Partea întâi

Londra, 24 iulie 1939.

Capitolul unu

ERA VARA anului 1923, vara în care m‑am întors de la Cambridge, când, în ciuda dorinţei mătuşii mele de a reveni în Shropshire, mi‑am spus că viitorul mă aşteaptă în capitală şi am închiriat un apartament mobilat în Bedford Gardens, la numărul 14/B, lângă Kensington. În amintirile me­le este cea mai frumoasă vară din viaţa mea. După ani întregi în care stă­tusem tot timpul printre colegii mei, fie în timpul şcolii, fie la Cambrid­ge, gustam în sfârşit plăcerea de a fi de unul singur.

Îmi plăceau parcurile londoneze şi tihna sălii de lectură de la British Museum. După‑amiezi întregi, îmi îngăduiam plimbări pe străzile din Ken­sington, creionându‑mi planuri de viitor şi oprindu‑mă când şi când să mă minunez cum de poţi vedea aici, în Anglia, chiar în inima unui asemenea oraş, plante agăţătoare şi iederă urcând pe faţadele tuturor acelor case fru­moase.

Tocmai în timpul unei asemenea plimbări tihnite l‑am întâlnit, din pură întâmplare, pe James Osbourne, un vechi prieten din anii de şcoală, şi, aflând că suntem vecini, i‑am sugerat să‑mi facă o vizită data viitoare când va mai trece pe acolo. Deşi pe atunci încă nu primisem nici un musa­fir în apartament, am formulat invitaţia cu deplină siguranţă de sine, ex­pli­cându‑i faptul că am ales locul cu mare atenţie. Chiria nu era mare, dar proprietăreasa mobilase încăperile cu un bun‑gust care evoca un tre­cut victorian tihnit. În salonul luminat din plin în prima jumătate a zilei erau o sofa care se uza lent şi două fotolii comode, un bufet vechi şi o bibliotecă de stejar plină cu enciclopedii roase, care eram sigur că ar fi impresionat plăcut orice musafir. În plus, aproape imediat după ce am închiriat aparta­mentul, m‑am dus la Mightsbridge şi am achiziţionat un serviciu de ceai stil regina Anne, câteva pachete de ceai de bună calitate şi o cutie mare cu biscuiţi. Aşa că, într‑o dimineaţă, atunci când Osbourne a trecut într‑ade­văr pe la mine, la câteva zile după întâlnirea noastră, am putut să‑i ser­esc o gustare, cu o siguranţă care nu trăda în nici un fel faptul că el era pri­ul meu musafir.

În decursul primelor cincisprezece minute, Osbourne s‑a plimbat cu neastâmpăr prin salon, felicitându‑mă pentru locul ales, examinând una şi alta şi uitându‑se sistematic pe fereastră, doar pentru a scoate câte o ex­lamaţie privind cele ce se petreceau jos, în stradă. În cele din urmă, s‑a lăsat greoi pe canapea şi am putut discuta despre ce făcuserăm în ultimul timp — noi doi, dar şi foştii colegi de şcoală. Îmi amintesc că am vorbit un pic despre acţiunile sindicatelor, înainte de a ne antrena într‑o dezbatere lungă şi plăcută despre filozofia germană, ceea ce ne‑a permis să ne eta­ăm virtuţile intelectuale dobândite la universitate. Apoi Osbourne s‑a ridicat şi a început să măsoare încă o dată camera în lung şi‑n lat, formulând în tot acest timp diverse planuri de viitor.

— Ei bine, intenţionez să mă ocup de presă. Ziare, reviste, chestii de genul ăsta. Mă gândesc să ţin chiar şi o rubrică de politică, probleme soci­  le. Asta, după cum am spus, dacă nu mă decid să intru eu însumi în poli­ică. Ei, Banks, tu chiar n‑ai nici o idee despre ce vrei să faci? Uite, totul ne aşteaptă acolo — şi a arătat spre fereastră. Trebuie să ai tu ceva planuri.

— Aşa cred, i‑am răspuns eu, zâmbind. Am eu ceva‑ceva în minte. O să‑ţi spun la timpul potrivit.

— Ia spune, ce ascunzi în mânecă? Hai, dă‑i drumul! O să scot eu de la tine până la urmă.

Dar nu i‑am dezvăluit nimic şi, în scurt timp, l‑am atras din nou în dispute filozofice, despre poezie şi altele de genul acesta. Apoi, în jurul orei douăsprezece, Osbourne şi‑a amintit brusc de un prânz în Piccadilly şi a început să‑şi strângă lucrurile. Când era pe punctul de plecare, s‑a întors din prag şi a spus:

— Ei, bătrâne, uite ce voiam să‑ţi zic. Deseară mă duc la o cină festi­ă în onoarea lui Leonard Evershott. Îl ştii tu, magnatul. O organizează un unchi de‑al meu. Acum e cam târziu, dar mă întrebam dacă nu vrei să vii şi tu. Serios. Voiam să trec pe la tine de mai multă vreme, dar, uite, n‑am ajuns. E la Charingworth.

Pentru că n‑am răspuns pe loc, a făcut un pas spre mine şi a adău­gat:

— M‑am gândit la tine pentru că mi‑am adus aminte. Mi‑am adus a­minte cum tot mă luai la întrebări despre faptul că am „relaţii”. Hai, nu te preface că ai uitat! Mă interogai fără milă. „Ai relaţii? Ce înseamnă să ai relaţii?” Ei bine, m‑am gândit că e o ocazie bună ca bătrânul Banks să va-dă singur ce înseamnă să ai „relaţii”.

Apoi a scuturat din cap, de parcă şi‑ar fi amintit ceva, şi a spus:

— Dumnezeule, ce pasăre ciudată mai erai şi tu la şcoală!

Cred că în acel moment am consimţit să răspund invitaţiei lui pentru seara aceea — o seară care, după cum voi explica, avea să se dovedească mult mai semnificativă decât mi‑aş fi putut imagina în acea clipă — şi l‑am condus, fără să trădez prin nici un gest resentimentul pe care mi‑l trezise-ră aceste ultime cuvinte ale lui.

