Dylan conducea cu precizie, fără nervi, înghiţind distanţele pe autostradă, şi făcînd să fumege şoseaua şi cauciucurile Mustang-ului negru. Vîntul îi flutura părul prin geamul deschis şi îi înţepa faţa cu forţa de furnal a unei veri înnebunite de căldură. De la Chicago, la Lincoln, Nebraska, la Colorado, asfaltul strălucea spre orizont ca umbra unui miraj într-un peisaj.

Fără să-şi dezlipească ochii de pe şosea, el ridică la gură o ceaşcă de plastic şi o goli de cafea. Ratase de două ori pînă acum, cînd îşi distrusese acoperirea de funcţionar al FBI, pentru a preveni dezastrul. Ajunsese prea tîrziu, prea încet, sau plonjase mult prea adînc ca să poată ieşi la timp la suprafaţă şi să salveze o viaţă. Dar acum nu va ajunge prea tîrziu ca s-o salveze pe Johanna Lane. Nu se putea întîmpla aşa ceva. Pornise la timp şi trei era numărul lui norocos.

O expresie tristă îi apăru pe faţă, expresie pe care nimeni nu o luase vreodată drept zîmbet. Ce ştia el oare despre noroc? El nu avea noroc.

în întunericul din faţă, un camion.intră în şosea. Dylan şopti o ocară, mototolind cu pumnul ceaşca goală, înainte de a o arunca pe podea. Tipul trebuia să fi fost orb ca să nu vadă Mus-tang-ul ce venea spre el. Dar şoferul nici măcar nu băgă în viteză cum trebuie, aşa că Dylan îl înjură din nou invocînd o mulţime de sfinţi în zadar şi terminînd cu o jumătate de duzină de sinonime porcoase.

Circulaţia în sens invers era aglomerată pe şoseaua cu două benzi din afara oraşului Boulder, dar Dylan nu avea timp şi nu-i rămăsese nimic altceva de pierdut decît pulsul. Apăsînd pînă la fund pedala de acceleraţie, se îndreptă ca un bolid spre camion şi, în ultimul moment, roti volanul trimiţînd Mustang-ul pe sensul opus, luîndu-şi un risc foarte calculat şi un culoar cît se poate de îngust pentru depăşire. Maşinile celelalte se traseră spre marginea drumului. Camionul alunecă în afara şoselei.

Nu norocul ci această îndemînare obţinută cu greu îl ajutase pe Dylan să străbată drumurile cu o sută pe oră, drumuri făcute cu camionul, cu un autobuz şi cu două maşini mici. Dar Dylan Jones nu avea noroc.

Faptul acesta se adeveri un kilometru mai departe, după mai puţin de un minut de mers. Farurile săgetătoare ale unei maşini de poliţie îi luminau geamul din spate şi oglinda retrovizoare, ca la parada de 4 iulie.

Dylan înjură din nou şi apăsă mai tare pe acceleraţie, forţînd maşina să ia o viteză mai mare. Luminile oraşului Boulder erau la distanţă de cîteva secunde. Venise prea de departe, prea repede, drumul fusese prea greu, ca să piardă.

Trecu peste primele stopuri din partea de nord a oraşului, ignorînd culoarea roşie. Mustang-ul abia rezistă la virajul de nouăzeci de grade pe care îl făcu. Cauciucurile scîrţîiră şi scoaseră fum pe caldarîmul fierbinte. Şasiul se cutremură. Mişcînd volanul într-o direcţie şi apoi în cealaltă, evită să lovească o maşină de pe banda ce mergea spre est şi trecu printre două vehicule ce se îndreptau spre vest.

Maşina de poliţie din spatele lui nu luă virajul şi se opri în mijlocul intersecţiei, cu sirena şi luminile acţionînd din plin, încurcînd şi mai mult  circulaţia. Dylan făcu la stînga, pe prima stradă pe care o văzu, apoi se învîrti pe străzi nebuneşte, parcă la întîmplare, mai mult de doi kilometri. în cele din urmă, încetini şi opri maşina pe o stradă lăturalnică, trăgînd-o între alte două vehicule, o maşină gri, indescriptibilă, şi un camion mijlociu.

Seara de vară era liniştită, spre deosebire de bătăile propriei lui inimi. Case de lux se îngră­mădeau în această parte a oraşului. La porţi, erau nişte replici mai mici şi mai plăcute, ale lămpilor de pe stradă, dar interioarele caselor erau întu­necate. Oamenii se duseseră la culcare, în sigu­ranţă, liniştiţi şi fără să bănuiască nimic.

