului? Dar zidurile groase ale clădirii, încărcate de istorie şi de amintiri frumoase, care însemnau totul pentru el? Viitorul fusese pecetluit chiar în ziua precedentă.

Executorului judecătoresc nu îi mai rămânea nimic de făcut decât să constate producerea evenimentului inevitabil pe care îl prevăzuse cu mult timp în urmă. Schimbările care avuseseră loc în ultimii ani nu aveau cum să ducă la altceva decât la catastrofă. Încă de atunci se sădise sămânţa dezastrului. Pe vremea aceea se mai putea încă face ceva. Acum era însă evident prea târziu. Ce se întâmplase? Cu şase, ba chiar cu şapte ani în urmă, din inscripţia PARADIS căzuseră după o furtună violentă câteva litere, transformând deodată locul în ceea ce avea să se cheme PARIS. Furtuna nimicitoare smulsese fără milă literele A, D şi I (probabil de la ADIO), care şi-au luat pentru totdeauna rămas-bun de la Jacques. Lăsaseră în urmă un PARIS pustiit şi jalnic, un Paris care nu mai avea nimic în comun (în afară de cele câteva litere elegante din firma luminoasă de neon) cu Paradisul de altădată, strălucitor, frumos văruit şi cochet.

El şi Elli administraseră împreună timp de douăzeci de ani restaurantul romantic de pe coasta Atlanticului, spre încântarea sutelor de clienţi. Pentru o vreme sclipise şi o stea deasupra Paradisului. Steaua Michelin[1], care străluceşte mai ceva decât Luceafărul. Iar acum localul era în pragul falimentului. Dar ce-i păsa lui Jacques? Mă rog, asta dacă lăsa deoparte faptul că era posibil să rămână pe străzi.

Nu îi mai păsa de mult de lucrurile materiale de pe lumea asta. Asta pentru că Jacques nu pierduse numai câteva litere dintr-o reclamă luminoasă. De fapt, tot câteva litere mai pierduse, altele decât cele căzute din PARADIS: E-L-L-I. Paradisul lui pe pământ. Fuseseră împreună timp de douăzeci şi doi de ani, o lună, două săptămâni şi trei sferturi de zi. Numai ei doi şi restaurantul. Elli murise, iar el trebuia să trăiască mai departe. Fără ea. Viaţa era o glumă proastă.

În acea seară tragică, Jacques încetase să mai gătească. Îl transformase pe ajutorul de bucătar în bucătar-şef, iar el îşi dedica tot timpul amintirilor. Nenumăraţi bucătari de calitate îndoielnică se perindaseră pe acolo, transformând paradisul de altădată într-un adevărat Infern. Ce folos să ai o pâine deosebită, dacă nu ai cu cine să o împărţi? Jacques îşi punea întruna întrebarea asta, dar nu reuşea să găsească un răspuns – adică un răspuns care să îl convingă pe deplin. De fapt, chiar îi plăcea să vadă cum restaurantul se duce de râpă. Toată lumea care cunoștea Parisul ştia că este deopotrivă un Paradis şi un Infern. La fel era şi restaurantul lui Jacques. Moartea lui Elli fusese ca o izgonire din Paradis. Era de la sine înţeles că restaurantul nu mai putea fi acelaşi.

„Eu ♥ scrumierele în formă de inimioară!“

Scrumiera de porţelan în formă de inimioară pe care Jacques i-o dăruise lui Elli se afla încă pe noptiera ei. Elli nu se putuse lăsa de fumat nici măcar când fusese diagnosticată cu cancer pulmonar. Niciunul, nici celălalt nu luaseră boala în serios. Nu mai ştia dacă el, Jacques, o poreclise Elli sau Elli însăşi se alinta aşa. Numele venea de la Elodie, cum o botezaseră părinţii, pentru că rima aşa de frumos cu „melodie“, iar ei erau, cu siguranţă, mândri că reuşiseră să vină cu o idee atât de inspirată. Elli avea extraordinar de multe calităţi, şi de aceea era singura femeie pentru care Jacques avusese vreodată ochi. Frumuseţea ei exterioară îi oglindea frumuseţea interioară. Cu excepţia plămânilor, desigur.

Se cunoscuseră într-o vacanţă de vară. Într-o micuţă cafenea din Normandia, din Trouville-sur-Mer. În Côte Fleurie, ţărmul florilor, bătute de briza blândă a Canalului Mânecii. Deauville şi Trouville erau cele două surori frumoase ale Atlanticului. Deauville era faimos pentru cursele de cai, pentru cazinou, pentru festivalul de film şi pentru plajele pe care doamnele din lumea bună plimbau în poşetele lor Hermès căţei cu rase bizare şi nume şi mai bizare, precum Épagneul Breton sau Yorkshire Baby, cu panglici roz în cap. La doar două ore depărtare de Paris era o cu totul altă lume. Un Paradis. Zile interminabile petrecute pe plajă, nopţi fără început şi fără sfârşit. Totul se topea într-o atmosferă de vis.

