EPISODUL 1

DESPRE CUM AU ÎNCĂPUT DOI VREDNICI CĂLUGĂRI ÎNTR-O SUTANĂ

Pe la 1600 şi ceva, dacă cineva şi-ar fi sumeţit privirea peste dealurile mângâieţe de dincolo de Vaslui, ar fi putut zări la o aruncătură de ochi două siluete mergând aplecate sub suflarea neostoită a crivăţului de Crâm. Prima siluetă era înaltă, ciupită de vărsat, cu nasul coroiat şi urechile clăpăuge ascunse sub pletele proaspăt retezate. A doua siluetă părea mai scundă, dar la o iscodire mai atentă se vădea a fi un tânăr extraordinar de înalt, cu picioarele răşchirate, pistruiat, cu părul cânepiu şi cu un ochi hoţoman care-ar fi făcut să tremure orice femeiuşcă mai slabă în virtute. După veşmânt, ai fi socotit că sunt călugări benedictini, numai că pe cap purtau bască. Mergeau iuţit, înturnându-şi din când în când capul cu grijire. Când ajunseră în Văioaga Ursului, făcură popas.

— Preacuvioase Metodiu, grăi cel tânăr cu sfială, dar nu fără o zâmbire scurtă în colţul gurei, îi fi şi matale ostenit de atâta cale. Să stăm oleacă întru Domnul.

— Domnul a dat, Domnul a luat! Oftă cel bătrân, aşezându-şi ciolanele turceşte. Fiule, urma el scoţând de mâncare, să dăm trupului ce-i al trupului, căci fără dânsul sufletul este egal cu zero. Ia şi îmbucă!

Prânzul lor fu simplu: două frunze de măcriş, trei prune uscate, un boţ de mămăligă rece, o ceapă şi-un iepure prins la repezeala. Dar pe când se ospătau ei ’nălţând în gând mulţămire Atoatefăcătorului, numai ce se auzi un tropot crescând pe vale şi cât ai bate o dată din palme, Văioaga Ursului se umplu de chiot.

— Tătarii! — mai apucă să strige călugărul bătrân, ascunzându-l pe cel tânăr sub sutană.

Tătarii îi înconjurară bătând sălbatic caii cu scările de lemn. Unul mai răsărit se răsti la bătrân:

— Ştacrâhm, hrâcmă!

— Ma io no capisco! — se bâlbâi Metodiu.

EPISODUL 2

DESPRE CUM AU LUAT ŞTIRE CEΙ DOI CĂLUGĂRI DE RÂNDUIALA TĂTĂREASCĂ

Auzind vorbele bătrânului, tătarul îşi miji ochii oblic:

— Lei paria italiano? — întrebă el.

— Si, io parlo – răspunse înfricoşat Metodiu.

Fata tuciurie, dar frumoasa a tătarului se încreţi într-un zâmbet:

— Bravo, signore, grăi el într-o italiană cursivă, mâhnitul meu suflet se bucură că întâlneşte în aceste pustietăţi un om de o aleasă educaţiune a spiritului, iar urechii mele îi sunt plăcute zvonurile dulci ale unor cuvinte de viţă nobilă, altele decât cele barbare.

— Cum, se miră Metodiu, matale ştii italiana?

— Precum vezi, răspunse tătarul. Tatăl meu, Hantătar, văzându-mă cu tragere la carte, m-a dat la şcoli. Am terminat anul trecut La Padova, secţia clasice. O să mă-ntrebi poate ce caut pe-aici. Ducatele italiene trec printr-o grozavă criză economică, o ciumă, şi cu toate că aveam pe diplomă”magna cum laudae”, nu m-am putut angaja la niciun duce. Aşa că m-am întors acasă la vechile obiceiuri: prădez pustietăţile şi mă hrănesc cu visuri. Dacă drumul domniei-tale nu o ia prea pieziş faţă de al meu şi dacă inima nu ţi-e prea înfricoşată de arătările oamenilor mei, atunci rogu-te să-mi fii oaspete împreună cu tovarăşul pe care dacă-l mai ţii mult sub sutană, încredinţat fi-voi că va năduşi. Tabăra mea e aproape.

Într-adevăr, călugărul cel tânăr abia mai răsufla. Ruşinat şi speriat, ieşi la iveală.

— Nu-ţi fie teamă, fiule, grăi Metodiu. Domnul tătar e om de treabă.

Apoi, întorcându-se spre hanul cel tânăr:

— Vom veni la tine şi te vom cinsti, dar nu mult, căci alte gânduri decât cele ale ospeţiei ne mână drumurile. Pulvis et umbra sumus!

— Amen! — răspunse tătarul, dând pinteni calului.