El aşteptă un moment, controlînd strada înainte de a trage sacul de molton peste scaunul din faţă şi apoi în poală şi îşi scoase braţul stîng din haină. Sacul era mai greu decît dacă ar fi fost plin cu îmbrăcăminte, greutatea fiind constituită din arme de foc şi muniţie. Era unica protecţie pe care o avea şi i se părea al naibii de neînsemnată în comparaţie cu cea a adversarilor lui.

Transpiraţia îi curgea pe o parte a feţei. Spre coada ochiului, umezeala găsi tăietura veche de o zi, care se întindea de la tîmplă pînă la ureche. Picăturile sărate pătrunseră în crestătură, provocîndu-i usturimi la rană. Se şterse cu dosul mîinii, apoi desfăcu sacul de molton.

Scoase afară o puşcă cu ţeava scurtă, cu aer comprimat, cu douăsprezece gloanţe, şi îşi trecu peste umăr cureaua acesteia. După ce îşi aşeză puşca, verificîndu-i piedica, îşi băgă din nou braţul pe mîneca hainei. Sacul fu aruncat peste umărul celălalt şi ieşi afară din maşină. Poliţistul stătuse destul timp în spatele lui ca să-i noteze numărul de înmatriculare. Trebuia să-şP abando­neze Mustang-ul. Dar nu conta. Dacă o pierdea pe Johanna Lane, nu-i mai păsa dacă mai apuca sau nu dimineaţa. Cu siguranţă că nu-i păsa dacă îşi pierdea maşina.

Se duse la camioneta din faţa lui şi-i încercă uşile, privirea mişcîndu-i-se mereu, urmărind umbrele. Uşa era încuiată. Proprietarul maşinii cenuşii parcate în spatele lui nu fusese la fel de precaut. El pătrunse înăuntru şi rupse sistemul de aprindere cu vîrful puştii. Apoi se puse pe lucru ca să pornească motorul făcînd un contact cu firele.

Johanna Lane locuia în Briarwood Court nr. 300 şi Dylan ştia exact unde era Briarwood Court nr. 300 faţă de poziţia lui actuală: două blocuri spre vest şi jumătate de bloc spre nord.

Johanna Lane stătea în balconul ei de la etajul trei, care dădea spre stradă. Uşile cu geam erau deschise în spatele ei, permiţîndu-i vîntului de seară să ridice şi să fluture perdelele fine, lungi pînă la podea. La stereo se auzeau Anotimpurile de Vivaldi, notele clasice, clare, cristaline, plutind în aer cu toată puritatea pe care o putea produce cel mai fri aparat. Sistemul stereo era una dintre numeroasele disonanţe din acest apartament cu podea de stejar şi mobile stil art- deco.

Se răsuci puţin ca să privească în interior. în sufragerie, o cină neterminată la lumina lumînării, cu paste alfredo şi salată, era aşezată la un capăt al unei mese negre, lăcuită, cu sculpturi complicate. Un şervet de damasc era .mototolit lîngă paharul de cristal încă plin.

Ar trebui într-adevăr să mănînce, se gîndi ea, urmărind cum scade flacăra lumînării sau cum se înclină din cauza brizei. Dacă n-avea de gînd să fugă acasă la Chicago, la tatăl ei, ar fi trebuit să mănînce. Iar ea se hotărîse să nu fugă. Fuga însemna fie recunoaşterea vinovăţiei, a unei crime pe care fusese foarte grijulie să nu o comită, fie a unui act de trădare la care nu se gîndise vreodată.

Austin Gridgeman venea cu avionul de la Chicago. Cînd a sunat-o, i-a spus că vrea să lucreze ceva în legătură cu o afacere care nu mergea bine la Boulder. Sugerase să iasă un­deva să bea, un pahar sau la o cină tîrzie, ca să poată discuta despre „vremurile trecute", vremuri trecute cînd lucrase pentru el ca cea mai par­ticulară consilieră juridică.

Chiar şi numai gîndul la fostul ei serviciu îi provoca ^dureri de cap şi făcea să-i transpire palmele. îşi părăsise slujba şi oraşul Chicago din cauza a ceea ce devenise Austin Bridgeman şi se îndoia că cele patru luni care trecuseră îi schimbaseră caracterul.

