ANUNŢUL

Trilul telefonului ţăndări liniştea încăperii. Bărbatul abandonă revista şi ridică receptorul. Ca de obicei mut, lăsându-l pe celălalt să-şi semnaleze prezenţa şi identitatea. După câteva cuvinte, îl întrerupse:

— Te-am recunoscut. Ce-i?

— Avem o baftă fantastică! Nesperată! Persoana urcă singură, de bună voie şi nesilită de nimeni treptele ghilotinei. nici o investiţie, risc-zero; beneficiu sută la sută!

— Ai băut?

— Nu. Am citit România de azi. Bagă farul la Diverse. Căsuţa agenţiei 4722. În maximum trei-patru zile, afacerea e rezolvată.

— De ce aşa mult? Celălalt chicoti:

— Nu fi absurd, baby! Dă-i timp să se coafeze…

Bărbatul îşi puse canadiana, încuie apartamentul şi se îndreptă spre cel mai apropiat chioşc de difuzare a presei.

* * *

Chiar şi după Revoluţie, când primea gazeta, bătrânul Mişu Pavelescu, – de fapt, Mihai-Mircea-Tudor-Ionel Pavelescu, pe scurt pentru prietenii şi foştii colegi de servici E.T.C (fonetic Etîcî) – consulta în primul rând Mica Publicitate.

Azi îl interesau mai puţin Decesele, singura rubrică nepolitizată pe vremea lui Ceauşescu şi care merita lecturată. Bineînţeles, nu o făcea cu cinismul lui frate-său. Cornel – un excentric de profesie – exulta zgomotos ori de câte ori întâlnea numele vreunui amic, cunoştinţă, coleg îngropat în chenar negru, sub mormane de adjective: nobil, nepreţuit, unic, irepetabil. Vorba aia, mor doar sufletele de elită…

„Cum te bucuri, dom’le? se interesau consternaţi neavizaţii. Eşti fericit că s-a prăpădit Ionescu? Ziceai că aţi fost colegi de promoţie, aţi împărţit odaia, paltonul, conserva de fasole şi, mă rog, amorurile. Al naibii să fiu, dacă te pricep!

Cornel – showul era verificat – exploda triumfal:

— Da, dom’le! Mă bucur, sunt radios, sunt ferice! Încă unul care a scăpat de comunişti!“

Nu, hotărât, starea de spirit a lui Mişu Etîcî era mai puţin categorică. Întâlnind în jurnal nume cunoscute, trecute în nefiinţă, devenea nostalgic. Făcea parte dintre oamenii care plimbându-se, de pildă, toamna pe aleile Cişmigiului, remarca doar frumuseţea impresionantă – ultimul suspin! – a trandafirilor târzii, policromul luxuriant al vegetaţiei în agonie. Nuanţa sepulcrală însă nu-l indispunea, anticipând doar bucuriile albe ale apropiatei zăpezi. Iar zăpada nu-i sugera în primul rând ciorapii de lână cu care dormea noaptea din pricina caloriferului îngheţat – „e fantastic, mon cher, când mă culc, mai mult mă îmbrac decât mă dezbrac“ – ci clopoţea bucuriile sărbătorilor de iarnă. Crăciunul cu omăt generos, cozonacii, chiar copţi noaptea la un foc insuficient, „n-au crescut grozav, de vină-i şi făina, dar tot miroase în casă a vanilie şi sărbătoare“, micile surprize de sub brăduţul de şaptezeci de lei cumpărat la florărie.

Mişu Pavelescu era o fire fericită. Nu-şi amintea decât arareori de păcatele unei persoane, iar dacă aceasta nu mai exista, tot ce fusese urât, meschin, detestabil sau chiar ticălos într-un inventar de viaţă era etichetat cu îngăduinţă drept originalitate sau „moment de panică mentală dictat de conjunctură, cum nu-i aşa, putem înregistra fiecare din noi“.

Pe bătrân îl interesa mai nou, „ce cumpără bucureşteanul“, sesizând diferenţa faţă de preferinţele ante‑Revoluţiei.

