Cap. 1 - Alchimia spirituală

Se întâmplă câteodată să vină la mine cineva pentru a mi se plânge că nu reuşeşte să scape de un viciu care îl chinuie. Săracul de el, a încercat de sute de ori dar nici o dată nu a reuşit. Atunci îi spun: „Ei bine, dar asta e minunat, este de-a dreptul formidabil! Asta dovedeşte pur şi simplu cât sunteţi de puternic!” Mă priveşte uluit şi se întreabă dacă nu cumva îmi bat joc de el. Atunci îi spun: Nu, deloc, nu râd de dumneata, dar pur şi simplu dumneata nu-ţi dai seama de propria forţă. - Dar care forţă? Eu nu reuşesc niciodată, sunt mereu victimă şi asta este o dovadă că sunt slab. - Ba nu, nu gândeşti corect. Să analizăm cum s-au petrecut lucrurile şi ai să înţelegi că nu glumesc deloc. Cine a format viciul acesta?... Dumneata. La început el n-a fost mai mare ca un bulgăre de zăpadă pe care-l puteai ţine în palmă. Dar jucându-te mereu cu el, adăugându-i puţină zăpadă, distrându-te să-l rostogoleşti, să-l împingi, a tot crescut până a ajuns cât un munte care acum nu te mai lasă să treci mai departe. La început şi viciul de care te plângi nu a fost decât un mic gând, dar l-ai întreţinut, l-ai alimentat, l-ai „rostogolit” şi acum te simţi strivit de el. Ei bine, eu mă minunez de forţa dumitale, dumneata ţi-ai construit acest viciu, eşti tatăl lui, este fiul dumitale şi este atât de zdravăn că nu mai reuşeşti să-l pui la pământ. De ce nu te bucuri? - Păi, cum să mă bucur? - Ai citit cartea lui Gogol, „Taras Bulba”? - Nu. - Ei bine, ţi-o povestesc eu. Bineînţeles, povestea este mult mai lungă.

Taras Bulba era un cazac bătrân care îşi trimisese cei doi fii să studieze la seminarul din Kiev, unde au rămas trei ani. La reîntoarcere, erau doi flăcăi voinici. Fericit că-i revede, îşi  manifestă dragostea părintească, în glumă, (cazacii se pare că au un fel al lor, foarte special, de a-şi manifesta dragostea!) le-a dat un brânci. Dar băieţii n-au luat-o ca pe o glumă, au ripostat şi l-au pus pe tatăl lor la pământ. Când s-a ridicat, puţin cam şifonat, Taras Bulba nu a fost câtuşi de puţin supărat, din contră, a fost mândru că a fost în stare să facă doi fii atât de zdraveni.  

„Şi atunci, de ce nu eşti şi dumneata la fel de mândru ca şi Taras Bulba când vezi că fiul dumitale te-a pus la pământ? Dumneata eşti tatăl, dumneata l-ai hrănit, l-ai întărit prin gândurile dumitale, prin dorinţele dumitale: deci eşti foarte puternic. Dar, dacă vrei, iată cum îl poţi învinge. Cum procedează un tată care vrea să-şi cuminţească fiul care face nebunii. Nu-i mai dă bani, şi fiul, lipsit de mijloace este nevoit să reflecteze şi să-şi schimbe comportamentul. Atunci, dumneata de ce să îţi mai întreţii fiul? Ca să-ţi ţină piept? Haide, strânge-i puţin şurubul! Din moment ce dumneata l-ai adus la viaţă, ştii că ai putere asupra lui. Altfel toată viaţa te vei lupta cu el sau vei suferi, fără ca să găseşti niciodată mijlocul potrivit de a ieşi din dificultate”.

Din păcate, sunt prea puţini aceia care ajung să privească lucrurile astfel. Se luptă cu disperare cu anumite tendinţe negative care se manifestă în ei fără să-şi dea seama că pentru a ajunge acolo, au fost foarte puternici. Cu cât duşmanul din voi este mai puternic, cu atât aceasta dovedeşte că forţa voastră este mai mare. Da, acesta este modul în care trebuie să gândiţi.