Iniţial Elli venise din Alsacia pentru doar două săptămâni, împreună cu o prietenă. Părinţii ei ţineau o cofetărie în Strasbourg, la care lucra şi ea, deşi ar fi preferat să plece să studieze la Sorbona. Sau măcar să facă ceva cu adevărat nebunesc în viaţa ei. Încă de pe atunci era o tânără deosebit de inteligentă, chiar ceva mai inteligentă decât Jacques – deşi nu se lăuda niciodată cu asta. Jacques nu mai cunoscuse niciodată un om aşa de modest ca Elli. Kierkegaard era de părere că adevărata artă nu e să seduci o femeie, ci să găseşti femeia care merită să fie sedusă. Elli era exact această femeie, iar Kierkegaard n-avea decât să se ducă naibii.

Avea douăzeci şi unu de ani pe vremea aia. Jacques tocmai terminase şcoala de bucătari. Au intrat în vorbă imediat şi au constatat că au o pasiune comună pentru Serge Gainsbourg. Spre deosebire de ea, Jacques insista că el nu îl place pe Gainsbourg decât pentru muzica lui. Imediat le-a venit ideea că ar putea să facă ceva nebunesc împreună. Nicio lună mai târziu, se căsătoreau într-o capelă micuţă de pe malul mării. Era atât de micuţă capela, încât nu încăpeau în ea mai mult de câţiva oaspeţi. Şi asta nu fără să facă irespirabil aerul din încăpere.

Elli nu mai era nevoită să se întoarcă la cofetăria părinţilor ei. De ce să se întoarcă? Nu mult după aceea au descoperit Paradisul. Era doar un şopron, un fel de chioşc situat pe un ţărm înalt, deosebit de pitoresc, la câţiva kilometri de Trouville. L-au preluat de la un chiriaş care se afundase în datorii şi fusese nevoit să îşi ia tălpăşiţa, lăsând în urmă Paradisul. În schimbul unei despăgubiri modice, Elli şi Jacques au preluat contractul de închiriere. Intenţia lor era să învioreze un pic meniul şi să ofere servicii amabile, ceea ce nu vedeai prea des prin locurile alea. După ce proprietarul de drept a declarat nul contractul de închiriere pe care Elli şi Jacques l-au preluat de la chiriaşul dispărut, au fost nevoiţi să îl servească gratis ca să nu îşi vadă visul năruit. În cele din urmă, la doar cinci luni după ce preluaseră localul, un viscol nimicitor a distrus bistroul din temelii. Elli şi Jacques au rămas fără nimic. Dar pentru că proprietarul intuise talentul gastronomic deosebit al lui Jacques, le-a construit, în locul căsuţei de lemn suflate de vânt, o casă de cărămidă, frumos văruită, tocmai bună pentru un restaurant mic şi cu dichis.

Jacques avea douăzeci şi ceva de ani, dar avea deja un simţ gastronomic ieşit din comun. Tatăl său fusese vânător, înainte ca partenerii lui să îl ia drept mistreţ şi să îl împuşte mortal. Mama lui pregătea vânatul adus de tată cu atât de multă artă, că şi acum îi lăsa lui Jacques gura apă când îşi amintea. Avea un talent înnăscut pentru aşa ceva. Din păcate, murise cu câţiva ani în urmă, dar rămăsese pentru el un model de bucătăreasă desăvârşită. Chiar dacă, spre deosebire de Jacques, ea nu obţinuse nicio stea Michelin şi era mai preocupată de cartea ei de rugăciuni decât de cartea de bucate sau de micuţul Jacques.

Acum era el însuşi un bărbat în toată firea, de patruzeci şi nouă de ani, un bărbat care avusese totul şi apoi pierduse totul. Licitaţia forţată îi pica greu ca un desert searbăd după un fel principal minunat, al cărui gust încă îl mai simţea pe limbă. Iar pentru întreprinzătorul lacom care avea să cumpere localul, momentul avea să fie un fel de amuse-gueule – o gustare, un antreu. Un nou Jacques. Un Jacques plin de energie şi vitalitate, pregătit, aşa cum fusese el însuşi odinioară alături de Elli, să pună piatra de temelie a unui nou restaurant, căruia să i se ducă faima în întreaga lume. Însă el, Jacques, Jacques cel adevărat, era prea obosit ca să mai poată clădi ceva nou.

În Parisul din vremea aceea, turiştilor li se vindeau gogoşi care nici nu existau în meniu. O bună bucată de vreme, restaurantul s-a hrănit din faima de altădată, dar trecerea timpului, din păcate, spulberase şi faima asta, aşa cum spulberă briza Atlanticului aroma cafelei de după-masă. Jacques cocheta cu gândul de a-şi pune capăt zilelor ca să meargă pe urmele lui Elli, la al cărei mormânt se ducea în fiecare zi. Dar nu restaurantul aflat în declin îl ţinea în viaţă. Nicidecum. Calul şi măgarul lui îl ţineau.

