Noi aşteptăm lumina, dar iată întunericul.

Isaia 59:9

Este mai bine să aprinzi o lumânare decât să blestemi întunericul.

Adagiu

Prefaţă

Profesorii mei

Era o zi furtunoasă din toamna anului 1939. Afară, pe străzile din jurul clădirii, frunzele căzute formau mici vârtejuri, fiecare având o viaţă proprie. Îmi plăcea că stau în casă la căldură, în timp ce mama pregătea cina. În camera alăturată, în apartamentul nostru nu existau copii mai mari care să se ia de tine fără niciun motiv. Exact cu o săptămână înainte fusesem implicat într-o bătaie – nu-mi amintesc, după atâţia ani, cu cine; poate cu Snoony Agata, de la etajul al treilea – şi, după ce am lansat o lovitură puternică în direcţia acestuia, m-am trezit cu pumnul înfipt în vitrina farmaciei lui Schechter.

Domnul Schechter s-a arătat destul de preocupat: „Nu-i nimic, sunt asigurat”, spuse el în timp ce îmi aplica pe încheietură un antiseptic incredibil de dureros. Mama m-a dus repede la medic, al cărui cabinet se afla la parterul clădirii noastre. Cu o pensetă a extras un fragment de geam şi, cu un ac şi o aţă, mi-a făcut două cusături.

„Două cusături!” avea să repete tatăl meu în seara respectivă. Ştia despre cusături, fiindcă era tăietor în industria textilă; munca sa consta în folosirea unui ferăstrău mecanic înfricoşător pentru a tăia modele – spate, de exemplu, sau mâneci pentru mantouri sau costume de damă – dintr-o grămadă enormă de material textil. Modelele erau apoi transferate de-a lungul unui şir nesfârşit de femei aşezate la maşini de cusut. Era mulţumit că mă înfuriasem suficient de mult pentru a-mi depăşi timiditatea naturală.

Uneori este bine să ripostezi. Nu plănuisem să fac nicio faptă violentă. S-a întâmplat pur şi simplu. La un moment dat, Snoony mă îmbrâncea şi, în momentul următor, pumnul meu a trecut prin vitrina domnului Schechter. Mă rănisem la încheietură, provocasem o cheltuială medicală neaşteptată, spărsesem un geam şi nimeni nu era supărat pe mine. Iar Snoony s-a dovedit după aceea mai prietenos ca oricând.

Am încercat să-mi dau seama ce am de învăţat din toate acestea. Dar era mult mai plăcut să mă gândesc la acest lucru în căldura apartamentului – privind către Lower New York Bay prin fereastra din sufragerie – decât să risc vreun nou accident pe străzile de dedesubt.

Ca de obicei, mama îşi schimbase hainele şi se machiase înainte de sosirea tatălui meu. Am discutat despre bătaia pe care am avut-o cu Snoony. Soarele era aproape de apus şi priveam împreună către apele agitate.

— Acolo sunt oameni care se luptă, care se ucid între ei, spuse ea făcând un semn vag către Atlantic. M-am uitat cu atenţie.

— Ştiu, răspunsei eu. Îi văd.

— Nu, nu îi poţi vedea – răspunse ea cu un ton sceptic şi aproape sever, înainte de a se întoarce în bucătărie. Sunt prea îndepărtaţi.

Cum ar putea să ştie dacă reuşesc să-i văd sau nu? m-am întrebat. Privind mai atent, mi s-a părut că discern o fâşie subţire de pământ la orizont pe care nişte figuri minuscule se împingeau, se loveau şi se duelau cu săbii ca în benzile mele desenate. Dar poate că avea dreptate. Poate că era doar o închipuire a mea, asemenea monştrilor de la miezul nopţii care, uneori, mă trezeau din somn, cu pijamalele îmbibate de sudoare şi cu inima bătând puternic.

Cum poţi să-ţi dai seama când cineva doar îşi imaginează? Am privit peste apele cenuşii până la căderea nopţii şi apoi m-a chemat mama să-mi spăl mâinile pentru cină. Când a venit acasă, tata m-a luat în braţe. Simţeam frigul lumii de afară încă prezent pe barba lui crescută peste zi.

Într-o duminică din acelaşi an 1939, tatăl meu îmi explicase cu răbdare rolul avut de zero în definirea valorii altor cifre în aritmetică, denumirile dificile ale numerelor mari şi faptul că nu există un număr mai mare decât toate celelalte („Poţi întotdeauna să mai aduni cu unu”, sublinie el). Dintr-odată, am fost cuprins de un imbold copilăresc să scriu în succesiune toate numerele întregi de la 1 la 1000. Nu aveam niciun carnet, dar tatăl meu mi-a oferit grămada de cartoane gri pe care le pusese de-o parte din perioada în care îşi trimitea cămăşile la spălătorie. Am început proiectul cu un mare entuziasm, dar am rămas surprins cât de încet înaintează. Abia ajunsesem la primele sute, când mama mi-a zis că e momentul să fac baie. Eram descumpănit: trebuia să ajung la o mie. Eternul mediator, tatăl meu interveni: dacă mă voi duce la baie fără comentarii, va continua el să scrie numerele. Nu mai puteam de fericire. Când am ieşit din baie se apropiase de nouă sute şi am putut să ajung la o mie depăşind doar cu puţin ora de culcare. Numerele mari nu au încetat niciodată să mă fascineze.