Observaţi numai cât sunteţi de crispaţi când luptaţi cu voi înşivă şi câte greutăţi întâmpinaţi; se dă o bătălie grozavă în voi şi această bătălie vă umple de contradicţii. De obicei consideraţi că tot ceea ce este inferior în voi vă este duşman şi vreţi să-l ucideţi; dar acest duşman este foarte puternic, căci îl căliţi de sute de ani în lupta pe care o purtaţi contra lui şi cu fiecare zi el devine tot mai ameninţător. Este adevărat că avem duşmani care trăiesc în noi, dar dacă ei ne sunt duşmani, este vina noastră care nu suntem alchimişti destul de pricepuţi pentru a transforma totul.

Ce spune Apostolul Pavel? „Mi s-a înfipt o ţeapă în carne. De trei ori l-am rugat pe Mântuitor să mi-o îndepărteze şi El mi-a spus: „Iertarea mea să-ţi fie de ajuns, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune”. Cel care simte o slăbiciune în trupul, inima sau mintea sa, se crede sărăcit, dar se înşeală, căci această slăbiciune din el poate fi izvor de bogăţii. Dacă toate dorinţele i-ar fi satisfăcute, ar rămâne pe loc. Pentru ca să progreseze, el trebuie să se simtă îmboldit, înţepat, şi tocmai această imperfecţiune, această ţeapă înfiptă în carnea lui este cea care îl obligă să lucreze în adâncime, să se apropie de Ceruri, de Domnul. Cerul lasă să avem anumite slăbiciuni tocmai ca ele să ne împingă spre munca spirituală, căci ceea ce este în aparenţă o slăbiciune, este în realitate o forţă.

Trebuie să punem la muncă slăbiciunile noastre, pentru ca ele să ne fie utile. Vă miraţi şi spuneţi: „Dar bine, slăbiciunile trebuie să le dăm la fund, să le anihilăm!”. Încercaţi şi veţi vedea dacă vă va fi uşor: voi veţi fi cei învinşi. Problema se pune la fel cu orice defect sau viciu, indiferent dacă este vorba de lăcomie, senzualitate, violenţă, pofte nemăsurate sau vanitate, trebuie să ştiţi cum să le mobilizaţi pentru ca ele să lucreze alături de voi în direcţia pe care aţi ales-o. Dacă vreţi să lucraţi singuri, nu veţi reuşi. Dacă vă veţi goni toţi duşmanii, tot ceea ce vă rezistă, cine va mai lucra pentru voi, cine o să vă mai servească?

Există animale sălbatice pe care, cu răbdare, oamenii le-au domesticit şi pe care acum le ţin lângă casă. Calul era sălbatic, câinele era asemenea lupului şi dacă omul a fost în stare să le domesticească, aceasta s-a datorat faptului că a ştiut să cultive în el anumite calităţi. Cu siguranţă că ar putea îmblânzi şi fiare sălbatice, dar pentru aceasta omul ar trebui să-şi dezvolte alte calităţi.

Aşa că fiţi fericiţi: sunteţi cu toţii foarte bogaţi din moment ce aveţi cu toţii slăbiciuni! Dar este absolut necesar să ştiţi să le utilizaţi şi să le puneţi la lucru. Eu v-am dat exemplul cu animalele, dar există şi alte forţe ale naturii ca fulgerul, electricitatea, focul, torentele... Acum că ştie cum să le stăpânească şi să se folosească de ele, omul se îmbogăţeşte. Şi cu toate acestea, la început ele i-au fost toate forţe ostile. Oamenilor li se pare foarte normal să se folosească de forţele naturii, dar dacă le spui să utilizeze vântul, furtunile, cascadele, fulgerele din interiorul lor, se miră. Şi, cu toate acestea, nimic nu este mai normal şi atunci când veţi cunoaşte regulile alchimiei spirituale, veţi şti cum să transformaţi şi să utilizaţi chiar şi otrăvurile care sunt în voi. Da, pentru că ura, furia, gelozia şi altele... sunt otrăvuri; dar în Învăţământul Fraternităţii Universale veţi afla cum să le folosiţi şi vi se va spune chiar cum să vă serviţi de toate forţele negative din voi, din care aveţi din plin. Deci, bucuraţi-vă căci aveţi în faţă o perspectivă bună.

