CAPITOLUL I

— Anna, trezește-te!

Vru să răspundă, dar nu reuși să scoată nici un sunet.

— Deschide ochii, dragostea mea! Privește-mă…

Vocea era gravă, autoritară. În același timp, din ea răzbătea o notă de rugăminte care semăna cu teama. De ce n-o lăsau în pace? De ce voiau s-o smulgă din tenebrele liniștite care-o înconjurau? Se simțea atât de obosită…

— Anna!

Încercă să-și miște capul. O durere fulgerătoare o făcu să încremenească și-i tăie răsuflarea.

— Chris…

Cuvântul îi scăpase într-un geamăt, fără să știe nici ea de ce. Dar era deja o victorie că reușise să vorbească, așa că repetă slab:

— Chris…

Își ridică pleoapele. Un bărbat stătea aplecat spre ea: avea fața atât de aproape de a ei, încât nu reușea să vadă nimic altceva. Totuși trăsăturile lui se pierdeau parcă în ceață și nu reușea să le distingă prea clar.

— Cine e Chris? întrebă el cu o voce aspră.

Nu fu în stare să-i răspundă. Durerea îi zvâcnea în tâmple cu dușmănie. Vru să-și ducă mâna la cap, dar el i-o prinse și i-o strânse ușor.

— Te-ai rănit la cap și ai fruntea bandajată. Ești în afară de orice pericol.

În afară de pericol? Despre ce pericol putea fi vorba? Atâtea întrebări se îngrămădeau în capul ei, încât nu putu să formuleze nici una. Memoria ei era cufundată într-o ceață deasă care-o împiedica să gândească. Una din ele reuși totuși să răzbată prin negura care-i învăluise creierul.

— Cine ești? se interesă ea.

Aceste două scurte cuvinte fură de ajuns ca s-o epuizeze și pleoapele i se închiseră imediat.

— Sunt Sebastian, răspunse el cu o voce răgușită din care răzbătea suferința. Sunt soțul tău.

Ea încercă să protesteze, dar nu avu puterea necesară. Își mișcă buzele, dar. nici un sunet nu ieși de pe ele.

„Eu nu sunt măritată!”, ar fi vrut ea să strige.

* * *

Când își reveni din nou, constată că era întinsă pe un pat de spital, De data asta nimeni n-o opri când își duse mâna la cap, atingându-i cu vârful degetelor pansamentul care-i acoperea fruntea. Fusese rănită… Dar în ce împrejurări? Nu reușea să-și reamintească.

Și de altfel prefera să nu-și reamintească.

Lăsă să-i cadă mâna în timp ce ecoul unei voci grave, insistente, răsuna în urechile ei: „Anna!“ Apoi, din nou, acele cuvinte năucitoare: „Sunt Sebastian. Sunt soțul tău“.

O trecu un fior. Nu, ea nu era măritată. Și oricum nu purta verighetă. N-avea nici măcar o dungă de culoare mai deschisă pe piele care să indice că purtase vreodată un inel. Dacă nu cumva…

Timp de o fracțiune de secundă o imagine dansă în fața ochilor ei. I se păru că aude tunetul, apoi un fulger orbitor făcu să scânteieze un inel împodobit cu diamante. Diamante care descriseră un arc de cerc luminos înainte să dispară înghițite de tenebre.

Se agită sub cearșafuri. Trebuia să plece. Trebuia neapărat să plece înainte de… înainte de ce? Memoria ei păru să facă un salt brusc, încercând să se apropie în semn de provocare: dacă-și reamintea, se va declanșa inevitabilul. Și nu va mai putea fi stăpână pe desfășurarea evenimentelor.

Nu mai avea decât o singură soluție: să alunge amintirile în fundul memoriei. Să le îngroape ca să nu mai poată reveni niciodată și să-i facă rău.

* * *

Când deschise din nou ochii, durerea se potolise. Simțindu-se mai puternică, plimbă în jurul ei o privire intrigată. Jaluzelele erau lăsate, permițând să se strecoare raze de lumină care proiectau umbre mișcătoare pe pereți. Un coș superb de flori era așezat pe o masă. Un fâșâit de hârtie îi atrase atenția. Întoarse capul și, dintr-o dată, îl zări.

El citea The Wall Street Journal, așezat la căpătâiul ei. Își amintea un mod vag că-l văzuse de când fusese internată în spital. Îi vorbise. Pronunțase un nume… își mușcă buzele și încercă să se concentreze. Dar în ciuda eforturilor ei, nu fu în stare să-și amintească ce-i zisese.