Supărarea mea s‑a accentuat în clipa în care m‑am aşezat. Cum s‑ar spune, ghicisem imediat la ce se referise Osbourne. De fapt, tot timpul li-ceului auzisem în nenumărate rânduri că Osbourne este o persoană „cu relaţii”. Era o expresie care apărea nesmintit când era vorba despre el şi cred că am folosit‑o şi eu când mi se părea că se potriveşte. Era, într‑ade-văr, o idee care m‑a fascinat, anume faptul că, pe căi misterioase, era în relaţii cu cei din înalta societate, chiar dacă nu arăta şi nu se comporta diferit de noi, ceilalţi. Totuşi, nu‑mi imaginez că „l‑am interogat fără milă”, aşa cum pretinsese. E adevărat că mă gândisem foarte mult la acest subi-ect când aveam paisprezece‑cincisprezece ani, dar nu fusesem foarte apro-piat de Osbourne în timpul şcolii şi, din câte îmi amintesc, o singură dată am discutat această chestiune cu el.

Era o dimineaţă ceţoasă de toamnă şi amândoi stăteam de ceva timp pe un zid scund care împrejmuia un han de ţară. Cred că eram prin clasa a cincea. Fuseserăm desemnaţi să stăm ca repere pe traseu la crosul din regiune şi îi aşteptam pe alergători să apară din câmpul învecinat, cufun-dat în ceaţă, pentru a le indica direcţia corectă, pe un drum noroios. Mai trebuia să treacă un timp până ca aceştia să apară, aşa că noi doi pălăvră-geam în tihnă. Sunt sigur că atunci l‑am întrebat pe Osbourne despre „re-laţiile” lui. Osbourne, care, în ciuda exuberanţei sale, era modest din fire, a încercat să schimbe subiectul. Dar eu am insistat până când, în cele din urmă, a spus:

— Hai, Banks, las‑o baltă. E absurd, n‑ai ce analiza. Pur şi simplu cunoşti lume. Ai părinţi, unchi, prieteni de familie. Nu ştiu de ce e atât de greu de înţeles.

Apoi, dându‑şi repede seama de ce spusese, s‑a întors şi m‑a luat de braţ.

— Îmi pare enorm de rău, bătrâne. Am fost total lipsit de tact.

Acest faux pas se pare că l‑a afectat mai mult pe Osbourne decât pe mine. Şi, într‑adevăr, nu‑i imposibil să‑i fi rămas pe conştiinţă în toţi a-ceşti ani, aşa că, invitându‑mă să‑l însoţesc în seara aceea la clubul Cha-ringworth, încerca, într‑un fel, să repare situaţia. Cum am zis, în acea di-mineaţă ceţoasă nu m‑a supărat deloc remarca lui, într‑adevăr nechibzu-ită. De fapt, începuse să mă irite modul în care prietenii mei din şcoală deveneau serioşi doar la menţionarea absenţei părinţilor mei, tocmai ei, care se grăbeau să zeflemisească orice întâmplare neplăcută prin care tre-cea vreunul din noi. Oricât de ciudat ar părea, pe mine faptul că nu aveam părinţi şi nici o rudă mai apropiată în Anglia — cu excepţia mătuşii mele din Shropshire — încetase de multă vreme să mă deranjeze. Aşa cum le precizam deseori camarazilor mei, într‑un internat ca al nostru toţi am în-văţat să ne descurcăm fără părinţi, iar situaţia mea nu era întru totul sin-gulară. Totuşi, când mă gândesc acum la asta, s‑ar putea ca o parte din fascinaţia mea faţă de „relaţiile” lui Osbourne să fi fost legată de ceea ce resimţeam eu atunci ca fiind lipsa mea de legături cu lumea de dincolo de St. Dunstan. Nu aveam nici o îndoială că, atunci când va veni timpul, îmi voi face singur, încetul cu încetul, astfel de relaţii şi‑mi voi croi drumul în lume. Dar se prea poate ca pe atunci să fi crezut că voi învăţa de la Os-bourne ceva esenţial, ceva despre felul în care funcţionează aceste relaţii.

Dar când am spus mai devreme că acele cuvinte pe care mi le‑a adre-sat Osbourne când a plecat m‑au jignit, nu m‑am referit la faptul că men-ţionase chestiunea aceea veche a „interogatoriului”. Mă afectase mai cu-rând remarca lui, aruncată în trecere, cum că fusesem „o pasăre ciudată în şcoală”.

Tot timpul m‑a intrigat faptul că Osbourne spusese aşa ceva despre mine în acea dimineaţă, pentru că, din câte îmi amintesc, eu m‑am inte-grat perfect în viaţa de şcoală din Anglia. Nici chiar în primele săptămâni petrecute la St. Dunstan nu cred să fi făcut vreun lucru care să‑mi creeze vreun sentiment de jenă. De exemplu, îmi aduc aminte cum din prima zi am stat şi‑am observat o serie de gesturi pe care mulţi băieţi le făceau când vorbeau: îşi vârau mâna dreaptă în unul din buzunarele hainei şi îşi înălţau sau coborau umărul stâng, într‑un fel de dat din umăr, în loc de umeri, pentru a sublinia o anumită remarcă. Îmi amintesc limpede că am copiat acest gest chiar din prima zi cu atâta îndemânare, încât nici unul dintre colegii mei nu a remarcat vreo ciudăţenie sau vreo intenţie de ridi-culizare.

Cam în aceeaşi manieră îndrăzneaţă am asimilat rapid şi celelalte gesturi, întorsături de frază şi exclamaţii populare printre colegii mei şi am deprins obiceiurile şi codurile de comportament mai subtile care domneau în noua mea lume. Desigur, mi‑am dat seama suficient de repede că nu voi avea nimic de câştigat, dacă‑mi voi trăda — aşa cum făceam în mod repe-tat în Shanghai — ideile mele despre crimă şi depistarea ei. M‑am reţinut atât de bine că, în al treilea an petrecut acolo, când a avut loc o serie de furturi şi toţi elevii se distrau făcând‑o pe detectivii, eu m‑am alăturat lor doar de formă. Şi, fără îndoială, o rămăşiţă a aceleiaşi atitudini m‑a făcut să nu‑i dezvălui „planurile” mele lui Osbourne, în dimineaţa în care m‑a vizitat.