De acum înainte, în mintea voastră, totul trebuie să se schimbe. Bineînţeles că nu trebuie să vă aruncaţi imediat asupra răului şi să începeţi să mâncaţi din el cu polonicul. În fiecare făptură, chiar şi în cea mai bună, sunt întotdeauna ascunse tendinţe infernale care vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. Nu se pune problema de a le scoate pe toate deodată, sub pretextul de a le utiliza.

Trebuie să faceţi mai întâi o puncţie, să preluaţi doar câţiva atomi, câţiva electroni pe care să îi digeraţi bine. Nu este cazul să vă băgaţi în gâlceavă cu Infernul căci el este cel care va ieşi învingător. Trebuie să ştiţi cum să procedaţi. Trebuie să continuaţi să lucraţi cu forţele superioare prin rugăciuni, armonie, dragoste şi, din când în când, atunci când din adâncul vostru iese ceva care scoate ghearele, dinţii, unghiile pentru a vă provoca la vreo nesăbuinţă, atunci capturaţi-l, luaţi-l în studiu în laboratorul vostru şi faceţi-l să-şi secrete otrăvurile pentru ca voi să le puteţi utiliza: veţi observa atunci că răul aduce tocmai acel element de care aveţi nevoie pentru a obţine deplinătatea. Dar, vă repet, fiţi foarte atenţi şi după cele ce v-am spus nu fiţi nesocotiţi şi nu vă coborâţi să vă măsuraţi cu răul. Nu spuneţi: „Aha! Am înţeles acum, las că-i arăt eu lui!” căci s-ar putea să nu mai urcaţi. Unora li s-a întâmplat. S-au crezut foarte puternici, în timp ce de fapt nu erau suficient de ancoraţi în bine, în lumină, şi acum, bieţii de ei, în ce hal sunt! Toate forţele negative sunt călare pe ei, pe cale de a-i distruge!

Se spune în Talmud, că la sfârşitul timpurilor, cei Drepţi, adică Iniţiaţii, se vor ospăta din carnea Leviatanului, acest monstru care trăieşte pe fundul oceanelor. Da, va fi sfârtecat, sărat... şi păstrat, probabil în congelatoare. Apoi, la momentul potrivit, toţi cei Drepţi se vor ospăta cu bucăţi din carnea lui. Ce perspectivă îmbucurătoare! 

Dacă ar trebui să înţelegem aceasta literal, cred că o mulţime de creştini, de esteţi, ar fi pe drept cuvânt dezgustaţi. Dar trebuie să interpretăm şi iată interpretarea. Leviatanul este o entitate colectivă care reprezintă locuitorii planului astral (simbolizat prin ocean) şi dacă acest monstru va constitui într-o zi ospăţul celor Drepţi, aceasta însemnează că cel ce ştie să-şi stăpânească şi să-şi utilizeze poftele şi pasiunile din planul astral, poate găsi în ele un izvor de bogăţii şi de binecuvântări.

Cap. 2 - Arborele uman

Avem unele organe ale căror funcţii nu vi se par nici spirituale, nici estetice, nici prea curate şi care totuşi sunt deosebit de necesare, căci fiecare celulă, fiecare organ al nostru este legat de alte celule şi de alte organe în acelaşi fel în care rădăcinile unui copac sunt în legătură cu ramurile, frunzele, florile şi fructele. Şi dacă omul taie aceste rădăcini, adică suprimă organele care sunt fundamentul existenţei sale, decurg de aici consecinţe teribile. Este drept că aceste organe pot provoca câteodată  evenimente dramatice, dar noi trebuie să le lăsăm să trăiască încercând să extragem din ele forţe pe care apoi să le transformăm.