După vreun ceas bun de călărit în goană, pe deşelate, hoarda toată şi cei doi călugări ajunseră în tabăra tătărească. De cum pătrunseră printre corturi, nu mică fu mirarea celor doi oaspeţi când văzură ciudata rânduială ce părea a domni acolo. În faţa unui cort vişiniu, şapte tătari tineri făceau coadă, fiecare cu o carte în mână. Un tătar bătrân le lua cărţile şi le dădea altele noi. În dreapta, patru tătăroaice pliveau un strat cu ceapă de Nipru, iar altele două teşeau un covor cu frumoase motive tradiţionale. Lângă un cort mai înalt, de culoarea oului de dropie, un tătar aproape gol stătea aplecat peste o tiparniţă. În sfârşit, în centrul taberei, pozând unui iconar pleşuv cu barbă rară, stătea culcată pe-o parte o superbă tătăroaică tânără, cu ochi verzi, adânci, în care lumina soarelui se oglindea ca într-o apă leneşă.

Inima călugărului cel tânăr tresări.

EPISODUL 3

CE DISCUTAU DOI TINERI PE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI Al XVII-LEA

Văzând privirea tânărului călugăr furişându-se spre tătăroaică, hanul îşi dezveli dinţii din aur de la căderea Constantinopolului (1453) într-un surâs subţire, înţelept.

— Îţi place? — întrebă el. Vino să te prezint. Ε sora mea.

Tătăroaica se răsuci alene, şerpeşte, şi din ochi îi scăpărară spre călugăr două fulgere mici, pudice, ca două gămălii de ac.

— Mă cheamă Huruzuma! — spuse ca cu un uşor accent asiatic. Pe tine cum te cheamă?

— Iovănuț! — răspunse simplu călugărul.

O clipă, privirile li se întâlniră.”Nu mă ispiti, Doamne, în halul ăsta”, gândi Iovănuț cu spaimă.

— Vii de departe? — îl întrebă ea.

— Dă p-acilea! — răspunse el evaziv.

De undeva începu să cânte o mierlă. Adia un vântişor şi mirosea frumos de te trăsnea.

— Noi vă lăsăm acum o clipă! — spuse hanul. Apoi, întorcându-se spre Metodiu: Să mergem, părinte. Vreau să-ţi arăt haremul.

Se depărtară. Tinerii rămaseră singuri.

— Şezi! — spuse tătăroaica. Relaxează-te. Îi fi ostenit. Călătoreşti mult?

— Enorm de mult! — zise Iovănuț aşezându-se cu sfială.

— Dar de ce umbli atâta?

— Oamenii sunt ca banii. Aia sunt mai buni care îmbla în toate ţările.

— Şi-acuma de unde vii?

Iovănuţ îşi ridică cu grijire capul, privi atent în jur şi zise încet:

— Da’ nu spui la nimeni?

— Ce ’şt copil?!

— De la Râm! — şopti el.

Mierla tăcu brusc.

EPISODUL 4

ÎN DRUM SPRE HAREM

Lăsându-i pe cei doi tineri mâncându-se din priviri să-şi depene amintirile, hanul şi Metodiu o luară agale spre harem.

— Signore – grăi Metodiu cu glas coborât – acuma noi am luat-o agale spre harem. Eu pă matale te înţeleg, că eşti în putere şi vei fi având şapte vieţi în pieptu-ți de aramă. Însă cu… la harem… să-mi fie cu iertare…

— Amore, more, ore, re probantur amicitiae! — răspunse zâmbind tătarul. Ori ţi-e teamă că-ţi pierzi sufletul?

— Ei, sufletul… Nu de suflet mi-e mie. Teamă – spuse visător călugărul. Animi volant, corpora manent, cum au zis proorocii. De trup mi-e frică. Trupul – această necunoscută.

— Ciudaţi mai sunteţi şi voi, dunărenii! — medită tătarul.

— Aşa ne-a fost scris, s-avem tihna vântului şi nestatornicia apelor. Dar nu ne plângem. Rămânem. Suntem. Toţi. Azi aici, mâine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut.

— Am ajuns – zise tătarul, arătând poarta haremului pe care era desenată tradiţionala stemă tătărească: un cap de bour înfipt într-un cap de suliţă.

Dedesubtul stemei stătea scris cu litere deşănţate un vechi dicton asiatic:”Inter arma silent musae”.

— Eu nu intru – zise călugărul cu hotărâre.

— Dacă tu nu intri, eu intru – făcu tătarul ameninţător.

— Atunci întru şi eu, zise Metodiu.

Şi intrară. Înăuntru, întuneric. Îi izbi un miros dă ananas. Metodiu înainta cu băgare de scamă, când într-un colt se deschise încet o uşă pe care se strecură o rază languroasă de lumină. Metodiu şovăi o clipă, se apropie cu sfială de uşă, o deschise mai tare, îşi miji ochii şi… ce să vezi?

