CAPITOLUL I

— Doamnă Simson, dacă binevoiți să mă urmați, domnul Moore vă așteaptă…

Cherry Simson se ridică. Ea nu era nicidecum impresionată de întrevederea care urma să aibă loc. Se întîlnise cu Alec Moore de mai multe ori, în cursul celor trei ani precedenți. El era simpatic. De altfel, dacă obținea sau nu această slujbă îi era perfect egal.

În timp ce intrau în lift, tînăra funcționară de la serviciul de personal îi surîse cu amabilitate doamnei Simson.

Sediul societății Silver & Silver ocupa cinci etaje într‑o clădire elegantă din West End, la Londra. Cu toate că lucra de trei ani pentru această societate, Cherry nu pusese niciodată piciorul aici.

Coridoarele lungi erau decorate cu plante verzi, birourile erau de un alb imaculat. O mochetă groasă completa confortul și eleganța ansamblului. Silver & Silver era o societate înfloritoare. Ea se dezvoltase de‑a lungul timpului, adaptîndu‑se mereu cerințelor epocii și acum era aproape centenară.

Obiectivele sale constau în conceperea, fabricarea și instalarea sistemelor de climatizare a aerului, în țară și în străinătate. Ascensiunea societății devenise mai rapidă de cînd Leon Silver, pe care Cherry nu‑l cunoștea încă, preluase conducerea.

— Îl cunoașteți pe domnul Moore? întrebă cu amabilitate însoțitoarea ei.

Ușile automate se deschiseră fără zgomot. Ajunseseră la etajul cinci, unde se aflau birourile conducerii.

— Da, răspunse Cherry. A venit de mai multe ori la sucursala noastră din Bristol.

Își aranjă în mod mecanic coafura. Își ridicase părul aproape negru într‑un coc elegant, care îi venea de minune. Cîteva bucle îi încadrau fața delicată, cu tenul de porțelan. Se îmbrăcase cu aceeași eleganță discretă ca pentru o zi obișnuită de lucru.

Deși rezultatul întrevederii îi era aproape indiferent, spiritul ei viu înregistra tot ce o înconjura. O urmă pe tînăra însoțitoare de‑a lungul unui coridor acoperit cu mochetă verde. Pe pereți erau suspendate fotografii imense ale uzinei din Southampton, precum și diferite produse ale companiei Silver & Silver.

Ele intrară pe o ușă pe care scria „Alec Moore, director de vînzări”, și se pomeniră, nu în biroul acestuia, ci în cel al secretarei. Aceasta părea de aceeași vîrstă cu Cherry. Era fermecătoare cu părul ei castaniu roșcat și cu surîsul primitor.

— Bună ziua, spuse ea vesel. Mă numesc Karen Black. Șeful meu este în momentul de față la telefon. Un apel intercontinental. Stați jos, vă rog.

— Mulțumesc.

Cea care o însoțise pe Cherry îi întinse secretarei un dosar, apoi se retrase.

— Succes, doamnă Simson spuse ea înainte de a pleca.

Jumătatea de oră în care discutase cu directorul personalului se desfășurase în bune condiții. Dacă și Alec Moore o aprecia, ar putea să‑i ia locul în scurtă vreme Karenei Black.

Dar voia oare cu adevărat lucrul acesta? Dorea ea această slujbă la sediu și mutarea la Londra?

Părinții ei o încurajau în acest sens. Cherry suspină resemnată. Fără ei, ea nu ar fi încercat să obțină, probabil, acest post. Ei o iubeau mult dar o sfătuiseră totuși să‑și părăsească domiciliul și orașul în care trăise dintotdeauna.

— Sînt trei ani, Cherry…

Astfel începuse cu o lună înainte mama ei, Cherry cunoscîndu‑i pe de rost toate argumentele.

— Draga mea, nu crezi că e timpul să faci cîteva schimbări în viața ta? Doar nu vrei să‑ți petreci tot restul vieții lîngă noi.

Cherry îl privi pe tatăl ei ca să vadă ce credea și el.

— Are dreptate, spuse el, cu o privire în care i se citea compasiunea.

— Sîntem amîndoi convinși că ți‑ar prinde bine să părăsești Bristolul și casa. Îți faci prea multe gînduri care îți trezesc amintiri dureroase. David a murit de trei ani și tu tot nu ai reușit să depășești…

Acest doliu. Cherry completase în gînd fraza determinată. Cît timp trebuia să treacă ca să te refaci după dispariția brutală a unui soț?

Ar putea oare vreodată să se adapteze la o nouă existență, fără David? Va redeveni ea persoana veselă și comunicativă care era înainte de accident?