— Bagă de seamă, se adresă nevesti-sii, nu se mai bate lumea chiar aşa pe video, recordere, casete x, y, w sau z, sigilate ori ba, televizor în culori şi alte drăcii japoneze…

— Dar ce caută, dragă?

Doamna Lili aruncă o lingură de făină în cratiţă – în casa Pavelescu se mânca ţeapăn, pentru că „hai să fim sinceri, după patruzeci de ani, nu mai ai altă plăcere“ – şi îşi răsuci privirile languroase. Mai aveau patru ani până la nunta de aur şi se iubeau.

— S-a schimbat optica! Fii atentă! exclamă bătând cu unghia în gazetă: Stai puţin… Uite ce zice ăsta… „Vilă, 6-10 camere, ultracentral sau apartament 4-6 piese“… Altul! „Cumpăr casă, 8-9 camere, curte. Domenii, Televiziune“… Au apărut şi colecţionarii…

— Pe tipul care caută capete de păpuşi din porţelan, îl ştiu de zece ani cel puţin.

— Lasă-l pe ăla! S-au ivit acum nababii. „Ceasuri vechi, mărci prestigioase, tabachere, colecţie de pipe… Vase Galle, Daum Nancy, Lalique… Tapiserii originale“… Iauzi-o şi pe asta! „Caut cercei briliante mari“…

Îşi scoase ochelarii, uitându-se la nevastă-sa cu gura căscată. În colţul buzelor strălucea un molar îmbrăcat în aur.

— E clar!

Doamna Lili, bine dispusă, – stare de spirit constantă, generată de o digestie excelentă şi o oglindă care, deşi cadou de nuntă, rămânea mereu amabilă – îşi scoase şorţul înflorat şi-l agăţă lângă ştergare.

— Ce-i clar?

— Inflaţia, asta e! Oamenii se grăbesc să investească, să scape de capital.

— Fugi de-aici eşti alarmist!

Pavelescu Etîcî înţepă aerul cu degetul:

— Economist! Eu văd mai departe. Am prevăzut sau nu că…

— Ai prevăzut, îl întrerupse nevastă-sa râzând. Treci dincolo că aduc ceaiul.

Bătrânul se aşeză pe canapea, continuându-şi lectura. Doamna Lili scoase din vitrină serviciul de ceai de argint. Erau oameni care se respectau. Nu mâncau niciodată pe o faţă de masă pătată, foloseau şerveţele brodate şi cea mai scumpă veselă din casă.

Pavelescu începu să chicotească. „A ajuns la Matrimoniale”, gândi maşinal doamna Lili, întrebându-se dacă să aducă şi plăcinta cu fructe. Simţi că-i plouă în gură, dar îşi aminti cu neplăcere că astrahanul – o piesă istorică, cea mai importantă din garderobă – n-o mai cuprinde şi renunţă cu un oftat imperceptibil.

— A! exclamă bătrânul.

— Ce-i?

Pavelescu era un omuleţ norocos, scutit de accidentele destinului. Viaţa lui decursese lin, fără convulsii, fără piruete spectaculoase. Cineva, „acolo sus“, îl uitase sau nu-l lua în seamă. Poate de aceea rămăsese cu o capacitate de emoţie unică la vârsta lui, întâmplări minore luau proporţii de extraordinar, palpita cu voluptate la evenimentele din viaţa celor din jur.

— Ce-i? repetă doamna Lili. Nu mă fierbe!

— A apărut anunţul Valentinei!

Chipul doamnei Lili se aprinse de interes:

— Ei lasă-mă! Ia să-l văd şi eu.

— E aşa cum l-am făcut noi, râse încântat bătrânul ca după o straşnică ispravă. Întocmai!… Ce credeai! Puneţi ochelarii!