încet, pentru a se calma, închise ochii şi in­spiră adînc. în cei patru ani cît lucrase pentru Austin, îl văzuse ocolind legea de multe, multe ori, interpretînd-o după voia lui, cu puterea şi banii lui. îl văzuse tîrîndu-se pe burtă ca un şarpe ca să trezească milă, astfel încît să pară un tip candid. îl văzuse dînd glas unor cereri şi pretenţii neruşi­nate faţă de politicieni şi judecători, deopotrivă. Dar nu-l văzuse să încalce o lege pînă în urmă cu două zile, vineri dimineaţă, cînd citise articolul din pagina întîi a ziarului, despre un senator acuzat de trafic de influenţă. Ca şi în cazul celorlalte scandaluri din Congres, ea aruncase la început doar o privire asupra relatării. Apoi, un nume îi atrase privirea, numele unei mici companii par­ticulare din Illinois - Morrow Warner.

Traficul de influenţă la care recursese dragul senator mergea mult dincolo de ciolanul la care te puteai aştepta. Se amestecase în politica externă şi în războaiele străine, în problemele privind corporaţiile, moneda străină şi, în special, importurile străine. Presa îl denumise „Filiera mondială", iar toată activitatea lui fusese îndeptată spre umplerea caselor de bani ale lui Morrow Warner.

Johanna ştia cine era proprietarul companiei Morrow Warner. Ea mai ştia că nimeni altcineva nu cunoştea asta, pentru că ea ascunsese identitatea proprietarului în kilometri de * documente, ocolind şi ea legea. E o precauţie, spusese Austin, ceva pentru bătrîneţea lui, ceva ce comitetul de directori de la Bridgeman Inc. nu i-ar putea lua.

Ziarul de sîmbătă confirmase mai mult decît traficul de influenţă din partea senatorului şi vorbise despre stoarcere de informaţie. Apoi, în acea dimineaţă, ediţia de duminică a ziarului Post citase „surse demne de încredere" ce confirmau stoarcerea de informaţii şi legături cu lumea interlopă, precum şi un posibil amestec într-un asasinat. La două ore după ce citise articolul, Austin o sunase, dorind să o viziteze, personal, chiar în noaptea aceea.

Johanna se gîndise să anunţe poliţia, apoi îşi dădu seama că lipsa de raţiune nu era cea mai bună opţiune. Austin nu fusese acuzat de nimic şi a invita pe cineva la cină nu putea fi considerat drept crimă. Oamenii puternici erau ţinte uşoare pentru scandal şi declaraţii. Atît senatorul din Il­linois cît şi Austin Bridgeman erau oameni puter­nici. Ea ştia că nu trebuie să se grăbească să tragă concluzii, sau să creadă tot ce citea în ziare.

Totuşi, ar fi dorit ca partenerul ei în avocatură să fi decis să rămînă în Boulder la sfîrşit de săptămînă, măcar de data asta. l-ar fi plăcut să fie cineva cu ea cînd venea Austin, întrucît ea decisese să nu meargă la cină şi la un pahar şi, mai ales, să nu aibă conversaţii despre trecut. Cea mai bună atitudine pe care o putea avea era una de formalism rece şi de discreţie.

Cel puţin, aşa se gîndise mai devreme. Acum se lăsase întunericul şi nu mai era sigură.

Cu un gest distrat, ea îşi trecu degetele prin păr. La naiba cu Henry, care dispare în fiecare vineri. Ştia că el făcea asta ca să scape de mama lui, dar asta era ridicol pentru un bărbat matur. Nu ştia nici măcar unde se afla. Tot ce ştia era că va fi înapoi luni dimineaţa la ora nouă fix. Te puteai baza pe Henry.

Dylan o urmări cu ochii întredeschişi, remar-cîndu-i fiecare linie sinuoasă, fiecare curbă ele-

Şi pe Austin te puteai baza, dar nu într-un mod confortabil. Ea lucrase pentru un om puternic. Ştia că puterea corupe; văzuse cu ochii ei cum lucrează corupţia.

Asasinat. Era improbabil... dar era oare posibil?

îl văzuse pe Austin distrugînd oameni, gîndindu-se mai puţin la asta decît se gîndesc unii la masa de prînz. De cîteva ori, ea îl ajutase. Făcea parte din jocul afacerilor cu miză mare. Cîştigătorul ia totul. învinşii fug ca de dracu'. Ea-nu fugea. Ea ştia cum să se poarte cu Austin.

Se întoarse din nou spre stradă. Singura mişcare era o maşină cenuşie care trecea încet prin faţa blocului, căutînd, fără îndoială, un loc de parcare greu de găsit.