Nu. Niciodată. Era sigură de asta. Ceva în ea se rupsese iremediabil. Dar ea nu voia să le spună asta părinților ei. Ei erau și așa destul de neliniștiți în privința asta.

La o săptămînă de la această conversație, văzu anunțul privind această slujbă, într‑o scrisoare adresată de societate, serviciului personal. Își depusese candidatura mai mult pentru a face plăcere familiei. Nu avea nici un chef să se despartă de ei. Erau adorabili, o susținuseră cu toată dragostea după drama prin care trecuse. Dar ei simțeau că ea trebuie să devină independentă acum. Ea căpătase destulă forță, emoțional vorbind, pentru a se descurca singură.

În ce stare era ea astăzi?

Pe cînd încerca să‑și răspundă la această întrebare, ochii ei mari de culoarea ametistului făcură înconjurul biroului Karenei.

Se simțea foarte sigură pe ea și asta pentru simplul motiv că nimic nu putea s‑o mai emoționeze. Îi era indiferent dacă locuia la Bristol sau la Londra. Obiceiurile ei vor rămîne aceleași. Acest lucru îi convenea. De altfel ea se putea întoarce acasă ușor în timpul week‑endurilor. Distanța dintre cele două orașe nu era foarte mare.

Dar poate nici nu va obține această slujbă. Trei ani de experiență într‑una din sucursale ca secretară a directorului nu însemna că era capabilă să‑și asume responsabilitățile importante pe care le implica un post la sediul central. Aici se tratau afaceri internaționale. Va fi ea la înălțime?

Ea începu să observe cu interes ceea ce o înconjura.

— Ce loc de muncă plăcut, remarca ea cu voce tare. Luminos, aerisit, dotat cu cel mai bun echipament posibil.

— Așa e! exclamă Karen Black, cu entuziasm. Dar trebuie să vă previn că dacă veți lucra aici veți avea multe treburi de făcut.

În timp ce vorbea, introduse o foaie de hîrtie în mașină și bătu o scrisoare.

— Știți, reluă ea fără să‑și întrerupă activitatea, nu veți avea deloc timp să leneviți. În schimb sînt o grămadă de avantaje. Avem propriile noastre săli de mese și mîncarea e excelentă. Nu‑i puțin lucru, nu‑i așa?

Surîse și continuă:

— Locuiesc singură, așa că nu‑mi dau niciodată silința să gătesc seara. Aici, masa de prînz este atît de copioasă! Și poți bea cîtă cafea dorești. Avem cinci săptămîni de concediu și…

Ea izbucni în rîs.

— Ce proastă sînt! exclamă ea. Dumneavoastră cunoașteți perfect compania, pentru că faceți parte din personalul ei. Din ce regiune sînteți?

— Din Bristol. Dar presupun că lucrurile sînt puțin diferite la sediu.

Karen aruncă o privire standardului telefonic de pe birou.

— A terminat convorbirea. Mă duc să‑l anunț că sunteți aici.

Ea se ridică și se îndreptă spre ușă.

— Scuzați‑mă… începu Cherry. Karen se opri și se îndreptă spre ea.

— Eu… mă mir pur și simplu că părăsiți acest post, spuse ea cu un aer jenat.

Ochii ei arătau încăperea în care se găsea Alec Moore. Karen rîse cu amabilitate.

— Nu vă neliniștiți, o asigură ea. Alec este patronul ideal. El știe să vă valorifice și să vă insufle dorința de a vă efectua sarcinile cît mai bine. Nu acesta este cazul directorului nostru general, adăugă ea coborînd vocea. Anne nu este prea răsfățată.

— Anne?

Tonul Karenei deveni confidențial.

— Anne Mellor, secretara lui Leon Silver, directorul general.

Cherry auzise vorbindu‑se despre acest om. El succedase tatălui său douăsprezece luni mai devreme, după ce a îndeplinit funcția de director general timp de nouă ani.

— Nu l‑am întîlnit niciodată, declară Cherry.

— Nu este ușor de suportat! Dar presupun că cel care ține hățurile nu trebuie să fie, nu‑i așa? Anne are cea mai bună părere despre el. Totuși, ea este într‑o situație grea pe moment. Tocmai a aflat că este însărcinată și domnul Silver nu este mulțumit. Nu vrea s‑o piardă, înțelegeți? Or, Anne l‑a anunțat că va părăsi postul puțin înainte de a naște. De ani de zile încearcă să aibă un copil și acum are de gînd să profite din plin de treaba aceasta.

Cherry aprobă. Ea se gîndi că Leon Silver era egoist pentru că se supărase pe secretara lui cînd aceasta avea un motiv atît de minunat să plece. Ea tăcu totuși.