Totuşi, cu toată prudenţa mea, pot evoca cel puţin două situaţii din timpul şcolii care sugerează că, măcar din când în când, am coborât garda suficient pentru a lăsa să mi se ghicească ambiţiile. La vremea aceea am fost incapabil să explic aceste incidente şi nici astăzi nu mă simt mai pre-gătit să o fac.

Primul a avut loc atunci când am împlinit paisprezece ani. Robert Thornton‑Browne şi Russell Stanton, bunii mei prieteni, mă luaseră la ceainăria din sat, unde ne simţeam bine şi mâncam prăjituri cu frişcă şi brioşe. Era o după‑amiază ploioasă de sâmbătă şi toate celelalte mese erau ocupate. Asta însemna că, din trei în trei minute, tot mai mulţi săteni uzi leoarcă intrau, se uitau înjur şi aruncau priviri dezaprobatoare în direcţia noastră, de parcă ar fi trebuit să eliberăm imediat masa pentru ei. Dar doamna Jordan, proprietara, fusese întotdeauna prietenoasă cu noi şi în după‑amiaza aceea, de ziua mea, simţeam că avem tot dreptul să ocupăm masa specială, de lângă fereastra‑foişor, cu vedere spre piaţa satului. Nu‑mi amintesc acum prea multe din cele discutate în acea zi, dar după ce am mâncat pe săturate, cei doi camarazi ai mei s‑au uitat unul la altul, apoi Thorton‑Browne a căutat în ghiozdan şi mi‑a oferit un pachet învelit în hârtie de cadouri.

Când m‑am apucat să‑l deschid, mi‑am dat repede seama că fusese înfăşurat în mai multe straturi de hârtie, iar prietenii mei râdeau în hohote de fiecare dată când îndepărtam un strat şi dădeam de altul. Aşadar, toate semnele indicau că voi găsi în cele din urmă un obiect ridicol. În cele din urmă am dat peste o cutie din piele patinată şi, când am desfăcut încuie-toarea minusculă şi am deschis capacul, am văzut o lupă.

O am aici, în faţa mea. Aspectul nu i s‑a prea schimbat de‑a lungul anilor. Era la fel de uzată şi în după‑amiaza aceea. Îmi amintesc că am re-marcat acest lucru, împreună cu faptul că este foarte puternică, surprin-zător de grea, iar mânerul de fildeş este crestat pe una din laturi de sus până jos. Nu am observat decât mai târziu — e nevoie de o a doua lupă pentru a citi ce este gravat — că a fost fabricată la Zürich, în 1887.

Am reacţionat cu un entuziasm nemăsurat. Am pus mâna pe ea, dând la o parte vraful de hârtii care acoperea suprafaţa mesei — presupun că, în entuziasmul meu, am lăsat câteva hârtii să plutească până pe podea — şi am început imediat să o încerc pe nişte pete minuscule de unt de pe faţa de masă. Experimentul m‑a absorbit într‑atât, încât cu greu mi‑am dat seama că prietenii mei râd exagerat, ca atunci când faci o glumă pe seama cuiva. Când mi‑am ridicat privirea, venindu‑mi în cele din urmă în fire, amândoi se cufundaseră într‑o tăcere suspectă. În acel moment, Thorton‑Browne a chicotit fără tragere de inimă şi a spus:

— Ne‑am gândit că, dacă tot o să te faci detectiv, o să ai nevoie de aşa ceva.

Mi‑am recăpătat imediat suflul şi am făcut pe grozavul, pretinzând că totul fusese o farsă amuzantă. Dar îmi închipui că în acel moment cei doi prieteni ai mei nu mai erau siguri de intenţiile lor şi, cât am mai stat la ceainărie, n‑am mai regăsit starea iniţială de bună dispoziţie.

Cum ziceam, lupa este aici, în faţa mea. Am folosit‑o când am investi-gat cazul Mannering. Am folosit‑o iar, de curând, în timpul afacerii Trevor Richardson. Poate că lupa nu este tocmai instrumentul de bază al detecti-vului, aşa cum apare în mitologia populară, dar rămâne un instrument util pentru strângerea anumitor probe şi cred că voi mai lua după mine, cel puţin o vreme, cadoul primit de ziua mea de la Robert Thorton‑Browne şi Russell Stanton. Acum, în timp ce mă uit lung la ea, mă gândesc la urmă-torul lucru: dacă intenţia camarazilor mei a fost într‑adevăr aceea de a mă sâcâi, ei bine, atunci cei păcăliţi sunt ei. Din nefericire, nu mai am cum să verific la ce s‑au gândit la vremea aceea, nici cum, cu toate precauţiile me-le, mi‑au intuit ambiţia secretă. Stanton, care şi‑a dat o vârstă falsă pen-tru a se putea înrola ca voluntar, a fost ucis în a treia bătălie de la Ypres. Din câte am auzit, Thorton‑Browne a murit de tuberculoză acum doi ani. Oricum, amândoi au plecat de la St. Dunstan în clasa a cincea şi pierdu-sem de mult legătura cu ei când am auzit de moartea lor. Totuşi, încă mai ţin minte cât de dezamăgit am fost când Thorton‑Browne a părăsit şcoala. Fusese singurul prieten adevărat pe care mi‑l făcusem de când sosisem în Anglia şi mi‑a lipsit mult la sfârşitul perioadei petrecute la St. Dunstan.