Se uita la ei de fiecare dată când urca pe acoperişul casei albe acoperite cu şindrilă. Deasupra restaurantului şi deasupra apartamentului se afla un turn de observaţie din oţel, pe care îl înălţase Jacques cu mâna lui după închirierea casei, pentru că proprietarul iniţial, cu tot interesul său pentru confort, nu prevăzuse şi aşa ceva. Multe erau nopţile pe care şi le petrecuse cu Elli acolo, privind apusul şi apoi răsăritul. În spatele casei luaseră în concesiune şi o mică pajişte. Elli îşi dorea un cal, aşa că Jacques i-a dăruit unul – un mânz zvelt, cu picioare lungi, care de-abia învăţase să meargă şi se legăna nesigur ca o fetiţă pe tocuri înalte. Ca să nu se simtă singur, i-au adus şi un măgar. Animalele i-au supravieţuit lui Elli, iar Jacques se simţea responsabil pentru ele. Ca şi cum ar fi fost familia lui. Numai ei îi mai rămăseseră pe lume.

Niciodată nu i-a botezat – erau, pur şi simplu, Calul şi Măgarul. Şi totuşi, de când Elli constatase, suspinând teatral, că nu se deosebesc de fapt aşa de mult de oameni, cele două animale deveniseră o parte importantă din viaţa lor. Fiecare om are nevoie de un animal de companie, ca să nu se simtă singur. Fie el şi măgar. „Rămâne întrebarea care dintre cei doi e animalul“, glumea ea fermecător şi îl săruta pe buze, lăsând în aer o aromă de cafea marocană, pe care o băuse chiar înainte de culcare. Un sărut pe care Jacques încă îl mai simţea pe buze.

Zdruncinat ca o căruţă pe un drum din pietre de râu. Aşa fusese primul lor flirt. Aşa cum pare să se întâmple în general când destinul ne joacă feste.

— Câţi ani ai? a întrebat ea când el a invitat-o la dans.

De parcă un băiat care îndrăzneşte să invite o fată la dans trebuie să fie supus mai întâi unui examen de maturitate. Asta se întâmpla într-o seară de vară. Se mai întâlniseră o dată în ziua aceea, la o petrecere de pe plaja din Trouville, când privirile li se intersectaseră şi se iscodiseră fără ruşine pentru prima dată. Nu putea fi doar o întâmplare că se întâlniseră de două ori în aceeaşi zi. Şi atunci, o voce interioară i-a şoptit că nu poate fi decât o mână divină cea care i-a adus din nou împreună.

— Douăzeci şi opt, a minţit el.

— Nu se poate! a răspuns ea.

Ca apoi să îi spună că nu avusese experienţe prea plăcute până atunci cu bărbaţii mai tineri decât ea. Nu şi-a putut reţine un surâs amuzat. Şi cu asta s-a spart gheaţa.

Câteva clipe mai târziu, dansau înlănţuiţi pe muzica lui Richard Sanderson de pe coloana sonoră a filmului La Boum, care înnebunise Franţa în vara aceea, transformând-o într-un balamuc romantic. Met you by surprise, I did not realize/ That my life would change forever^[2]. Pe ultimele cadenţe ale melodiei, Elli i-a făcut cochet cu ochiul. Un detaliu pe care un tânăr încă necopt probabil că nici nu l-ar fi remarcat. Dar el l-a remarcat. Pentru că nu mai era un puşti, ci un bărbat în toată firea. Îi citea pe Camus şi pe Sartre şi ştia că într-o bună zi va ajunge să fie atât de bun la gătit cum sunt ei la scris. La fel de dăruit şi de pasionat. Deşi Jacques era încă un anonim în tagma lui, o foaie albă, un şervet de un alb imaculat, ştia că Elli deţine toate ingredientele pentru meniul vieţii lui. După înfăţişare, era ca un desert dulce şi ademenitor: păr blond şi înmiresmat, buze roşii ca zmeura, arcuite într-un zâmbet catifelat, ochi verzi ca un fruct de avocado şi o piele cafenie care te ducea cu gândul la cacaua cubaneză. Mai mult decât atât, în timp ce se plimbau seara desculţi prin Trouville, pe nisipul încă fierbinte de la căldura amiezii, ochii lui Elli, care tocmai recunoscuse că bărbaţii tineri au potenţial, promiteau un aperitiv ispititor. Iar aperitivul, la rândul lui, anunţa un fel principal fenomenal şi inegalabil: o viaţă întreagă petrecută împreună. Elli era ca o mâncare de care nu te mai saturi niciodată şi care are acelaşi gust delicios de fiecare dată când o găteşti; o delicatesă pregătită cu iubire şi dăruire, un ospăţ îmbelşugat, în care nimic n-ar putea interveni ca să alunge apetitul.

Dar totul luase sfârşit. Masa fusese strânsă. Şi asta chiar în timp ce ospăţul era în toi! Ce neruşinare! Lui Jacques i se suflase din faţă desertul fără nicio explicaţie. Se vedea nevoit să părăsească restaurantul în care ajunsese să se simtă singur şi rupt de lume. Tocmai acel loc minunat în care ar fi vrut să se statornicească. Şi, în loc să îi îngăduie să rămână acolo, viaţa îl aruncase în stradă, unde aterizase pe neaşteptate, ca o cometă într-o groapă de gunoi. Era convins că, în afară de gătit, nu se pricepe la nimic. Elli fusese meniul vieţii lui – iar acum în bucătărie nu mai era nimic.