Pieptul agresiv al doamnei Lili se zbuciuma de emoţie. Ochii îi sclipeau, vibra năsucul odinioară delicios – „îţi vine să-l mănânci“ –, acum mult prea poznaş pe un chip sexagenar, stârnind ilaritate dar şi regretul „trebuie să fi fost nostimă foc pe vremea armistiţiului“, buzele pline îi fremătau ca dinaintea unei tăvi cu baclavale. Pavelescu o privi înduioşat: „Arată ca o fetiţă de doisprezece ani şi nici o zi mai mult…“

— Zi tare, Lili.

— Stai să-mi trag sufletul… Adu-mi aminte să-ţi schimb pijamaua.

Respiră adânc şi începu să citească ondulându-şi degetele grăsulii în aer, pentru a marca miezul fiecărui cuvânt:

— Doamnă (45 de ani), simpatică, distinsă, excelentă gospodină, fără copii, situaţie materială mijlocie, caut domn (45 – 55) intelectual, serios, fără vicii, în vederea căsătoriei. Căsuţa agenţiei 4722.

Doamna Lili rămase cu ochii aţintiţi pe ziar. Bărbatu-său se plimba prin sufragerie, îmbătat de entuziasm:

— Straşnic, nu? Să vezi acum emoţii pe biata Valentina! Eu zic că în maximum două-trei zile, primeşte răspuns… Tu de ce taci? Nu ţi-e bine?

Doamna Lili împături ziarul.

— Ce ai? insistă Pavelescu îngrijorat.

Femeia îşi încleşta degetele în stofa moale a capotului:

— Nu ştiu, dragul meu… Dar parcă am aşa, o strângere de inimă… Din senin…

* * *

Nu era urâtă. Avea o siluetă pasabilă, fără probleme pentru croitoreasă, un chip cu trăsături regulate. Desigur, n‑o confundai cu Liz Taylor, dar nici nu părea accidentată de un tractorist beat ca Belmondo. Se fălea mai ales cu o dantură splendidă şi, cu toată obiectivitatea, nu-şi arăta vârsta. Nu albise, cele câteva fire de păr alb nu alcătuiau şuviţe şi cădeau distins, faţa rămăsese netedă. Se compara mereu cu colegele de servici şi de generaţie, înregistrându-le de fiece dată, cu satisfacţie intestină, abia camuflată, minusurile. După patruzeci de ani, cele mai multe erau vopsite – castaniu, nu-i strident, se apropie de natural şi se mai găseşte Cromoplatin în nuanţă – iar ridurile le însemnau pe chipuri hărţi necruţătoare.

„Fără să fiu exagerată, reflecta Vali în timp ce privindu-se în oglinda lupă îşi defrişa cu penseta buza superioară, arăt cu cel puţin şapte-opt ani mai tânără…“

Şi totuşi, nu plăcea. O realitate de care era conştientă, dar pe care o traducea, pentru ea însăşi, într-o formulă îndulcită, scutind-o de crize de autonemulţumire: „n-am avut noroc! Adică urâtă nu, proastă nu, gospodină, de familie – de nişte ani, reintraseră în circuitul modei numele cu rezonanţă non‑proletară – casă, servici onorabil, fără copii, fără obligaţii, nu mai zic născută în zi mare, de întâmpinarea Domnului…“

Şi totuşi! Constatase încă de la cincisprezece ani că nu are succes, că la ceaiuri rezema zidurile admirând dansatorii, că telefonul nu suna decât pentru interese străine de persoana ei: „poţi să-mi împrumuţi cursul de Tehnologie?… Ai idee unde-i Doina? O caut de dimineaţă, credeam că-i la tine… Scuză-mă… I pup you!…“

De adolescentă, avusese o dorinţă fierbinte, obsedantă, unică: să se mărite. Nu era o veleitară, nu ataca imposibilul, spectaculosul, neprevăzutul, aventura o speriau. Se socotea modestă şi într-adevăr, visele-i nu escaladau piscuri intangibile. „În fond, ce am dorit? Un bărbat cumsecade, o gospodărie decentă, un copil… De fapt, o familie, ce mare lucru?“

Nu o dată, problema fusese dezbătută şi de vecinii ei, soţii Pavelescu. Bătrânul începea de regulă discuţia înainte de culcare. Cu două perne sub ceafă şi ochii repeziţi în tavan, o asista pe nevastă-sa care-şi „făcea obrazul“ la oglindă. Doamna Lili socotea că tenul şi părul sunt cele mai preţioase daruri ale unei femei şi, în consecinţă, efectua conştiincios, în fiecare seară, toaleta feţii.