A doua situaţie de acest gen care îmi vine în minte s‑a petrecut câţiva ani mai târziu, în cursul inferior, într‑a şasea, dar nu îmi mai amintesc prea multe detalii. De fapt, nu‑mi amintesc ce s‑a întâmplat înainte şi du-pă acel moment. Îmi aduc aminte doar cum am intrat într‑o sală de clasă — în camera 15 a vechii abaţii — unde soarele îşi trimitea razele ca pe niş-te săgeţi prin ferestrele cu coloane subţiri ale mănăstirii, dând la iveală fi-rele de praf suspendate în aer. Directorul nu sosise încă, dar se prea poate ca eu să fi venit mai târziu, pentru că îmi amintesc cum mi‑am găsit cole-gii stând deja în grupuri pe pupitre, bănci şi pe pervazul ferestrelor. Eram pe punctul de a mă alătura unui astfel de grup de cinci‑şase băieţi, când s‑au întors cu toţii spre mine şi am sesizat imediat că despre mine vorbise-ră. Apoi, înainte de a apuca să spun eu ceva, unul din grup, Roger Brent-hurst, a arătat spre mine şi a remarcat:

— Evident, este cam prea scund pentru un Sherlock.

Câţiva au râs, nu neapărat răutăcios, şi, din câte ţin eu minte, asta a fost tot. Nu am mai auzit discuţii despre aspiraţiile mele de a fi un „Sher-lock”, dar o bună bucată de timp după aceea am avut bătăi de cap, temân-du‑mă că secretul meu ieşise la iveală şi devenise subiectul unor discuţii purtate pe la spatele meu.

Apropo, nevoia de a‑mi exersa prudenţa când venea vorba de ambiţi-ile mele mi s‑a imprimat cu mult înainte de a sosi la St. Dunstan. Asta fi-indcă mi‑am petrecut o mare parte din timpul primelor săptămâni în An-glia plimbându‑mă pe terenul comunal de lângă casa mătuşii mele din Shropshire şi punând în practică, printre ferigile umede, diversele scenarii detectiviste pe care eu şi Akira le jucam împreună la Shanghai. Desigur că acum, pentru că eram singur, eram silit să joc şi rolurile lui. Mai mult, fiind conştient că pot fi văzut din casă, eram destul de precaut şi jucam aceste piese făcând mişcări reţinute şi murmurând replicile în şoaptă, în-tr‑un vădit contrast cu lipsa de inhibiţie cu care eu şi Akira ne obişnuise-răm să le interpretăm.

Cu toate acestea, precauţiile mele s‑au dovedit insuficiente. Din mica mansardă în care locuiam, am auzit din întâmplare, într‑o dimineaţă, ce vorbea mătuşa mea cu nişte prietene în salon. Ceea ce mi‑a stârnit curiozi-tatea a fost faptul că au coborât brusc vocile. M‑am strecurat pe palier şi m‑am aplecat peste balustradă.

— Pleacă ore întregi, am auzit‑o eu. Nu‑i deloc sănătos — un băiat de vârsta lui, atât de cufundat în gânduri. Trebuie să înceapă să se gândeas-că la viitor.

— Evident, n‑ai cum să te aştepţi la altceva! După toate cele prin care a trecut...

— N‑are nimic de câştigat din toate gândurile astea pe care le cloceş-te, a răspuns mătuşa mea. Are bani suficienţi şi în această privinţă e noro-cos. A cam venit timpul să privească spre viitor. Adică să pună punct aces-tor introspecţii.

Din ziua aceea am încetat să mai merg pe terenul comunal şi, în ge-neral, am avut grijă să evit alte manifestări ale „introspecţiei”. Dar pe vre-mea aceea eram încă foarte mic şi, în timpul nopţilor, stând lungit în acea mansardă şi ascultând scârţâitul duşumelelor sub paşii mătuşii, care um-bla prin casă să întoarcă ceasurile şi să vadă de pisici, jucam deseori în imaginaţie toate scenariile noastre detectiviste, aşa cum o făcusem împre-ună cu Akira.

Dar hai să revin la acea zi de vară, când Osbourne m‑a vizitat în a-partamentul meu din Kensington. Nu vreau să las să se înţeleagă faptul că observaţia lui, cum că fusesem „o pasăre ciudată”, m‑a preocupat mai mult de câteva clipe. De fapt, la puţin timp după ce a plecat Osbourne, am ieşit afară într‑o stare de bună dispoziţie şi curând puteam fi văzut în parcul St. James, plimbându‑mă pe lângă straturile de flori şi aşteptând cu nerăbdare venirea serii.

Gândindu‑mă la după‑amiaza aceea, mă intrigă faptul că, deşi aveam toate motivele să fiu puţin nervos, nu eram deloc, ceea ce este un exemplu tipic de aroganţă prostească, specifică primelor mele zile londoneze. Sigur că eram conştient că seara aceea anume va fi de o cu totul altă factură de-cât cele la care participasem la universitate, mai mult, că m‑aş putea cioc-ni de o serie de obiceiuri care nu‑mi erau familiare. Dar eram sigur că, da-torită obişnuitei mele vigilenţe, voi trece peste orice fel de dificultăţi şi că, în general, mă voi achita satisfăcător. În timp ce mă plimbam în voie prin parc, grijile mele erau de o cu totul altă natură. Când Osbourne vorbise despre musafiri „cu relaţii”, am presupus imediat că printre aceştia se nu-mără cel puţin câţiva dintre cei mai importanţi detectivi ai zilei. Cred, deci, că mi‑am petrecut o bună parte din acea după‑amiază încercând să mă gândesc ce voi spune dacă voi fi cumva prezentat lui Matlock Stevenson sau poate chiar profesorului Charleville. Am repetat iar şi iar cum îmi voi prezenta ambiţiile — modest, dar cu o anumită demnitate — şi mi l‑am imaginat când pe unul, când pe celălalt, manifestându‑şi interesul patern, dându‑mi tot felul de sfaturi şi insistând să vin la el pentru a mă îndruma pe viitor.