Ni se întâmplă să ne mirăm citind biografiile unor oameni celebri - bărbaţi sau femei - şi constatând că mulţi dintre ei aveau comportamente anormale, tendinţe monstruoase sau chiar criminale. Necunoscând structura omului, nu putem înţelege cum de era posibil aşa ceva. În realitate este foarte simplu: din cauza tendinţelor lor inferioare cu care trebuiau în mod continuu să lupte pentru a le domina, aceşti oameni reuşeau, conştient sau inconştient, să realizeze grefe în profunzimile fiinţei lor. Cu cât pasiunile lor (rădăcinile lor) erau mai puternice şi mai înfocate, cu atât dădeau fructe mai gustoase, opere remarcabile. În timp ce mulţi alţii, care nu aveau nici unul din acele defecte, au rămas sterili, n-au dat nimic omenirii şi au trăit o viaţă cu totul neînsemnată şi mediocră.

Prin aceasta nu vreau să le găsesc o scuză sau să spun că trebuie să ne cultivăm tendinţele negative, nu, dar trebuie să înţelegem această sublimă filosofie care ne învaţă cum să utilizăm forţele răului pentru a produce creaţii măreţe.

Cu cât trunchiul şi ramurile se ridică mai mult spre cer, cu atât rădăcinile se înfundă mai adânc în pământ. Cel care nu înţelege aceasta se sperie văzând cât se întinde răul. Nu trebuie să ne fie frică: totul în natură este construit după legi foarte înţelepte. Dacă nu avem rădăcini adânc înfipte, nu vom putea fi capabili să extragem din sol elementele hrănitoare de care avem nevoie şi nici să rezistăm la intemperiile vieţii. Să analizăm acum mai profund această analogie între om şi arbore. Rădăcinile corespund stomacului şi sexului. Da, omul este înrădăcinat în pământ datorită stomacului care îi permite să se hrănească şi sexului care îi permite să se înmulţească. Trunchiul sunt plămânii şi inima, adică sistemul respirator şi cel circulator cu curenţii arteriali şi venoşi. În trunchi curentul descendent transportă seva preparată care hrăneşte copacul, în timp ce curentul ascendent transportă seva brută în frunze unde este transformată. La fel se petrec lucrurile şi în noi cu circulaţia sanguină; sistemul arterial poartă sângele curat, iar sistemul venos pe cel viciat. Cele două curente lucrează împreună pentru conservarea arborelui uman.

Frunzele, florile şi fructele corespund capului. Toate gândurile sunt fructele omului, căci el fructifică prin cap. Dar trunchiul (cu ramurile) la fel ca şi frunzele, florile şi fructele sunt legate între ele.

Să vedem acum ce analogii putem stabili între copac şi diferitele noastre corpuri. Rădăcinile corespund corpului fizic, trunchiul corpului astral, şi ramurile corpului mental. Aceste trei corpuri: fizic, astral şi mental formează natura noastră inferioară - personalitatea. Aceste trei corpuri sunt cele care ne permit să acţionăm, să simţim şi să gândim, dar în regiunile inferioare. Apoi, vedem că corpul cauzal corespunde frunzelor, corpul buddhic florilor şi corpul atmic fructelor. Ele formează trinitatea superioară - individualitatea; şi datorită lor omul poate gândi, simţi şi acţiona în regiunile superioare.

De exemplu, stomacul este o uzină în care se transformă materia brută; acolo se găsesc rădăcinile fiinţei noastre fizice. Materia primă pe care am dat-o stomacului este apoi succesiv prelucrată în plămâni, în inimă, în creier; ea devine gânduri, sentimente, iar acestea, la rândul lor, coboară în organism pentru a hrăni celulele cu energia lor subtilă.

