Capitolul I

Când sosi la locul de trecere cu bacul, se însera.

Ar fi putut să ajungă mult mai repede, dar o lungise cât mai mult cu putinţă.

Întâi întârziase la masa prietenilor din Redquay într-o plăcută conversaţie, punctată de un schimb de veşti despre cunoştinţe comune. Apoi, prietenii îl invitaseră să rămână la ceai şi el acceptase. Dar la un moment dat îşi dăduse seama că nu mai putea să amâne.

Automobilul închiriat aştepta afară. Îi salutase pe toţi şi plecase. După şapte mile de drum de-a lungul coastei, maşina o cotise spre interior, urmând poteca în pantă prin pădurea care se sfârşea în micul chei de piatră al râului.

Acolo era un clopot, pe care şoferul îl lovi cu putere, ca să cheme bacul de la malul opus.

- Mai aveţi nevoie de mine, domnule?

– Nu, răspunse Arthur Calgary. Am comandat o altă maşină, care va veni să mă ia peste o oră de acolo şi să mă ducă la Drymouth.

Omul băgă în buzunar preţul cursei şi bacşişul. Scrută râul în obscuritate şi zise:

– Vine, domnule.

Cu un scurt salut, întoarse maşina şi o luă în susul colinei. Arthur Calgary rămase să aştepte singur pe chei. Singur cu gândurile sale şi plin de teamă pentru ceea ce îl aştepta. Ce decor sălbatic, gândi. Puteai să-ţi imaginezi că te găseai pe un lac scoţian, departe de toate. Şi în schimb, la câteva mile mai încolo, erau hotelurile, magazinele, barurile şi forfota din Redquay. Medita, şi nu era pentru prima dată, la extraordinarele contraste ale peisajului englez.

Auzi plescăitul molcom al vâslelor, în timp ce bacul acosta la micul chei. Calgary coborî scăriţa şi sări în vasul pe care bătrânul barcagiu îl ţinea în loc cu o cange. În timp ce ieşeau în larg, o uşoară boare de vânt îi ajunse, foşnind dinspre mare.

– Este frig astă seară, zise bătrânul.

Calgary răspunse cum se cuvenea. Şi admise că în ziua precedentă temperatura fusese mai blândă.

I se părea că ochii barcagiului exprimau o curiozitate voalată. Un străin după terminarea sezonului turistic... Şi care, pe deasupra, traversa la o oră insolită... Prea târziu ca să servească ceaiul la barul local... Fără bagaj, aşadar cineva care nu avea de gând să rămână. (De ce, la urma urmelor, se gândi Calgary, se făcuse atât de târziu? Încercase, poate inconştient, să amâne acest moment? Să indepărteze la maximum momentul crucial?) Mintea sa se îndreptă spre altă apă – Tamisa.

Rămăsese acolo să fixeze impunătoarea masă lichidă, fără să o vadă (era cu putinţă să se fi întâmplat doar cu o zi înainte?), apoi se întoarse din nou către omul aşezat la birou. Privise ochii aceia pierduţi într-o reflecţie pe care nu reuşise să o înţeleagă. O anume rezervă, ceva de gândit, dar nu de exprimat...

„Probabil că învaţă să nu lase niciodată să se vadă ceea ce crede”, îşi spusese. Totul la un loc, dacă stai să te gândeşti bine, era destul de înspăimântător. El trebuia să facă ce era de făcut şi după aceea – să uite!

Îşi încruntă fruntea la amintirea discuţiei avute cu o zi inainte. Glasul acela plăcut, calm, detaşat, întrebase:

– Sunteţi, într-adevăr, hotărât să procedaţi astfel, dr. Calgary?

Răspunsese cu impetuozitate:

– Cum aş putea să procedez altminteri? O înţelegeţi bine şi dumneavoastră. Trebuie să admiteţi că nu pot să mă sustrag!