EPISODUL 5

UN HAREM MODEL

Intrând pe uşa mascată de trupul superb al unei tătăroaice mascate de trupul masiv al unui eunuc, Metodiu se opri zgâit în prag: în camera cufundată într-un semiîntuneric plăcut şi din care se zvoneau dulci sunete de liră, se aflau şapte tătăroaice tinere, toate una şi una, unduindu-se uşor în jurul unei maşinării ciudate, într-un coif, aşezat pe perini şi trăgând dintr-o lulea de fildeş ţinută cu grație de o eunucă, stătea cufundat în gânduri un tătar bătrân, complet ras şi având tatuate pe piept şi Crucea”Sfântul Gheorghe”şi-a Semilunei Stea.

— Ce e asta? — bâigui Metodiu arătând spre maşinărie.

— O tiparniţă, monşer! — lămuri hanul cel tânăr.

— Şi ce tipăriţi? — făcu Metodiu plăcut surprins.

— Psaltiri, Cazanii, Lexicoane,”Istoria Imperiului Otoman”, partea cu creşterea.

— Bine, bine, da’ fetele?

— Sunt de la corectură.

— Şi… el? — şopti Metodiu, trăgând cu coada ochiului spre tătarul cel tatuat.

— El? El a câştiga concursul”Dintre sute de tătari”. Să ţi-l prezint. Îl cheamă Mârzac.

Se apropiară.

— Bag samă că, în ciuda celor lumeşti ce vă stau în preajmă, gândul nu se sparie sub povara îmbierilor – grăi cu blândeţe Metodiu către Mârzac.

— Plăcut zvon vine urechilor mele – spuse Mârzac fără să ridice capul. Nu te mira, străine, că dulceaţa ispitei nu mă mai încearcă. Căci nu iaste alta mai de folos zăbavă decât cetitu cărţilor.

— Adevărat grăieşti – răspunse Metodiu. Dar eu aşa cuget, că îi fi fost şi matale tânăr odată şi-ai cunoscut poate floarea picatului.

La vorbele acestea, Mârzac zâmbi amar şi, drept răspuns, îşi arătă umărul stâng pe care erau tatuate cuvintele: IULIŞKA, MOHACI, 1526.

EPISODUL 6

CE MAI DISCUTAU DOI TINERI PE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA

În timp ce hanul şi Metodiu vizitau haremul, Iovănuţ, călugărul cel tânăr, şi Huruzuma, sora de lapte a tătarului, rămăseseră singuri.

— Care va să zică vii de la Râm! — spuse graseind tătăroaica, ridicându-se într-o rână.

Iovănuţ nu îndrăzni s-o privească drept. Educaţia puritană pe care i-o dăduseră acasă în familie părinţii săi, răzăşi în ţinutul Neamţului, educaţie potrivit căreia femeia trebuie să stea la locul ei, nu să stea într-o rână, îl făcea să tindă a se feri de apropieri periculoase.

— Şi cum îţi spuneam – reluă Huruzuma – care va să zică vii de la Râm, nu? De ce nu-mi răspunzi?

Călugărul cel tânăr ridică în sfârşit privirea pe sub gene, pregătindu-se să răspundă politicos, dar ferm,”da, vin de la Râm”, însă tătăroaica nu-l lăsă să înceapă, ci continuă ea:

— Ce fericit poţi fi, domnule Iovănuț! Umbli atâta şi vezi atâtea! Pe când cu… tot în stepă. Mă uit în dreapta: stepă. Mă uit în stânga: stepă. Mă uit în sus… ce să mai vorbim?!

„Mde!”îşi spuse în gând Iovănuţ, zărindu-i totuşi Huruzumei vârful botinei în formă de semilună cum se mişca jucăuş prin iarba îmbelşugată care creştea illo tempore pe-acolo, pe lângă Nistru.

— Mă plictisesc îngrozitor! — şopti tătăroaica, uitându-se în toate părţile. Degeaba ştiu scrisul şi cititul. N-am cu cine schimba o impresie, o locuţiune, decât cu frate-meu. Domnule Iovănuţ, să nu-ţi faci o impresie greşită despre mine, dar şi eu sunt om. Aş vrea şi cu să mă plimb, să-mi deschid sufletul cuiva… Ştii, domnule călugăr, cu n-am fost niciodată la mare…

Iovănuţ stătea cu capul în piept, jucându-se cu un ciucure de la sutană. Mărturisirile Huruzumei îl tulburau nespus.

— Cu toate acestea, urmă deodată veselă Huruzuma, în general n-o ducem rău. Seara mai facem câte-un foc de tabără, mai punem vreascuri, glumim, râdem, cântăm… Vrei să – ti cânt ceva?