NATURA SUPERIOARĂ

Corp atmic (Acţiuni superioare)…………...Fructe

Corp buddhic (Sentimente superioare)......Flori

Corp cauzal (Gânduri superioare)…….......Frunze

Corp mental (Gânduri)………………….......Ramuri

NATURA INFERIOARĂ

Corp astral (Sentimente)..........................Trunchi

Corp fizic (Acţiuni)...................................Rădăcini

Acesta este modul în care se fac schimburile permanente între fiinţa noastră fizică şi fiinţa noastră psihică dar şi între Eul inferior şi Sinele superior. Fără aceste schimburi, în lipsa acestei circulaţii de energii, am muri.

În mod simbolic, omul reprezintă deci un arbore cu rădăcini, trunchi, ramuri, frunze, flori şi fructe. Dar, dacă este evident că toate fiinţele posedă rădăcini, trunchi şi ramuri, majoritatea sunt copaci fără fructe, fără flori şi chiar fără frunze. Bineînţeles că fiecare fiinţă poate face ca în ea să înflorească flori; numai că, pentru aceasta ea trebuie să creeze, să deţină foarte multe cunoştinţe şi să sacrifice timp pentru ca aceste flori să ajungă să se deschidă, să exhale parfumuri şi să formeze fructe.

Fructele sunt operele diferitelor virtuţi. În frunze, flori şi fructe putem vedea dragostea, înţelepciunea şi adevărul. Frunzele reprezintă înţelepciunea, florile dragostea şi fructele adevărul. Cel a cărui conştiinţă a coborât prea adânc în materie nu mai cunoaşte nici lumină, nici căldură, nici viaţă. El se află în partea grosieră a arborelui, în cele trei corpuri: fizic, astral, mental. Dar mişcarea, căldura, lumina se manifestă numai în frunze, în flori şi în fructe. Cel ce caută înţelepciunea, dragostea, adevărul, trăieşte în frunze, în flori şi în fructe: în cele trei corpuri superioare.

Corp atmic (Adevăr).................Fructe - (Viaţa)

Corp buddhic (Dragoste)….......Flori - (Căldura)

Corp cauzal (Înţelepciune).......Frunze - (Lumina)

Corp mintal………………….......Ramuri

Corp astral………………………..Trunchi

Corp fizic………………………….Rădăcini

Rădăcinile sunt deci cele care pregătesc hrana pentru fructele care se coc în vârful fiinţei, ele sunt legate de fructe; ele sunt punctul de plecare, iar fructele sunt punctul de sosire. Când fructele s-au pârguit, lucrul rădăcinilor încetează. Fructele, cu sâmburele sau seminţele lor constituie viitoarele rădăcini ale unui nou arbore; în ele începe să încolţească tulpina. Faptul că unele plante au fructele direct în rădăcini (tuberculi) indică tocmai existenţa legăturii dintre rădăcini şi fructe. Plantele cu tuberculi sunt cele care n-au ştiut să se dezvolte în lumea spirituală; ele au rămas sub pământ... Vedeţi că există de asemenea câte o legătură între trunchi şi flori, între ramuri şi frunze. Acelaşi lucru se întâmplă şi la om unde corpul fizic este legat de spirit, inima de suflet şi intelectul inferior de corpul cauzal sau de inteligenţa superioară. De aceea există schimburi şi o strânsă legătură între brute şi Mari maeştri, între oameni obişnuiţi şi sfinţi, între oameni cu talent şi genii.