Dar nu înţelesese privirea ochilor cenuşii, feriţi de ai săi, şi rămăsese cumva perplex din cauza răspunsului.

– Trebuie să examinăm totul cu atenţie... Sub toate aspectele.

– Nu poate să aibă, neîndoielnic, decât un singur aspect, din punctul de vedere al justiţiei. Nu credeţi?

Vorbise cu avânt, suspectând pentru o clipă faptul că vorbele celuilalt ar fi mascat sugestia infamă de a trece totul sub tăcere.

– Într-o privinţă, da. Dar, vedeţi, există ceva mai mult decât ceea ce se numeşte obişnuit justiţie.

– Nu sunt de acord. Trebuie să avem în vedere familia.

– Desigur... Tocmai la ei mă gândeam.

Lui Calgary i se păruse absurd că se gândea la ei... Dar imediat, cu acelaşi ton plăcut, adăugase:

– Normal, dr. Calgary, rămâne ca dumneavoastră să hotărâţi. Trebuie să faceţi ceea ce simţiţi ca o datorie.

Bacul se izbi de plajă. Trecuse Rubiconul.

Cu accentul său dulce, din vest, barcagiul îi spuse:

– Face patru pence, domnule, sau doriţi dus-întors?

– Nu, răspunse Calgary, nu va fi întoarcere. (Ce aer de rău-augur avea fraza asta! Plătesc. Cunoşti o casă numită Sunny Point[1]?

Bătrânul nu se strădui să-şi ascundă curiozitatea. În ochii lui fulgeră o scânteie de lacom interes.

– Cum să nu? E acolo, la dreapta – iată, se poate vedea printre copacii aceia. Nu aveţi altceva de făcut decât să urcaţi colina, să ţineţi dreapta şi să o luaţi pe strada nouă care traversează aşezarea. Este ultima casă, la capăt.

– Mulţumesc.

– Sunny Point aţi spus, domnule? Unde doamna Argyle...

– Da, da! i-o tăie scurt Calgary, care nu voia să vorbească despre asta. Sunny Point.

Un zâmbet ambiguu lăţi buzele barcagiului, facându-l să semene cu un faun bătrân şi viclean.

– Ea a botezat casa aşa, în vremea războiului. Atunci era nouă, abia construită şi nu avea nume. Însă terenul, colţul acela de pădure, se chema Viper's Point[2]. Dar, pentru ea, nu suna bine..., nu era un nume potrivit... Şi i-a spus Sunny Point. Noi, însă, îi zicem Viper's Point...

Calgary îi mulţumi brusc, îi ură o seară bună şi se îndreptă spre colnic. După câte se părea, toţi erau la treburile lor, dar el avea impresia că ochi invizibili iscodeau pe la ferestre. Lumea îl privea, ştia spre ce se îndrepta şi şoptea: „Se duce la Viper's Point”...

Îşi întrerupse brusc şirul gândurilor. Trebuia să se concentreze şi să decidă cu exactitate cum avea să înceapă....

Calgary ajunse la capătul frumoasei străzi noi, flancată de vilişoare graţioase, de construcţie recentă, fiecare cu grădiniţa sa, aranjată după gustul celui care o ocupa.

Trecu de poarta cu înscrisul SUNNY POINT în litere gotice şi parcurse o scurtă alee. Casa era aici, dinaintea lui. Era un edificiu modern, lipsit de trăsături distinctive, solid construit, cu fronton şi portic. Ar fi mers bine în orice zonă suburbană de o anume clasă, sau undeva într-un perimetru în dezvoltare. Nu-şi merita frumoasa vedere, se gândi Calgary. Într-adevăr, peisajul era uluitor. Râul descria o curbă în jurul podului, aproape învârtindu-se în jurul lui insuşi. În faţă se înălţau coline împădurite, la stânga râul urca din nou, formând o altă toartă, iar mai departe se zăreau fâneţe vaste şi livezi.