Tot în 1939, părinţii mei m-au dus la Expoziţia Mondială de la New York, unde mi s-a oferit viziunea unui viitor perfect, devenit posibil prin intermediul ştiinţei şi al înaltei tehnologi. În cadrul manifestaţiilor, s-a îngropat o „capsulă a timpului” plină cu obiecte din perioada noastră, pentru beneficiul oamenilor din viitorul îndepărtat – care poate, ca prin minune, nu vor avea cum să ştie foarte multe despre umanitatea anului 1939. „Lumea de Mâine” va fi suplă, curată, aerodinamică şi, din câte îmi dădeam seama, fără nicio urmă de sărăcie.

„Vezi sunetele”, poruncea un text enigmatic aflat la intrarea într-un spaţiu de expoziţie. De fapt, când diapazonul a fost lovit de ciocănel, puteai vedea o frumoasă undă sinusoidală ce traversa ecranul osciloscopului. „Ascultă lumina” îndemna un alt afiş. Şi în realitate, când fotocelula era luminată de o lanternă, puteam auzi ceva asemănător interferenţelor emise de radioul nostru Motorola când nu era selectat niciun post. Era clar că lumea conţinea minuni pe care nu le bănuisem niciodată. Cum putea un sunet să devină imagine şi lumina un zgomot?

Părinţii mei nu erau oameni de ştiinţă. Nu ştiau aproape nimic despre ştiinţă. Dar, facându-mi cunoştinţă cu scepticismul şi totodată cu mirarea, m-au învăţat cele două moduri de gândire greu de conciliat, dar care sunt însă centrale metodei ştiinţifice. Situaţia lor economică nu depăşea cu mult nivelul sărăciei, dar când le-am spus că vreau să devin astronom m-au susţinut fără rezervă – chiar dacă ei (la fel ca şi mine) nu aveau decât o idee extrem de vagă despre ce face un astronom. Nu mi-au sugerat niciodată că poate ar fi mai bine dacă m-aş face medic sau avocat.

Aş vrea să vă pot spune că în şcoala elementară, în cea generală şi în liceu am avut profesori de ştiinţă care să mă fi inspirat. Dar, oricât m-aş întoarce cu gândul la acele vremuri, nu-mi vine în minte niciunul. Trebuia să memorăm mecanic tabelul periodic al elementelor, pârghii şi planuri înclinate, fotosinteza plantelor verzi şi diferenţa dintre antracit şi huilă. Dar nu exista niciun sentiment înălţător de uimire, niciun indiciu al vreunei perspective evoluţioniste şi nimic despre ideile greşite în care toată lumea crezuse cândva. În cursurile liceale de laborator, existau rezultate prestabilite pe care trebuia să le obţinem. Dacă nu le obţineam, eram picaţi. Nu ne încuraja nimeni să ne cultivăm propriile interese sau propriile intuiţii sau să ne verificăm propriile erori conceptuale. La finalul manualelor existau materiale ce păreau interesante, dar anul şcolar se termina mereu înainte de a ajunge în acel punct. Se puteau găsi cărţi minunate despre astronomie, de pildă, în biblioteci, dar nu şi în sala de clasă. Împărţirea dividendelor mari prin divizoare mari din aritmetică era predată ca un set de reguli dintr-o carte de bucate, fără nicio explicaţie a modului în care această succesiune particulară de mici împărţiri, înmulţiri şi scăderi conduceau la rezultatul corect. În liceu, extragerea rădăcinii pătrate era predată cu reverenţă, ca şi cum ar fi fost o metodă dată de Dumnezeu omului pe Muntele Sinai. Tot ce trebuia să facem era să ţinem minte ce ni se porunceşte. Trebuia să obţinem răspunsul corect, fără să ne mai batem capul să înţelegem ce facem. În cel de-al doilea an, am avut un profesor de algebră foarte capabil de la care am învăţat multă matematică; dar era de asemenea un tiran căruia îi plăcea să le facă pe fete să plângă. În toţi acei ani de şcoală, mi-am păstrat interesul pentru ştiinţă citind cărţi şi reviste despre realitate şi despre ficţiune ştiinţifică.

Universitatea a fost realizarea tuturor viselor mele: am întâlnit profesori care nu doar că înţelegeau ştiinţa, dar puteau chiar să o explice. Am avut norocul să frecventez una dintre marile instituţii de învăţământ ale vremii, Universitatea din Chicago. Studiam fizica într-un departament ce orbita în jurul lui Enrico Fermi; am descoperit ce înseamnă adevărata eleganţă matematică cu ajutorul lui Subrahmanyan Chandrasekhar; am avut oportunitatea să vorbesc despre chimie cu Harold Urey; în timpul verii am fost introdus în biologie de către H.J. Müller la Universitatea din Indiana; şi am învăţat astronomie planetară de la singura persoană care o practica la acea dată, G.P. Kuiper.