— Dar mă îndepărtez de subiectul întrebării dumneavoastră, reluă Karen cu o voce veselă. Vreți să știți de ce plec? Nu este un secret pentru nimeni. Tocmai m‑am logodit. Lucrez în Anglia de peste șase ani și… ghiciți ce mi s‑a întîmplat? Am întîlnit un neozeelandez! El locuiește la o sută de kilometri de casa mea, la Auckland! Lumea este într‑adevăr mică.

Cherry surîse. Nu sesizase că fata era din Noua-Zeelandă. Ea nu avea nici un accent.

— Deci vă întoarceți în țară pentru a vă căsători, conchise ea.

— Și pentru a mă stabili acolo, preciză Karen.

Ea pătrunse în biroul patronului și, două minute mai tîrziu, Cherry îl saluta pe Alec Moore.

— Doamnă Simson! Sînt încîntat să vă revăd! Vă merge bine sper? Cum o mai duce Bob?… Luați loc, vă rog.

— Bob este în plină formă. Vă trimite complimente, răspunse Cherry, așezîndu‑se.

— Mărturisesc că am fost surprins de candidatura dumneavoastră, declară cu sinceritate domnul Moore, cu ochii la ea.

Ușor stînjenită, Cherry îi întoarse privirea.

— De ce? întrebă ea. Am o bună experiență în companie și…

— Nu aceasta este problema. Nici nu mă îndoiesc de capacitățile dumneavoastră.

Fața i se lumină de un surîs seducător.

— Inutil să vă spun, continuă el pe un ton convingător, că Bob Sangley susține candidatura dumneavoastră, chiar dacă ideea de a vă pierde nu‑i surîde deloc.

Aceste cuvinte o consolară pe Cherry.

— Atunci de ce sunteți surprins, domnule? insistă ea.

El ezită înainte de a‑i răspunde.

— Cînd am redactat acest anunț, explică el, am precizat că persoana interesată nu trebuie să aibă nici o obligație. Ea trebuie să fie liberă să călătorească în orice moment.

— Da?

— Nu mi se pare că sînteți corespunzătoare acestui profil, făcu el cu un aer dubitativ. Aveți un soț și…

— Domnule, îl întrerupse ea, sînt văduvă.

Ea vorbise liniștit, fără cea mai mică emoție. Era capabilă acum să admită adevărul cu calm, fără a fi rănită. Era ca și cum durerea i se anesteziase.

Interlocutorul ei tresări ușor. Era vizibil stupefiat. Cherry se miră în sinea ei că el nu era la curent cu situația ei.

— Îmi pare rău, se scuză el… Bob nu m‑a lăsat niciodată să înțeleg lucrul acesta. Credeam…

El deschise dosarul adus de Karen. Cherry se destinse și se cufundă în fotoliu. La douăzeci și patru de ani era puțin probabil ca Cnerry să‑și fi pierdut soțul. Era normal ca Bob să omită să menționeze asta cu ocazia deplasării șefului său. Aveau, desigur, subiecte mult mai importante de dezbătut.

— Greșeala dumneavoastră este firească, declara ea. Dar după cum ați înțeles acum, nu am nici un angajament și nici o obligație.

— Sînteți gata, deci, să călătoriți cu mine, dacă va fi nevoie? insistă Alec Moore.

— Absolut.

Puțin îi păsa unde se afla. Aici sau în altă parte… Nu mai avea nici un entuziasm pentru ceva. Fugar, îsi aminti ce adolescentă dinamică fusese. Cît de mult ar fi exaltat‑o altădată ideea de a cunoaște țări străine.

Închise o clipă ochii. Ce gînd prostesc! Ea nu și‑ar fi putut pune candidatura atunci pentru că nu era liberă.

Se angajase de bună voie față de un soț și era fericită.

Alec Moore nu se grăbea, studia dosarul care se afla în fața lui. Cherry așteptă cuminte. El îi va pune cu siguranță întrebări suplimentare. Ea începu să‑l examineze.

Era un bărbat frumos, în jur de patruzeci de ani, sportiv. Avea un păr des, blond, ochi căprui, o privire deschisă, onestă. Totuși, ea nu trebuia să uite că el poseda mai mult ca sigur o personalitate puternică și multă voință. Aceste calități erau indispensabile pentru a ajunge la postul de director, într‑o companie atît de înfloritoare.

Cherry îl găsise întotdeauna simpatic. Astăzi, după ce îl observase pe îndelete, ea hotărî că îi plăcea. În final ea era într‑adevăr mulțumită să obțină acest post.