Calgary se opri un moment să privească în jur. Aici ar fi trebuit construit un castel, se gândi. Unul din acele imposibil ridicole castele din poveştile cu zâne, care par făcute din turtă dulce şi din zahăr-candel. În schimb, această casă dovedea bun gust, echilibru, moderaţie, abundenţă de bani şi nici un dram, măcar, de imaginaţie. Pentru aceasta, fireşte, nu trebuia acuzată familia Argyle. Ei cumpăraseră casa gata făcută. Totuşi, o aleseseră sau o alesese unul dintre ei (doamna Argyle?)...

Nu poţi să mai amâni, îşi zise Calgary şi apăsă pe butonul soneriei de lângă uşă.

Aşteptă. După un interval cuvinicios, sună din nou.

Nu se auziră paşi înăuntru, dar, pe neaşteptate, uşa se deschise.

Calgary tresări, făcând un pas înapoi. În închipuirea sa, deja superscitată, figura ivită în prag i se păru însăşi personificarea Tragediei venită să-i bareze mersul. Avea o faţă tânără. Într-adevăr, tragedia îşi avea veritabila esenţă în durerile răscolitoare ale tinereţii. Masca Tragică, se gândi, trebuie să fi fost întotdeauna o mască tânără. Vulnerabilă, predestinată... Ca soarta care o poartă inexorabil la întâlnirea cu... viitorul.

Revenindu-şi, notă pentru sine: „Tipul irlandez”. Albastrul închis al ochilor umbriţi de gene întunecate, neîmblânzirea pletelor negre, delicata frumuseţe a structurii craniene şi a pomeţilor...

Fata stătea nemişcată în prag, tânără, vigilentă şi ostilă.

– Ce doriţi? întrebă în cele din urmă.

– Domnul Argyle e acasă? întrebă la rândul său Calgary, pe un ton convenţional.

– Da, dar nu primeşte pe nimeni. Oameni pe care nu-i cunoaşte, vreau să spun. Dumneavoastră nu sunteţi un cunoscut de al lui, e adevărat?

– Nu, dar...

Ea începu să închidă uşa.

– Atunci ar fi mai bine să-i scrieţi...

– Scuzaţi-mă, dar trebuie neapărat să-l văd. Sunteţi domnişoara Argyle?

– Da, încuviinţă în silă. Sunt Hester Argyle. Dar tatăl meu nu primeşte pe nimeni. Nu, fără fixarea întâinirii.

– Vin de departe...

– Aşa spun toţi. Dar credeam că s-a terminat, odată pentru totdeauna! Cu un ton acuzator, adăugă:

– Sunteţi ziarist, îmi închipui!

– Nu, nicidecum!

Fata îl privi în ochi, suspicioasă, aproape fără să-i vină să creadă.

– Atunci, ce doriţi?

În spatele ei, în fundul vestibulului, Calgary văzu un alt chip. Era plat, comun, chipul unei femei la jumătatea vârstei, cu părul creţ, de un cenuşiu-gălbui, adunat în vârful capului. Părea suspendat în aer.

– Este vorba de fratele dumneavoastră, domnişoară Argyle.

Hester Argyle îşi reţinu brusc respiraţia. Fără convingere, întrebă:

– Michael?

– Nu, fratele dumneavoastră Jack. Izbuchi:

– Ştiam! Ştiam că o să ajungeţi la Jacko! De ce nu ne lăsaţi în pace? Totul e trecut! Terminat. De ce să mai vorbim de asta?

– Niciodată nu se poate spune cu certitudine că un lucru e sfârşit.

– Dar acesta este sfârşit! Jacko este mort. Totul e trecut. Dacă nu sunteţi ziarist, sunteţi medic, psiniatru sau ceva de acest gen. Vă rog: plecaţi! Tatăl meu nu poate fi deranjat. Este ocupat.