De la Kuiper am învăţat pentru prima dată ce înseamnă să faci un calcul pe spatele unui plic: când îţi vine în minte o posibilă explicaţie la o problemă, scoţi un plic vechi, faci apel la cunoştinţele pe care le ai despre fizica de bază, mâzgăleşti pe plic câteva ecuaţii aproximative, introduci apoi valori numerice probabile şi vezi dacă soluţia se apropie sau nu de explicaţia problemei tale. Dacă nu se apropie, cauţi o explicaţie diferită. Este un sistem foarte eficient pentru eliminarea explicaţiilor greşite.

La Universitatea din Chicago am avut norocul să urmez şi un program de educaţie generală proiectat de Robert M. Hutchins, în care ştiinţa era prezentată ca o parte integrantă a cunoaşterii umane. Se considera inadmisibil ca un viitor fizician să nu ştie, printre mulţi alţii, despre Platon, Aris- totel, Bach, Shakespeare, Gibbon, Malinowski şi Freud. Într-un curs de introducere în ştiinţă, concepţia ptolemeică potrivit căreia Soarele se roteşte în jurul Pământului a fost prezentată într-un mod atât de convingător, încât unii studenţi şi-au pus la îndoială propria credinţă în sistemul copernican. Statutul profesorilor în cadrul programei lui Hutchins nu avea aproape nimic de-a face cu nivelul lor de cercetare; dimpotrivă – spre deosebire de standardul din universităţile americane actuale –, aceştia erau valorizaţi doar în raport cu capacitatea lor de predare, de transmitere a informaţiei şi de inspirare a generaţiei viitoare.

În această atmosferă plină de entuziasm, am putut să umplu câteva din numeroasele lacune din educaţia mea. Multe lucruri care erau pentru mine extrem de misterioase, şi nu doar din ştiinţă, au devenit mai clare. Am fost de asemenea martor direct al bucuriei simţite de cei care au avut privilegiul să descopere câte puţin din funcţionarea Universului.

Am fost mereu recunoscător mentorilor mei din anii cincizeci şi m-am asigurat mereu că fiecare dintre ei va şti de aprecierea mea. Dar când privesc în trecut, îmi pare că lucrurile esenţiale nu le-am aflat de la învăţătorii mei şi nici de la profesorii mei universitari, ci de la părinţii mei, care nu ştiau nimic despre ştiinţă, în acel îndepărtat an 1939.

CAPITOLUL I

CEL MAI DE PREŢ LUCRU

Toată ştiinţa noastră, comparativ cu realitatea, este primitivă şi copilărească – şi totuşi, este cel mai de preţ lucru pe care îl avem.

Albert Einstein (1879-1955)

Când coboram din avion l-am găsit aşteptându-mă. Ţinea în mână o bucată de carton pe care era scris numele meu. Mă duceam la o conferinţă a oamenilor de ştiinţă şi a jurnaliştilor de televiziune despre perspectiva aparent disperată a îmbunătăţirii prezentării ştiinţei în cadrul televiziunilor comerciale. Organizatorii au trimis cu amabilitate un şofer.

— Vă supăraţi dacă vă pun o întrebare? spuse el în timp ce aşteptam bagajul.

Sigur că nu mă supăram.

— Nu este derutant să aveţi acelaşi nume cu omul acela de ştiinţă?

Nu am înţeles imediat. Mă lua oare peste picior? În cele din urmă, mi-am dat seama.

— Dar eu sunt omul acela de ştiinţă, i-am răspuns.

Rămase blocat pentru o secundă şi apoi surâse.

— Scuze. Asta e problema mea. Am crezut că e şi a dumneavoastră.

Îmi întinse mâna şi se prezentă:

— Mă numesc William R Buckley. (Ei bine, nu era exact acel William R Buckley, dar avea acelaşi nume cu un cunoscut şi polemic om de televiziune, lucru pe seama căruia avusese fără îndoială parte de multe glume.)

Instalaţi în maşină pentru o lungă călătorie, printre şter- gătoarele de parbriz care oscilau ritmat, mi-a spus că se bucură că sunt „omul acela de ştiinţă”, fiindcă avea să mă întrebe multe lucruri despre ştiinţă. M-ar deranja?

Sigur că nu.

Aşa că am început să vorbim. Dar nu, după cum s-a dovedit imediat, despre ştiinţă. El voia să vorbească despre extratereştri îngheţaţi şi ţinuţi într-o bază a aviaţiei lângă San Antonio, despre channeling (un mod de a asculta ce gândesc persoanele moarte: nu foarte multe lucruri, din câte se pare), cristale, profeţiile lui Nostradamus, astrologie, giulgiul din Torino… Introducea fiecare subiect extraordinar cu un mare entuziasm. De fiecare dată eram nevoit să-l dezamăgesc:

— Nu sunt dovezi fundamentate – continuam să-i spun – există o explicaţie mult mai simplă.