Ridicîndu-şi bărbia, îşi clătină capul într-o parte, uşurîndu-şi durerea din muşchii încordaţi de oboseală. Ea continuă mişcarea, ridicîndu-şi părul de pe ceafă ca să lase vîntul serii să sufle pe pielea ei. Era al naibii de cald.

Geamantanele ei erau încă împachetate în dormitor. Probabil că ar fi trebuit să fugă.

Probabil că ar fi trebuit să fugă ca de iad.

gantă. Ea făcea ca simplii jeansi să arate ca nişte pantaloni de comandă şi o cămaşă simplă de mătase, ca o bluză lucrată de mînă, de o mie de dolari. Era chiar Johanna Lane. Clasă înaltă, pură şi dulce, de la coama de păr, blondă de culoarea mierii, pînă la scobitura tălpii piciorului, pe care o văzuse doar în pantofi italieneşti cu toc, moi ca untul. îşi amintea totul despre ea, tot ce văzuse de la distanţă. Băieţii duri ai lui Austin nu aveau permisiunea să fraternizeze cu eşaloanele supe­rioare ale ierarhiei. Se îndoia că Johanna Lane îşi amintea de existenţa lui.. Spera că nu. Asta ar face lucrurile mai dificile pentru el.

Deschise sacul de molton şi scoase o rolă lată de leucoplast. Rupse o bucată şi o lipi pe mînerul uşii pasagerului. Restul rolei îl puse în pardesiul lui. Nu avea timp să o convingă cu vorba bună ca să meargă cu jel. Şi nid nu era înclinat să-i dea prea multe explicaţii. îl durea prea tare. Nu dormise de două zile, nu mîncase aproape de tot atîta timp şi sîngera din nou. Simţea umezeala proaspătă alunecîndu-i în partea dreaptă a pieptului. Omorîse un om cu o seară înainte, la Lincoln, dar abia după ce afurisitul îl tăiase.

Pleacă. Pleacă atît timp cît mai poţi, îi şoptea conştiinţa. Apoi îşi aminti că nu avea conştiinţă. Omorîse un bărbat la Lincoln ca să salveze o viaţă fără valoare - a sa proprie - şi poate una care valora cu mult mai mult, a lui Johanna Lane.

Se întoarse şi, cu o lovitură rapidă cu puşca, sparse becul de pe tavanul maşinii. Ultimul lucru de care avea nevoie era un semnal de bun venit cînd avea să o aducă afară.

Johanna închise şi încuie uşile de sticlă, apoi trase draperiile. îşi împachetase valizele din instinct şi, cu cît se făcea mai tîrziu, cu atît i se părea mai raţional acest instinct. Dacă se grăbea, încă mai putea prinde un zbor spre Chicago. De îndată ce avea să fie în siguranţă în casa cea mare a părinţilor ei, Austin Bridgeman va părea mai uşor de manevrat. Şi îi venise în gînd nu o dată că, pînă la urmă, va avea nevoie de un avocat bun. întîmplător, tatăl ei eră cel mai bun.

în baie, îşi aruncă periuţa de dinţi, pieptenele şi trusa de machiaj într-o mică geantă. înainte de a băga în ea şi tubul de aspirine, luă două pastile în mînă, apoi o a treia. Se va dovedi cu siguranţă a fi o noapte de trei aspirine.

înghiţi pastilele cu un pahar de apă. Căldura fusese apăsătoare. Toată ziua, şi nici măcar noaptea, temperatura record nu scăzuse.

Un zgomot în camera de zi o făcu să mişte capul. închise apa şi ascultă din nou, concen-trîndu-se, încercînd să audă, în ciuda bătăilor bruşte ale inimii şi a valului de adrenalină care îi alerga prin corp.

Nemaiauzind nici un sunet, se forţă să se relaxeze suficient ca să poată gîndi. Primul gînd a fost să găsească ceva cu ce să se apere,' şi apucă cea mai lungă pilă de unghii, cel mai periculos obiect pe care îl putu găsi în toată afurisita aia de baie. îşi spuse că reacţiona prea agresiv, dar degetele ei cuprinseră şi se strînseră în jurul pilei, de parcă aceasta ar fi fost un cuţit.

Ieşi încet în hol, ascultînd. Dacă ceva i-ar fi părut suspect în apartament, s-ar fi strecurat pe uşa din faţă şi ar fi plecat. Nu voia să rişte. Dacă Austin trimisese pe cineva în locul lui, cineva care nu suna la uşă şi nu folosea intrarea din faţă, atunci avea nevoie de protecţie.