Făcu gestul să inchidă uşa, dar Calgary smulse precipitat din buzunar un plic şi i-l puse în mână, zicând:

– Am aici o scrisoare de la domnul Marshall.

Descumpănită, întrebă:

– Domnul Marshall din Londra?

Imediat, femeia de vârstă mijlocie se alătură fetei. Îl scrută pe Calgary cu atitudinea unei posluşnice care cercetează vizitatorul prin ferăstruica mănăstirii.

– Vine din partea domnului Marshall? întrebă femeia, ca şi cum i-ar fi imputat vreo vină.

Hester fixa plicul pe care îl ţinea între degete. Deodată, fară nici o vorbă, se întoarse şi alergă în sus, pe trepte.

Calgary rămase în prag, într-o tăcere prudentă. Aproape deîndată îi ajunse vocea lui Hester, rece şi distantă:

– Tata spune să urce.

Împotriva voinţei sale, femeia se dădu la o parte. Calgary îi trecu prin faţă, îşi puse pălăria pe un scaun şi o urmă pe tânăra care îl aştepta pe palier.

Interiorul casei îi dădu impresia unui ambient vag igienic. Ca un orfelinat de lux, se gândi. Hester îl conduse de-a lungul unui coridor, coborî trei trepte şi, deschizând larg o uşă, îl invită să intre. Apoi îl urmă şi închise uşa.

Camera era o bibliotecă şi Calgary privi în jur cu o senzaţie de plăcere. Aici se respira un alt aer. Aceasta era o încăpere în care un om trăia, fie lucrând, fie stând în tihnă. Pereţi tapetaţi de cărţi, fotolii ample, un pic şubrezite, dar comode. Era o simpatică dezordine de hârtii pe birou, de cărţi pe măsuţe. Zări fugar o femeie părăsind camera. Era tânără şi mai degrabă drăguţă. Pe urmă, atenţia îi fu atrasă de bărbatul care se ridica în picioare şi îi venea în întâmpinare, cu scrisoarea deschisă în mână.

Prima impresie pe care Leo Argyle i-o făcu lui Calgary a fost aceea a unei fiinţe rarefiate şi transparente, aproape inexistente. O amintire de om! Vocea i se revelă plăcută, dar puţin sonoră.

– Dr. Calgary? Luaţi loc, vă rog.

Calgary se aşeză. Acceptă o ţigară. Amfitrionul luă loc în faţa lui. Totul – fără grabă, ca într-o lume în care timpul nu prea avea importanţă. Pe chipul lui Leo Argyle plutea un zâmbet afabil şi, atunci când vorbea, ciocănea uşor scrisoarea cu un deget pal.

– Domnul Marshall îmi scrie că aveţi să ne daţi o veste importantă, dar nu precizează ce fel. Zâmbetul i se accentua. Avocaţii sunt mereu atenţi să nu se compromită, nu?

Cu surprindere, Calgary îşi dădu seama că, în comparaţie cu el, acesta era un om fericit. Nu pentru că s-ar fi bucurat de viaţă cu ardoare, cum obişnuit se concepe fericirea, ci fericit într-un fel al său de a se retrage în umbră, de a căuta satisfacţii mai intime. Era un om asupra căruia lumea exterioară nu lăsa urme. Şi era fericit că era aşa. Calgary nu-şi dădea seama de ce era surprins de asta, dar era.

– Aţi fost foarte amabil că m-aţi primit, spuse pentru început. Am crezut că e mai bine să vin personal, decât să vă scriu. Făcu o pauză, apoi, cu o neaşteptată agitaţie, adăugă: E dificil... Foarte dificil...

– Nu vă grăbiţi.

Tonul lui Leo Argyle era politicos şi distant. Se înclină spre vizitator, cu evidenta intenţie de a-l încuraja.

– Dat fiind că această scrisoare vine de la Marshall, presupun că vizita dumneavoastră are legătură cu nefericitul meu fiu Jacko – Jack. Jacko îi spuneam în familie.