Era un om care, în felul său, citise mult. Cunoştea, de exemplu, diferitele variante speculative despre „continentele scufundate” ale Atlantidei şi Lemuriei. Ştia totul despre expediţiile submarine care se presupunea că sunt pregătite pentru a pleca în căutarea coloanelor căzute şi a minaretelor în ruină ale unei civilizaţii cândva grandioase ale cărei rămăşiţe erau acum vizitate doar de peşti luminescenţi ai abisurilor şi de monştri marini uriaşi. Doar că… deşi marea păzeşte multe secrete, ştiam că nu există nicio urmă de dovezi oceanografice sau geologice în favoarea Atlantidei şi a Lemuriei. Din câte poate spune ştiinţa, aceste două continente nu au existat niciodată. Deşi cu o oarecare reţinere, i-am spus aceste lucruri.

În timp ce mergeam cu maşina prin ploaie, îl vedeam devenind tot mai posomorât. Nu demontam doar o doctrină falsă, ci un aspect important al vieţii sale interioare.

Şi totuşi, în ştiinţa reală, există atât de multe lucruri la fel de incitante şi de misterioase, care sunt stimulative intelectual şi sunt totodată mai apropiate de adevăr. Auzise el vreodată vorbindu-se despre elementele moleculare de bază conţinute în recele şi rarefiatul gaz interstelar? Sau despre urmele strămoşilor noştri găsite în cenuşă vulcanică veche de patru milioane de ani? Sau despre înălţarea Munţilor Himalaya când India s-a ciocnit de Asia? Sau despre modul în care virusurile, construite asemenea unor siringi hipodermice, îşi strecoară propriul ADN prin sistemul de apărare al organismului gazdă şi cum subminează astfel mecanismul de reproducere al celulelor acestuia? Sau despre căutările radio ale fiinţelor extraterestre inteligente? Sau despre recent descoperita civilizaţie din Ebla care făcea publicitate virtuţilor propriei beri? Nu, nu auzise vorbindu- se. Şi nici nu ştia, cel puţin în mod vag, despre indetermina- rea cuantică, iar ADN-ul nu era pentru el decât o înşiruire des întâlnită a trei majuscule.

Domnul „Buckley” – o persoană inteligentă, curioasă, capabilă să se exprime în mod corect – nu ştia practic nimic despre ştiinţa modernă. Avea un apetit natural pentru minunile Universului. Dorea să fie informat despre ştiinţă. Doar că orice informaţie ştiinţifică fusese eliminată înainte să ajungă la el. Agendele noastre culturale, sistemul nostru educaţional, mijloacele noastre de comunicare l-au neglijat pe acest om. Ceea ce societatea a permis să ajungă până la el era în principal format din ficţiuni şi confuzii. Nu l-a învăţat nimeni vreodată să distingă între ştiinţa reală şi imitaţiile ieftine. Nu ştia nimic despre cum funcţionează ştiinţa.

Există sute de cărţi despre Atlantida: continentul mitic ce se spune că a existat acum circa zece mii de ani în Oceanul Atlantic (sau altundeva: o carte recentă îl situează în Antarctica). Povestea Atlantidei merge în trecut până la Platon, care ne spune că a ajuns până la el din vremuri îndepărtate. Sunt cărţi publicate recent care descriu cu o autoritate vădită înaltul nivel al tehnologiei Atlantidei, etica acesteia, spiritualitatea acesteia şi marea tragedie a unui întreg continent populat scufundat în mare. Există o Atlantidă „new age”, „civilizaţia legendară a ştiinţelor avansate”, dedicată în special „ştiinţei” cristalelor. Într-o trilogie numită Crystal Enlightenment, de Katrina Raphaell – cărţile care se află în principal la baza marii popularităţi a cristalelor în America se spune despre cristalele Atlantidei că citesc minţi, transmit gânduri, sunt depozitarele istoriei antice şi constituie modelul şi sursa piramidelor din Egipt. În susţinerea acestor afirmaţii nu se aduce nimic care să semene nici măcar pe departe cu vreo dovadă. (O resuscitare a maniei pentru cristale ar putea urma descoperirii recente, făcută de ştiinţa reală a seismologiei, potrivit căreia nucleul interior al Pământului ar putea fi alcătuit dintr-un singur cristal imens şi aproape perfect… de fier.)

Unele cărţi – de exemplu, Legends of the Earth de Dorothy Vitaliano – interpretează legendele iniţiale ale Atlantidei în termenii unei mici insule din Mediterană care a fost distrusă de o erupţie vulcanică sau a unei vechi cetăţi care a fost înghiţită de mare în golful Corint după un cutremur. Aceasta, din câte ştim, ar putea foarte bine să fie sursa legendei, însă sursele interpretate astfel sunt extrem de îndepărtate de mitul distrugerii unui continent pe care se dezvoltase o civilizaţie misterioasă aflată în posesia unei tehnologii aproape supraumană.