Desigur, seara s‑a dovedit a fi o serioasă dezamăgire, chiar dacă, aşa cum veţi vedea de îndată, s‑a arătat a fi deosebit de semnificativă, dar din cu totul alte motive. Ce nu ştiam eu la acea dată era că în această ţară de-tectivii nu prea participă la sindrofii. Acest lucru nu se datorează faptului că nu sunt invitaţi. Propria mea experienţă recentă demonstrează că lumea mondenă încearcă tot timpul să‑i atragă pe detectivii celebri ai zilei. Doar că aceşti inşi par a fi de cele mai multe ori nişte oameni serioşi, retraşi, de-votaţi muncii lor şi lipsiţi de cea mai mică dorinţă de a se întâlni cu cei-lalţi, nemaivorbind de „societate” în general.

Cum zic, nu acest aspect l‑am apreciat eu când am ajuns la clubul Charingworth în acea seară şi am urmat exemplul lui Osbourne, salutân-du‑l cu vioiciune pe portarul îmbrăcat într‑o uniformă somptuoasă. Dar, după ce am intrat în încăperea aglomerată de la primul etaj, m‑am trezit repede la realitate. Nu ştiu exact cum s‑a petrecut acest lucru — pentru că nu avusesem timp să identific precis persoanele prezente —, dar am fost traversat de un fel de revelaţie, care m‑a făcut să înţeleg cât de prostească era toată agitaţia mea de dinainte. Mi s‑a părut imediat de necrezut că mă aşteptasem să‑i văd pe Matlock Stevenson sau pe profesorul Charleville tutuindu‑se cu finanţiştii şi miniştrii pe care‑i vedeam în jurul meu. Eram într‑atât de copleşit de discrepanţa dintre festivitatea la care sosisem şi cea la care mă gândisem în tot cursul după‑amiezii, că mi‑am pierdut curajul, cel puţin o vreme, şi, spre iritarea mea, cam o jumătate de oră nu am fost în stare să mă desprind de Osbourne.

Dacă mă gândesc acum la seara aceea, sunt sigur că aceleiaşi stări de spirit agitate i se datorează faptul că multe, foarte multe aspecte mi se par a fi oarecum exagerate şi artificiale. De exemplu, când încerc acum să‑mi amintesc încăperea, îmi apare neobişnuit de întunecoasă, în ciuda lămpilor, lumânărilor de pe mese şi a candelabrelor. Nici unul dintre aces-te obiecte nu pare capabil să risipească întunericul atotcuprinzător. Covo-rul este foarte gros, aşa că pentru a te deplasa prin încăpere trebuie să îţi târăşti picioarele, iar în jurul meu sunt peste tot oameni cărunţi, în haine negre, care tocmai asta fac, cu umerii strânşi, aplecaţi, de parcă ar merge prin furtună. Şi chelnerii cu tăvi de argint se apleacă în timpul conversaţi-ilor în unghiuri neverosimile. În imaginea pe care o am în minte aproape că nu este nici o doamnă prezentă, iar cele pe care le văd par ciudat de re-zervate, dispărând imediat dincolo de pădurea de haine de seară negre.

Cum zic, sunt sigur că aceste impresii nu sunt precise, dar aşa mi‑a rămas în minte seara aceea. Îmi amintesc cum stăteam aiurea, înţepenit de stângăcie, sorbind mereu din pahar, în timp ce Osbourne conversa ami-cal cu toţi oaspeţii pe rând, majoritatea fiind cu treizeci de ani şi mai bine mai vârstnici decât noi. O dată sau de două ori am încercat să particip la conversaţie, dar vocea îmi suna strident de copilăroasă şi, oricum, mai toa-te conversaţiile se concentrau asupra unor oameni şi probleme despre care nu ştiam nimic.

După o vreme m‑am înfuriat pe mine însumi, pe Osbourne şi pe tot ce se întâmpla. Simţeam că am tot dreptul să‑i dispreţuiesc pe cei din ju-rul meu, că în mare parte sunt lacomi şi îşi urmăresc scopurile într‑un mod egoist, lipsindu‑le orice fărâmă de idealism sau simţ al responsabilită-ţii publice. Stimulat de această furie, am reuşit să mă rup în cele din urmă de Osbourne şi să mă deplasez prin întuneric în alt colţ al încăperii.

Am ajuns într‑o zonă luminată de o singură pată de lumină mohorâ-tă, aruncată de o aplică din perete. Aici lumea se rărea şi am remarcat un bărbat cu părul cărunt, de vreo şaptezeci de ani, care fuma, întors cu spa-tele la lume. Mi‑a trebuit un minut să‑mi dau seama că privea lung într‑o oglindă şi în clipa aceea deja observase că mă uit la el. Eram pe punctul de a pleca în grabă, când mi‑a spus, fără să se întoarcă:

— Te distrezi?

— O, da, am răspuns eu cu un râs uşor. Mulţumesc. Da, este o petre-cere splendidă.

• Dar eşti puţin cam dezorientat, nu?

Am ezitat, apoi am râs din nou.

• Poate, puţin. Da, domnule, sunt.

Bărbatul cărunt s‑a întors şi m‑a studiat cu atenţie. Apoi a spus:

— Dacă vreţi, vă pot spune cine sunt toţi aceşti oameni. Şi, dacă do-riţi să vorbiţi cu cineva în special, vă voi duce şi vă voi prezenta. Ce ziceţi?

— Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră. Foarte amabil, în-tr‑adevăr.

— Bine.

S‑a apropiat un pas şi a cuprins cu privirea partea aceea din încăpere pe care o vedeam din colţul nostru. Apoi, aplecându‑se spre mine, a înce-put să‑mi arate rând pe rând câte un personaj. Chiar atunci când era un nume ilustru, el nu omitea să adauge pentru mine „finanţistul”, „compo-zitorul” sau altă ocupaţie. La personajele mai puţin importante rezuma prin câteva detalii cariera şi motivul pentru care omul era important. Cred că tocmai îmi vorbea despre un prelat care stătea destul de aproape de noi, când s‑a întrerupt brusc şi mi s‑a adresat:

— Ah, văd că nu mai sunteţi atent.

— Îmi pare enorm de rău...

— Nu‑i nimic. La urma urmei, e foarte firesc la tinerii ca dumneata.

— Vă asigur, domnule...

— Nu‑i cazul să vă scuzaţi.

A râs şi m‑a înghiontit.

— Ei, vă place?