— Nu pricep, dragă, comenta pe acelaşi ton şi cu aceleaşi cuvinte Mişu Etâcî, de ce fata asta nu are trecere, în definitiv, s-au cazat atâtea femei care-i sunt inferioare din toate punctele de vedere. Ce, parcă Lizica Filip e mai procopsită?

— Nu, mârâia doamna Lili scoţându-şi crema cerată de pe buze.

— Sau Dora?… Şi atâtea altele! Explică-mi şi mie ce are Valentina?

Eliberată de mască, Paveleasca desfăcea braţele a fatalitate:

— Aia e că nu are! Ţin la Valentina, e o fată bună în felul ei, dar asta nu-i de ajuns.

— Cum nu-i de ajuns? Are atâtea calităţi…

— Cunosc, scumpule! Gospodină, chibzuită, econoamă, nu umblă după golani, serioasă… Cu astea faci o carte de morală, nu un dormitor comun. Din păcate, Valentinei nu-i place adevărul şi dintr-ale ei n-o scoţi.

— Care ale ei, Lilişor? Nu deranjează, n-o simţi… Lasă antreul curat, nu abuzează de debara.

Soţii Pavelescu şi Valentina locuiau la comun. Un comun însă mai special. Cândva fusese un apartament splendid, de cinci piese, cu atenanse bogate. Reglementările dure din anii ’50 privind spaţiul locativ siliseră fostul proprietar să-l împartă, ridicând un zid despărţitor. Realizase astfel două locuinţe separate ajustate, rămânând comun doar vestibulul de la intrare. În realitate, se locuia comod şi ce-i mai important, rămăseseră în centru, pe Brezoianu.

Doamna Lili dezmierdă în treacăt nasul bătrânului:

— N-o simţi… ţine antreul curat… Şi face clătite incomparabile! De aia te-ai îndrăgostit tu de mine, puişor?

— Bine, dar aveam altă vârstă… Altfel se punea tema!

— Cum? Nu fi caraghios!

— Dar ce-i lipseşte?

— „Nu mă pot desprinde de tine!“ Asta-i lipseşte. Totul! Şi dacă încerci s-o consiliezi, o ţine tot hais! ori cea! cum ştie ea. I-am zis de atâtea ori, măi fetiţo, îmbrăcă-te! Nu mai ţine cârpele în dulap că se taie şi se demodează. Uite, vine primăvara, coase-ţi ceva şic, modern. Aşi Lemn!… „Lasă, tanti Lili, că pentru servici sunt bune. Acolo, după câteva luni de la angajare, mult un an, ajungi mobilă, nu se mai uită nimeni la tine… Şi pe urmă, unde ies eu? Păcat de parale…“

— E modestă, opina moale Pavelescu.

— Zgârcită.

— Fii atentă, Lilişor, că exagerezi. Prea te avânţi! După teoria asta, toţi avarii ar fi celibatari.

Doamna Lili trecu în spatele paravanului, un suvenir de familie ale cărui feţe de mătase fuseseră mereu schimbate de către posesorii succesivi, în funcţie de jocul moştenirilor, şi îşi puse cămaşa de noapte. După şaizeci de ani, evitase să se mai dezbrace în faţa domnului Pavelescu, după cum la fel, acesta ignora că are o lucrare dentară mobilă.

„Mi se pare odios să ne ţinem amândoi dinţii pe noptieră. Vorba aia, încurcăm protezele şi pe urmă, dăm vina pe dentist că-i imbecil…“

— E din toate punctele de vedere zgârcită, vorbi de după paravan, doamna Lili. Nu dă nimic de la ea. Nu-i simpatică, nu ştie să zâmbească, să spună o glumă. Ai văzut-o când am avut musafiri… Stătea mobilă şi aştepta s-o distreze alţii.