Spirit               Fructe             Mari maeştrii, Iniţiaţi

Suflet              Flori                                        Sfinţi

Inteligenţă      Frunze                                    Genii

Intelect                       Ramuri şi muguri      Oameni cu talent

Inimă              Trunchi                                  Oameni obişnuiţi

Corp fizic                    Rădăcini                                 Brute

Şi acum, ia să privim: frunzele sunt cele care transformă seva brută în sevă preparată; tot aşa alchimiştii transformau, cu ajutorul pietrei filozofale, toate metalele în aur. Da, dar un alchimist trebuie să fie superior unui bun chimist. Chimistul nu este obligat să introducă în experienţele sale alte elemente decât cele materiale, în timp ce alchimistul este! Iată de ce unii alchimişti, cu toate că pregăteau totul cu migală, cunoscând la perfecţie formula pietrei filozofale, nu reuşeau să obţină rezultate. Ei nu erau nici buni, nici adevăraţi alchimişti. Un alchimist adevărat ştie că, în afara elementelor chimice pe care le-a preparat respectând formula exactă, trebuie ca din el să mai emane o forţă care să declanşeze procesul specific. Din punct de vedere intelectual, multe persoane sunt în posesia unor secrete, dar ele nu pot obţine rezultate căci nu posedă puterea şi virtuţile necesare. Fabricarea pietrei filozofale nu este atât un proces fizic cât este un proces psihic şi spiritual. Cel care doreşte să obţină piatra filozofală trebuie să aprofundeze virtuţile şi să le realizeze în el însuşi; doar în aceste condiţii materia îl va asculta.

Cap. 3 - Caracter şi temperament

Despre orice fiinţă vie, animal, insectă sau om se spune în general că îşi are caracterul propriu, sau pentru a utiliza un termen mai larg, caracteristici proprii. În limbajul curent, termenii de „temperament” sau „caracter” se utilizează nediferenţiat şi cu toate acestea în realitate ele desemnează lucruri diferite.

Temperamentul este prin esenţă legat de latura vitală; el este sinteza tuturor instinctelor, tendinţelor şi impulsurilor pe care omul are dificultăţi în a le corecta sau a le suprima, întrucât ele îşi au rădăcinile în natura sa biologică şi fiziologică. Deci, temperamentul este mai curând înrudit cu latura animalică a omului.

În ceea ce priveşte caracterul, fără a ne disocia de temperament, el reprezintă latura inteligentă, conştientă, voluntară. Caracterul este rezultatul muncii conştiente a omului, prin care el a reuşit să modifice - să adauge sau să reducă - ceva în temperamentul său, cu ajutorul inteligenţei, a sensibilităţii sau a voinţei sale. Caracterul este comportamentul unei fiinţe conştiente care ştie exact ceea ce face şi încotro se îndreaptă, în timp ce temperamentul reprezintă numai impulsiunile de origine biologică, tendinţele inconştiente. Caracterul poate fi considerat o sinteză a tuturor particularităţilor temperamentului dominate şi stăpânite.

Fiecare om vine pe lume cu un anumit temperament, bine definit, care este aproape imposibil de modificat. Dar, cum caracterul este format din tendinţele conştiente ale omului, care gândeşte, cântăreşte, care doreşte să se remarce în bine sau în rău, el îşi poate crea un comportament, un mod de manifestare care adeseori vine în contradicţie cu temperamentul său. Acesta este caracterul. Privit astfel, caracterul este temperamentul nuanţat, colorat, orientat şi dirijat către un scop, către un ideal. El este asemenea unei obişnuinţe create în mod conştient şi care ajunge, în final, o a doua natură. La naştere caracterul nu există încă, el se formează cu timpul. La copii, acest lucru este evident: ei au temperament, dar nu au încă caracter.

Hipocrate a delimitat patru tipuri de temperamente: sanguin, bilios (sau coleric), nervos şi limfatic. Dar mai există şi alte clasificări. În astrologia tradiţională, întâlnim şapte: solar, lunar, mercurian, venusian, marţian, jupiterian şi saturnian. Se mai pot face trei distincţii funcţie de: predominanţa laturii biologice - omul instinctiv - predominanţa laturii afective - omul sentimental - şi predominanţa laturii sentimentale - omul intelectual.

Temperamentul defineşte deci ceea ce omul este, dar mediul, familia, societatea, instruirea, şi aşa mai departe, exercită o influenţă asupra lui, transformându-l şi formându-i caracterul. Întrucât individul îşi formează caracterul sub influenţa mediului şi a condiţiilor în care trăieşte, se explică de ce el se poate îmbunătăţi sau înrăutăţi. Voinţa personală şi conştientă intervine cu o pondere importantă în formarea caracterului şi ea reprezintă ceea ce omul a hotărât sau a acceptat să fie, dar şi influenţa celorlalţi este foarte importantă.