Toate cuvintele şi frazele pregătite cu grijă fugiseră din mintea lui Calgary, care se găsi confruntat cu teribila realitate a ceea ce trebuia să zică. O luă de la capăt:

– E îngrozitor de dificil...

După o scurtă tăcere, Leo spuse cu precauţie:

– Dacă putem să vă fim de ajutor... Noi ştiam perfect că Jacko nu era... o fiinţă întru totul normală. Probabil, orice aţi avea să ne comunicaţi, nu va fi pentru noi o surpriză. În ceea ce priveşte tragedia, am fost întotdeauna convins că, în realitate, Jacko nu a fost responsabil de actele sale.

– Sigur că nu a fost.

Vorbise Hester, şi Calgary tresări la sunetul glasului ei. Momentan o uitase. Fata stătea pe braţul unui fotoliu chiar în spatele său, la stânga, şi când se întoarse să o privească, Hester se aplecă iute în faţă.

– Jacko era înspăimântător încă de copil, spuse ea, pe un ton confidenţial. Când se înfuria apuca ce îi cădea în mână şi arunca împotriva...

– Hester... Hester, draga mea! Vocea lui Argyle era îndurerată.

Cu o tresărire, fata îşi duse mâna la gură. Se impurpură dîntr-odată şi, cu tipica stinghereală a tinerilor, se bâlbâi:

- Îmi cer scuze... Uitasem... Nu ar fi trebuit să spun aşa ceva, acum că el este... Acum că totul s-a sfârşit şi...

– Sfârşit şi înmormântat, completă Argyle. Toate acestea aparţin de-acum trecutului. Eu încerc – noi încercăm – să ne gândim la băiat ca la un invalid. O greşeală a naturii. Asta-i, cred, definiţia justă. Îl privi pe Calgary: Sunteţi de acord?

– Nu.

Urmă un moment de tăcere. Negaţia seacă îi luase prin surprindere pe cei doi ascultători. Ieşise cu o forţă aproape explozivă. Încercând să atenueze afectul, Calgary adăugă încurcat:

– Îmi pare rău... Dar, vedeţi, nu înţelegeţi încă...

– Aşa! Argyle reflectă o clipă, apoi se întoarse către fiica sa: Hester, poate că ar fi mai bine să ne laşi singuri...

- Nu mă duc! Trebuie să aud... Să ştiu despre ce este vorba.

– Ar putea să fie neplăcut. Hester izbucni cu nerăbdare:

– Ce importanţă are dacă Jacko a comis şi alte nelegiuiri! Acum, totul s-a sfârşit.

Calgary interveni prompt:

– Nu e vorba ca fratele dumitale să fie comis ceva..! Dimpotrivă, e chiar contrariul.

– Nu înţeleg.

Uşa din fund se deschise şi tânăra întrezărită cu puţin timp inainte de Calgary intră din nou în cameră. Era pregătită să plece şi purta o geantă mică de serviciu. I se adresă lui Argyle:

– Plec. Dacă mai e ceva...

Argyle avu un moment de ezitare (probabil că ezită întotdeauna, se gândi Calgary), apoi o luă de braţ şi o făcu să înainteze.

– Aşează-te, Gwenda, spuse. Să te prezint, hm!, dr. Calgary. Aceasta este domnişoara Vaughan..., ezită din nou, ca şi cum ar fi fost cuprins de-o îndoială... secretara mea de ceva ani, de-acum. Dr. Calgary, adăugă, a venit ca să ne zică... Sau ca să ne întrebe ceva legat de Jacko...

– Pentru ca să vă spun, interveni Calgary, întrerupându-l. Şi nu vă daţi seama că îmi faceţi sarcina mai grea cu fiecare minut care trece.

Cei trei îl priviră un pic surprinşi, dar în ochii Gwendei Vaughan, Calgary sesiză un fulger, care s-ar fi zis că era de înţelegere. Ca şi cum, pentru o clipă,- el şi ea ar fi fost aliaţi. Ca şi cum ea i-ar fi zis: „Ştiu foarte bine cât pot fi de dificili aceşti Argyle”.