— Voi, femeile, sunteţi răutăcioase. Sigur, Vali nu-i prea expansivă. În schimb, persoanele mai aşezate sunt odihnitoare.

— Nu i-a cerut nimeni să zbârnâie ca un bondar. Tu nu vezi că n-are nici o prietenă? Ţi se pare normal să nu fie în vizită cu nimeni? Să nu primească un telefon? Tu nu vezi că nu sună telefonul?…

Nu, telefonul nu suna niciodată pentru Valentina. Călcându-şi cu aplicaţie o bluză brodată de mână, Valentina se gândea cu emoţie la seara de mâine. Avusese o idee inspirată dând anunţul matrimonial. „Tot a fost bună la ceva şi Revoluţia“, conchise atentă la pliurile guleraşului. I se părea de fericit augur că răspunsul necunoscutului fusese prompt; îl găsise după două zile la căsuţa agenţiei iar compunerea în sine îi făcuse o bună impresie. Personajul preciza că e inginer, are 50 de ani, locuieşte în Bucureşti şi dispune de o situaţie materială confortabilă.

„Nu caut, stimată doamnă, decât un suflet bun, cald şi sincer care să mi se alătureze“. Valentina lăcrăma înduioşată: „Cine ştie ce drame ascunde fraza aceasta!…“

Se şi vedea duioasă şi calină, aşteptându-l cu un şorţuleţ cochet, proaspătă ca o primăvară. În bucătărioara intimă, musacaua aşteaptă caldă la cuptor, papucii sunt pregătiţi în vestibul... E obosit, tracasat de slujbă, de colegi invidioşi, de un şef obtuz. Cu un surâs, cu un cuibărit tandru la pieptul lui îi alungă creţurile cele rele de pe chip…

„De-aş şti cum arată!“, şi se gândea cu nerăbdare şi dulce spaimă la primele clipe ale întrevederii. Fără să-şi dea seama, îi împrumuta inconştient carura lui Burt Lancaster. Figura era însă ştearsă, ceţoasă, ca într-o fotografie voalată.

Tot pozitiv apreciase şi graba necunoscutului. După reacţia imediată la anunţ, la telefon se arătase la fel de zorit. Valentina, sugrumată de emoţie, cu o inimă care funcţiona cu 200 pe oră, acceptase fără fiţe de cinema întâlnirea fixată a doua zi.

„Ce sens are să amânăm o întrevedere pe care o presimt foarte plăcută? Glasul dumneavoastră îmi spune că sunt totuşi un bărbat norocos“.

Încercase să fie cochetă şi se mirase dulce:

„Norocos?“

„Da, nu citesc decât întâmplător România Liberă. Pesemne că trebuia să dau de anunţul dumneavoastră…“

După ce se încheiase convorbirea, Valentina începuse să râdă nervos. „Nu zău, ce curaj pe tine!“. Curaj să dea anunţul, să înfrunte zâmbetul funcţionarei care-l înregistra, curaj să formeze numărul de telefon al necunoscutului. Îşi amintea înveninată comentariile colegilor de servici. Când soseau ziarele, consultau în primul rând „Matrimonialele“. Citeau rubrica întreagă cu glas tare, în amuzamentul gras al biroului. Ploua cu observaţii spirituale şi inteligente, se sugerau formule noi incluzând şi precizări de alcov, iar la acel aşteptăm şi provincia, inclus generos într-unul din anunţuri, biroul fu cutremurat de un râs zgomotos.

