Capitolul I

Iris Marle

1.

Iris Marle se gândea la sora ei, Rosemary.

Timp de aproape un an încercase în mod deliberat să alunge gândul de la Rosemary. Nu voise să îşi aducă aminte.

Era prea dureros – prea groaznic!

Faţa albastră, cianotică, degetele care apucau convulsiv...

Contrastul dintre asta şi vesela şi drăgălaşa Rosemary din ziua precedentă... Mă rog, poate nu chiar vesela. Avusese gripă, era deprimată, dărâmată... Toate astea ieşiseră la iveală la anchetă. Iris însăşi pusese accentul pe asta. Asta justifica, nu-i aşa, sinuciderea lui Rosemary?

O dată ancheta încheiată, Iris încercase în mod deliberat să-şi scoată toată afacerea din minte. La ce bun să-şi amintească? Să uite tot! Să uite toată povestea aia oribilă.

Dar acum, îşi dădu ea seama, trebuia să-şi amintească. Trebuia să se gândească la trecut... Să-şi amintească cu grijă orice incident aparent neimportant...

Acea extraordinară întrevedere cu George de aseară necesita o trecere în revistă.

Fusese atât de neaşteptată, atât de înspăimântătoare! Ia stai – chiar fusese atât de neaşteptată? Nu existaseră indicii anterioare? Închistarea tot mai crescândă a lui George, atitudinea lui distrată, gesturile lui inexplicabile... ei bine, ciudăţenia lui era singurul cuvânt potrivit! Toate ducând la acea clipă din seara trecută când o chemase în birou şi luase scrisorile din sertarul biroului.

Aşa că acum nu avea încotro. Trebuia să se gândească la Rosemary – să-şi aducă aminte.

Rosemary – sora ei...

Cu o senzaţie de şoc, Iris îşi dădu seama brusc că era pentru prima dată în viaţa ei când se gândea la Rosemary. Adică, se gândea la ea în mod obiectiv, ca persoană.

Întotdeauna o acceptase pe Rosemary fără să se gândească la ea. Nu te gândeşti la mama ta, sau la fratele tău sau la soră sau la mătuşă. Ei există pur şi simplu, necontestaţi, în acele relaţii.

Nu te gândeşti la ei ca persoane. Nici măcar nu te întrebi cum sunt.

Cum fusese Rosemary?

Asta ar putea fi acum foarte important. O grămadă de lucruri ar putea depinde de asta. Iris se duse cu gândul în trecut. Ea şi Rosemary în copilărie...

Rosemary fusese mai mare cu şase ani.

Revăzu crâmpeie din trecut... fulgerări rapide... scurte scene. Ea, copilă, mâncând pâine cu lapte, iar Rosemary, importantă cu codiţele ei, "făcând lecţii" la o masă.

La mare, într-o vară – Iris invidiind-o pe Rosemary care era "mare" şi ştia să înoate!

Rosemary plecând la internat, venind acasă în vacanţe. Apoi ea la şcoală, iar Rosemary la Paris, pentru "finisare". Rosemary şcolăriţă; stângace, numai braţe şi picioare. Rosemary "finisată" întorcându-se de la Paris cu o eleganţă nouă, ciudată şi uluitoare, cu glasul catifelat, graţioasă, cu o siluetă unduitoare, cu părul castaniu, cu nuanţe roşii şi aurii şi ochii mari, străjuiţi de gene negre. O făptură tulburător de frumoasă, adultă, într-o altfel de lume!

De atunci înainte se văzuseră foarte puţin, diferenţa de şase ani spunându-şi pe deplin cuvântul.

Iris era încă la şcoală, Rosemary în toiul unei "stagiuni". Chiar şi atunci când Iris venea acasă, distanţa rămânea. Viaţa lui Rosemary era una de stat în pat până târziu dimineaţa, prânzuri fugare cu alte debutante, dans în majoritatea serilor din săptămână. Iris stătea în clasă cu Mademoiselle, mergea la plimbare în parc, lua cina la nouă şi mergea la culcare la zece. Comunicarea dintre surori se limita la schimburi de fraze precum:

"Hei, Iris, cheamă-mi un taxi prin telefon, e vorba de un miel, am să întârzii îngrozitor", sau,

"Nu-mi place rochia asta nouă, Rosemary. Nu te prinde. E prea înzorzonată".