Era, într-adevăr, atrăgătoare femeia aceasta, deşi nu mai era foarte tânără, poate spre treizeci şi şapte sau treizeci şi opt de ani. Avea o figură frumoasă, păr şi ochi castanii şi, pe total, un aer de vitalitate, sănătos. Părea abilă şi inteligentă.

Argyle observă, cu o nuanţă de răceală:

– Chiar nu mi-am dat seama că îngreunez situaţia, dr. Calgary. Şi sigur că nu aveam intenţia. Dar, dacă vreţi să treceţi la problemă...

– Aveţi multă dreptate şi îmi cer scuze. Însă îndărătnicia cu care dumneavoastră şi fiica dumneavoastră continuaţi să insistaţi că totul e trecut, sfârşit, încheiat... Nu este aşa. Cine a spus că „Nimic nu este terminat...

... până când nu-i drept încheiat”, sfârşi pentru el domnişoara Vaughan. Kipling.

Îi făcu din cap un semn de încurajare şi Calgary încercă o senzaţie de recunoştinţă.

– Când veţi auzi ceea ce am să vă spun, continuă Calgary, veţi înţelege dificultatea sau, mai bine zis, durerea mea. Dar, mai întâi, trebuie şă vă spun câteva lucruri despre mine. Specialitatea mea este geofizica şi recent am luat parte la o expediţie în Antarctica. M-am întors în Anglia doar cu câteva săptămâni în urmă.

– Expediţia „Hayes Bentley”? întrebă Gwenda.

– Întocmai. Spun aceasta pentru a vă explica cine sunt şi de ce n-am avut posibilitatea, pentru aproximativ doi ani, să fiu la curent... cu evenimentele cotidiene.

Gwenda îi veni din nou în ajutor:

– Vreţi să ziceţi, de exemplu, cu procesele pentru omucidere?

– Exact, domnişoară Vaughan. Şi, întorcându-se spre Argyle: Vă cer iertare dacă vă vorbesc despre lucruri dureroase, dar trebuie să verific cu dumneavoastră ore şi date. Pe 9 noiembrie, acum doi ani, spre ora şase a serii, fiul dumneavoastră Jack a trecut pe aici şi a avut o discuţie cu mama sa, doamna Argyle.

– Soţia mea. Da.

– I-a spus că avea necazuri şi i-a cerut bani. Ceea ce se mai întâmplase...

– De mai multe ori, admise Leo cu un oftat.

– Doamna Argyle l-a refuzat. El a devenit insistent, ameninţător. În cele din urmă, a ieşit urlând că se va întoarce şi că ea ar fi trebuit să se debaraseze de el cu „frumosul”. Îi zisese: „Doar nu vrei să ajung la închisoare!”

Însă răspunsul a fost: „Încep să cred că ar putea fi cel mai bun lucru pentru tine”.

Leo Argyle părea că stă pe ghimpi.

– Am stat de vorbă cu soţia mea despre asta. Eram îndureraţi din cauza băiatului. După ce l-am salvat în repetate rânduri, încercând de fiecare dată să-l aducem pe calea cea dreaptă, ni s-a părut că, poate, numai şocul unei sentinţe... disciplina carcerei... Dar, vă rog, continuaţi!

– În aceeaşi seară, mai târziu, reluă Calgary, soţia dumneavoastră a fost ucisă... Lovită cu un vătrai, pe care erau amprentele digitale ale fiului dumneavoastră. În afară de aceasta, o sumă însemnată dispăruse din sertarul biroului, unde fusese ascunsă de sărmana doamnă. Poliţia v-a capturat fiul la Drymouth şi a găsit asupra sa banii, aproape totul în bancnote de câte 5 lire sterline. Pe o bancnotă era scris un nume şi o adresă, astfel încât banca a fost în măsură să-i identifice ca o restituire făcută doamnei Argyle chiar în dimineaţa aceea. Fiul dumneavoastră a fost acuzat şi judecat. După o pauză, Calgary adăugă: Verdictul l-a desemnat vinovat de crimă cu premeditare.