Ceea ce nu găsim aproape niciodată menţionate – în cărţile din bibliotecile publice sau în revistele vândute la chioşcurile de ziare sau în programele de televiziune de înaltă audienţă – sunt dovezile cunoscute despre expansiunea fundului marin şi despre plăcile tectonice, precum şi cele obţinute din cartografierea fundului marin care arată în mod incontestabil că între Europa şi Americi, la scara de timp propusă, nu ar fi avut cum să existe niciun continent.

Explicaţiile scoase din burtă care îi acaparează pe creduli sunt din abundenţă, în timp ce abordările sceptice sunt mai greu de găsit. Scepticismul nu vinde bine. O persoană inteligentă şi curioasă care caută informaţii despre subiecte precum Atlantida bazându-se în întregime pe cultura populară are de o sută sau de o mie de ori mai multe şanse să dea peste o reconstrucţie fantezistă făcută fără niciun spirit critic, decât peste o evaluare sobră şi echilibrată a datelor existente.

Poate că domnul „Buckley” ar trebui să fie mai sceptic cu privire la ce îi aruncă în braţe cultura populară. Dar, dincolo de asta, este dificil să-l încărcăm numai pe el cu responsabilitate. El a acceptat pur şi simplu ceea ce i-a fost livrat ca fiind adevărat din sursele de informare cele mai răspândite şi mai accesibile. Ingenuitatea sa l-a făcut să fie indus în eroare şi înşelat în mod sistematic.

Ştiinţa suscită un înalt sentiment de uimire, dar acelaşi lucru îl face şi pseudoştiinţa. Raritatea popularizărilor bune ale ştiinţei lasă libere nişe ecologice care sunt imediat ocupate de pseudoştiinţă. Dacă toată lumea ar înţelege că afirmarea unui adevăr ştiinţific sau istoric cere prezentarea unor probe adecvate înainte de a putea fi acceptat, nu ar mai exista loc pentru pseudoştiinţă. Dar în cultura populară domină un fel de Lege a lui Gresham, în virtutea căreia ştiinţa rea o înlocuieşte pe cea bună.

Pe tot cuprinsul lumii există un număr uriaş de persoane inteligente şi chiar înzestrate cu talent care nutresc o pasiune autentică pentru ştiinţă. Dar această pasiune nu este împărtăşită. Unele sondaje afirmă că 95% dintre americani dau dovadă de „analfabetism ştiinţific”. Este exact aceeaşi fracţiune a afroamericanilor analfabeţi, aproape toţi sclavi, din perioada imediat următoare Războiului Civil, când erau în vigoare pedepse foarte severe pentru oricine se încumeta să înveţe vreun sclav să citească. Desigur, în orice statistică despre analfabetism, raportată la limbă sau la ştiinţă, există un anumit grad de arbitrariu, dar un procent al analfabetismului apropiat de 95% este totuşi extrem de grav.

Fiecare generaţie se plânge că standardul educaţional se află în decădere. Una dintre cele mai vechi scrieri din istoria umană, un text sumerian de acum aproape patru mii de ani, exprimă regretul că tinerii sunt dezastruos de ignoranţi faţă de generaţia precedentă. Cu douăzeci şi patru de secole în urmă, deja bătrânul şi scorţosul Platon, ne oferea în cartea a VII-a a Legilor perspectiva sa despre analfabetismul ştiinţific:

Acela care nu ştie ce este unu, doi, trei, care nu ştie să deosebească numerele cu soţ de cele fără soţ; într-un cuvânt, când n-are nicio cunoştinţă despre numere, când nu poate număra nici zilele, nici nopţile, când nu înţelege nimic din revoluţiile periodice ale soarelui, ale lunii şi ale celorlalte astre... Să impunem cetăţenilor să înveţe din aceste ştiinţe ceea ce toţi copiii învaţă în Egipt, cu cele dintâi elemente ale cititului şi scrisului. Aşa, mai întâi, relativ la socoteli îi vom deprinde cu învăţătura aceasta a copiilor, adevărat joc însoţit de plăcere... Eu însumi n-am cunoscut decât mai târziu ignoranţa noastră în aceste ştiinţe şi m-am mirat. Mi s-a părut că o neştiinţă aşa de grosolană trebuie să fie însuşirea unor dobitoace stupide mai degrabă decât a unor oameni, şi mi-a fost ruşine nu numai de mine, ci de toţi grecii [1].