Şi, fără să mai aştepte încuviinţarea, Huruzuma, lăsându-şi capul pe spate, începu să cânte cu glas sonor, înalt, plăcut:

— Te preaslăvim, mărite Baikal…”

EPISODUL 7

UN TAIFAS NU FĂRĂ TÂLC

După ce se lămuri asupra rosturilor pe deplin întemeiate, atât de nobile, ale acelui harem-tiparniţă, Metodiu, care avea nu puţine primăveri în trupu-i tomnatec, simţi nevoia să se hodinească.

— Nu obosesc a lăuda obşteasca osârdie ce văz aici – grăi el către tătar. Ochii-mi se desfată, inima se-nalţă. Dar adevăr zic ţie, mărite han, că nevrednicele mele picioare sunt departe de cuget şi nu mai voiesc a-l asculta. Au greşesc mult dacă, văzând colea acel minunai jilţ, poftesc a şedea cum, iaca, şi fac?

— Nicidecum, răspunse tătarul înclinându-se. Noi înşine preţuim şederea. Zăbava, când vine dinăuntru, vesteşte ridicarea, precum şi ridicarea precede prăbuşirea. Şezi, preacuvioase, simte-te bine, căci în curând te vei înălţa.

— Ibi bene, ubi sum, cum au zis proorocii! Oftă cu plăcere Metodiu.

— Tuzuma, se-ntoarse hanul cel tânăr către o eunucă de prin preajmă, adă-ne, rogu-te, o cupă de kumâs.

Eunuca dispăru fâşâind uşor şi reveni cu două potire alburii.

— Ştii, mărite han – grăi Metodiu după ce gustă dintr-o cupă, uitându-mă eu prin ceaslovurile voastre, am băgat de seamă că slova poeticească nu-i nici mai lungă, nici mai scurtă, ci tocmai potrivită. Lucru de mirare: câţi iambi, atâtea dactile.

— Suntem o cultură tânără – răspunse tătarul, luând şi dânsul loc. Noi, precum vezi, am pornit de la foarte puţin. Ce zic eu? De la zero. Acuma judecă şi dumneata: puteam eu lăsa versul liber? O mare poezie trebuie să aibă ritm. Unde nu e ritm, acolo nu e poetică şi o poezie vasăzică ceva fără poetică?

— Pricep, grăi Metodiu. Pricep şi mă minunez. Să – ti dea Dumnezeu sănătate!

— Lăsaţi… se jenă tătarul, plecând ochii. În sănătatea dumitale!

— Bogdaproste! — răspunse Metodiu şi deşertă cupa.

EPISODUL 8

ÎN CARE SE ADUCE CURATA MULŢĂMIRE CETITORIULUI ŞI RĂSAR NOI CHIPURI VREDNICE DE ŢINUT MINTE

Îngăduie-ne, Cetitoriule, care le apleci cu sfielnică grijă asupra rândurilor aceste, a face aici o pauză. Trageţi şi tu răsuflarea, hodineşte-ti ochii şi lasă-i să lunece iute peste vorbe, căci n-avem a spune nimic din ceea ce, îndeobşte, îţi retine atenţia. Aibi încredere în noi, nu te ducem pre tine în ispită de la trebi, nu mai povestim, ci facem puţintică retorică. Şezi colea lângă noi şi întinde – te o clipită. Precum noi obosim cu scrisul, aşijderea tu cu cititul. Ut pictura, lectura. Nu umbla încrâncenat după înţelesuri şi pricini acolo unde însuşi izvoditorului îi scapă, ci tolănit cum bine-ţi şade la umbra istorisirilor în pârg, lasă creionul roşu în iarbă şi priveşte cu ochi blânzi, somnoroşi, ce frază frumoasă am scos. Aşa!

Să-i lăsăm acum o vreme pe Metodiu şi pe han, pe iovănuţ şi pe Huruzuma, să se bucure de dulceaţa vieţii de tabără şi să ne aruncăm privirea peste stepă. Ce zărim? Scoală, Cetitoriule!

La o oarecare depărtare de tabără, trei oameni pe trei cai veneau încet, la pas. Caii abia mai mergeau, călăreţii abia se mai ţineau. Cel din mijloc, mai gras, bărbos, bine îmbrăcat, cu o căciulă de jder pe cap, ofta şi se uita des în urmă. Îl însoţeau doi tovarăşi: unul înalt, spătos, întunecat la chip, altul mai tinerel.

— Lasă gândurile negre, mărite Doamne! — grăi cel spătos. Nu sunt vremile supt oameni, ci oamenii supt vremi. Ieri ai fost, azi nu eşti. Ieri şedeai, azi umbli.

— Oi, oi, oi, spătare Vulture! — se văită cel gras, trăgându-se de barbă. Măcar dacă apucam să-mi iau cărţile!