„Procedeul mi se pare ruşinos şi lipsit de demnitate, decretase arhitecta Monica Rareş. Recunoşti public că n-ai spor la bărbaţi, că-ţi arde buza după o pereche de nădragi. Barem gentilomii care recurg la asemenea truc, sunt de-a dreptul jalnici…“

„Nu-i chiar aşa, ma chère, o contrazisese altcineva într-o doară. Destinul trebuie forţat, ocaziile inventate. Poate că treci zilnic pe lângă personajul mult interesat, dar îl ignori.“

Valentina îşi umezi degetele şi încercă talpa fierului care sfârâi uşor: „Le dă mâna să vorbească! Răreşoaia are un tont, slugă, nu bărbat, ea face doar efortul să respire, după ailaltă umblă legiuni de derbedei, nu se poate lucra în birou de atâtea telefoane…“

— Dar ia să stai tu – de la o vreme, începuse să vorbească singură, fără să-şi dea seama – să stai tu singură cu anii, să nu te duci într-un concediu, că n-ai cu cine, să mănânci ou roşu fără să ciocneşti, de Revelion să înghiţi două oxanepame şi să te culci cu perna în cap. Nu mai zic de sfaturile ordinare, la cea mai mică izbucnire nervoasă…

Auzi ciocănit în uşă şi puse fierul pe suport: Doamna Lili, jovială ca totdeauna, o cuprinse într-o privire maternă:

— Şi zi aşa, mâine e ziua cea mare! Îţi spun drept, scumpo, cred că sunt mai emoţionată ca tine:

Valentina îi zâmbi recunoscătoare:

— Mi se taie picioarele doar când mă gândesc.

— Ei lasă dragă, că n-o pica Prinţul Charles! Ce vrei sa pui pe tine?

— Mă gândeam la bluza asta cu foile negre.

— Nu draga, se strâmbă bătrâna prea aduci a dăscăliţă. Nu zic despuiată, dar nici ca activistele de partid, alese în prezidiu. Frivolizează-te şi tu oleacă… Mergi mâine la servici?

— M-am învoit. Mai dau aici cu cârpa şi mă duc la coafor.

— Auzi, vrei să-mi faci o plăcere?

Sprâncenele bine pensate ale Valentinei pictară două semne de întrebare. Doamna Lili urmă precipitat, pe un ton de rugăminte:

— Du-te lângă Ciocârlia, la Viorica, şi las-o să te tundă şi să te aranjeze cum ştie ea. Are o mână extraordinară!

— Dar sunt foarte mulţumită de Flora. Şi e coaforul Lido!

— O fi Lido, dar te tunde de parcă ai fi Ana Pauker! Continuă repede, pentru a nu-i da timp să se supere: Vezi să ai şi tu o floare în casă, un coniac, ceva, că n-o să-l tratezi cu sirop de tuse…

Valentina izbucni în plâns. Paveleasca se alarmă:

— Ce-ţi veni, draga mea? Ochi umflaţi îţi trebuie mâine? Să-ţi faci neapărat o mască diseară cu gălbenuş şi vitamina A… Şi lasă prostiile! Ai să vezi c-o să fie bine! Minţi: Am eu, aşa, o presimţire…

Valentina îşi îndreptă ochii spre icoană:

— Aş vrea să mă văd poimâine…

Un bărbat suplu, elegant, intră în Florăria Bucureşti. Vânzătoarea, „trăsnet“, cu un machiaj competent şi de bună calitate, îl aprecie expertă: „Cam puriu boss-ul, dar încă competitiv.“

— Săru’mâna! Am văzut că aveţi liliac.

Degetele frumoase ale vânzătoarei începură să baleteze în jurul glastrei, etalând vreo şase inele şi o manichiură impecabilă:

— Acum ne-au venit. Doriţi?

— Vreau un buchet frumos, domnişoară.

— Şapte fire e bine?

— Mai puneţi două. Şi un şnur de mărţişor, vă rog. E 1 Martie, nu?

„Hm! Pesemne, gonzesa-i prospătură“, reflectă visătoare vânzătoarea ambalând artistic florile.

Un gând straniu străfulgera mintea bărbatului:

„Primele flori de pe mormântul ei...“

Îndepărtă imaginea şi scoase porte-feuilles-ul:

„Devii macabru, bătrâne.“