Nu ştiu în ce măsură ignoranţa cu privire la ştiinţă şi matematică a contribuit la declinul vechii Atene, dar ştiu că urmările analfabetismului ştiinţific sunt mult mai periculoase astăzi decât în orice altă epocă din trecut. Este periculos şi o dovadă de imprudenţă din partea cetăţeanului obişnuit să rămână neinformat cu privire la probleme cum ar fi încălzirea globală sau distrugerea stratului de ozon, poluarea atmosferică, ploile acide, eroziunea solului, defrişarea regiunilor tropicale, creşterea exponenţială a populaţiei. Locurile de muncă, salariile şi plăţile depind de ştiinţă şi tehnologie. Dacă naţiunea noastră nu poate produce mărfuri de înaltă calitate şi la preţuri scăzute, pe care oamenii consideră că merită să le cumpere, industriile vor continua să migreze şi să transfere o parte din prosperitate în alte părţi ale lumii. Să luăm în considerare ramificaţiile sociale produse de energia prin fisiune şi prin fuziune, de supercomputere, de „autostrăzile” informaţionale, de avort, de elementul chimic radon, de reducerile masive ale armamentului strategic, de dependenţa de droguri, de interceptarea telefonică guvernamentală a populaţiei, de televizoarele cu rezoluţie ridicată, de nivelul de siguranţă al liniilor aeriene şi al aeroporturilor, de transplanturile ţesuturilor fetale, de costurile medicale, de aditivele alimentare, de psihotrope pentru ameliorarea maniei, depresiei sau schizofreniei, de drepturile animalelor, de superconductivitate, de pastila de a doua zi, de presupusele predispoziţii antisociale ereditare, de staţiile spaţiale, de călătoria pe Marte, de găsirea unor terapii pentru SIDA şi cancer.

Cum putem influenţa politica naţională – sau mai exact cum putem lua decizii inteligente în propria noastră viaţă – dacă nu înţelegem problemele subiacente? În timp ce scriu aceste rânduri, Congresul îşi dizolvă propriul Birou pentru evaluarea tehnologiei: singura organizaţie care avea sarcina particulară de consiliere a camerei reprezentanţilor şi a senatului pe probleme de ştiinţă şi tehnologie. Competenţa şi integritatea acesteia de-a lungul anilor au fost exemplare. Pe tot parcursul secolului al douăzecilea, din cei 535 de membri ai Congresului Statelor Unite, doar un procent abia dacă a avut vreo formaţie ştiinţifică demnă de luat în seamă. Ultimul preşedinte american care înţelegea ceva din ştiinţă a fost poate Thomas Jefferson[2].

Cum pot aşadar americanii decide cu privire la probleme ce ţin de ştiinţă şi tehnologie? Cum le pot da aceştia instrucţiuni celor care îi reprezintă? Cine ia de fapt aceste decizii şi pe ce bază?

Hipocrate din Cos este părintele medicinei. Îl ţinem minte şi astăzi, după 2500 de ani, pentru Jurământul lui Hipocrate (a cărui formă modificată este încă pronunţată de către unii studenţi la medicină în cadrul ceremoniei de absolvire). Dar Hipocrate este celebru mai ales pentru eforturile sale de scoatere a medicinei de sub vălul superstiţiei şi în lumina ştiinţei. Într-un pasaj caracteristic, Hipocrate scria: „Oamenii cred că epilepsia este divină, doar pentru că nu o înţeleg. Dar dacă ar considera divin tot ceea ce nu pricep, atunci lucrurile divine vor fi fără sfârşit”. În loc să recunoaştem că în anumite domenii suntem ignoranţi, am avut tendinţa să spunem că Universul este străbătut de inefabil. Tot ceea ce nu înţelegem este pus pe seama unui Dumnezeu al Lacunelor. Pe măsură ce cunoaşterea medicală a progresat, odată cu secolul al patrulea î.e.n., numărul lucrurilor pe care am ajuns să le cunoaştem a crescut, în timp ce numărul celor atribuite intervenţiei divine a scăzut – atât în privinţa cauzelor, cât şi în cea a tratării bolilor. Decesele la naştere şi mortalitatea infantilă au scăzut, durata de viaţă a crescut şi medicina a îmbunătăţit calitatea vieţii pentru miliarde de persoane de pe tot cuprinsul planetei.

În diagnoza bolilor, Hipocrate a introdus elemente ale metodei ştiinţifice. A recomandat să se facă observaţii atente şi meticuloase: „Nu lăsa nimic la voia întâmplării. Nu trece nimic cu vederea. Combină observaţii contradictorii. Acordă-ţi timp suficient”. Înainte de inventarea termometrului, el a trasat curbele temperaturii multor boli. A recomandat ca medicii să poată determina, pornind doar de la simptomele prezente, posibila manifestare trecută şi viitoare a fiecărei boli. A subliniat necesitatea sincerităţii. Era dispus să admită limitele cunoaşterii medicale. Nu a dat dovadă de nicio jenă, mărturisind posterităţii că peste jumătate dintre pacienţii săi au fost ucişi de bolile pe care le trata. Opţiunile sale erau desigur limitate; substanţele disponibile erau în principal laxative, emetice şi narcotice. Se efectuau intervenţii chirurgicale şi cauterizări. Alte progrese considerabile s-au făcut în perioada clasică până la căderea Romei.

În timp ce medicina prospera în lumea islamică, în Europa a urmat o epocă cu adevărat întunecată. O mare parte din cunoştinţele despre anatomie şi chirurgie a fost pierdută. Mulţi se bazau pe eficienţa rugăciunii şi a vindecărilor miraculoase. Medicii seculari practic au dispărut. Se foloseau în principal cântece religioase, poţiuni, horoscoape şi amulete. Disecţia cadavrelor era supusă restricţiilor sau era chiar interzisă, astfel încât cei care practicau medicina nu puteau dobândi o cunoaştere directă a corpului uman. Cercetarea medicală ajunsese într-un punct mort.