— Trebuie să eliberezi clădirea până la sfârşitul lunii, îi comunică Gérard, executorul judecătoresc, care fusese adeseori pe la el şi Elli în Paradis ca oaspete.

Jacques nu deţinea nimic cu adevărat valoros. Nimic în afară de lucrurile din mansardă, de care avea grijă ca de ochii din cap. În plus, de la o vreme nu stătea bine nici cu sănătatea. Îl cam supăra inima. Nu mai era tânăr şi începuse să bea prea mult. Dar, dacă era să îl creadă pe Patrice, nu asta era problema. Patrice, vechiul lui prieten, care era şi medicul lui de familie.

— Suferi de sindromul inimii zdrobite, îi spusese Patrice cu un an în urmă, după ce Jacques îi ceruse, în sfârşit, prietenului său o consultaţie.

Nici nu avea de ales, cu junghiurile acelea dureroase din coşul pieptului, care îl necăjeau deja de câteva luni, mai ales dimineaţa şi seara.

Pentru prima dată după multă vreme, lui Jacques îi venea să râdă. Patrice însă stătea neclintit la birou cu ochii pironiţi în calculator, ca acei yuppies care obişnuiau să vină cu laptopul pe terasa Parisului, pentru că acolo aveau parte deopotrivă de internet wireless şi de o privelişte superbă.

— Eu vorbesc serios, a adăugat Patrice cu o expresie sobră, fără să îşi ia ochii de la ecranul calculatorului. E un concept din fiziocardiologie, chiar dacă e destul de nou. E o boală, existenţa ei a fost dovedită ştiinţific. Sângele susură în inimă. De vină sunt hormonii stresului, care inundă inima.

— Dar nu mai sunt aşa de stresat ca înainte.

— Ba eşti. De şapte ani te stresezi întruna.

— Hai, las-o baltă, Patrice.

— De-aia se numeşte „sindromul inimii zdrobite“, pentru că exact asta e cauza. S-a dovedit că inima poate fi zdrobită. Oricum, aici sufletul joacă un rol crucial. El cauzează stresul.

— Şi ce-are asta de-a face cu mine? l-a întrebat Jacques pe Patrice, dând din cap mirat, de parcă Patrice tocmai l-ar fi confundat cu un alt pacient.

La vârsta lui, ar fi trebuit să înţeleagă imediat ce vrea să spună Patrice.

— Cum adică ce legătură are cu tine? Cred că a venit vremea să te mai uiţi şi la alte femei. Să te reîndrăgosteşti.

Asta era prea de tot pentru Jacques. Să se uite după alte femei! Să se îndrăgostească! S-a ridicat şi a ieşit vijelios din cameră, fără să îi mai arunce lui Patrice nici măcar o privire.

În toţi aceşti ani de când Elli nu mai era, nicio femeie dintre cele pe care le cunoscuse nu se ridica nici măcar până la genunchiul fostei lui neveste. Femeile ca Elli nu cresc în copaci, nici măcar în Normandia, oricât de înzestrată o fi regiunea. Pe ce lume trăieşte şi Patrice ăsta? Cum se face că mergea mereu la Paris ca să umble cu fete de moravuri îndoielnice, cum se face că nu se căsătorise niciodată, cum se face că nu avusese nici măcar o relaţie serioasă? El ar fi trebuit să ştie mai bine decât oricine cum stau lucrurile. Timp de trei săptămâni nu au mai vorbit unul cu celălalt. Odată Jacques a trecut chiar pe partea cealaltă a străzii ca să evite să îl întâlnească pe Patrice.

După o vreme s-au împăcat totuşi. Fusese prima lor ceartă în douăzeci de ani. Patrice era singurul om pe care Jacques îl cunoştea de tot atâta vreme ca pe Elli. Într-un sfârşit, şi-a dat seama că Patrice îl cunoaşte aproape la fel de bine cum îl cunoştea şi Elli. Elli, care îi zdrobise inima prin zadarnica ei moarte. Lui Elli nu îi fusese frică de nimic în viaţă. Dar lui Jacques îi era frică de orice. Iar cea mai mare spaimă a sa era că va pierde Parisul şi, odată cu el, toate amintirile adunate în ungherele lui.

O dată pe zi, ca să se simtă mai bine, Jacques făcea o lungă plimbare printr-o zonă cu multă verdeaţă. Nu trebuia să meargă prea departe, pentru că Parisul era deja înconjurat de verdeaţă. Normandia era plină de verdeaţă – numai verdeaţă cât vedeai cu ochii. Vara, albăstrelele şi macii de un roşu intens împodobeau pajiştile, iar iarna iarba se acoperea cu picături de rouă.

Jacques se obişnuise să doarmă până târziu. Rareori se trezea înainte de ora zece sau unsprezece. În restaurant nu mai era nevoie de prezenţa lui fizică, de când bucătăria şi serviciile coborâseră la nivelul la care erau. N-ar fi trebuit să îi pese că restaurantul devenise un restaurant ca toate celelalte. Totuşi, dacă ar fi fost să recunoască, îi era foarte ruşine. Numai rareori se mai nimereau pe acolo oaspeţii de altădată, ca nişte umbre ale trecutului. Dar Jacques prefera să nu se arate şi îl lăsa pe chelner să îi servească. De fiecare dată când se uita în ochii oaspeţilor de demult, care îşi aminteau de el ca de un vechi prieten, i se derula din nou tot filmul vieţii pe ecranul minţii. Înainte să apară pe ecran cuvântul FIN, se vedea deodată pe sine, în halul în care ajunsese. O privelişte cutremurătoare, care îl făcea să vrea să se ascundă ca să nu mai fie văzut niciodată.