Apoi venise logodna lui Rosemary cu George Barton. Agitaţie, cumpărături, râuri de pachete, rochiile domnişoarelor de onoare.

Nunta. Mergând la altar în urma lui Rosemary, auzind şoapte: "Ce mireasă frumoasă!..."

De ce se măritase Rosemary cu George? Chiar şi la vremea aceea Iris fusese vag surprinsă. Existau atâţia tineri interesanţi care o sunau pe Rosemsry, o scoteau în oraş. De ce să-l aleagă pe George Barton, cu cinsprezece ani mai mare decât ea, amabil, plăcut, dar indiscutabil nesărat?

George era înstărit, dar nu era vorba de bani. Rosemary avea banii ei, ba chiar o grămadă.

Banii unchiului Paul...

Iris îşi cercetă cu grijă mintea pentru a putea face diferenţa între ce ştia acum şi ce ştia atunci. Unchiul Paul, depildă...

Nu îi era cu adevărat unchi, ştiuse întodeauna asta; fără să le fi fost spuse vreodată în mod clar, ea ştia anumite fapte. Paul Bennett fusese iubitul mamei ei. Aceasta îl preferase pe un altul, un bărbat mai sărac. Paul primise înfrângerea într-un spirit romantic. Rămăsese prietenul familiei, adoptând o atitudine de devotament platonic. Devenise unchiul Paul, fusese naşul primei născute, Rosemary. La moartea lui se descoperi că îşi lăsase întreaga avere micuţei lui fine, pe atunci în vârstă de treisprezece ani.

Pe lângă frumuseţea ei, Rosemary fusese şi o moştenitoare bogată. Şi se măritase eu blajinul şi nesăratul George Barton.

De ce? Iris se întrebase atunci şi se întreba şi acum: de ce? Iris nu credea că Rosemary fusese vreodată îndrăgostită de el. Dar păruse foarte fericită cu el şi ţinuse mult la el – da, ţinuse foarte mult la el, asta era clar. Iris avusese ocazia să ştie asta, căci la un an după căsătoria lor, mama lor, fermecătoarea şi delicata Viola Marle, murise iar Iris, o fată de şaptesprezece ani, se dusese să locuiască cu Rosemary Barton şi soţul ei.

O fată de şaptesprezece ani. Iris cugetă asupra imaginii ei. Cum fusese? Ce simţise, ce gândise, ce văzuse?

Ajunse la concluzia că Iris Marle fusese înceată ca dezvoltare, o fată care nu gândise ci luase lucrurile aşa cum erau. Avusese resentimente, de pildă, faţă de faptul că mama ei era absorbită de Rosemary? Pe total credea că nu. Acceptase, fără să ezite, faptul că Rosemary era cea importantă. Rosemary era "ieşită în lume" – fireşte că mama ei era ocupată, atât cât îi permitea sănătatea, cu fiica ei cea mare. Fusese un lucru destul de firesc. Avea să-i vină şi ei rândul într-o bună zi. Viola Marle fusese o mamă oarecum retrasă, preocupată în principal de propria ei sănătate, dându-şi copiii pe mâna doicilor, guvernantelor, şcolilor, dar veşnic fermecătoare cu ei în acele scurte momente când dădea peste ei. Hector Marle murise când Iris avea cinci ani. Cunoaşterea faptului că el bea mai mult decât îi făcea bine i se infiltrase atât de subtil în minte încât nu avea nici cea mai mică idee cum, de fapt, ajunsese să ştie.

Iris Marle cea de şaptsprezece ani acceptase viaţa ca atare, o jelise în mod corespunzător pe mama ei, purtase haine negre şi plecase să locuiască cu sora ei, şi cu soţul acesteia în casa lor din Elvaston Square.

Uneori fusese destul de plictisitor în casa aceea. Iris nu ieşi în societate, oficial, până în anul următor. Între timp lua ore de germană şi franceză de trei ori pe săptămână, şi participa şi la orele de menaj. Erau dăţi când nu prea avea ce face, nici cu cine vorbi. George era amabil, invariabil afectuos şi ca un frate. Atitudinea lui nu se schimbase. La fel era şi acum.

Şi Rosemary? Pe Rosemary o vedea foarte puţin. Rosemary era mai tot timpul plecată. Coafor, cocteiluri, bridge...