Nu prea ştiam ce să‑i răspund. Nu puteam nega faptul că fusesem distras de tânăra din stânga, de la câţiva metri de noi, care în momentul acela conversa cu doi bărbaţi între două vârste. Dar când am văzut‑o prima oară nu mi s‑a părut deloc drăguţă. S‑ar putea chiar să fi sesizat, atunci şi acolo, de la prima vedere, acele calităţi despre care, cu timpul, mi‑am dat seama că sunt o parte semnificativă a firii ei. În acel moment am văzut o tânără măruntă ca un spiriduş, cu părul negru, lung până la umeri. Chiar dacă se vedea clar că dorea să‑i impresioneze pe cei doi domni, în zâmbetul ei am sesizat ceva care se putea transforma în orice clipă într‑un rânjet ironic. Umerii uşor încovoiaţi, ca la o pasăre de pradă, dădeau siluetei ei aerul că pune la cale un complot. Dar, dincolo de orice, am remarcat o anume expresie a ochilor — un fel de severitate, o exigenţă lipsită de generozitate — care, din câte îmi dau seama acum, retrospectiv, a fost principalul motiv pentru care am privit‑o fix şi atât de fascinat în seara aceea.

Apoi, pe când amândoi o priveam lung, ea s‑a uitat în direcţia noastră şi, recunoscându‑mi tovarăşul, i‑a zâmbit scurt şi rece. Bărbatul cărunt a salutat‑o şi a înclinat politicos capul.

— O tânără încântătoare, a murmurat el în timp ce mă conducea în altă parte. Dar un tip ca dumneata n‑are rost să‑şi piardă timpul cu ochii după ea. Nu vreau să vă jignesc, fiindcă păreţi a fi genul acela de ins teribil de decent. Dar, vedeţi, ea este domnişoara Hemmings. Domnişoara Sarah Hemmings.

Numele ei nu‑mi spunea nimic. Dar, deşi ghidul meu îmi furnizase cu atâta conştiinciozitate date despre viaţa celor pe care mi‑i arăta, de data asta a rostit doar numele femeii, aşteptându‑se, evident, ca eu să‑l cunosc. Aşa că am dat din cap şi i‑am răspuns:

— O, da! Deci ea e domnişoara Hemmings. Bărbatul s‑a oprit din nou şi a cuprins cu privirea încăperea, din locul unde ne aflam acum.

— Ia să văd. Bănuiesc că sunteţi în căutarea cuiva care să vă ajute să intraţi în viaţă. Corect? Nu vă faceţi griji. Am jucat şi eu acelaşi joc pe vre-mea tinereţii mele. la să vedem. Pe cine avem pe‑aici?

Apoi s‑a întors brusc spre mine şi m‑a întrebat:

— Ce ziceaţi că doriţi să faceţi în viaţă?

Până în acel moment, desigur, nu‑i spusesem nimic. Dar atunci, du-pă o uşoară ezitare, i‑am răspuns simplu:

— Detectiv, domnule.

— Detectiv? Hm.

A continuat să cerceteze încăperea cu privirea, apoi a reluat conversa-ţia:

— Vrei să zici poliţist?

• Mai curând investigator particular.

Bărbatul cărunt a dat aprobator din cap.

— Fireşte, fireşte.

A continuat să tragă din trabuc, adâncit în gânduri, apoi a spus:

— Nu vă interesează muzeele? Tipul de acolo — îl ştiu de ani de zile. Muzee. Cranii, relicve, chestii de‑astea. Nu vă interesează? Hm, mă gân-deam eu.

S‑a întors să cerceteze încăperea cu privirea, înălţându‑şi uneori gâ-tul să zărească pe cineva.

— Desigur, a spus el în cele din urmă, mulţi tineri visează să devină detectivi. Mărturisesc că şi eu am avut acest vis, când eram mai exaltat. La vârsta dumneavoastră, tinerii sunt atât de idealişti! Toţi îşi doresc să devi-nă marele detectiv al zilei. Să nimicească singuri, fără nici un ajutor, tot răul din lume. Foarte lăudabil. Dar, băiete, e bine să dispui, să zicem, şi de alte posibilităţi la nevoie. Pentru că peste un an‑doi — nu vreau să te jig-nesc —, oricum foarte curând, vei avea o cu totul altă perspectivă faţă de ce se‑ntâmplă. Te interesează mobila? Te întreb pentru că acolo se află nimeni altul decât Hamish Robertson.

— Cu tot respectul, domnule, ambiţia pe care tocmai v‑am mărturi-si-t‑o nu este deloc un capriciu de moment. Este o vocaţie pe care am nutri-t‑o toată viaţa.

— Toată viaţa? Dar câţi ani ai? Douăzeci şi unu? Douăzeci şi doi? Bi-ne, presupun că n‑ar trebui să te descurajez. La urma urmelor, dacă tine-rii noştri nu ar avea astfel de concepţii idealiste, cine altcineva să le aibă? Şi nu mă îndoiesc, băiete, că, în opinia ta, lumea de azi este cu mult mai rea decât cea de acum treizeci de ani, nu‑i aşa? Că întreaga civilizaţie se află la marginea prăpastiei şi altele asemenea?

— De fapt, domnule, i‑am răspuns eu scurt, cred că lucrurile stau într‑adevăr aşa.

— Îmi amintesc de vremea în care şi eu gândeam la fel.

Dintr‑o dată bărbatul a trecut de la tonul sarcastic la unul mai blând şi chiar am avut impresia că văd cum ochii i se umplu de lacrimi.

— De ce se‑ntâmplă aşa, băiete? Devine lumea într‑adevăr mai rea? Degenerează oare homo sapiens ca specie?

— Nu ştiu nimic despre asta, domnule, am replicat eu, de data asta mai blând. Tot ce vă pot spune ca observator obiectiv este că infractorul modern este din ce în ce mai deştept. A devenit mai ambiţios, mai îndrăz-neţ, iar ştiinţa modernă i‑a pus la dispoziţie o gamă cu totul nouă de in-strumente sofisticate.