De altfel, chiar avea obiceiul de a se ascunde. Era, pe lângă somnul prelungit, îndeletnicirea lui preferată. De pildă, în timpul plimbărilor zilnice de după micul dejun. Jacques avea încă acelaşi superb Citroën DS din vremurile lui de glorie, lustruit şi la fel de strălucitor ca odinioară. La Déesse – Zeiţa, cum o porecleau admirativ cunoscătorii. Era o cabrioletă executată la Paris de Henri Chapron în perioada în care industria automobilelor din Franţa ajunsese la apogeu. Când prietenii îl întrebau de ce nu vrea să îşi cumpere ceva mai modern – DS-ul lui fabricat în 1975 era deja trecut de prima tinereţe –, Jacques clătina din cap dezaprobator. Se uita la ei ca la nişte copii naivi, care tocmai au spus o mare prostie.

— În maşina asta am petrecut zece la sută din cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele, spunea el mereu.

Acum prietenii erau cei care se uitau la el ca la un copil naiv, care tocmai spusese o mare prostie.

Şi totuşi, era adevărat. Cu câţiva ani în urmă, Jacques se aşezase la masa de lemn din bucătărie, în apartamentul de deasupra restaurantului de care ar fi trebuit de mult să se descotorosească, şi notase pe un bileţel următoarele:

Elli & Jacques (timpul petrecut împreună):

— în Paradis: aprox. 35%

— în pat: aprox. 35%

— în turnul de observaţie: aprox. 10%

— în maşină: aprox. 10%

— alte locuri: aprox. 10%

Maşina era trecută pe locul al treilea, la egalitate cu turnul de observaţie. Era, prin urmare, unul dintre locurile de care Jacques avea grijă ca de ochii din cap, un fel de patrimoniu UNESCO personal, care se bucura de cea mai mare atenţie şi de care nimeni altcineva nu avea voie să se atingă.

Obişnuia să meargă zilnic împreună cu Elli la piaţa din Trouville ca să facă aprovizionarea pentru restaurant. Vara închideau restaurantul o zi pe săptămână şi plecau cu maşina la plimbare. De-a lungul plajelor, care arătau ca nişte covoare albe ce făceau trecerea între mare şi uscat, de-a lungul pajiştilor înflorite, prin păduri întunecoase şi prin sate care de care mai micuţe şi mai romantice, înşirate ca nişte perle de-a lungul şoselei. Iarna, când şi aşa aveau mai puţini clienţi, îşi puteau permite să închidă restaurantul timp de mai multe zile ca să meargă până la Paris.

— Există oare vreun loc pe lumea asta în care să putem să cheltuim banii munciţi din greu într-un mod mai bun şi mai frumos? o întrebase Jacques pe Elli într-o zi, pe când stăteau aşezaţi confortabil pe bancheta maronie a maşinii, în traficul de pe Champs-Élysées.

Tocmai începuse să ningă, ceea ce rareori se întâmplă în Paris.

Atunci Elli şi-a luat mâna de pe schimbătorul de viteze şi l-a mângâiat tandru pe Jacques, când pe obrazul drept, când pe cel stâng.

Încă mai simţea tandreţea atingerii ei când se gândea la asta. Ce putea fi mai modern decât maşina în care se petrecuse un lucru atât de minunat? Of! Oare niciunul dintre oamenii din jurul lui nu mai are şi altceva în afară de trup şi creier? Nu mai are nimeni inimă? Asta înseamnă, care va să zică, să fii modern. Dacă asta înseamnă să fii modern, prefera să se lipsească de aşa ceva şi să trăiască mai departe în trecut.

DS-ul era parcat în spatele casei şi, după spusele vecinilor, în fiecare dimineaţă, când Jacques pleca la plimbare, trecea pe lângă măgarul şi calul lui. Asta se întâmpla după ora de rugăciune. Jacques urca de obicei în turnul de observaţie ca să vadă cum dimineaţa, umilă, se întinde la picioarele lui. Pe urmă începea să mângâie blând botul calului şi al măgarului şi stătea cu ei la poveşti.

— Doamne Dumnezeule, te rog, dă-ne o zi minunată! Mie şi lui Elli şi tuturor celor pe care îi iubim şi care ne iubesc. Inclusiv calului şi măgarului nostru.

Nu a schimbat nimic la rugăciune nici după moartea lui Elli. Jacques nu era chiar aşa de credincios. Venea dintr-o familie catolică severă, în care pioşenia austeră şi glacială i se păruse dintotdeauna o dovadă a lipsei de suflet; asta îl făcuse să îşi piardă din credinţă. Numai aceste câteva cuvinte de rugăciune pe care le născocise singur rămăseseră în el ca un fel de relicvă a credinţei. Nişte vorbe adresate unui Dumnezeu care era, spera el, cu totul altfel decât îl făcuseră să creadă părinţii lui. Le dorea din toată inima să nu aibă parte de Rai aşa cum şi-l imaginau ei că ar fi.