Cuvântul fatal, crimă, nu suscită nici un ecou şi dispăru, absorbit de perdele, de cărţi, de covoarele groase.

– De la domnul Marshall, avocatul apărării, urmă Calgary, am aflat că fiul dumneavoastră, când a fost arestat, şi-a proclamat nevinovăţia cu ardoare, ca să nu spun cu îndrăzneală. A susţinut că avea un alibi perfect pentru ora delictului, stabilită de poliţie între şapte şi şapte şi jumătate. A zis că tocmai atunci intra în Drymouth, cu maşina unui necunoscut, care îl luase de la Redmyn, adică la circa o milă de aici, cu puţin înainte de ora şapte. Nu ştia marca automobilului (la ora aceea era deja întuneric), dar a mai spus că era vorba de o berlină neagră sau albastru-închis, condusă de un bărbat de vârstă mijlocie. Toate eforturile depuse pentru găsirea acelei maşini şi a conducătorului-au rămas inutile şi, pentru că a lipsit confirmarea celor susţinute de tânăr, avocaţii au ajuns la concluzia că era vorba de o mniciună însăilată la întâmplare şi pe deasupra nu prea inteligentă...

La proces, linia de apărare prnicipală a fost construită pe mărturia psihiatrilor, care s-au străduit să dovedească faptul că Jack Argyle era un dezechilibrat din naştere. Judecătorul nu numai că nu a acceptat această teză, dar a şi comentat-o biciuitor şi a trecut decis împotriva acuzatului. Jack Argyle a fost condamnat la ocnă şi a murit de pneumonie în închisoare, şase luni mai târziu.

Calgary tăcu. Trei perechi de ochi erau fixaţi asupra lui. Cei ai Gwendei Vaughan exprimau interes şi profundă atenţie. Cei ai lui Hester rămâneau bănuitori. Privirea lui Leo Argyle părea goală.

– Confirmaţi că expunerea faptelor este corectă?

– Absolut, răspunse Leo. Însă nu înţeleg necesitatea readucerii aminte a unor fapte chinuitoare, pe care noi facem totul ca să le uităm.

– Iertaţi-mă. Trebuie să o fac. Mi se pare că dumneavoastră nu dezaprobaţi verdictul.

– Admit că faptele au fost cele pe care le-aţi înşirat. De aceea, dacă nu se trece de suprafaţă, a fost vorba, crud zicând, de un asasinat. Dar dacă se trece dincolo de suprafaţă, putem găsi atunci circumstanţele atenuante. Băiatul era dezechilibrat, chiar dacă, din păcate, nu în sensul legal al termenului. Vechile legi sunt înguste şi nesatisfacătoare. Vă asigur, dr. Calgary, că însăşi Rachel, biata mea soţie, ar fi fost prima care să-l ierte şi să-l inţeleagă pe nefericitul băiat pentru actul său negândit. Avea idei foarte avansate şi umane, precum şi o profundă cunoaştere a factorilor psihologici. Ea nu l-ar fi condamnat.

– Ştia exact cum era Jacko, întări Hester. A fost întotdeauna aşa şi părea incapabil să se îndrepte.

– Aşadar, spuse încet Calgary, nici unul dintre dumneavoastră nu s-a indoit de vinovăţia lui?

Hester făcu ochii mari.

– Cum am fi putut? Sigur că era vinovat!

– Nu într-adevăr vinovat, o dezaprobă Leo. Nu-mi place să se folosească acest termen.

– Şi nici măcar nu este potrivit. Calgary suspină adânc: Jack Calgary era nevinovat.