Privirea i se întoarse plină de curiozitate spre el. Părul negru îi cădea pe frunte. Avea un chip aspru și bronzat – fața unui bărbat obișnuit să trăiască în aer liber. O cicatrice fină îi brăzda obrazul drept, stricând armonia trăsăturilor aproape perfecte.

Ea se încruntă. Nu. Nu putea fi măritată cu bărbatul acesta. Cicatricea dădea fizionomiei lui un aspect neliniștitor și fascinant totodată. Ce i se întâmplase oare? Un accident? O încăierare?

Atâtea întrebări care rămâneau fără răspuns. O singură certitudine: îl vedea pentru prima oară pe acest bărbat. Și-ar fi amintit dacă l-ar mai fi întâlnit. Nu făcea parte din cei pe care-i dădeai cu ușurință uitării.

Din nou un fâșâit. Mai întorsese o pagină. Ea își umezi buzele și-și făcu puțin curaj.

— Te rog…

Propria ei voce îi sună ciudat în urechi. Răgușită, speriată și mai înfundată, ca și cum nu se folosise de mult timp de ea.

El tresări, apoi își lăsă încet jurnalul deoparte. Îi întâlni ochii cenușii care-o priveau cu o intensitate aproape dureroasă. O privea cu respirația tăiată. Dar, fără îndoială pentru a-și ascunde emoția, luă imediat cu un aer impasibil.

— Bună, Anna, șopti el cu o voce neutră. Cum te simți?

Ea își mușcă buzele. îi spusese Anna. Deci o cunoștea. Anna? Prenumele ăsta nu-i evoca pe nimeni. Și în mod sigur nu era al ei. N-o confunda cu altcineva?

Un sentiment de spaimă o cuprinse. Dacă el se înșela… Dacă nu era ea Anna… Atunci cine era? Ritmul cardiac i se acceleră în timp ce căuta cu febrilitate un răspuns la întrebare.

— Anna?

Vocea bărbătească răsună în tăcerea camerei, risipindu-i gândurile.

— Te simți rău?

— Nu, nu. Mă simt mai bine.

Cuvintele pe care voia să le pronunțe i se stinseră pe buze: „Cine ești? De când mă cunoști? Cum se face că nu-mi amintesc nimic? Cine sunt?“

Degetele bărbatului se crispară pe ziar.

— Ce se întâmplă? Suferi?

— Unde sunt? întrebă ea cu o voce răgușită.

— Într-un spital din Florida.

— Ce mi s-a întâmplat?

— Ai fost rănită într-un accident de mașină, răspunse el cu un aer îngrijorat.

— Când?

— Acum două zile.

— Și e… e ceva grav?

— Ai scăpat ușor, date fiind împrejurările.

Și schiță un gest în direcția ei.

— Ai o cusătură. Ai vânătăi, contuzii. E o minune că n‑ai murit.

Făcu o pauză, ca și cum aștepta de la ea o explicație – și ea știu că nu va mai putea să-i ascundă adevărul mult timp.

— Presupun că… ar trebui să-mi aduc aminte, nu-i așa?

El se crispă. Culoarea ochilor cenușii se închise lent, bătând spre negru, ca și cum înțelegea încetul cu încetul ce însemnau aceste cuvinte.

— Vrei să zici că… nu-ți amintești? articulă el în cele din urmă.

Ea dădu încet din cap.

— Mi-e teamă că da.

El mototoli ziarul în mână, apoi îl lăsă să cadă pe parchet. Avea maxilarele încleștate.

— Dacă e o glumă, să știi că nu e bună.

— Nu e o glumă.

— Vrei să mă faci să cred că nu mă recunoști?

— Îmi pare rău.

Făcu apel la toată puterea de convingere de care era în stare și declară cu tristețe:

— Eu… nici măcar nu știu cine sunt.

El își împinse scaunul și se îndreptă spre fereastră. Timp de câteva minute rămase nemișcat, uitându-se afară, apoi se întoarse din nou spre ea. Lumina care pătrundea prin jaluzele îi împărțea chipul în zone de lumină și umbre. Îi punea în evidență ridurile de oboseală care marcau colțurile buzelor. Ochii lui, acum de un gri aproape metalic, străluceau de mânie și ciudă.

— Eu sunt Sebastian Kane, soțul tău, spuse el pe un ton rece. Și tu ești Anna Kane… soția mea.