Ce ştia ea cu adevărat despre Rosemary, de fapt? Despre gusturile ei, speranţele ei, temerile ei? Înspăimântător cât de puţine poţi să ştii despre o persoană cu care ai trăit în aceeaşi casă! Între surori existase foarte puţină intimitate, sau deloc.

Dar acum trebuia să se gândească. Trebuia să îşi aducă aminte. Putea fi important.

În mod sigur, Rosemary păruse destul de fericită...

Până în ziua aceea — o săptămână înainte să se întâmple asta.

Ea, Iris, nu avea să uite niciodată ziua aceea. Se detaşa cu o limpezime de cristal – fiecare detaliu, fiecare cuvânt. Masa lucioasă de mahon, scaunul împins în spate, scrisul caracteristic, grăbit...

Iris închise ochii şi revăzu scena în minte...

Intrarea ei în camera de zi a lui Rosemary, oprirea ei bruscă.

O speriase enorm ce vedea! Rosemary la masa de scris, cu capul lăsat pe braţele întinse. Rosemary plângând cu suspine adânci. Niciodată n-o mai văzuse pe Rosemary plângând, iar plânsul acesta amar, violent, o înspăimânta.

E drept, Rosemary avusese o gripă severă. Se ridicase din pat doar de câteva zile. Şi toată lumea ştia că gripa te lasă cu o stare de deprimare. Totuşi...

Iris strigase speriată:

— Oh, Rosemary, ce este?

Rosemary se îndreptă de spate, îşi dădu părul negru la o parte de pe faţă desfigurată. Se căzni să îşi recapete controlul. Spuse repede:

—Nimic, nimic – nu te mai holba aşa la mine!

Se ridică şi, trecând pe lângă sora ei, ieşi în fugă din cameră.

Nedumerită, tulburată, Iris înainta spre masă. Ochii ei îşi zăriră propriul nume scris de mâna lui Rosemary. Ii scrisese, deci, Rosemary ei?

Se apropie şi mai mult şi se uită la foaia albastră cu scrisul mare şi lăbărţat, chiar mai lăbărţat ca de obicei datorită grabei şi agitaţiei din spatele mâinii care ţinuse tocul.

 Dragă Iris,

Nu are rost să-mi fac testamentul din cauză că oricum banii mei îţi revin ţie, dar aş vrea ca anumite lucruri ale mele să fie date unor persoane anume.

Lui George, bijuteriile pe care mi le-a oferit, şi caseta mică, emailată, pe care am cumpărat-o împreună când eram logodiţi.

Gloriei King, tabachera mea de platină.

Lui Maisie, calul din porţelan chinezesc pe care l-a admirat întotdeauna...

Scrisoarea se oprea aici, cu o mâzgălitură a tocului, aşa cum îl azvârlise Rosemary când dăduse frâu liber plânsului de necontrolat.

Iris stătea în loc împietrită.

Ce însemna asta? Rosemary nu avea să moară, nu-i aşa? Fusese foarte bolnavă de gripă, dar acum era bine. Şi, oricum, oamenii nu mureau de gripă – deşi uneori mai şi mureau, dar Rosemary nu murise. Acum se făcuse complet bine, era doar slăbită şi dărâmată.

Ochii lui Iris parcurseră din nou cuvintele şi, de data asta, o frază ieşi în evidenţă cu un efect care o făcu să tresară: "...oricum banii mei îţi revin ţie..."

Era prima dată când lua la cunoştinţă clauzele testamentului lui Paul Bennett. Ştiuse de când era copil că Rosemary moştenise banii unchiului Paul, că Rosemary era bogată în timp ce ea era relativ săracă. Dar până în acest moment nu se întrebase niciodată ce avea să se întâmple cu acei bani la moartea lui Rosemary.

Dacă ar fi fost întrebată ar fi răspuns că presupune că aveau să-i revină lui George ca soţ al lui Rosemary, dar ar fi adăugat că părea absurd să creadă că Rosemary ar muri înaintea lui George!