În dimineaţa aceea, Jacques se trezise mai devreme decât de obicei. Un abur argintiu, pe care soarele avea să îl facă în curând să dispară, plutea încă deasupra pajiştii. Dinspre mare se auzea ţipătul pescăruşilor. Calul şi măgarul erau învăluiţi într-un halou luminos. Jacques îi privea cum îşi împung blând botul umed în palma lui.

— Pe mai târziu, le spuse el, mă întorc în câteva ore.

După moartea lui Elli, Jacques începuse să se adreseze calului şi măgarului ca şi cum ar fi fost oameni. Aşa făcea şi Elli. Pe atunci, Jacques râdea de ea. Acum făcea şi el la fel şi încerca să înţeleagă ce trebuie să fi simţit Elli. Jacques se purta cu animalele de parcă ar fi fost copiii pe care nu îi avusese niciodată. Elli nu reuşise să rămână însărcinată. Nimeni nu a reuşit să descopere exact din ce cauză.

De obicei se plimba cam o jumătate de oră prin împrejurimi, ca să îşi pună ordine în gânduri, să planifice ziua care venea şi să se detaşeze de visele plăcute sau cumplite pe care le avusese peste noapte. De data aceasta însă, trebuia să meargă în oraş, la avocatul lui. Nu avea încotro. Tribunalul local demarase deja procedurile.

Şoseaua şerpuia cu eleganţă prin peisaj, printre culorile pastelate ale verii. Jacques conducea lent. Nu avea motive să se grăbească. Numai gândul la discuţia ce avea să urmeze îi dădea dureri de stomac. O luase încet cu Zeiţa lui pe străduţa din faţa casei – nimic nu era mai aproape de locul în care uscatul se pierde în mare decât Jacques şi al său Paris – şi ieşise apoi în forfota şoselei, pe care o cunoştea ca pe propriul buzunar.

Privind îndelung în oglinda retrovizoare, Jacques voia să se asigure că se poate citi imediat pe faţa lui tristeţea ce îl copleşea – mai ales în acea zi, dar şi aşa, în general. Se declară mulţumit. Nici măcar nu apucase să se radă de dimineaţă. De-abia reuşise să tragă pe el costumul negru, pe care nu îl mai purtase de la înmormântarea lui Elli. De fapt, ce altceva era întâlnirea cu avocatul? Tot un fel de înmormântare era. Aşa cum cu şapte ani în urmă renunţase la viaţa personală, renunţa acum, cu întârziere, la cea profesională.

Dacă în oglinda retrovizoare nu s-ar fi zărit bancheta din spate vopsită în culoarea cafelei cu lapte, Jacques ar fi avut în faţa ochilor o privelişte în întregime în alb-negru: costumul negru, cămaşa albă, pielea cenuşie, tuleiele de barbă nerasă, ochii obosiţi şi pleoapele pe jumătate închise, care deveniseră aproape plumburii. Elli mereu spunea că ochii lui căprui au culoarea spumei de ciocolată şi sunt cei mai frumoşi din lume. Era evident că se înşela.

Imaginaţia îi juca deseori feste. Jacques nu putea şi nu dorea să îşi aducă aminte cum fusese el de fapt pe când Elli mai trăia. Elli mereu îi spunea cât de chipeş este. Nu doar ochii erau frumoşi la el – totul era. Ceea ce ea nu sesiza era că el nu fusese niciodată cu adevărat chipeş; el era doar oglinda frumuseţii ei. Asta fusese Jacques timp de douăzeci şi doi de ani: faţa luminoasă a lunii, care reflectă lumina solară. Era adevărat. Elli nu era doar cea mai frumoasă femeie din Trouville, din Normandia, din întreaga Franţă, ci şi cea mai frumoasă femeie din întreg universul. Dacă ar fi existat ordine şi dreptate pe lumea asta, ar fi trebuit ca anumite plante exotice să îi poarte numele, sau dacă nu, atunci anumite stele extrem de strălucitoare de pe cer, sau măcar o mare asupra căreia să îşi reverse stelele razele luminoase, cu tandreţe şi căldură.

Când îşi întoarse privirea spre stradă, văzu – oh-là-là! – ditamai bolidul negru îndreptându-se direct spre el. Unele dintre corciturile acelea tipic britanice dintre o mârţoagă şi un cal de curse, căruia crescătorul i-a mai şi tatuat numele Range Rover pe fund. Bolidul mergea chiar pe mijlocul şoselei. Mare îi fu mirarea lui Jacques când văzu cine stă la volanul maşinii: nimeni.