Acest răspuns avu un răsunet puternic în mintea ei obosită. Într-un colțișor al memoriei, o voce îi repetă aceleași cuvinte: ,,E Sebastian, soțul tău“.

— Nu, e imposibil. Nu sunt măritată!

Și-i arătă cu nervozitate mâna ei stângă.

— Privește! Nu port verighetă. N-am nici măcar o urmă din cauza ei.

— Ajunge. Anna. Nu știu ce joc faci, dar îți bați capul degeaba!

— Nu-i nici un joc! protestă ea.

El își trecu nervos mâna prin păr.

— Dacă crezi că în felul ăsta scapi, te înșeli amarnic. Ar fi prea ușor. De ce ai plecat… Și, în primul rând, cine-i Chris ăla?

Chris!

Un junghi dureros îi trecu prin cap, închise ochii si păli.

— Nu cunosc nici un Chris.

— I-ai pronunțat numele. Când te-am adus aici, l-ai strigat. Nu-i asta dovada că-l cunoști?

Simțea privirea lui fixată asupra ei, inflexibilă, intransigentă. Durerea de cap i se accentuase.

— Te rog. Nu pot să răspund la niște întrebări al căror răspuns nu-l cunosc.

Văzându-l că vine spre ea, se ghemui sub cearșafuri. Umerii lui largi se reliefau sub cămașă. Se așeză pe marginea patului ei fără să-i ceară permisiunea și-i cuprinse mâinile într-ale lui.

— Anna, privește-mă, o imploră el cu o voce blândă. Nu-ți cer decât să te ajut, dar pentru asta am nevoie să aflu adevărul.

Ea bătu din gene, speriată de o situație care-i scăpase de sub control.

— Ți-am spus adevărul. Nu te cunosc. De ce nu mă crezi?

O durere fulgerătoare îi traversă fruntea. Închise ochii, prea obosită ca să mai continue discuția.

— Suferi din nou, îi șopti el.

Îi lăsă mâinile și se ridică. Pașii lui se îndepărtară și ea începu să spere că o va lăsa singură. Totuși, el nu întârzie să revină, însoțit de o infirmieră și de un bărbat mic de statură care era probabil medicul.

— Sunt doctorul Tellbeek, doamnă Kane, spuse acesta din urmă pe un ton plin de solicitudine. Soțul dumneavoastră mi-a spus că aveți câteva goluri de memorie.

Goluri de memorie? Toată memoria ei era un adevărat vid! Cu un aer pierdut, îl privi pe Sebastian. Soțul ei? Nu se putea obișnui cu această idee. Se putea oare să fie cu adevărat soția lui? Să fi uitat un lucru atât de important?

Examină figura bărbatului în căutarea unei amintiri sau a celui mai mic semn de recunoaștere, dar nu găsi nimic. Și nici nu simțea nimic, în afara senzației apăsătoare că trăiește un coșmar.

— Am uitat totul, spuse ea cu o voce tremurătoare, plecând ochii.

— Suferiți?

Dădu ușor din cap și se strâmbă imediat de durere. Doctorul îi șopti ceva infirmierei, care dispăru ca să revină imediat cu o tavă.

— Iată ceva care vă va ajuta să dormiți, doamnă Kane, declară doctorul Tellbeek pe un ton liniștitor, luând seringa așezată pe tăviță. După câteva zile de repaos complet la pat, sunt convins că vă veți recăpăta memoria.

Un ac i se înfipse în braț. Mintea i se încețoșă aproape instantaneu, în timp ce o dulce moleșeală îi îngreună capul.

Vocea lui Sebastian îi parveni de foarte departe, ca înăbușită de o ceață groasă.

— Aș vrea să faceți apel la un specialist. Indiferent cât m-ar costa. Vreau cel mai bun neurolog.

— Foarte bine, domnule Kane.

— Poate să primească vizite? întrebă infirmiera. Un tânăr a cerut s-o vadă adineaori și…

— Cine era? întrebă încruntat Sebastian. Cum se numea?

— Nu mi-a spus.

Interzic ca soția mea să primească vizite fără să fiu consultat în prealabil. Ați înțeles? De mâine voi face demersurile pentru a fi transferată într-o clinică particulară.

Camera începu să se miște ca puntea unei nave prinse de furtună. Privirea Annei se agăță instinctiv de singurul element stabil – Sebastian. Era conștientă de neliniștea și de puterea lui și nu îndrăznea să-l scape din ochi, de teamă ca totul să nu se scufunde, fără speranță de întoarcere, în întunericul înghețat și amenințător care se căsca în spatele ei.