Situaţia era foarte asemănătoare cu cea descrisă de istoricul Edward Gibbon cu referire la întregul Imperiu Bizantin, a cărui capitală era Constantinopolul:

În decurs de zece secole nu s-a făcut nici măcar o singură descoperire care să exalte demnitatea sau să promoveze fericirea omenirii. Nici măcar o singură idee nu a fost adăugată la sistemele speculative ale antichităţii, iar o succesiune de discipoli răbdători au devenit la rândul lor învăţătorii dogmatici ai următoarei generaţii servile.

Chiar şi la nivelul său cel mai înalt, medicina premodernă nu salva multe vieţi. Regina Anna a fost ultimul monarh al dinastiei Stuartilor în Marea Britanie. În ultimii şaptesprezece ani ai secolului al şaptesprezecelea, a rămas gravidă de optsprezece ori. Numai cinci copii s-au născut vii şi numai unul dintre ei a depăşit perioada prunciei. Acesta a murit înainte să ajungă la maturitate şi înainte de încoronarea ei din 1702. Par să nu existe dovezi că Anna a Marii Britanii ar fi suferit de vreo boală genetică. Ea avea la dispoziţie cea mai bună îngrijire medicală pe care şi-o putea permite cineva.

Bolile care odinioară luau nenumărate vieţi de nou născuţi şi copii au fost treptat domolite şi vindecate de către ştiinţă: prin descoperirea lumii microbiene, în urma intuiţiei că medicii şi moaşele ar trebui să se spele pe mâini şi să-şi sterilizeze instrumentele, prin îmbunătăţirea nutriţiei şi adoptarea de măsuri sanitare şi de sănătate publică, prin introducerea antibioticelor, medicamentelor şi vaccinurilor, prin descoperirea structurii moleculare a ADN-ului, a biologiei moleculare şi acum a terapiei genice. Cel puţin în ţările dezvoltate, părinţii au acum şanse mult mai mari să-şi vadă copiii trăind până la vârsta adultă decât a avut, spre sfârşitul secolului al şaptesprezecelea, moştenitoare tronului uneia dintre cele mai puternice naţiuni de pe Pământ. Variola a fost complet extirpată. Aria de pe planeta noastră infestată cu ţânţari purtători de malarie s-a redus considerabil. Speranţa de viaţă a unui copil diagnosticat cu leucemie a fost sporită în mod progresiv, de la un an la altul. Ştiinţa permite Pământului să hrănească acum un număr de o sută de ori mai mare de fiinţe umane şi în condiţii mult mai favorabile decât putea cu câteva mii de ani în urmă.

Putem să ne rugăm la căpătâiul unei persoane bolnave de holeră sau putem să îi administrăm 500 de miligrame de tetraciclină la fiecare douăsprezece ore. (Încă mai există o religie, numită Ştiinţa Creştină, care neagă teoria microbiană a bolilor; dacă rugăciunile nu au efect, credincioşii preferă mai bine să-şi vadă copiii murind decât să le dea antibiotice.) Putem încerca asupra unui pacient schizofrenic o terapie psihanalitică aproape inutilă bazată pe dialog sau îi putem administra de la 300 la 500 miligrame pe zi de clozapină. Tratamentele ştiinţifice sunt de sute sau de mii de ori mai eficiente decât alternativele. (Şi chiar atunci când alternativele par să funcţioneze, nu ştim de fapt dacă au jucat vreun rol: remisiunea spontană, chiar şi a holerei şi a schizofreniei, se poate petrece fără rugăciune şi fără psihanaliză.) Abandonarea ştiinţei înseamnă mai mult decât abandonarea aerului condiţionat, a CD-playerelor, a uscătoare lor de păr şi a maşinilor de viteză.

Înainte de răspândirea agriculturii, în perioada vânători- lor-culegători, speranţa de viaţă pentru om era cuprinsă între douăzeci şi treizeci de ani, şi astfel a rămas în Europa occidentală până sfârşitul imperiului roman şi în perioada medievală, sărind spre patruzeci de ani abia în jurul anului 1870. În 1915 a atins nivelul de cincizeci de ani, crescând până la şaizeci în 1930, până la şaptezeci în 1955 şi astăzi se apropie de optzeci (ceva mai mult la femei şi ceva mai puţin la bărbaţi). Restul lumii repetă aceleaşi progrese din Europa. Ce stă la baza acestei creşteri surprinzătoare a longevităţii umane? Cel puţin patru cauze: teoria microbiană a bolilor, măsurile de sănătate publică, progresele farmacologiei şi ale tehnologiei medicale. Longevitatea este poate cea mai bună măsură a calităţii fizice a vieţii. (Dacă eşti mort, nu prea mai ai ce face pentru a fi fericit.) Aceasta este un lucru preţios pe care ştiinţa îl oferă umanităţii: nimic altceva decât darul vieţii.