Într-un moment de inspiraţie divină, Jacques trase de volan şi ieşi de pe şosea drept pe câmpurile cultivate ale Normandiei. Zeiţa aurie se târa acum ca un iepure şchiop pe câmpurile cu cereale nu mai puţin aurii. Jacques se sperie de-a binelea. Un gând plăcut îi trecu prin minte, în timp ce urmă din instinct impulsul nefiresc de a nu da drumul volanului, deşi maşina scăpase complet de sub control. Nu avea cum să încerce să se redreseze, pentru că părăsise deja de multă vreme şoseaua. Aşa că motorul avea să se încălzească foarte tare, maşina avea să explodeze în cele din urmă, iar Jacques nu ar mai fi trebuit să se lupte cu toată porcăria asta. Se va duce la Elli a lui. Home sweet home.

A mai durat o secundă până să se oprească maşina. Jacques luase mâinile de pe volan, sperând că poate în mijlocul câmpului de cereale se va găsi un perete de beton care să pună abrupt capăt zilelor sale. Dar nici vorbă de aşa ceva.

Nici nu mai ştia de când stătea aşa nemişcat la volanul automobilului, în peisajul încremenit, când cineva se apropie de maşină şi îi bătu în geam. În faţa ochilor săi decepţionaţi pentru că nu reuşiseră încă să zărească un înger, se contura neverosimil silueta unei femei ca la vreo patruzeci de ani. Ochii îi erau de culoarea albăstrelelor, iar părul ei semăna, în mod straniu, cu o gravură în cupru. Jacques nu îşi putea explica exact de ce şi nici nu prea îi păsa. Vocea ei suna ca un cântec de sirenă, dar peste măsură de precipitată. Probabil că era şi ea implicată în accident şi era mai afectată decât el. În orice caz, debita tot felul de aberaţii, poate că se lovise la cap. Jacques se uită din reflex ca să vadă dacă geamul de la maşină e închis până sus.

— Sunteţi bine, domnule? Sunteţi teafăr?

Ce mai întrebare!

— Ah, sunteţi teafăr. Cât mă bucur!

Femeia răsuflă uşurată, într-un mod foarte teatral.

— Vă pot, pot să vă… merde! înjură ea în franceză, aproape cu naturaleţe, în timp ce căuta neajutorată un cuvânt pe care nu reuşea să şi-l amintească. Remorchez? Aşa, da, remorchez. Dacă vreţi, pot să vă remorchez eu, domnule.

Jacques dădu din cap în semn de refuz. Să îl remorcheze? Cum să se lase remorcat de cucoana asta? Decât asta, mai bine să rămână pentru totdeauna cu Zeiţa lui aurie în lanul de porumb şi să moară de foame şi de sete. Pentru o secundă, încercă să îşi imagineze chinurile prin care ar fi trebuit să treacă dacă ar fi fost să aibă parte de un asemenea sfârşit. Ce imagine romantică a sfârşitului: să mori într-un lan de porumb! Lumea, când îl va găsi, va spune: „Jacques şedea liniştit la volanul Citroënului său auriu, înconjurat de spicele bătute de vântul blând al verii.“ În maşina în care petrecuse zece la sută din marea lui iubire cu Elli. Exact aşa îşi dorea să moară, dar Dumnezeu a făcut să se întâmple altfel. Fir-ar să fie!

— Vă remorchez eu.

Femeia, evident străină, poate englezoaică, sau mai rău, americancă, lovea zgomotos cu pumnul ei micuţ în geamul portierei lui Jacques, de parcă el ar fi fost surd sau şi-ar fi pierdut cunoştinţa. Nu avea niciun motiv să creadă aşa ceva, pentru că Jacques se ţinea pe locul şoferului cât se poate de normal. De fapt, chiar se străduia să nu stea cocoşat; îşi îndreptase spatele, ca să poată să pară un gentleman desăvârşit.

— Nu, strigă Jacques cu vehemenţă şi blocă discret portiera, înainte ca doamnei să îi vină ideea să încerce să îl scoată de acolo cu forţa.

Părea să fie una dintre femeile acelea foarte sigure pe sine, cum se întâlneau des prin locurile acelea. Se pare că existau astfel de femei şi de cealaltă parte a Atlanticului. Dar cererea în zonă era atât de mare, încât oamenii s-au gândit să înceapă să mai şi importe.

— Plecaţi acum, gata! îi ordonă Jacques prin geamul închis.

Femeia îl privi perplexă aproape un minut întreg, de parcă s-ar fi uitat la un extraterestru care ar fi picat din cer în naveta lui aurie tocmai în mijlocul unui lan de porumb din Normandia.

— Plecaţi! Valea! strigă el din nou şi îi făcu semn din mână să facă paşi.

În sfârşit, femeia păru să recepţioneze mesajul. După secundarul vechiului Patek Philippe de la încheietura lui Jacques, străina mai avu nevoie să se holbeze încă douăsprezece secunde interminabile înainte să încuviinţeze din cap, cu o figură încruntată.