Apoi, brusc, camera dispăru, ca înghițită de un vârtej. Sebastian apăru în fața ei atât de aproape încât l-ar fi putut atinge. Întinse mâna spre el dar gestul rămase neterminat, și scoase un strigăt. El se schimbase. Părul lui negru îi ajungea până la umeri, strâns de o bandă roșie fixată pe frunte. Cămașa descheiată dezvăluia pieptul puternic acoperit de un păr negru și creț. Ochii lui… Ochii lui nu mai erau cenușii ci la fel de întunecați ca o noapte fără lună, iar în mâna lui…

În mâna lui strălucea lama unui cuțit de pirat.

— Nu, șopti ea. Nu e posibil.

Ca răspuns la geamătul ei, Sebastian înaintă spre ea cu un aer necruțător. Ea închise ochii cu un strigăt înăbușit și se lăsă înghițită de tenebre.

* * *

Următoarele trei zile trecură foarte repede. Sebastian o instalase într-o clinică particulară, sub pretextul că aici e mai bine îngrijită. Dar ea avea sentimentul că această decizie ascundea poate ceva în legătură cu acel bărbat care încercase s-o viziteze la spital.

Luxul care-o înconjura nu înceta s-o surprindă. Camera beneficia de tot confortul modern – televizor cu telecomandă, video și aer condiționat, încăperea, spațioasă și luminoasă, mobilată cu un gust desăvârșit, dispunea într-un colț de un salonaș și în alt colț de o sufragerie micuță. Baia era la rândul ei o minunăție. Uscător pentru păr, săpunuri parfumate, fier electric de ondulat părul, prosoape pufoase, halate de baie și cămăși de noapte. Parcă ar fi fost într-un hotel de cinci stele.

Tot felul de doctori veneau s-o vadă. Când, în a patra zi, i se dădu voie să facă duș fără asistentă, savură această libertate cu o nespusă plăcere. Apoi puse o cămașă de noapte de un galben pal și un neglijeu asortat. Se părea că dispune de o garderobă impresionantă, deși nu-și amintea să fi purtat nici una din aceste frumuseți.

O bătaie discretă în ușa de la baie. Deschise și se trezi fată-n față cu Sebastian.

— Încă un doctor? întrebă ea cu o voce resemnată. Mai acordă-mi un minut să-mi usuc părul.

El se sprijini de tocul ușii, umerii lui largi blocând intrarea.

— Nu te grăbesc. Examenele medicale s-au terminat.

— În sfârșit o veste bună!

Ea șterse oglinda aburită cu un prosop și priva cu ezitare imaginea reflectată în ea.

Sebastian se încruntă.

— Ce nu merge?

— Mă simt dezorientată, declară ea ridicând din umeri. Am impresia că văd o străină.

El ridică din sprâncene cu un aer neîncrezător și se apropie de ea. Încăperea păru că se micșorează instantaneu și că nu are nici un loc să se ascundă, presupunând că ar fi dorit-o.

— Vrei să zici că nu te recunoști?

Ea se studie cu o atenție sporită. Niște ochi verzi umbriți de gene lungi luminau o figură de un oval perfect.

— Deloc, răspunse ea încercând să-și păstreze calmul. Nici măcar nu-mi amintesc cum îmi aranjam părul.

O cută brăzdă pentru o clipă fruntea lui Sebastian, apoi mâinile lui cuprinseră umerii tinerei femei cu un gest liniștitor.

— Eu îmi amintesc, spuse el calm luând peria.

Și se puse pe treabă cu o îndemânare care-o uimi. Părul ei de un castaniu cu reflexe de aur aluneca între degetele lui Sebastian ca mătasea. Șuvițele ude se transformau în bucle care i se răsfirau pe umeri, în timp ce altele îi ascundeau cu dibăcie cicatricea de pe tâmpla dreaptă.

Îl privi fix în timp ce o coafa. Nu reușea încă să se învețe cu ideea că acest bărbat e soțul ei. Nu dorința de a crede îi lipsea, fiindcă simțea nevoia să se sprijine pe cineva. Dar era ceva care-o împingea să se țină la distanță, să nege cu strășnicie că ar fi putut trăi împreună momente intime.

Nu numai că-i uitase numele și chipul, nu-și aducea aminte nici să-l fi iubit sau să-l fi sărutat.

— Tu… tu m-ai coafat și altă dată, spuse ea cu o voce ezitantă.

— Da. Mi s-a întâmplat de câteva ori.