Dar iată că era scris negru pe alb, chiar de mâna lui Rosemary. La moartea lui Rosemary banii îi reveneau ei, Iris. Dar nu era oare ilegal? Soţul sau soţia obţin banii, nu sora. Doar dacă, desigur, Paul Bennett stipulase asta în testamentul lui. Da, asta trebuia să fie. Unchiul Paul spusese că banii urmau să-i revină ei dacă Rosemary murea. Asta făcea ca lucrurile să fie mai puţin nedrepte...

Nedreptate? Cum de-i venise în minte cuvântul ăsta? Considera că era nedrept că Rosemary să moştenească toţi banii unchiului Paul? Presupuse că, în adâncul sufletului ei, trebuie să fi simţit asta. Era nedrept. Erau surori, ea şi Rosemary. Amândouă erau copiii mamei ei. De ce să-i fi lăsat unchiul Paul toţi banii lui Rosemary?

Rosemary avea întotdeauna totul!

Petreceri şi toalete şi tineri îndrăgostiţi de ea şi un soţ care o adora.

Singurul lucru neplăcut care i se întâmplă lui Rosemary fu că făcuse gripă! Ba şi asta nu durase mai mult de o săptămână!

Iris ezită, stând în picioare lângă birou. Foaia aceea... ar fi vrut Rosemary s-o lase acolo s-o vadă servitoarele?

După un minut de ezitare, o luă, o împături în două şi o strecură în unul din sertarele biroului.

Fu găsită acolo după fatala petrecere aniversară, şi fu adusă ca o dovadă în plus, dacă mai era nevoie de o dovadă, că Rosemary fusese într-o stare depresivă după boală, şi că era posibil ca încă de atunci să se fi gândit la sinucidere.

Deprimare după gripă? Acesta fu motivul invocat la anchetă, motivul la a cărui stabilire ajutase mărturia lui Iris. Un motiv nepotrivit, poate, dar singurul disponibil şi, ca atare, acceptat. Fusese o gripă rea în acel an.

Nici Iris, nici George n-ar fi putut sugera vreun alt motiv... atunci.

Acum, gândindu-se în urmă la incidentul din pod, Iris se miră că putuse să fie atât de oarbă.

Toată povestea trebuie să se fi desfăşurat sub ochii ei! Iar ea nu văzuse nimic, nu observase nimic!

Mintea ei sări repede peste tragedia de la petrecerea aniversară. Nu era nevoie să se gândească la asta. Asta trecuse – gata! Să lase la o parte groaza din ziua aceea şi ancheta şi faţa schimonosită a lui George şi ochii însângeraţi. Să treacă.direct la incidentul cu cufărul din pod.

2.

Asta fusese cam la şase luni după moartea lui Rosemary.

Iris continuase să trăiască în casa din Elvaston Square. După înmormântare, avocatul familiei Marle, un bătrân domn afabil, cu o chelie strălucitoare şi ochi neaşteptat de isteţi, avusese o întrevedere cu Iris. Îi explicase cu o claritate admirabilă că, în baza testamentului lui Paul Bennett, Rosemary îi moştenise averea urmând ca după moartea ei aceasta să revină copiilor ei. Dacă Rosemary murea fără să fi avut copii, averea îi revenea de drept lui Iris. Era o avere foarte mare, îi explică avocatul, care avea să-i aparţină în mod absolut la împlinirea vârstei de douăzeci şi unu de ani sau la căsătorie.

Între timp, primul lucru care trebuia stabilit era locul ei de reşedinţă. Domnul George Barton se arătase dornic ca ea să continue să locuiască la el şi sugerase ca sora tatălui ei, doamna Drake, care sărăcise ca urmare a pretenţiilor financiare ale unui fiu (oaia neagră a familiei Marle), să se mute la ei şi s-o însoţească pe Iris în societate. Era Iris de acord cu acest plan?

Iris fuse întru totul de acord, mulţumită că nu trebuia să îşi facă alte planuri. Pe mătuşa Lucilla şi-o amintea ca pe o oaie blândă şi prietenoasă, fără voinţă.

Aşa că problema fusese rezolvată. George Barton fusese înduioşător de încântat că sora soţiei lui rămăsese în casa lui şi o trata cu afecţiune, ca pe o soră mai mică. Doamna Drake, dacă nu o companie stimulatoare, era total aservită dorinţelor lui Iris. Atmosfera din casă era amicală.

Cu aproape şase luni mai târziu Iris făcu descoperirea din pod.