Dar microorganismele suferă mutaţii. Bolile noi se răspândesc cu iuţeala fulgerului. Este o luptă constantă între atacurile microbiene şi contraatacurile umane. Ţinem pasul în această competiţie nu doar proiectând noi medicamente şi tratamente, ci îndreptându-ne către o înţelegere tot mai adâncă a naturii vieţii – adică făcând apel la cercetarea de bază.

Dacă vrem să evităm cele mai tragice consecinţe ale creşterii populaţiei mondiale şi ale perspectivei consumului de resurse presupus de zece sau douăsprezece miliarde de oameni care vor ocupa planeta către sfârşitul secolului douăzeci şi unu, trebuie să inventăm mijloace sigure dar mai eficiente de producere a alimentelor, în acelaşi timp rezolvând în cel mai bun mod posibil problemele asociate rezervelor de seminţe, irigaţiei, îngrăşămintelor, pesticidelor şi sistemelor de transport şi refrigerare. Va fi nevoie totodată de măsuri larg disponibile şi acceptabile de contracepţie, de paşi importanţi în direcţia egalităţii politice a femeilor şi de îmbunătăţiri ale standardului de viaţă al persoanelor celor mai sărace. Cum s-ar putea realiza toate acestea fără ştiinţă şi tehnologie?

Ştiu bine că ştiinţa şi tehnologia nu sunt doar cornuri ale abundenţei ce revarsă bunătăţi în lume. Oamenii de ştiinţă nu doar că au conceput arme nucleare, dar au tras de guler chiar şi lideri politici, susţinând că naţiunea lor – oricare s-a întâmplat să fie aceasta – trebuie să fie prima care să se înarmeze. Apoi au fabricat peste 60000 de arme nucleare. În timpul Războiului Rece, oamenii de ştiinţă din Statele Unite, din Uniunea Sovietică, din China şi din alte ţări erau dispuşi să-şi expună radiaţiilor proprii concetăţeni – în majoritatea cazurilor fără ştirea acestora – pentru a se pregăti în vederea unui război nuclear. În Tuskegee, Alabama, unii medici au pretins că administrează unui grup de veterani un nou tratament împotriva sifilisului, folosindu-i în schimb ca grup de control nesupus tratamentului. Atrocităţile medicilor nazişti sunt bine cunoscute. Tehnologia noastră a produs talidomida, clorofluorocarburile, Agentul Orange, gazul neurotoxic, poluarea aerului şi a apei, dispariţii ale speciilor şi industrii atât de puternice încât pot distruge clima planetei. Circa jumătate dintre oamenii de ştiinţă de pe Pământ lucrează cel puţin cu jumătate de normă pentru armată. Deşi unii oameni de ştiinţă încă mai sunt percepuţi ca aflându-se în afara sistemului, criticând cu mult curaj relele societăţii şi oferind avertismente în timp util despre posibilitatea catastrofelor tehnologice, mulţi alţii sunt văzuţi ca nişte oportunişti supuşi, ca o sursă voluntară a profiturilor unor corporaţii sau ca minţi aflate în spatele naşterii armelor de distrugere în masă, fără nicio preocupare pentru consecinţele pe termen lung ale propriilor acţiuni.

Pericolele tehnologice create de ştiinţă, sfidarea implicită a cunoaşterii tradiţionale de care dă dovadă şi dificultatea înţelegerii sale, sunt toate motive pentru care unii oameni nu se încred în ea şi o evită. Există aşadar motive pentru care oamenii sunt preocupaţi de consecinţele ştiinţei şi ale tehnologiei. Şi astfel lumea noastră este bântuită de imaginea omului de ştiinţă nebun: de la doctorul Faust până la Frankenstein şi la protagoniştii din Dr. Strangelove şi Jurassic Park, coborând până la trăsniţii în halate albe din programele televizate pentru copii şi mulţimea de legăminte faustiene din cultura populară.

Dar nu putem pur şi simplu să conchidem că ştiinţa dă prea multă putere în mâinile unor tehnologi cu moralitate precară sau în ale unor politicieni corupţi şi avizi de putere şi astfel să decidem că trebuie să ne debarasăm de ea. Progresele realizate în medicină şi în agricultură au salvat mult mai multe vieţi decât cele pierdute în toate războaiele lumii[3]. Progresele înregistrate în transporturi, în comunicaţii şi în divertisment au transformat şi unificat lumea. Diferite sondaje de opinie au arătat că ştiinţa, în pofida temerilor pe care le suscită, se află printre cele mai admirate şi respectate ocupaţii. Sabia ştiinţei are două tăişuri. Puterea sa teribilă ne impune tuturor, inclusiv politicienilor, dar mai ales oamenilor de ştiinţă, o nouă responsabilitate: aceea de a acorda o atenţie sporită consecinţelor pe termen lung ale tehnologiei, de a adopta o optică globală şi transgeneraţională şi de a evita apelurile la naţionalism şi la şovinism. Greşelile devin prea costisitoare.

~

Ar trebui să ne preocupe adevărul? Este acesta important?