Lăsă peria jos și-i cuprinse umerii cu mâinile.

— Și acum, ce vezi?

Ea își întoarse din nou ochii spre oglindă și se privi cu satisfacție. Părul îi încadra cu bucle mătăsoase chipul fin.

— Văd o femeie de vreo douăzeci și doi de ani, impecabil coafată.

— Vezi o femeie de vreo douăzeci și patru de ani, impecabil coafată, spuse el râzând.

Ea își încreți nasul.

— Oh! Așa bătrână sunt?

— Nu m-am simțit niciodată atras de puștoaicele abia ieșite din liceu. Prefer femeile mai mature, cu mai multă minte.

Presiunea mâinilor bărbătești de pe umerii ei se accentua.

— Continuă. Ce altceva mai vezi?

— Îmi place chipul meu, spuse ea după câteva clipe. Cu excepția aluniței.

El își ridică mâna cu o mișcare mângâietoare și atinse cu vârful degetului minusculul punct care-i împodobea obrazul drept.

— Iar mie mi se pare adorabilă.

Ea se înroși, surprinsă de gestul și glasul mângâietor.

— Îți mulțumesc, dar asta nu schimbă deloc faptul că…

— Anume ce?

— Că nu e de așteptat să fii căsătorit cu o femeie ca mine, reluă ea.

— Daaa?

Sebastian o privi printre gene.

— Și ce gen de femeie crezi că mi s-ar potrivi?

— O femeie senzuală și sofisticată. Și cred că nu corespund acestor criterii, spuse ea ridicând din umeri.

— Poate că eu caut alte calități.

— Care de exemplu?

— Privește în oglindă: o să le vezi pe toate.

Anna inspiră profund și se privi îndelung, încercând să ghicească ce ascundeau aparențele.

— Ce trebuie să văd?

— O bărbie încăpățânată și mândră. O privire care nu se ferește. O gură zâmbitoare care trădează un ascuțit simț al umorului.

— Tu asta vezi? întrebă ea perplexă.

— Vedeam.

— Și acum nu mai vezi? întrebă ea cu un aer neliniștit.

Tăcerea lui fu cel mai clar răspuns.

— A sosit momentul să vorbim serios, spuse ei în cele din urmă.

Deci sunase ora. Ea aștepta această clipa de când își recăpătase cunoștința la spital. Sebastian rămăsese ciudat de discret până în prezent, limitând discuțiile lor la vorbe banale, așteptând… Așteptând ce de fapt? Să-și recapete singură memoria? Ca medicii să descopere cauza amneziei? Evitase în mod deliberat să abordeze trecutul și viitorul, pentru un motiv doar de el cunoscut. Indiferent însă ce fusese, acum o să primească niște explicații.

— În acest caz, putem coborî în parc? întrebă ea.

— Bineînțeles. N-aveam intenția să discutăm în baie. Așteaptă-mă aici, să mă duc după un scaun cu rotile.

Ea se întoarse spre el.

— De ce? Sunt în stare să merg.

— Administrația nu vrea să-și asume nici un risc inutil. Aranjează-te, mă întorc într-o clipă.

Ea îl urmări din ochi, apoi se mai uită o dată în oglindă, simțind un nod în gât. Și deodată nu mai fu sigură ca are chef să audă ce avea el de spus. Și din nou senzația neliniștitoare că va fi confruntată cu o situație care-i scăpa de sub control o cuprinse, mai intensă ca niciodată.

Auzind un zgomot în cameră, întredeschise ușa de la baie crezând că s-a întors Sebastian. Două infirmiere schimbau patul flecărind. Anna încremeni când prinse sensul vorbelor:

— Ești sigură? A angajat un detectiv particular? Dar de ce să facă asta?

— Probabil fiindcă nu crede mai mult ca medicii în amnezia ei. N-o să-mi scoată nimeni din cap ideea că e ceva în neregulă cu povestea asta cu accidentul.

Anna se dădu înapoi, simțind că inima îi bate cu putere. De ce apelase Sebastian la un detectiv particular? Ca să ancheteze accidentul… sau pe ea?

Cele două femei terminaseră de făcut patul și făceau acum ordine în colțul unde era salonul.

— Ceea ce e sigur e că n-are încredere în ea. Dacă nu, de ce-ar fi dat ordin ca ea să nu părăsească niciodată camera fără să fie însoțită? După părerea mea, vrea s-o împiedice s-o întindă!

— Posibil. Și pe urmă, asta ar explica de ce îi interzice vizitele. Poate îi e teamă că o să vină misteriosul ei amant…

Colega ei pufni în râs.