Alec Moore începu să‑i descrie sarcinile pe care trebuia să le efectueze dacă va lucra cu el. Fără să pară, o evalua cu privirea.

El văzu că ea este interesată, dar nimic mai mult. Ea părea inteligentă. Și era atît de drăguță! Ce ochi! Imenși, de o culoare de‑a dreptul neobișnuită: violeți ca profunzimile apei, minunați. Era primul lucru pe care îl remarcase la această fată. Apoi, urma surîsul, atît de luminos încît îți încălzea inima.

El nu era sigur că ea va fi secretara ideală. O cunoștea încă prea puțin. Dar era cu siguranță o plăcere să o privești. Îi plăcea să se înconjoare de frumusețe. Ori Cherry era fermecătoare. Totuși, el se îndreptă în fotoliu și se aplecă ușor în față; îi trebuia mai mult decît o persoană decorativă. Nu trebuia să se lase influențat de aceste pupile inteligente care se străduiau – își dădu el seama deodată, să ascundă o profundă tristețe.

Ce‑ar crede Leon despre această femeie? Era un judecător avizat cînd era vorba să discearnă caracterul unui individ. Alec nu avea totuși de ce să‑l invidieze în acest domeniu. El ghicea destul de repede personalitatea interlocutorului său. De obicei.

El tăcu, curios să vadă reacțiile acestei ciudate candidate.

Cherry așteptă un moment să se asigure că el își terminase discursul. Apoi ea începu să pună întrebări. Ea avea zeci. În timp ce directorul îi descria postul ea se hotărîse că voia să‑l obțină. Avu un gînd fugar pentru părinții ei, care o însoțiseră la Londra. Se va întîlni cu ei pentru masa de prînz, într‑un restaurant din apropiere. Ei avuseseră amabilitatea s‑o aducă la Hampstead, să vadă casa în care ar putea să locuiască. Ei doreau s‑o scutească de grija de a găsi o locuință la Londra.

— Doamnă Simson, înainte de a intra mai în amănunt în atribuțiile acestei slujbe, mi‑ar plăcea să știu dacă ea continuă să vă intereseze.

Cherry deschise ochii mari, descumpănită de această întrebare.

— Da! Bineînțeles! Enorm. Dorea acest post, mai mult decît ar fi crezut la început.

Ascultîndu‑l pe Alec Moore descriindu‑i sarcinile pe care le avea de îndeplinit, își dădu seama că era o provocare pe care trebuia să o accepte. Și pentru prima oară după mult timp, ea avea un scop în viață. Va dovedi că e capabilă să‑l realizeze… mai ales ei însăși.

— În acest caz, poate îmi veți spune de ce v‑ați pus candidatura? Ce vă determină să schimbați orașul?

Cherry se îndreptă în scaun. Răspunsul ei va fi hotărîtor. Silver & Silver nu angaja pe nimeni cu ușurință. Directorul vînzărilor primise deja numeroase candidate și va continua probabil să primească.

Cherry îi surîse cu căldură și vorbi pe un ton hotărît.

— Motivele mele sînt simple, încerc să‑mi schimb viața, pe plan profesional. La Bristol îmi cunoșteam atît de bine munca, încît devenise o rutină. Cu dumneavoastră, continuă ea cu o umbră de malițiozitate, nu cred că acest lucru se va întîmpla vreodată! După cîte am auzit, se pare că niciodată nu voi avea timp să mă plictisesc. Și asta e tocmai ce mi‑ar place! afirmă ea cu sinceritate. Vedeți, singurul lucru care mă interesează cu adevărat este cariera mea.

Alee rămase impasibil. Ultima frază a tinerei femei îl deruta. Ea era atît de singură deci? Cu fizicul ei…

— Doamnă Simson, pot să vă întreb de cît timp sînteți văduvă?

— De mai bine de trei ani. Am început serviciul la Silver & Silver la șase luni după moartea soțului meu.

Ea coborî privirea. David îi fusese răpit atît de repede! Asta o durea cel mai mult. Tristețea de a nu fi avut timp să savureze viața împreună cu el.

— Înțeleg, spuse încet Alec Moore.

El începea să înțeleagă. După acest doliu, tînăra femeie hotărîse să se axeze pe cariera ei și numai pe ea. Ei bine, lucrul acesta îi convenea. El avea nevoie de o secretară care să nu se dea în lături de la muncă. În afară de aceasta, ea îi dovedise că știa să fie entuziastă. Ea avea capul pe umeri și era capabilă să‑și ascundă emoțiile.

Va fi perfect. Anumite zile erau într‑adevăr epuizante în aceste birouri. Personalitatea ei ponderată va fi un atu inestimabil.