— Aşa mai merge, cap sec! bombăni Jacques ca pentru sine şi apoi se uită în altă parte, ca nu cumva femeia să încerce să îl hipnotizeze. Văzu cu coada ochiului cum necunoscuta dispare în galbenul lanului de porumb. Câteva momente mai târziu, femeia porni motorul aprig al Roverului. Jacques văzu bordul Roverului, care aterizase la doar câţiva metri de Citroënul lui, ieşind încet din lanul de porumb. Ajuns înapoi pe şosea, claxonă de două ori şi demară în trombă. Jacques mai aşteptă câteva minute până se limpezi aerul şi duruitul motorului se pierdu în depărtări. Apoi deblocă portiera, coborî din Citroën şi îşi rezemă braţul pe acoperişul maşinii. Mult iubita Zeiţă era intactă. Văzu cum maşina neagră de teren dispare în zare, după care se întoarce şi o ia în direcţia din care venise. Către Paris. Nebuni mai sunt turiştii ăştia! Se ruga ca străinei să nu îi treacă prin minte să alerteze poliţia sau să cheme vreo ambulanţă. Doar era femeie şi, suferind, ca oricare femeie, de sindromul înnăscut al dorinţei de a-i ajuta pe ceilalţi, îi puteau trece prin minte cele mai năstruşnice idei.

Dar nu avea timp de asta! Trebuia să se grăbească, doar nu voia să îl facă să aştepte pe avocatul şi, de altfel, singurul lui prieten în afară de Patrice. Porni maşina cu maximă precauţie şi merse uşor cu spatele prin câmp până ce simţi iarăşi asfaltul sub roţi. „Ce femeie ciudată“, se gândi el şi apăsă energic pe acceleraţie, aducând Zeiţa înapoi pe şosea.

— Scuză-mă, te rog, am avut o întâlnire, zise Jacques ca să justifice întârzierea de zece minute în timp ce prietenul său îi deschidea uşa.

Desigur că Marie, o avocată practicantă deloc urâţică, spuse că i se poate întâmpla oricui să nu reuşească să se trezească de dimineaţă.

— Iarăşi ai avut visul ăla cu cenuşa? îl întrebă Gustave în timp ce închidea uşa, oftând în urma lui.

Gustave avea o burtă mare şi nişte picioare cât nişte scobitori, ceea ce îl făcea pe Patrice să îşi facă griji pentru sănătatea prietenului şi consilierului său juridic. Patrice, Jacques şi Gustave formau un fel de trio fatal.

Visul cu cenuşa. Îi tot dăduse târcoale lui Jacques în ultima vreme. Pentru că se temea să nu înnebunească de-a binelea, îi povestise lui Patrice că reîncepuse să aibă visul care dispăruse în urmă cu doi ani. Jacques îi încredinţase aceste intime detalii medicale doctorului său, Patrice. Patrice însă credea că Jacques i se confesase de fapt în calitate de prieten apropiat. Aşa că îşi permisese să încalce jurământul de confidenţialitate şi îi povestise tărăşenia şi lui Gustave, fără să-şi facă prea multe procese de conştiinţă. Voilà! În dimineaţa aceea, în cabinetul lui Gustave, se închidea cercul.

După moartea soţiei, Jacques nu şi-a putut călca pe inimă şi nu a ascultat ultima dorinţă a lui Elli, de a fi incinerată. Ştia ce spun, ce cred şi ce speculează oamenii despre suflet, dar, orice s-ar zice, pentru el corpul femeii iubite fusese mai presus de el însuşi. Un corp pe care ajunsese să îl cunoască de-a lungul anilor ca pe al lui. De nenumărate ori privise, atinsese, dezmierdase fiecare centimetru al trupului ei. Tocmai din acest motiv foarte simplu nu găsi atâta sânge rece încât să o bage cu seninătate pe Elli – sau, mă rog, ce mai rămăsese din ea – în cuptoarele de incinerare fierbinţi ca focurile Iadului.

Pe de altă parte, nici gândul la procedura înhumării nu era mai puţin neliniştitor.

Jacques a îngropat-o până la urmă într-un coşciug din lemn alb, pe care el şi toţi prietenii lor comuni – adică toată lumea din orăşel – pictaseră nenumărate inimi roşii, mai mari sau mai mici. Cine dorea putea să scrie şi un mesaj de despărţire înăuntrul inimioarei. Inima lui Jacques, mai mare decât a tuturor, desenată pe capac exact în dreptul pieptului, acolo unde se afla şi inima ei, care încetase să bată, a rămas fără niciun mesaj. Oricât s-ar fi gândit, nu ar fi putut să găsească nicio formulă care să închidă în ea măcar o fărâmă din iubirea pe care i-o purtase lui Elli.

Gandhi spunea că e mai bine ca într-o rugăciune să laşi inima fără cuvinte decât să rosteşti cuvinte fără inimă. Aşa că Jacques îşi pusese mâna dreaptă pe inima roşie de pe sicriu, ca şi cum ar fi dorit să o imprime acolo pentru totdeauna, ca Elli să se poată odihni în linişte. Mâna lui pe inima ei – aşa şi-a luat rămas-bun de la Elli. Jacques încă mai simţea uneori cum îi zvâcneşte ceva misterios în podul palmei.

Mult mai târziu începuseră să apară toate visele alea ciudate, care reveneau cu regularitate, oricât timp ar fi trecut. În fond, era mereu unul şi acelaşi vis: se făcea că Jacques stătea în cimitir lângă mormântul lui Elli şi deodată începea să plouă. Dar din cer nu cădeau stropi de ploaie, ci o cenuşă neagră. Cenuşa se împrăştia peste tot şi îl învăluia într-un fel de negură deasă.