— De ce misterios? Din contră, cu cred că soțul și amantul se cunosc…

Se îndepărtară continuând să râdă.

Anna își duse mâna la gură, simțind că tot sângele i s-a urcat la cap. Instinctul ei n-o înșelase. Se petrecea ceva anormal. Un lucru mult mai grav decât își imaginase.

Primul ei reflex fu să se repeadă pe culoar, să-l prindă din urmă pe Sebastian și să-l someze să se explice. Dar impulsul dispăru la fel de repede cum apăruse. Trebuia să reflecteze. Ca să facă față situației.

Se îndreptă spre masă și bău un pahar cu suc de portocale. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât vărsă o parte din conținut pe jos. „Liniștește-te!“ își porunci ea, închizând ochii. Un mister plana asupra împrejurărilor în care avusese loc accidentul, ca și asupra necunoscutului care încercase s-o contacteze la spital. Și nu exista decât un singur mod de a înțelege ce se petrecuse: să-l interogheze pe Sebastian, în privința accidentului… și a pretinsei lor căsătorii.

— Anna?

Sebastian intră în cameră împingând un scaun pe rotile în fața lui.

— Ești gata?

Inspiră profund si se întoarse spre el.

— Da.

— Perfect. Atunci, hai.

Fără să-i mai lase timp să protesteze, o ridică în brațe și o așeză pe scaun, apoi îl împinse pe culoar.

Holul clinicii era înveselit de plante verzi și ferestrele numeroase erau deschise spre cerul albastru. Sebastian o conduse pe Anna până în parc, opri scaunul lângă un gard viu și puse frânele.

— Vrei să ne plimbăm puțin? o întrebă el.

Ea ezită puțin, apoi acceptă mâna care i se întindea. Merseră umăr lângă umăr pe aleile mărginite cu tufișuri frumos tunse, cu arbuști înfloriți și straturi de flori întreținute cu grijă. Anna mergea încet, bucurându-se de mângâierea soarelui. Era atât de fericită să fie în aer liber după ce stătuse zile întregi închisă, încât aproape îi dăduseră lacrimile.

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el. Pari abătută.

Ea îi evită, privirea, fixând cu încăpățânare straturile de flori.

— Totul e în regulă… în afară de faptul că sunt amnezică și că bărbatul care pretinde că e soțul meu e un străin pentru mine.

— Bărbatul care pretinde că e soțul tău? repetă el cu o voce blândă.

Își dădea el seama că ea devenea din ce în ce mai nervoasă? îi aruncă o privire pe furiș.

— Fără tine nu mi-aș ști nici numele, reluă ea. N-aș ști nici măcar că sunt măritată.

— Noroc că sunt eu aici, spuse el liniștit.

Și se opri să culeagă o floare de hibiscus de un roșu strălucitor, pe care i-o puse după urechea stângă. Degetul lui întârzie ca să mângâie alunița de pe obraz. Făcuse acest gest spontan, natural, ca și cum îl mai făcuse de sute de ori în trecut.

— Există poate un mijloc de a-ți reîmprospăta memoria, șopti el. O soluție la care medicii nu s-au gândit.

Ea se dădu înapoi, presimțind ce avea el în gând.

— Credeam că am venit aici ca să vorbim?

O luă de mână și o trase spre el,

— Dar fiecare lucru la timpul lui,

Înainte ca ea să fi putut reacționa în vreun fel, el își aplecă puțin capul și-și lipi buzele de ale ei. Nu făcu decât să le atingă ușor, dar Anna se simți totuși nespus de tulburată.

Se degajă și o luă pe alee, fără să-i pese dacă el o urma sau nu. Avea nevoie de un răgaz să-și recapete, sângele rece. Și mai ales trebuia să-și adune tot curajul ca să-i pună întrebarea care-o obseda.

Pașii o duseră spre o bancă de piatră, ascunsă în mijlocul unor tufișuri înflorite. Se așeză și-și cuprinse capul în mâini. Floarea de hibiscus căzu la picioarele ei.

Sebastian venea spre ea cu un pas liniștit. Se aplecă și ridică floarea pe care o învârti câteva clipe printre degete înainte de a-și ridica ochii spre tânăra femeie.

— Ce se întâmplă. Anna? o întrebă el. Ce nu merge?

Acum ori niciodată, gândi Anna. Inspiră profund.

— Răspunde-mi cinstit, Sebastian. Ești cu adevărat soțul meu?