Podul casei din Elvaston Square era folosit ca loc de depozitare a mărunţişurilor şi pieselor de mobilier desperechiate, şi a unui număr de cufere şi geamantane.

Iris urcase într-o zi acolo după o căutare infructuoasă a unui pulover vechi, roşu, la care ţinea foarte mult. George o implorase să nu poarte doliu după Rosemary – Rosemary fusese întotdeauna împotriva acestui lucru, spunea el. Iris ştia că asta era adevărat, aşa că se conformă şi continuă să poarte haine obişnuite, oarecum spre dezaprobarea Lucillei Drake, care era o femeie de modă veche şi îi plăcea să se vadă ceea ce numea ea "decenţă". Ea însăşi mai purta încă crep negru după un soţ decedat cu vreo douăzeci de ani în urmă.

Iris ştia că diverse haine nedorite fuseseră puse la păstrare într-un cufăr din pod. Începu să cotrobăie prin el după puloverul ei, dând astfel peste diverse lucruri uitate, o fustă şi o jachetă gri, un maldăr de şosete, costumul ei de schi şi câteva halate vechi de baie.

Atunci dădu peste un halat vechi de baie ce aparţinuse lui Rosemary şi care într-un fel sau altul scăpase să fie dat împreună cu restul lucrurilor lui Rosemary. Era o chestie bărbătească din mătase în picăţele şi buzunare mari.

Iris îl observă că era în stare perfectă. Îl împături cu grijă şi îl puse înapoi în cufăr. În timp ce făcea asta, mâna ei simţi ceva foşnitor în unul din buzunare. Băgă mâna şi scoase o bucată de hârtie mototolită. Recunoscu scrisul lui Rosemary. Netezi hârtia şi o citi.

Iubitul meu Leopard, nu poţi să faci asta... Nu poţi – nu poţi... Ne iubim! Ne aparţinem unul altuia! Trebuie că ştii asta la fel cum o ştiu şi eu! Nu putem să ne spunem pur şi simplu la revedere şi să ne vedem în continuare cu detaşare de vieţile noastre. Tu şi eu ne aparţinem – pentru totdeauna. Nu sunt o femeie care ţine la convenienţe – nu-mi pasă ce zice lumea. Pentru mine dragostea contează mai mult decât orice altceva. Vom pleca împreună... şi vom fi fericiţi – te voi face fericit. Mi-ai spus cândva că viaţa fără mine era pentru tine praf şi cenuşă – îţi aminteşti, iubitule? Iar acum îmi scrii cu calm că toate astea ar fi mai bine să sfârşească – că aşa este cinstit faţă de mine. Cinstit faţă de mine? Dar eu nu pot trăi fără tine! Îmi pare rău de George, a fost întotdeauna atât de bun cu mine, dar va înţelege. Va voi să-mi redea libertatea. Nu e corect ca doi oameni să trăiască împreună dacă nu se mai iubesc. Dumezeu ne-a făcut unul pentru altul, iubitule – ştiu asta. O să fim minunat de fericiţi, dar trebuie să fim curajoşi. Am să-i spun eu însămi lui George ­vreau să fiu absolut corectă privitor la toată povestea – dar nu până după ziua mea de naştere.

Ştiu că fac ce e bine, Leopard, iubitul meu - şi nu pot trăi fără tine – nu pot, nu pot – NU POT. Ce prostie din partea mea să scriu toate astea! Două rânduri ar fi fost de ajuns. Doar "Te iubesc. N-am să te las niciodată să pleci". Oh, iubitule...

Scrisoarea se oprea brusc.

Iris rămase nemişcată, holbându-se la ea.

Ce puţine cunoşti despre propria-ţi soră!

Aşadar Rosemary avusese un amant – îi scrisese scrisori de dragoste pătimaşe – plănuise să plece cu el?

Ce se întâmplase? Rosemary nu mai trimisese scrisoarea. Ce scrisoare trimisese? Ce se hotărâse în final între Rosemary şi acest bărbat necunoscut?

("Leopard!" Ce fantezii ieşite din comun aveau oamenii când se îndrăgosteau! Atât de prosteşte.Leopard, ce să spun!)