Întrevederea nu mai dură multă vreme. Domnul Moore o mai întrebă pe Cherry doar dacă a mai folosit un ordinator. Nu, nu încă. Sucursala din Bristol nu era echipată cu ordinator.

— Karen îl utilizează deseori pentru unele texte, o informă el. Avem o echipă de dactilografe la etajul al doilea. Dar rapoartele, devizele, adresele pe plicuri și pachete se imprimă mult mai rapid pe această mașină. Nu vă neliniștiți. Vă vom trimite la o școlarizare intensivă trei zile, probabil, și veți deveni repede expertă!

Se exprima ca și cum ea ar fi fost titulara postului, remarca în sinea ei Cherry. Cînd el îi oferi efectiv postul, ei nu‑i veni să creadă ce noroc avea.

— Primesc candidate de vreo patru zile, Cherry. Ești ultima dintr‑o listă lungă. Astfel sînt în măsură să te anunț că dacă ești de acord, te angajez.

— Oh, da! exclamă ea, încîntată. Vă mulțumesc, domnule. Accept cu bucurie.

— Spune‑mi Alec, zise el ridieîndu‑se. Îi întinse mîna. Amîndoi se îndreptară spre ușă hotărînd să pună pe hîrtie acordul lor.

— Presupun că va trebui să‑ți cauți un apartament, remarcă el.

Învălui cu privirea silueta ei zveltă, grația cu care ea se deplasa.

Această fată era perfectă pentru funcția pe care urma să o exercite.

— De fapt, nu, răspunse ea. Aparent, e ziua mea norocoasă.

Ea îi surîse.

— Un prieten al tatălui meu, dentist și el, preciză ea, pleacă pentru un an în străinătate. El și soția sa posedă o căsuță drăguță, cu grădină, la Hampstead. Ar dori să o închirieze cu tot cu mobilă pe timpul absenței lor. Dar erau cam neliniștiți. Nu se știe niciodată ce fel de locatar se va instala la tine.

— Atunci au fost încîntați să găsească o persoană de încredere, conchise Alec.

— Exact! lansă Cherry cu entuziasm. Și chiria este foarte rezonabilă.

Acest gen de locuință costă de obicei destul de scump la Londra, mai ales în acest cartier. Dar oricum noua sa slujbă implica o creștere substanțială a salariului.

Ea o salută pe Karen Black și îi ură multă fericire în viitor. Apoi luă liftul, cu inima ușoară. Nu se mai simțise atît de satisfăcută de foarte multă vreme.

Absorbită de gîndul schimbărilor pe care le va trăi într‑un viitor apropiat, ieși din clădire.

Era o după amiază caldă de septembrie. Aruncă o privire la ceas și se grăbi să coboare scara ce ducea în stradă. Era nerăbdătoare să le dea părinților vestea cea bună. Vor fi mai mult decît încîntați, cu siguranță.

Cursul gîndurilor îi fu brusc întrerupt de un șoc violent. Se clătină și reuși printr‑o minune să‑și păstreze echilibrul. Amețită, ea își dădu totuși seama că se lovise de un bărbat.

Se aplecă automat să‑și adune poșeta pe care o scăpase din mînă și observă atunci o pereche de pantofi eleganți.

— Nu poți să te uiți pe unde mergi? exclamă o voce furioasă.

Ce tupeu! gîndi ea. Era și greșeala lui; și o durea. Ea se ridică gata să‑i răspundă cum merita, dar el nu‑i lăsă timp. Fără nici un cuvînt de scuză, se îndepărtă în grabă. Ea zări totuși un personaj incredibil de mare.

— Nu‑ți lipsește îndrăzneala! lansă ea.

Ar fi vrut să strige destul de tare ca el să o audă, dar cuvintele îi ieșiră din gură aproape ca un murmur. Era într‑adevăr tulburată. În fine! Spera că el auzise.

Cherry îl văzu intrînd pe ușile de sticlă cenușie ale clădirii. Era un client? Ea ridică din umeri și hotărî să uite incidentul. Acest necunoscut era oricum total vinovat.

Crezu că vede un taxi la marginea trotuarului. Ce noroc, își spuse ea. Dar își dădu repede seama de greșeala ei. Vehiculul lung, negru, era un Rolls Royce, cu un șofer la volan, care aștepta răbdător.

Tînăra femeie se resemnă să‑și întîlnească părinții, mergînd pe jos. Ea se grăbi spre locul de întîlnire, frecîndu‑și brațul. Simțea din plin lovitura pe care i‑o dăduse impozantul necunoscut!