— Aşa deci. Şi, fără tipi talentaţi ca tine de partea noastră, viitorul este sumbru, nu‑i aşa?

A clătinat din cap cu tristeţe.

— Poate că este ceva în tot ce spui. Iau prea uşor totul în batjocură. Poate că ai dreptate, băiete. Poate că am lăsat situaţia să se degradeze prea multă vreme. Of!

Bărbatul cu păr cărunt şi‑a înclinat din nou capul când Sarah Hem-mings s‑a prelins pe lângă noi. Trecea prin mulţime cu o graţie semeaţă, plimbându‑şi lung privirea de la stânga la dreapta, în căutarea cuiva — mi s‑a părut mie — demn de persoana ei. Remarcându‑mi tovarăşul, i‑a zâm-bit la fel de scurt ca înainte, dar nu s‑a întrerupt din mers o secundă, ochii i‑au căzut asupra mea, dar aproape instantaneu — adică înainte de a apu-ca să schiţez un zâmbet — m‑a alungat din minte, croindu‑şi drum spre cineva pe care îl reperase în partea opusă a încăperii.

Mai târziu în seara aceea, în timp ce aşteptam împreună cu Osbourne un taxi care să ne ducă repede în Kensington, am încercat să aflu câte ce-va despre Sarah Hemmings. Osbourne, deşi pretindea că petrecerea îl plic-tisise, era mulţumit de sine şi dornic să‑mi povestească în detaliu multele conversaţii pe care le avusese cu persoane influente. Prin urmare, nu a fost deloc simplu să‑l aduc la domnişoara Hemmings fără să par necuvenit de curios. În cele din urmă l‑am făcut să spună:

— Domnişoara Hemmings? o, da, o ştiu! A fost logodită cu Herriot‑Le-wis. ÎI ştii, dirijorul acela. A avut un concert Schubert la Albert Hall, toam-na trecută. Îţi aminteşti dezastrul?

Când mi‑am mărturisit necunoaşterea cazului, a continuat:

— Nu au aruncat cu scaunele, dar cred că ar fi făcut‑o dacă n‑ar fi fost fixate de podea. Tipul de la The Times a descris spectacolul ca pe un „travesti total”. Sau a zis „violare”? Oricum, lui nu i‑a prea păsat.

— Şi domnişoara Hemmings...

— I‑a dat papucii cât ai zice peşte. Se zice că i‑a aruncat în faţă inelul de logodnă. De atunci se ţine la mare distanţă de tip.

— Şi asta doar din cauza concertului?

— Ei, a fost cam şocant, din câte se zice. A făcut valuri. Ruperea lo-godnei, vreau să zic. Dar ce tipi plicticoşi în seara asta, Banks! Crezi că, atunci când o să fim de vârsta lor, o să ne purtăm la fel?

În decursul primului an de după absolvirea universităţii Cambridge, m‑am trezit că particip regulat la sindrofii simandicoase, în mare parte da-torită prieteniei mele cu Osbourne. Gândindu‑mă acum la acea perioadă a vieţii mele, sunt şocat de frivolitatea ei. Dineurile, prânzurile sau cocteilu-rile aveau loc de obicei în apartamente din Bloomsbury şi Holborn. Eram hotărât să mă debarasez de stângăcia de care dădusem dovadă în acea seară la Charingworth, aşa că la aceste evenimente manierele mele au de-venit tot mai sigure. Se cade să spun că, o vreme, am ocupat un loc în-tr‑una din „bandele” mondene ale Londrei.

Domnişoara Hemmings nu făcea parte chiar din banda mea, dar mi‑am dat seama că, ori de câte ori îi pomeneam numele în faţa prieteni-lor, ei ştiau cine este. În plus, o zăream din când în când la reuniuni im-portante sau aiurea, deseori în ceainăria vreunui hotel de lux. Într‑un fel sau altul, am ajuns să strâng suficiente date despre drumul ei în societa-tea londoneză.

Ce curios mi se pare să‑mi amintesc perioada în care asemenea im-presii vagi, la mâna a doua, erau singurele lucruri pe care le ştiam despre ea! În scurt timp, mi‑am dat seama că mulţi nu o priveau cu bunăvoinţă. Chiar înainte de afacerea cu logodna ruptă cu Anthony Herriot‑Lewis, se pare că îşi făcuse o grămadă de duşmani din pricina a ceea ce mulţi nu-meau „lipsa ei de reticenţe”. Prietenii lui Herriot‑Lewis — pe a căror obiec-tivitate, să fim serioşi, nu se putea conta — povesteau cât de agresiv îl cur-tase pe dirijor. Alţii o acuzau că îi manipulase pe prietenii lui Herriot‑Lewis pentru a se apropia de el. Pe de o parte, faptul că ulterior l‑a părăsit pe di-rijor, după toate eforturile ei susţinute de a‑l cuceri, i‑a contrariat pe unii, iar pentru alţii a fost dovada concludentă a raţiunilor ei cinice. Pe de altă parte, am cunoscut multă lume care o vorbea de bine pe domnişoara Hem-mings. O descriau drept o persoană „deşteaptă”, „fascinantă”, „complexă”. În special femeile îi apărau dreptul de a rupe o logodnă, oricare ar fi fost motivele. Totuşi, chiar şi cei care o apărau erau de acord că era „o snoabă teribilă de stil nou” şi că nu considera că o persoană e demnă de respect dacă nu posedă un nume cu rezonanţă. Şi trebuie să afirm că, observân-d‑o de la distanţă, cum am făcut în acel an, am găsit prea puţine argu-mente care să contrazică asemenea opinii. Uneori aveam într‑adevăr im-presia că nu este capabilă să respire alt aer decât acela din preajma celor mai distinse persoane. O perioadă a fost împreună cu Henry Quinn, avoca-tul, dar s‑a îndepărtat şi de el după eşecul lui în cazul Charles Browning. Apoi au apărut zvonuri despre prietenia ei tot mai strânsă cu James Bea-con, care la acea vreme era un tânăr ministru în ascensiune. În orice caz, în acel moment mi‑am dat limpede seama ce dorise să spună bărbatul a-cela cărunt când afirmase că n‑are rost ca „un tip ca mine” să o curteze pe domnişoara Hemmings. Desigur, la acea vreme nu înţelesesem sensul e-xact al cuvintelor lui. După ce m‑am lămurit, m‑am trezit în acel an că ur-măresc acţiunile domnişoarei Hemmings cu un interes deosebit. Cu toate acestea, practic nu am vorbit cu ea până într‑o după‑amiază, la doi ani după ce am văzut‑o pentru prima oară la clubul Charingworth.