Ajunse la arcada care lega holul şi camera de zi şi se uită după colţ.

- Ahh! Pila căzu pe podea, scăpată din dege­tele amorţite de o lovitură rapidă, bine plasată. Următorul ţipăt fu înăbuşit de o mînă mare, puter­nică. Un braţ şi mai puternic îi înconjură mijlocul, strivind-o de trupul atacatorului.

- Mă numesc Dylan, Dylan Jones, îi şopti la ureche o voce aspră. Am fost de toate la viaţa mea, dar violator nu. Aşa că stai liniştită, că nu vreau să-ţi fac nici un rău.

Ea se zbătu violent în braţele lui, dar puterea lui era de neînvins.

- Te numeşti Johanna Lane, continuă vocea, iar în urmă cu patru luni ai lucrat pentru Austin Bridgeman. Trebuie să te hotărăşti dacă vrei să cooperezi sau dacă plecăm de aici cu forţa.

Johanna rămase nemişcată. Austin trimisese totuşi pe altcineva. Ea închise ochii strîns un moment, teama şi furia faţă de propria ei prostie trecuseră peste ea ca un val. Ar fi trebuit să fugă.

- Simţi asta? întrebă cel care o capturase, fără suflu şi cu gravitate.

Ceva se împingea în şoldul ei şi ea dădu afirmativ din cap.

- E o armă cu douăsprezece focuri şi te ameninţ direct. O să mergem în hol şi la lift şi ieşim pe uşa din faţă. Asta în cazul cînd cooperăm. Dacă nu, folosesc forţa şi ies cu tine în stare de inconştienţă, sau legată, sau ambele. El ridică puşca şi o sprijini de tîmpla ei. Vrei s-o facem cu forţa?

Ea clătină din cap încet, o singură dată. A zis că nu voia să-i facă nici un rău; arătase însă clar că ar face-o, dacă ar fi necesar. Era prea speriată ca să creadă prima afirmaţie şi prea speriată ca să nu o creadă pe cea de a doua.

- Bun. El se dădu înapoi spre uşă, ţinînd-o strîns lîngă el, în timp ce controla holul. Hai.

Se îndreptară spre grupul de ascensoare, trupul lui împingînd-o înainte, din spate, sprijinin-du-i mersul nesigur. Puşca nu era la tîmpla ei. Nu ştia unde era, dar nu se îndoia de prezenţa ei sau de dorinţa lui de a o folosi. Totuşi, ea tot mai voia să ţipe şi să se lupte cu el. O teamă şi mai mare o împiedica însă.

Dylan rămase în spatele ei tot drumul acela lung prin coridor, cu "trupul ei lipit de al lui. Rămase în spatele ei în ascensor, strîngînd-o suficient de tare, ca să o facă să ştie că nu va tolera o împotrivire, nici măcar pentru o clipă. El nu teroriza femei, dar era pregătit pentru orice, dacă i-ar fi făcut greutăţi. El îl cunoştea pe Austin Bridgeman şi ştia că nu avea timp să fie drăguţ.

Uşile ascensorului se deschiseră în holul mare. Pentru un moment, libertatea era la cinci­sprezece paşi. în clipa următoare însă, dispăru. Un grup de bărbaţi apărură în pata de lumină din faţa intrării în clădire, iar Austin Bridgeman con­ducea grupul.

Dylan se repezi la butonul închide uşa, de pe panou, împingînd femeia mai departe de el, într-un colţ al ascensorului. El băga cu o mînă un glonte, în camera încărcătorului puştii, ţinînd-o în dreptul ei şi uitîndu-se trist la ea.

Johanna se împinse mai adînc în colţul ascensorului, mărind instinctiv distanţa dintre ea şi bărbatul care se numea Dylan Jones. Nevoia de a ţipa se transformase într-o durere surdă, ce-i palpita în gît. El avea ochi căprui-închis şi stră­lucitori de la adrenalină. Barba nerasă îi înnegrea maxilarul. Părul lui de culoare deschisă era mai lung în spate decît în faţă, iar în faţă îi stătea ridicat, zburlit, sălbatic, la fel ca şi strălucirea din ochii lui.

Mercurul urcase pînă ia aproape patruzeci de grade în ziua aceea, dar el avea un pardesiu, un pardesiu căptuşit, pătat cu noroi... sau era sînge? O bluză de bumbac i se mula pe tors, pantalonii negri i se lipeau pe şolduri şi pe picioare.