Cine era acest bărbat? O iubea pe Rosemary tot atât cât îl iubea ea? Cu siguranţă trebuie să o fi iubit. Rosemary era incredibil de fermecătoare. Şi totuşi, conform scrisorii lui Rosemary, el sugerase să "termine tot". Asta sugera – ce? Precauţie? Spusese în mod evident că ruptura era spre binele lui Rosemary. Da, dar oare nu spuneau bărbaţii astfel de lucruri ca să-şi salveze obrazul? Oare, în realitate, asta nu însemna că bărbatul ăsta, oricine era, se săturase de toată povestea asta? Poate că pentru el fusese doar o distracţie trecătoare. Poate că nu ţinuse niciodată cu adevărat la Rosemary. Cumva, Iris avea impresia că necunoscutul fusese foarte hotărât s-o rupă cu Rosemary definitiv...

Dar Rosemary gândise altfel. Rosemary nu avea de gând să umble cu jumătăţi de măsură. Şi Rosemary fusese hotărâtă...

Iris se cutremură.

Iar ea, Iris, nu ştiuse nimic despre asta! Nici măcar nu bănuise! Considerase ca pe un lucru de la sine înţeles că Rosemary era fericită şi mulţumită şi că ea şi George erau foarte satisfăcuţi unul de altul. Oarbă! Trebuie că fusese oarbă de nu ştiuse un lucru ca ăsta despre propria ei soră.

Dar cine era bărbatul?

Se duse cu mintea în urmă, gândindu-se, amintindu-şi. Fuseseră mulţi bărbaţi pe acolo, admirând-o pe Rosemary, luând-o în oraş, sunând-o. Nu fusese nici unul în mod special. Dar trebuie să fi fost – restul mănunchiului fusese doar camuflaj pentru acel unu, singurul care conta. Iris se încruntă, sortându-şi cu grijă amintirile.

Două nume ieşeau în relief. Da, trebuia să fie unul sau celălalt. Stephen Farraday? Stephen Farraday trebuia să fie. Ce putuse vedea Rosemary la el? Un tânăr ţeapăn şi pompos – nici măcar chiar atât de tânăr. Bineînţeles că lumea spunea că era sclipitor. Un politician în urcare căruia i se profeţea în viitorul apropiat un post de subsecretar de stat. Un posibil viitor prim-ministru! Asta îi dăduse strălucire în ochii lui Rosemary? De bună seamă, ea n-ar fi putut să ţină cu atâta disperare la bărbatul în sine – o făptură atât de închistată şi rece, nu-i aşa? Dar se spunea că însăşi soţia lui era îndrăgostită pătimaş de el, şi trecuse peste dorinţele puternice ale familiei, măritându-se cu el – un simplu nimeni cu ambiţii politice! Dacă o femeie simţea asta pentru el, era posibil ca şi altă femeie să fi simţit. Da, trebuia să fie Stephen Farraday.

Pentru că, dacă nu era Stephen Farraday, trebuia să fie Anthony Browne.

Iar Iris nu voia să fie Anthony Browne.

Adevărat, el fusese sclavul lui Rosemary, veşnic la ordinele ei, cu faţa lui brunetă şi frumoasă exprimând un fel de disperare hazlie. Dar oare devoţiunea aceea nu fusese prea liber declarată, ca să fie şi profundă?

Ciudat felul în care dispăruse după moartea lui Rosemary! Nici unul din ei nu-l mai văzuse de atunci.

Totuşi, nu chiar atât de ciudat – era un om care călătorea mult. Vorbise despre Argentina şi Canada şi Uganda şi Statele Unite. Ea avea o idee că el era de fapt din America sau Canada, deşi nu prea avea accent. Nu, nu era ciudat că nu-l mai văzuseră de atunci.

Cu Rosemary fusese el prieten. Nu exista nici un motiv ca să continue să vină la ei. Fusese prietenul lui Rosemary. Dar nu amantul lui Rosemary! Nu voia ca el să fi fost amantul lui Rosemary. Asta ar fi durut-o – ar fi durut-o teribil...

Se uită la scrisoarea din mâna ei. O mototoli. Avea s-o arunce, s-o ardă...

Instinctul o opri.

S-ar putea ca într-o zi să fie important să arăt scrisoarea asta...

O netezi, o luă jos cu ea şi o încuie în caseta ei cu bijuterii.

Ar putea fi important, într-o zi, să arate de ce îşi luase Rosemary viaţa.