Îmi beam ceaiul la hotelul Waldorf cu o cunoştinţă, când aceasta a plecat pe neaşteptate, fiind solicitată să rezolve o problemă urgentă. Aşa-dar, stăteam acolo de unul singur, în curtea cu palmieri, savurând cu vo-luptate brioşele cu gem, când am observat‑o pe domnişoara Hemmings, care stătea şi ea singură la una dintre mesele de la balcon. După cum am spus, nu era prima dată când o zăream în astfel de locuri, dar în după‑a-miaza aceea lucrurile stăteau altfel, pentru că nu trecuse nici o lună de la rezolvarea cazului Mannering şi încă pluteam în nori. Evident, perioada care a urmat primului meu triumf public a fost îmbătătoare: mi s‑au des-chis multe uşi, ploua cu invitaţii de la persoane complet necunoscute, iar cei care până atunci mă trataseră cu o amabilitate rezervată scoteau excla-maţii entuziaste când intram în vreo încăpere. Nu‑i de mirare că‑mi pier-dusem puţin capul.

Oricum, în acea după‑amiază, la Waldorf, m‑am trezit că mă ridic şi‑mi croiesc drum spre balcon. Nu sunt sigur ce aşteptam. Faptul că nu am chibzuit dacă domnişoarei Hemmings i‑ar fi făcut într‑adevăr plăcere să mă cunoască este încă o dovadă a vanităţii mele din acea vreme. Proba-bil că un grăunte de îndoială mi s‑a strecurat în minte când am trecut de pianist şi m‑am apropiat de masa la care stătea şi citea. Dar îmi amintesc că am fost mulţumit de tonul meu urban şi amuzat când i‑am zis:

— Scuzaţi‑mă, dar cred că a sosit timpul să mă prezint. Avem mulţi prieteni comuni. Mă numesc Christopher Banks.

Am reuşit să‑mi pronunţ numele cu o anume modulaţie a vocii, dar deja în acel moment siguranţa mea începea să se topească, pentru că dom-nişoara Hemmings îşi ridicase privirea rece şi întrebătoare, iar în tăcerea care s‑a lăsat şi‑a aruncat din nou ochii în carte, de parcă aceasta ar fi scos un geamăt revendicativ. În cele din urmă a răspuns, pe un ton nedu-merit:

— O, da? Ce mai faceţi?

— Cazul Mannering, am continuat eu prosteşte. Probabil că aţi citit despre el.

— Da, dumneavoastră l‑aţi investigat.

Tocmai această frază, formulată atât de concret, m‑a dat peste cap, pentru că vorbise fără nici o urmă de înţelegere. Era pur şi simplu o propo-ziţie seacă, prin care dorea să spună că fusese tot timpul conştientă de i-dentitatea mea şi nu era nici pe departe lămurită de ce stăteam acolo, lân-gă masa ei. Brusc, am simţit cum bucuria ameţitoare a ultimelor săptă-mâni se evaporă. Şi cred că în acel moment, când am lăsat să‑mi scape un râs nervos, mi‑am dat seama că acel caz Mannering, cu toată investigaţia mea strălucită, cu toate laudele prietenilor, nu era atât de important pen-tru restul lumii, aşa cum mi se părea mie.

Poate că am schimbat câteva replici politicoase înainte de a mă pre-găti să mă retrag spre masa mea. Azi mi se pare că domnişoara Hemmings a fost mai mult decât îndreptăţită să reacţioneze în acel mod. Ce absurd să‑mi imaginez că un caz ca Mannering ar fi putut s‑o impresioneze! Dar îmi amintesc că, după ce am revenit la locul meu, eram furios şi descura-jat. Mă gândeam că făcusem o figură de cretin, nu numai în faţa domni-şoarei Hemmings, dar şi toată luna precedentă, în faţa prietenilor mei, ca-re, cu toate felicitările lor, râseseră de mine.

 Până a doua zi am ajuns să accept că meritasem din plin lovitura pe care o primisem. Dar presupun că acest episod de la Waldorf a născut în mine resentimente faţă de domnişoara Hemmings, care nu mi s‑au şters cu totul şi care au contribuit, indubitabil, la evenimentele nefericite de a-seară. La acea vreme am încercat totuşi să consider incidentul ca pe ceva providenţial. La urma urmelor, m‑a făcut să‑mi vin în fire şi să înţeleg cât de uşor este să te abaţi de la ţelurile cele mai scumpe. Intenţia mea era să combat răul — în special răul acela insidios, ascuns — şi acest lucru nu prea avea legătură cu dorinţa mea de a fi popular.

Drept urmare, am început să ies mai puţin, cufundându‑mă tot mai intens în muncă. Am studiat cazuri de renume din trecut şi am asimilat noi cunoştinţe, care se puteau dovedi utile într‑o bună zi. În acea perioadă am început să cercetez cariera diverşilor detectivi de marcă şi mi‑am dat seama că pot descifra o linie de demarcaţie între cei a căror reputaţie se baza pe realizări solide şi cei a căror reputaţie se datora în primul rând po-ziţiei într‑un grup influent. Am ajuns să pricep că există o cale adevărată şi una falsă prin care detectivii îşi pot câştiga renumele. Pe scurt, oricât de incitat aş fi fost de ofertele de prietenie care au apărut după cazul Manner-ing, în urma acelei întâlniri de la Waldorf mi‑am amintit de exemplul pă-rinţilor mei şi m‑am hotărât să nu permit preocupărilor frivole să mă abată din drum.