Nu este nevoie să vă explic din nou că, faptul că ne naştem cu un anumit temperament, nu este lipsit de o bună motivaţie. Ştiţi că aceasta este consecinţa vieţilor anterioare, a încarnărilor precedente: în trecut, prin gândurile sale, prin dorinţele sale, prin faptele sale, omul s-a legat de anumite forţe care, în prezent, determină subconştientul său, adică temperamentul; şi aici el nu prea poate interveni. Este ca şi în sistemul osos: nici aici el nu poate să modifice nimic: nici să-şi mărească craniul, nici să-şi lungească nasul, nici să-şi îndrepte bărbia. În mod similar, cu toate că în natură totul se transformă sau se poate modifica prin atotputernicia gândului şi a voinţei, asupra elementelor inconştiente constituind temperamentul, modificările posibile sunt atât de lente şi de imperceptibile încât, la scara unei singure încarnări, se poate considera că ele sunt inexistente. În schimb, caracterul poate fi modificat, ameliorat, format şi tocmai acestea sunt sarcina şi munca discipolului unei Învăţături Spirituale.

Să luăm exemplul unui om dinamic, furtunos, chiar violent: este atât de brusc şi de categoric încât nu poate pronunţa o frază fără a-i răni pe ceilalţi sau fără a le prejudicia interesele. Temperamentul său impulsiv îl împinge mereu la erupţii şi explozii. Dar, într-o bună zi, omul acesta realizează că felul lui de a fi îi aduce prejudicii şi cu voinţă, ajunge după puţină vreme să-şi îmbunătăţească caracterul, să-şi toarne, cum se spune, puţină apă în vin. În realitate, el a rămas capabil de a riposta prin injurii sau lovituri - şi aceasta până la sfârşitul existenţei sale - dar, datorită voinţei, a ajuns să se poată stăpâni, să găsească gestul, cuvântul, privirea care să nu provoace stricăciuni. Acesta este caracterul.

Caracterul este deci o formă de comportament (faţă de ceilalţi şi faţă de sine) format în jurul temperamentului. Este o atitudine, un mod de a acţiona care rezultă din unirea, din îmbinarea diferitelor elemente, calităţi sau defecte determinate. Munca discipolului trebuie deci să se bazeze pe această cunoaştere a temperamentului şi a caracterului pentru ca, chiar şi atunci când temperamentul nu îl predispune, să reuşească totuşi să-şi formeze un caracter care să se manifeste prin bunătate, grandoare şi generozitate. Bineînţeles că nu este un lucru uşor, căci altfel toată lumea şi-ar fi format deja un caracter divin, dar trebuie lucrat în acest sens.

Să revenim la exemplul cu arborele. Unde se află temperamentul său? În rădăcini. Rădăcinile sunt cele care determină întreaga structură, calităţile şi forţa arborelui. În ceea ce priveşte caracterul... este de la sine înţeles că un copac nu poate avea caracter şi totuşi fructele şi florile sale au anumite calităţi, proprietăţi particulare (sunt astringente, laxative, calmante, excitante, hrănitoare etc.) despre care se poate spune că ele constituie caracterul său.

Ei bine, arborele nu şi-ar putea produce manifestările caracteristice, fructele şi florile, dacă nu ar avea rădăcini. În mod similar, nici omul n-ar putea avea un caracter dacă n-ar avea mai întâi temperament. Temperamentul constituie rezervorul din care el îşi extrage elementele necesare caracterului. Este ca şi într-o uzină sau ca într-un laborator: un anumit laborator produce un anumit produs; o anumită uzină este specializată în anumite produse de fabricaţie. Produsele sunt bine determinate. La animale nu se poate vorbi despre caracter.

La pisici, câini sau şoareci, caracterul este maniera lor proprie de a muşca, de a zgâria, de a lătra, de a mânca, de a alerga. Deci, foarte puţin. Animalele au doar temperament, căci aşa cum v-am spus, caracterul este o particularitate pe care omul şi-o formează în mod conştient; în timp ce animalele nu pot face nimic pentru a se transforma, ele sunt ceea ce le-a făcut natura. Deci, diferenţa dintre animale şi oameni este aceea că animalele sunt limitate prin temperamentul lor, ele sunt condamnate a nu ieşi din limitele impuse de natură, rămân fidele instinctelor lor. Când se sfâşie între ele, animalele sunt nevinovate, ele nu încalcă legile naturii, căci acţionează conform legilor naturii. În timp ce omul dispune de multe posibilităţi şi condiţii favorabile pentru a se transforma în bine sau în rău, sau chiar pentru a încălca legile naturii şi pentru a fi neascultător.

Am ajuns acum la o problemă practică şi anume: cum să ne transformăm. Evident, este un lucru dificil, căci materia fiinţei noastre fizice şi psihice este rezistentă şi nu se lasă chiar atât de uşor modelată. Cu toate acestea este posibil, şi vom vedea cum anume.

Întâlnim materia sub patru forme: solidă, lichidă, gazoasă şi plasmă, corespunzătoare celor patru elemente: pământ, apă, aer, foc. Fiecare dintre aceste elemente se caracterizează printr-o subtilitate şi o mobilitate superioare precedentelor. Putem spune că regăsim aceste elemente chiar şi în om: corpul fizic corespunde pământului; corpul astral (inima) corespunde apei; mentalul (intelectul) corespunde aerului şi corpul cauzal (spiritul) corespunde focului. În ce raporturi se află aceste elemente? Pentru a le înţelege vom citi o pagină din marea carte a naturii vii.

Cineva se întorcea într-o zi dintr-o plimbare pe malul mării. L-am întrebat: „Ei, şi ce-ai văzut acolo? - Oh, nimic deosebit! - Cum, chiar n-ai văzut nimic? - Nu, nu era nimic special de văzut: marea era liniştită, soarele strălucea, atâta tot. - Da, dar era acolo ceva esenţial, ceva pe care dacă l-ai fi observat şi l-ai fi înţeles, ar fi putut să-ţi schimbe întreaga viaţă, întreaga fiinţă”.

Bineînţeles că s-a uitat la mine cu mirare. L-am întrebat: „Stâncile, le-ai văzut? - Da. - Şi ai observat ce forme prelucrate au? - Da. - Ei bine, cine a făcut asta? - Apa, bineînţeles, aruncându-se asupra lor. - Şi ce a determinat apa să facă aceasta? - Aerul. - Şi cine a pus în mişcare aerul? - Probabil că soarele. - Ah, slavă Domnului!” Dar, mă privea tot fără să înţeleagă şi atunci i-am explicat.

Soarele pune în mişcare aerul, aerul acţionează asupra apei, şi apa asupra pământului. Să traducem: spiritul lucrează asupra intelectului, intelectul lucrează asupra inimii şi inima lucrează asupra corpului fizic. De aceea este necesar să învăţaţi să lucraţi cu spiritul vostru, căci el vă iluminează intelectul, acesta la rândul lui vă va lumina inima iar inima vă va purifica corpul fizic. Deci, puteţi să vă transformaţi dacă înţelegeţi interacţiunea celor patru elemente: caracterul se va transforma mai întâi şi poate că într-o bună zi, chiar şi temperamentul va putea fi puţin modificat. Există şi posibilitatea de a ne transforma total, dar cu condiţia de a începe cu începutul: cu spiritul. Introduceţi în spiritul vostru o fiinţă sublimă, un ideal înalt, şi concentraţi-vă zilnic asupra lui: el va introduce în voi vibraţii noi care se vor propaga încetul cu încetul până în adâncul fiinţei voastre. Bineînţeles că este o muncă de lungă durată ale cărei rezultate nu le veţi remarca imediat, dar aceasta nu trebuie să vă oprească din drum. Uitaţi-vă câtă vreme i-a trebuit mării ca să fasoneze stâncile! Aşa încât, aveţi încredere şi curaj, căci într-o zi veţi sfârşi şi voi prin a vă fasona „ stânca voastră „ adică corpul fizic.